Jacob de Neuschotz

1819 – 1888
Viaţa şi faptele în texte şi documente

1
Documentare, comentarii, note, bibliografie de bibliotecar
Gheorghe Samoilă, B.C.U. Iaşi; sam@bcu-iasi.ro
Tehnoredactare şi machetare – Constantin Huşanu
Corectura – G.S.
Coperta: I. Neuschotz gravură de autor necunoscut şi
Memorialul Neuschotz din Munchen
Mulţumiri Comunităţii Evreieşti din Iaşi

“Născut în această ţară [România], pe care am iubit-o

şi căreia am fost devotat, sunt supus român, prin
urmare voi formula dispoziţiunile mele
[testamentare] conform legilor române.”

2
 Jacob de
Neuschotz

Explicaţie
Când am plecat la drum în acest demers publicistic şi de
documentare am fost încurajat dar şi privit cu o curiozitate
maliţioasă şi întrebat, cu ironie, la ce bun şi cui foloseşte o
carte cu o astfel de „tematică”? Trag nădejde că cei care vor
avea răbdarea şi curiozitatea să o parcurgă vor înţelege de
ce am fost interesat de acest subiect dar mai ales fascinat
de personajul Jacob de Neuschotz.
De la bun început menţionez că această carte nu se doreşte
a fi un studiu ştiinţific, istoric, exhaustiv ci doar o compilaţie
de texte şi documente care să pună în faţa cititorului un
destin şi o viaţă de om. În acest scop am considerat util, în
spiritul celor arătate mai sus, să pun „cap la cap” tot ceea ce
am reuşit să găsesc şi s-a păstrat scris despre Iacob
Neuschotz, despre contemporanii săi, despre societatea în
care acesta şi-a consumat viaţa. Posibil ca parte din textele
citate, unele pe larg, să conţină inadvertenţe de nuanţă
istorică sau de exprimare sau ca unele evenimente să fie
repetate dar diferit prezentate, funcţie de sursa citată.
Ortografia numelor proprii s-a păstrat conform cu cea din
textul reprodus. Am considerat necesar în acelaşi timp,
pentru a înţelege contextual viaţa şi acţiunile lui Neuschotz,
inserarea unor scurte note lămuritoare proprii sau preluate
din alte scrieri, care să zugrăvească cadrul istoric, social,
politic şi cultural românesc dar şi internaţional al celei de-a
doua jumătăţi de veac XIX. Este vorba de perioada marcată
de „chestiunea evreiască”, epocă istorică de frământări
politice şi sociale pentru emanciparea evreilor şi pentru care
pasiunile istoricilor nu s-au stins nici până astăzi.
Am încercat aşadar, să reconstitui, atât cât mi-a fost cu
putinţă, parcursul prin acea lume a Iaşului de veac XIX a lui
Iacob Neuschotz pe baza mărturiilor scrise de către
contemporanii săi, a documentelor păstrate în arhive dar şi

3
pe baza judecăţilor la care acesta a fost supus în timpul vieţii
cât şi după.
Iacob Neuschoz s-a născut pe la anul 1819 în târguşorul
moldovenesc Herţa, înzestrat de Dumnezeu cu mulţi şi
preţioşi „talanţi” pe care a ştiut să-i sporească în folosul său,
al familiei sale, al naţiei sale evreieşti dar şi în beneficiul
celor mai puţin „norocoşi” din jurul său şi nu în ultimul rând
spre onoarea ţării în care s-a născut, pe care a iubit-o şi
careia i s-a considerat, aşa după cum singur mărturisea, „cu
totul supus slujitor” - România. Peste ani, imaginea bucolică
a ţinutului Herţa în care a venit pe lume şi a copilărit Iacob
Neuschotz, a târguşorului majoritar evreiesc cu acelaşi nume
din nordul Principatului Moldova şi apoi al României, avea să
fie zugrăvită într-un minunat poem de un alt evreu celebru -
care îşi trăgea şi el de aici rădăcinile, prin bunicul său -
Benjamin Fondane. În această zonă situată geografic, oleacă
mai sus de Dorohoi, evreimea îşi ţinea traiul prin activităţi
agricole şi meşteşugăreşti, din negoţul cu lemn sau cereale.
Iată câteva versuri din minunