INTERVENŢIA ONU ÎN

RĂZBOIUL DIN COREEA

(25 IUNIE 1950 –27 IULIE
1953)

1
 „Scopul primar, fundamental şi esenţial al Organizaţiei Naţiunilor Unite este
menţinerea păcii. Toate acţiunile îndreptate către prevenirea celui de-al Treilea Război
Mondial sunt juste, iar cele care nu sunt orientate către îndeplinirea acestui scop, sunt
în cel mai bun caz, de prisos.”

(Henry Cabot Lodge, Jr.)

I. Introducere

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, japonezii trebuie să se predea sovieticilor la nord
de pararela 38 şi americanilor la sud. Colonie japoneză din 1910, Coreea ridică în acel moment
probleme: deşi cei doi învingători evacuează teritoriul, tensiunea creşte de o parte şi de alta a paralelei
38. Cu sprijinul URSS-ului, conducătorul comunist Kim Ir Sen se impune încă din 1945 în Coreea de
Nord, care se transformă urmând modelul Uniunii Sovietice. Coreea de Sud se proclamă republică în
1948.

La 25 iunie 1950, nord-coreenii lansează o ofensivă împotriva Sudului; Consiliul de Securitate

denunţă agresiunea, iar sovieticii nu-şi folosesc dreptul de veto, astfel că americanii intervin sub
auspiciile ONU. Din acel moment, războiul din Coreea se internaţionalizează şi devine primul test al
noului raport de forţe dintre cele două blocuri. Armata Naţiunilor Unite, compusă în principal din
americani, este comandată de generaul MacArthur. În toamna lui 1950, acesta începe contraofensiva,
cucereşte Seulul, ajunge la Phenian şi la frontiera chineză, ceea ce incită China să intervină.

Astfel că situaţia se răstoarnă: comuniştii reocupă Seulul la începutul lui 1951. Occidentalii
recuceresc destul de încet teritoriul pierdut, iar MacArthur este înlocuit cu generalul Ridgway; ultimele
ofensive chineze din 1952 sunt un eşec, iar la 27 noiembrie acelaşi an se proclamă o încetare a focului.

Convenţia de armistiţiu, semnată la Panmunjong pe 27 iulie 1953, stabileşte o pace albă: se

creează o zonă demilitarizată de-a lungul paralelei 38, pe o linie de demarcaţie de 250 km, şi o comisie
ONU trebuie să supravegheze aplicarea acordului. Cei 250.000 de prizonieri nord-coreeni eliberaţi
refuză repatrierea. Astfel, divizarea celor două Corei este oficializată: aflată sub tutela sovieticilor şi
condusă de mareşalul Kim Ir Sen, Coreea de Nord este boicotată diplomatic de către occidentali, pe
când Coreea de Sud semnează cu Statele Unite în decembrie 1953, un ttratat de apărare reciprocă.

Deşi războiul se încheie cu eşecul blocului comunist, el intensifică Războiul Rece, fiind cel mai
sângeros episod al acestuia: morţii sunt evaluaţi la 58.127 de sud-coreeni, 300.000 de nord-coreeni,
33.600 de americani, 200.000 de chinezi, la care se adaugă şi 3400 de victime din tabăra aliaţilor ONU.
El accentuează tensiunea în Asia şi face din Coreea de Sud încă un pion american, pe eşichierul
mondial.

După armistiţiul din 1953, cele două state trăiesc, de fapt, în condiţiile unei păci armate. Cu un
regim politic rigid, Coreea de Nord îşi reduce din agresivitatea militară şi diplomatică: primele semne
de elasticitate intervin în 1971-1972, când Phenianul cere un tratat de pace intercoreean. După
încheierea Războiului Rece, ambele Corei intră în ONU în 1991, dar tensiunea reapare în 1993, sub
forma şantajului cu arma nucleară, carte nouă în mâna regimului comunist, cu care acesta îşi

2
intimidează vecinul. Programul nord-coreean este suspendat în 1994, datorită acordului negociat de
Jimmz Carter. În 1999 şi 2000, cele două Corei fac tot mai multe gesturi de conciliere.1

II. Aspecte Teoretice

• Consiliul de Securitate al ONU

Compus din 5 membri permanenţi (China, Federaţia Rusă, Franţa, Marea Britanie şi Statele
Unite) şi 10 membri nepermanenţi, pecare Adunarea Generală îi alge din 1963 pe doi ani (jumătate din
ei sunt înnoiţi în fiecare an) pentru a spori reprezentarea Lumii a Treia. Se pune totuşi problema ca
Japonia (a doua putere economică mondială) şi Germania (a treia), învinsele din al doilea război
mondial, să devină şi ele membri permanenţi.

Conform articolului 24 din Carta Naţiunilor Unite, Consiliul este însărcinat cu menţinerea păcii
şi a securităţii. În cazul unei ameninţări la adresa păcii ori al unui act de agresiune, el adoptă decizii cu
caracter obligatoriu pentru toate statele (capitolul VII din Cartă): întreruperea parţială sau totală a
relaţiilor economice (exemplu. Împotriva politicii de apartheid sau împotriva Serbiei), ia măsuri de
ordin militar împotriva agresorului (dupăe Irakul invadează Kuweitul în august 1990, votează câteva
rezoluţii – condamnare, blocadă -, iar la 15 ianuarie1991 aprobă operaţiunile militare), dă directive de
încetare a focului pentru a evita extinderea conflictelor ţi trimite Căştile Albastre în zonele de tensiune
(platoul Golan); evantaiul sancţiunilor merge de la întreruperea relaţiilor diplomatice până la utilizarea
forţei armate.

Membrii permanenţi dispun de dreptul de veto, astfel că, în timpul Războiului Rece, Consiliul
de Securitate a fost deseori paralizat, ajungându-se chiar ca admiterea de noi membri să fie blocată, aşa
cum s-a întâmplat în cazul Chinei populare. Întervenţia forţelor ONU în războiul din Coreea a fost
posibilă datorită absenţei Uniunii Sovietice din Consiliul de Securitate.

Niciun acord nu a reuşit să creeze sistemul de securitate colectivă prevăzut în Cartă, nici în
materie de dezarmare, nici pentru organizarea unei forţe armate proprii. Dacă este necesar, statele
membre trebuie să-i pună la dispoziţie forţe armate, precum şi facilităţile prevăzute prin acorduri
speciale. Din 1948, ONU întreprinde câtzeva zec de operaţiuni de menţinere a păcii (de exemplu, în
Congo); efectivele desfăşurate depăşesc 720.000 de oameni, 77 de ţări furnizând personal pentru poliţie
civilă şi operaţiuni militare. Pot fi citate misiunile de menţinere a păcii din Cipru, începute în 1964;
totodată, în diverse ţări sunt întreprinse misiuni de observaţie. ONU intervine şi pentru a proteja
populaţia: astfel, în martie 1992 este trimisă în fosta Iugoslavie – FORPRONU, iar în Rwanda, în
octombrie 1993, MINUAR. 2

1
Maurice Vaisse (coordonator), Dicţionar de relaţii internaţionale, Secolul XX, Editura Polirom, Iaşi,
2008, pg. 92-93
2
Maurice Vaisse (coordonator), op. cit., pg. 252, 257-258
2

3
 • Adunarea Generală

Adunarea Generală este la ora actuală formată din 189 de state. Componenţa ei se modifică
încetul cu încetul, în funcţie de contextul internaţional. De la 51 de membri câţi avea în momentul
semnării Cartei, Adunarea ajunge la 60 în 1950; Războiul Rece provoacă unele blocaje, dar odată cu
începutul destinderii, în 1955, se votează principiul acceptării în bloc a adeziunilor, singuul mijloc de a
trece peste diferenţele ideologice. În ciuda poziţiilor favorabile decolonizării, abia în 1961 este reţinut
principiul potrivit căruia un stat devenit de curând independent poate fi admis în organizaţie. Rămân în
afară China populară, care se va substitui Chinei naţionaliste în 1971, şi statele divizateŞ Germania
(1973), Vietnam (1977) şi Coreea (1991).

Adunarea ţine câte o sesiune ordinară pe an, putând fi convocată de Consiliul de Securitate sau
cu votul majorităţii membrilor. Sapte comisii specializate se ocupă de problemele politice, economice
şi sociale, administrative şi bugetare, precum şi de chestiuni privind tutela şi teritoriile neautonome;
excepţie fac problemele de securitate, în care Adunarea nu poate face recomandări Consiliului de
Securitate. Fiecare stat dispune de un vot, dar membrele se grupează deseori în funcţie de afinităţi
politice (grupurile latino-american, afro-asiatic, ţările socialiste; occidentalii sunt mai puţin sudaţi).

III. Fundal Istoric3

• Coreea sub ocupaţie şi pararela 38

Începând din iunie 1950, Coreea avea să devină teatrul unui conflict armat între cele două
blocuri ideologice. În 1945, la Zalta şi la Postdam, se decisese ca teritoriul Coreei să fie eliberat de sub
dominaţia Japoniei, care se exercita din 1910. la Zalta, s-a mai precizat că ruşii vor ocupa nordul ţării,
iar americanii, sudul. La Postdam, şefii de stat-major au ales ca linie de demarcaţie paralela 38, fără
nicio intenţie politică; era vorba despre o simplă delimitare între cele două armate de ocupaţie. Pe 12
august 1945, cu două zile înainte de cererea de capitulare a Japoniei, ruşii ocupau Coreea de Nord. Pe 8
septembrie, americanii au primit capitularea forţelor japoneze, la sud de această linie.

Situaţia Coreei era dezbătută. Încă din 1943, preşedintele Roosevelt se gândea să pună
Coreea sub tutela internaţională. În mai 1945, cu prilejul unei întrevederi cu Harrz Hopkins,
reprezentantul personal al preşedintelui Truman, Stalin a acceptat ideea unei tutele exercitate de Statele
Unite, Marea Britanie, China şi URSS. Conferinţa miniştrilor Afacerilor Externe reunită la Moscova în
decembrie 1945 a oficalizat această decizie.

• Comisia mixtă ruso-americană

La Conferinţa de la Moscova se decisese crearea unei Comisii mixte ruso-americane, care avea
sarcina de a intra în contact cu partidele democratice şi cu organismele sociale din Coreea, pentru a
ajuta la formarea unui guvern provizoriu în Coreea. Acest guvern urmasă fie plasat sub tutela celor

3
Jean-Baptiste Duroselle, Andre Kaspi, Istoria relaţiilor internaţionale (1948 – până în zilele
noastre), vol. II, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006, pg. 67-76

4
patru mari puteri, pe o durată de cinci ani. Toate partidele coreene au protestat prompt împotriva ideii
de tutelă şi au cerut independenţa fără întârziere. Totuşi, partidul comunist şi-a schimbat brusc
atitudinea şi a devenit adeptul tutelei. Această evoluţie a dat psibilitatea Uniunii Sovietice să ceară ca,
în mod expres, Comisia Mixtă să nu consulte decât partidele favorabile deciziilor Moscovei.
Dimpotrivă, Statele Unite propuneau să fie consultate toate partidele care nu vor pune la cale
manifestaţii împotriva Comisie Mixte.

A fost imposibil să se ajungă la un acord în această privinţă. De asemenea, pentru a forma

guvernul provizoriu, Statele Unite propuneau alegerea, prin sufragiu universal, a unor legislaturi
provizorii în fiecare dintre cele două zone. Aceste legislaturi ar fi urmat să aleagă apoi un guvern
provizoriu pentrutoată Coreea. URSS preconiza, dimpotrivă, convocarea unei „Adunări Populare”
unice pentru toată ţara, reprezentând partidele şi organizaţiile democratice favorabile acordului de la
Moscova şi având peste 10.000 de membri. Nordul şi Sudul ar fi urmat să aibă un număr egal de
reprezentanţi.

• Intervenţia Naţiunilor Unite

În faţa acestui dublu impas, guvernul american a propus, în august 1947, ca problema să fie
supusă spre dezbatere semnatarilor acordului de la Moscova. China şi Marea Britanie au acceptat.
URSS a refuzat, sub pretext că această Comisie mixtă ruso-americană era perfect capabilă să-şi
îndeplinească sarcina. Atunci, Statele Unite au adus chestiunea în faţa Adunării Generale a Naţiunilor
Unite. URSS a protestat, pe motiv că o problemă referitoare la lichidarea războiului nu era de
competenţa Naţiunilor Unite. Până şa urmă, a acceptat totuşi această competenţă, dar a solicitat
convocarea unor reprezentanţi ai Coreei de Nord şi ai celei de Sud.

Adunara Generală s-a opus acestui lucru, iar URSS, împreună cu aliaţii ei, au decis ca din acel
moment să nu mai participe la discuţii şi nici la vot. Cu 43 de voturi pentru, niciun vot contra şi 6
abţineri, Adunarea Generală a ONU a hotărât înfiinţarea unei Comisii Provizorii a Naţiunilor Unite
pentru Coreea, care să aibă sarcina de a înlesni constituirea unui guvern naţional coreean, după alegeri,
şi de a accelera evacuarea forţelor de ocupaţie. Comisia urma să fie alcătuită din reprezentanţii
următoarelor ţări: Australia, Canada, China, Franţa, India, Filipine, San Salvador, Siria şi Ucraina.
Aceasta din urmă a refuzat să ia parte la lucrări.

• Constituirea celor două state coreene

În realitate, Comisia Provizorie a Naţiunilor Unite nu şi-a putut desfăşura activitatea decât în
Coreea de Sud, văzându-se nevoită să lase deoparte Coreea de Nord. Pe 10 mai 1948, după ce Comisia
a constatat că în Coreea deSud domnea o atmosferă suficient de liberală, au avut loc alegeri; Asociaţia
Naţională pentru realizarea rapidă a independenţei coreene a obţinut majoritatea locurilor, iar
conducătorul ei, Szngman Rhee (Li Sân Man), a format guvernul.

În acelaşi timp, în Coreea de Nord, un Consiliu al Poporului a constituit un comitet executiv,

prezidat de generalul Kim Ir Sen. Acest comitet a pregătit un proiect de Constituţie. În august 1948, s-a
ales o Adunare a Poporului din toată Coreea. Reprezentanţii din Coreea de Sud, fireşte comunişti sau
simpatizanţi, au participat şi ei la alegeri. Adunarea număra 300 de membri pentru Coreea de Sud şi
212 pentru Coreea de Nord. Pe 9 septembrie 1948, Adunarea a numit guvernul Republicii Populare
Coreene, care a fost imediat recunoscut de către URSS şi democraţiile populare (inclusiv Iugoslavia) şi
în august 1950 de către Republica Populară Chineză.

5
 Comisia Proviizorie a Naţiunilor Unite a propus să fie recunoscută Coreea de Sud; URSS a
propus să fie recunoscută Coreea de Nord. Consiliul de Securitate, ca urmare a vetourilor sovietic şi
american, a refuzat să primească în ONU pe vreunul dintre cele două state propuse (începutul anului
1949). Totuşi, guvernul Coreei de Sud a fost recunoscut de către numeroase naţiuni, printre care Statele
Unite şi China naţionalistă. Comisia Provizorie a fost înlocuită printr-o Comisie Permanentă a
Naţiunilor Unite pentru Coreea, în decembrie 1948 (dintre membrii Comisiei Provizorii, doar Canada şi
Ucraina nu făceau parte din noua Comisie). În decembrie 1948, sovieticii au anunţat că îşi retrăseseră
trupele de ocupaţie. În ciuda opiniei Comisiei, care considera că ar fi imprudent să se evacueze Coreea
de Sud înainte de realizarea unificării, Statele Unite au procedatla fel şi, în iunie 1949, nu mai rămânea
decât o misiune militară de 500 de membri.

Astfel, în linii mari, în Coreea lucrurile au evoluat ca în Gemania. O linie de demarcaţie militară
devenise, din cauza incompatibilităţii punctelor de vedere, o frontieră aproape de netrecut, limita însăşi
a „cortinei de fier”. De o parte şi de cealaltă a acestei limite se formaseră două guverne diferite şi ostile,
unul patronat de URSS, celălalt de Statele Unite. Principala diferenţă faţă de situaţia din Germania era
că în aceasta, Statele Unite şi Aliaţii lor occidentali menţineau forţe de ocupaţie, în timp ce din Coreea
evacuaseră practic toate trupele. De altfel acesta a fost şiunul din motivele pentru care situaţia din
Coreea s-a agravat brusc.

• Declanşarea războiului din Coreea şi activitatea Consiliului de Securitate

În ianuarie şi în mai 1950, autorătăţile militare sud-coreene au avertizat autorităţile americane şi

Comisia Naţiunilor Unite în privinţa iminenţei unei agresiuni nord-coreene. În regiunea paralelei 38, se
produceau constant acţoiuni de gherilă.

Pe 25 iunie, forţele nord-coreene au traversat pararela 38 pe toată lungimea şi, deşi URSS a
declarat că agresiunea venea din partea sud-coreenilor, amploarea operţiunilor întreprinse de nord-
coreeni dovedeşte indubitabil că au fost premeditate şi pregătite cu multă meticulozitate.

Pe 25 iunie (ora New York-ului, era 26 iunie ora Coreei), guvernul american l-a rugat pe
secretarul general al Naţiunilor Unite să convoace imediat Consiliul de Securitate. Acesta s-a reunit
însă guvernul sovietic refuza să participe la dezbaterile Consiliului şi decisese să nu facă acest lucru,
până ce China comunistă nu obţinea locul permanent, ocupat în continuare de China naţionalistă.
Reprezentantul sovietic, Malik, declarase cu acest prilej că URSS nu va recunoaşte legalitatea niciunei
decizii luate cu participarea reprezentantului Gomindanului. Graţie absenţei Uniunii Sovietice de la
lucrări, Consiliul de Securitate a fost în măsură să ia decizii fără să se lovească de un veşnic veto.
Guvernul american a propus o rezoluţie care să condamne „atacul armat lansat împotriva Republicii
Coreea de către forţele nord-coreene”, considerându-l drept o violare a păcii; rezoluţia mai cera
încetarea imediată a ostilităţilor şi retragerea invadatorilor la nord de paralela 38. De asemenea, se
cerea membrilor Naţiunilor Unite să sprijine punerea în aplicare a acestei rezoluţii şi să nu acorde
asistenţă autorităţilor nord-coreene. Doar reprezentantul iugoslav s-a opus acestei rezoluţii, în afară de
punctul care prevedea încetarea imediată a ostilităţilor. O propunere iugoslavă care viza convocarea
unui reprezentant al Coreei de Nord a fost respinsă cu 6 voturi pentru, 1 vot contra şi 3 abţineri (Egipt,
India şi Norvegia).

6
 • Intervenţia americană

În pararel cu aceste dezbateri, guvernul american a luat la rândul său mai multe multe iniţiative
capitale. L-a autorizat pe genralul MacArthur, comandant suprem pentru Puterile Aliate în Japonia, să
furnizeze echipament militar sud-coreenilor. Apoi, după primirea unui mesaj, pe 26 iunie, din partea
Adunării Naţionale Coreene, care cere un sprijin sporit, pe 27 iunie, preşedintele Truman a ordonat
forţelor aeriene şi navale americane să vină în ajutorul guvernului sud-coreean.

Consiliul de Securitate s-a reunit din nou pe 27 iunie. Primise mai multe rapoarte de la Comisia
Naţiunilor Unite pentru Coreea, care confirmau caracterul agresiv al al acţiunii nord-coreene. Statele
Unite au cerut Consiliului de Securitate să voteze sancţiuni împotriva Coreei de Nord. Consiliul a
adoptat această rezoluţie, Iugoslavia a votat contra, ir India şi Egiptul s-au abţinut. La două zile după
aceea, India a revenit asupra acestei decizii, iar Egiptul a comunicat că era favorabil sancţiunilor, dar
că, în principiu, hotărâse să se abţină în toate cazurile similare. URSS a protestat violent contra acestor
rezoluţii, pe care le-a declarat ilegale.

Pe 29 iunie, preşedintele Truman a adoptat o decizie şi mai importantă. A autorizat aviaţia

americană să atace obiectivele din Coreea de Nord; i-a permis generalului MacArthur să debarce în
Coreea, unităţi terestre şi a proclamat blocada întregii coaste a Coreei. Alte ţări au promis şi ele ajutor
militar. Rămânea de reglementat problema comandamentului.pe 7 iulie, Consiliul de Securitate a
adoptat o rezoluţie prin care Statele Unite erau rugate să-l desemneze pe comandantul forţei unificate a
Naţiunilor Unite; această armată urma să fie autorizată să utilizeze drapelul Naţiunilor Unite, simultan
cu drapelele fiecăruia dintre statele care trimiseseră contingente. Rezoluţia a fost votată cu 7 voturi
pentru; egiptul, India şi Iugoslavia s-au abţinut. Înţelegând ce avantaje tactice aveau Statele Unite de pe
urma lipsei unui delegat sovietic în Consiliul de Securitate, URSS a decis să permită reprezentantului
său, Malik, să participe din nou la lucrări, începând cu data de 1 august. Era, de fapt, chiar rândul lui
Malik de a prelua preşedenţia Consiliului de Securitate.

IV.Rezoluţiile ONU4

• 82/1950 - Rezoluţia din 25 iunie 1950

Consiliul de Securitate, evocând constatarea Adunării Generale consemnată în rezoluţia 293

(IV) din 21 octombrie 1949, conform căreia forma de guvernământ a Republicii Coreea a fost stabilită
pe temeiuri legale şi astfel încredinţându-i-se controlul efectiv şi jurisdicţia asupra acelei părţi din
Coreea unde Comisia Temporară a Naţiunilor Unite a fost în măsură să observe şi să ateste acest fapt şi
în care cea mai mare parte a populaţiei este coreeană; că forma de guvernământ rezultată în urma
alegerilor reprezintă o expresie validă a voinţei liber exercitate a electoratului şi prin urmare este
recunoscut ca singura în Coreea,

Având cunoştinţă de îngrijorările exprimate de Adunarea Generală în rezoluţiile 195 (III) din 12
decembrie 1948 şi 23 (IV) din 21 octombrie 1949, privind consecinţele care ar putea să urmeze dacă
statele membre nu se abţin de la acte în detrimentul rezultatelor scontate de către Naţiunilor Unite, în
4
Rezoluţii ONU (82,83,84,85,88): http://www.un.org/documents/sc/res/1950/scres50.htm

7
acţiunile sale de instaurare a independenţei şi unităţii totale a Coreei; şi îngrijorarea exprimată că
situaţia descrisă de către Comisia Naţiunilor Unite asupra Coreei în raportul său, ameninţă siguranţă şi
bunăstarea Republicii Coreea şi a poporului coreean şi poate duce la un conflict militar deschis în
regiune,

Luând notă, cu deosebită îngrijorare în legătură cu atacul armat asupra Republicii Coreea de Sud de
către forţele Coreei de Nord,

Decide că acţiunile întreprinse reprezintă o încălcare a păcii şi

I
Solicită încetarea imediată a ostilităţilor
Face apel la autorităţile din Coreea de Nord de a-şi retrage imediat forţele armate dincolo de paralela
38

II
Solicită Comisiei Naţiunilor Unite pentru Coreea:

(a) Să comunice recomandările privind situaţia cât mai repede cu putinţă

(b) Să monotorizeze retragerea forţelor nord-coreene la nord de paralela 38
(c) Să menţină Consiliul de Securitate informat cu privire la executarea rezoluţiei

III.
Face apel la statele membre să acorde asistenţă Naţiunilor Unite cu privire la executarea acestei
rezoluţii şi totodată să se abţină de la a sprijini autorităţile Coreei de Nord

Adoptată la a 473-a întâlnire cu nouă voturi pentru şi o abţinere (Iugoslavia)

• 83/1950 – Rezoluţia din 27 iunie 1950

Consiliul de Securitate recomandă statelor membre ONU să acorde sprijinul necesar Republicii
Coreea pentru reprimarea atacurilor armate şi pentru restaurarea păcii şi securităţii în zonă.

• 84/1950 – Rezoluţia din 7 iulie 1950

După ce a constatat că atacul armat asupra Republicii Coreea de către forţele Coreei de Nord
reprezintă o încălcare flagranţă a păcii şi după ce a recomandat statelor membre ONU acordarea
sprijinului necesar Republicii Coreea pentru reprimarea atacurilor armate şi pentru restaurarea păcii şi
securităţii în zonă,

Consiliul de Securitate,

I.
8
Salută sprijinul prompt pe care statele şi popoarele membre ONU l-au acordat pentru susţinerea
rezoluţiilor 82 (1950) şi 83 (1950) din 25 şi 27 iunie 1950, cu scopul de a asista Republica Coreea în a
se apăra împotriva atacurilor armate şi prin urmare de a se restaura pacea internaţională şi securitatea în
zonă.

II.
Sesizează că membrii ONU au adus la cunoştinţa organizaţiei, planuri de ajutorare a Republicii Coreea;

III.
Recomandă ca toţi membri ce pun la dispoziţie forţe militare sau alte forme de asistenţă, să urmărească
îndeplinirea rezoluţiilor mai sus menţionate precum şi să acţioneze sub comanda unită a Statelor Unite;

IV.
Cere Statelor Unite să desemneze un comandant al acestei operaţiuni;

V.
Autorizează folosirea drapelului Naţiunilor Unite, precum şi cele a le statelor membre participante la
operaţiune pe parcursul desfăşurării ei.

VI.
Solicită Statelor Unite să furnizeze rapoarte cu privire la măsurile luate.

• 85/1950 – Rezoluţia din 31 iulie 1950

Cosiliul de Securitate,

Luând la cunoştinţă greutăţile întâmpinate de poporul coreean, precum si de privaţiunile la care

este supus ca urmare a agresiunii nord-coreene,

Apreciind propunerile solidare de ajutorare a poporului coreean de către statele membre, agenţii
specializate şi organizaţii nonguvernamentale:

I.
Solicită forţei unificate să determine care sunt măsurile necesare pentru a sprijini şi a ajutora populaţia
coreeană precum şi pentru a stabili procedurile necesare pentru acordarea unei asemenea asistenţe,

II.
Solicită Secretarului General să transmită toate propunerile de ajutor, forţei unificate a Naţiunilor
Unite.

III.
Solicită forţei unificate a Naţiunilor Unite să trimită Consiliului de Securitate, rapoarte cu privire la
acţiunile de ajutor

IV.
Solicită Secretarului General, Consiliului Economic şi Social, în concordanţă cu articolul 65 din Cara
Naţiunilor Unite, altor organisme principale sau subsidiare specializate ale Naţiunilor Unite, agenţiilor

9
specializate în concordanţă cu termenii înţelegerilor încheiate cu Naţiunile Unite şi altor organisme
nonguvernamentale specifice, să acorde asistenţă populaţiei coreene în conformitate cu cererile
misiunii ONU, ca urmare a delegării responsabilităţilor către această de către Consiliul de Securitate.

• 88/1950 – Rezoluţia din 8 noiembrie 1950

Consiliul de Securitate,

Decide să invite, în concordanţă cu hotărârea 39 din regulile provizorii de hotărâre, un reprezentant din
partea guvernului popular central al Republicii Populare Chineze, pentru a fi prezent în cadrul
întâlnirilor Consililiului cu privire la raporul special întocmit de Misiunea ONU în Coreea.

V.Intervenţia ONU

Conflictul coreean s-a desfăşurat în trei etapeŞ până la intervenţia chineză, de la intervenţia
chineză până la revocarea generalului MacArthur (aprilie 1951) şi după revocarea generalului
MacArthur.

In timpul primei părţi a războiului, americanii, susţinuţi de majoritatea ţărilor ONU, au

subordonat toate chestiunile politice celor militare. Pe 19 iulie, preşedintele Truman într-un mesaj
adresat Congresului, a cerut noi credite „pentru a face faţă”, cum spunea el, „noilor exigenţe ale forţei
noastre militare”. De aceea, Statele Unite nu au acordat prea multă importanţă primelor tentative de
pace, care au fost făcute, mai ales de către Nehru, pe 13 şi 16 iulie 1950. în mesajele adresate lui Stalin
şi Truman, Nehru se străduia să propună un compromis: primirea Republicii Populare Chineze în ONU
în schimbul unei reglementări satisfăcătoare a conflictului.

În septembrie, forţele Naţiunilor Unite, plecând de la capul de pod unde se repliaseră, au trecut
la ofensivă. În octombrie, a apărut o nouă problemă: era bine ca forţele Naţiunilor Unite să treacă
paralela 38 şi să transforme astfel un război purtat pentru apărarea Coreei de Sud într-o acţiune politică
menită să unifice Coreea? Franţa şi Marea Britanie, în strâns contact cu India, erau ostile depăşirii
paralelei 38, gest ce ar fi putut servi drept pretext pntru o intervenţie chineză sau chiar sovietică.
Dimpotrivă, preşedintele Republicii Coreea de Sud, Szngman Rhee, era foarte favorabil trecerii acestei
„frontieri artificiale”. Pe 7 octombrie, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, cu 47 de voturi pentru, 5
contra – blocul sovietic – şi 7 abţineri, a adoptat un plan de pace în Coreea, propus de Anglia, sugerând
în special legeri libere sub auspiciile ONU, pentru crearea unui guvern coreean unificat. Un proiect
sovietic a fost respins cu 46 de voturi, 5 voturi contra şi 8 abţineri. Un proiect tranyacţional al Indiei a
fost şi el respins cu 32 de voturi, 24 contra şi 3 abţineri.

După un ultimatum (rămas fără răspuns) adresat guvernului nord-coreean, generalul MacArthur
a ordonat trupelor sud-coreene, întâi, iar apoi trupelor Naţiunilor Unite, să treacă paralela 38, începând
cu data de 7 octombrie, în ciuda opoziţiei ferme a Indiei. Pe de altă parte, Organizaţia Naţiunilor Unite,
contrar generalului MacArthur, era foarte defavorabilă guvernului Szngman Rhee, acuzat de a fi prea

10
puţin democratic, fiind susţinut de o poliţie de stat extrem de brutală. Aşadar, Comisia pentru Coreea
propunea să nu i se încredinţeze guvernarea Coreei de Nord eliberate.

Pe 7 octombrie, Adunarea Generală ONU a aprobat rezoluţia prin care era permisă intrarea în
Coreea de Nord şi a creat o comisie a Naţiunilor Unite pentru unificarea şi reabilitarea Coreei. Pe 20
octombrie, forţele ONU au intrat în Phenian, iar pe 26 octombrie au ajuns la graniţa chineză (Fluviul
Yalu).

Chinezii, care-şi mutaseră trupele de-alungul fluviului Yalu, după debarcarea de la Inch”on, au
intrat în Coreea în noiembrie, într-un număr copleşitor. La sfârşitul lui 1952, 1.200.000 de chinezi era
participanţi activi la război sub comanda lui Peng Dehuai. Aceştia au obligat forţele ONU să se retragă
haotic, Seulul fiind reevacut la 4 ianuarie 1951. Chinezii s-au oprit însă la P”yongt”aek (aproximativ la
30 de mile depărtare de Seul), iar în februarie, Adunarea Generală ONU a condamnat în mod formal
agresiunea chineză. Contraofensiva ONU a început la sfârşitul lui ianuarie. La 31 martie, acestea
reuşiseră încă o dată să ajungă la paralela 38. MacArthur era de părere că războiul trebuia să se mute în
China, susţinând acest fapt public, drept consecinţă a intervenţiei chineze, însă atitudinea sa s-a
dovedit a fi în detrimentul preşedintelui Truman. Prin urmare, în aprilie, MacArthur a fost destituit din
toate pozitiile de comandă şi înlocuit cu Generalul Matthew B. Ridgwaz. Din acest moment, până la
armistiţiu, forţele ONU au luptat să menţină linia la paralela 38, în realitate, în multe locaţii, acestea
depăşiseră delimitarea.

Pe 10 iulie 1951, negocierile pentru armisţiu au început în oraşul Kaesong, într-un fel de „no
manţs land”, desfăşurându-se între 10 şi 15 iulie. Comuniştii au făcut trei propuneri: o încetare a
focului, cu întreruperea bombardamentelor, a blocadei şi a acţiunilor de recunoaştere, înainte chiar de
negocierea armistiţiului, paralela 38 să fie considerată drept linie de demarcaţie militară, cu o zonă
demilitarizată pe o porţiune de 10 km de o parte şi de cealalta; toate trupele străine să fie retrase în cel
mai scurt termen cu putinţă.

Pe 19 septembrie, chino-coreenii au cerut reluarea negocierilor şi pe 24, ofiţeri de legătură s-au

deplasat la podul Panmunjon pentru a organiza o nouă întâlnire; dar generalul Ridgwaz a refuzat să
accepte ca aceasta să se ţină la Kaesong. Au fost necesare câteva săptâmăni, cu schimburi de note,
pentru a se ajunge la o înţelegere privind un nou amplasament. S-a ales în cele din urmă Panmunjon
(21 octombrie).

Noile negocieri au dus la câteva rezultate. Comuniştii au renunţat la pretenţia de a rstabili linia
de demarcaţie militară pe paralea 38. pe 23 septembrie s-a căzut de acord pentru a se stabili această
linie de-a lungul frontului efectiv, cu o zonă demilitarizată de 2 km de o parte şi de cealaltă.

În continuare, s-a discutat despre problema unei comisii de control. Chino-coreenii au propus
un control efectual de observatori neutri. Comandamentul Naţiunilor Unite nu se opunea acestei idei,
dar rămânea de stabilit ce se înţelegea prin „neutru”. Comuniştii cereau ca URSS să fie una dintre
puterile neutre. Americanii se opuneau. Comuniştii voiau, în plus, să aibă drepturi de a construi
aerodromuri şi solicitau să se interzică înlocuirea trupelor cu alte efective, ceea ce contravenea
principiului de organizare a unităţilor militare americane. Pe de altă parte, s-a discutat despre
chestiunea prizonierilor. Naţiunilor Unite declarau că deţin 130.000 de prizonieri, iar comuniştii
11.000, fără a-i pune la socotelă pe coreenii de sud. Era greu să se aibă în vedere propunerea chino-
coreeană privind un simplu schimb care, având în vedere disproporţia, ar fi fost foarte avantajos pentru
comunişti. De asemenea, americanii refuzau să-i înapoieze pe comunişti care deciseseră să abandoneze
cauza comunistă. Aceste chestiuni se vor rezolva în 1953, la semarea armistiţiului din 27 iulie
11
 VI. Consideraţii personale

Războiul din Coreea a confirmat cele mai sumbre suspiciuni occidentale privind ambiţiile
expansioniste ale lui Stalin şi a dus la creşterea uriaşă a bugetului american al apărării într-un mod
căruia Truman îi rezistase până atunci. De ce Stalin le-a permis nord-coreenilor să invadeze Coreea de
Sud? Hruşciov dă o explicaţie în memoriile sale: Kim Ir Sen, liderul nord-coreean, a făcut presiuni
asupra lui Stalin că este momentul să unifice peninsula. Statele Unite anunţaseră că peninsula Coreea
este în afara perimetrului său de apărare; secretarul de Stat Major focuse planuri în consecinţă. Lui
Stalin, Coreea i s-a părut un punct sensibilil. Însă atunci când nord-coreenii chiar au pătruns în Coreea
de Sud, Truman a răspuns mai degrabă într-un mod axiomatic decât unul calculat: Truman a reamintit
de intrarea lui Hitler în regiunea renană şi a reiterat axioma că agresiunii trebuie să i se reziste
pretutindeni. Planurile calculate privind perimetrele de apărare au fost trecute cu vederea prin
analogiile istorice precipitate de invazia nord-coreeană. Statele Unite au fost în măsură să mobilizeze
Consiliul de Securitate pentru a sprijini securitatea colectivă şi au trimis trupe în Coreea sub drapelul
ONU (in realitate numai soldaţi americani), pentru a-i rspinge pe comuniştii spre nord, dincolo de
paralea 38 care intersecta Penisula Coreea.

După ce linia frontului s-a stabilizat timp detrei ani, până când s-a semnat Armistiţiul din 1953.
Statele Unite s-au încurcat cu China, iar Comunismul a apărut ca un bloc de monolit. Cele două blocuri
ale Războiului Rece s-au închis ermetic, iar comunicarea dintre ele aproape că a încetat. 5

„Războiul uitat” a declanşat inevitabil acumulare de forţe americane în cadrul Tratatului

Atlanticului de Nord, a determinat implicarea americana în Războiul din Vietnam şi deşi desconsiderat
la acea dată, Războiul din Coreea a reprezentat de fapt tiparul pe care Statele Unite l-au folosit în
conflictele viitoare.

Istoric şi veteran al Războiul din Coreea, T.R. Fehrenbach a observat în lucrarea sa „This Kind
of War”, că americanii pot survola deasupra unui teritoriu timp îndelungat, îl pot bombarda, atomiza,
pulveriza, dar dacă doresc să-l apere, să-l protejeze şi să menţină o civilizaţie acolo, trebuie să utilizeze
metoda legiunilor romane, trimiţându-şi tinerii în zona respectivă.

În 1953, la finele conflictului, Thomas K. Finletter, secretarul forţelor aviatice a declarat că ce

s-a întâmplat în Coreea a fost o unică diversiune de la adevăratul curs al puterii strategii aeriene. Putem
remarca modul în care ONU a fost un mijloc, o faţadă pentu promovarea unor obiective americane
strategice într-o parte a lumii unde Statele Unite nu avuseseră propriu-zis acces.

Totodată trebuie subliniat punctul de vedere sovietic conform căreia Statele Unite începuseră
intervenţia armată în Coreea înainte de convocarea Consiliului de Securitate la 27 iunie, ignorându-se
astfel posibilitatea unei rezoluţii contrare acţiunilor americane. Prin urmare, guvernul Statelor Unite a
plasat Naţiunile Unite în faţa unui fait accompli, Organizaţia fiind nevoită să accepte propunerea
americană.

5
Joseph S. Nze, Jr., Descifrarea conflictelor internaţionale, Editura Antet XX Press, Prahova,
2005, pg. 115

12
 Fost prim-ministru al Indiei, Atal Bihari Vajpayee a afirmat că în euforia provocată de încetarea
Războiului Rece, rolul Naţiunilor Unite a fost considerat în mod eronat ca fiind acela de a rezolva toate
problemele mondiale. Istoria însă a demonstrat că în ciuda eforturilor de menţinerea a păcii, natura
belicuasă a omului prevalează. Înainte de binele întregii omeniri, intervin interesele strategice şi
involuntar expansioniste. În Coreea, deşi majoritatea obiectivelor ONU expuse în cadrul negocierilor
pentru armistiţiu, au fost acceptate, acestea nu au putut fi implementate pe cale paşnică, iar pierderile
provocate de război au fost substanţiale: peste 4.000.000 de morţi şi victime dintre care şi civili
(1.313.000 de sud-coreeni – 1.000.000 de civili; 2.500.000 de comunişti – 1.000.000 e civili). SUA au
pierdut 37.000 de soldaţi în acţiune, Coreea de Sud – 47.000 şi forţele ONU – 3194, pierderile suferite
de China s-au ridicat la 900.000, iar nord-coreeni – 520.000. Pe parcursul războiului, 2/5 din facilităţile
industriale ale Coreei au fost distruse şi 1/3 din locuinţe, devastate.

“Eroi din comunitatea globală nu sunt aceia care se retrag atunci când apar
dificultăţi, nici aceia care nun u pot concepe posibilitatea unor succese sau din contră a
unor eşecuri – eroi sunt aceia care pot îndura condiţiile ostile şi să lupte pentru
menţinerea păcii prin intermediul Naţiunilor Unite.”

(Hubert H. Humphrey)

13
14
15
16
17
18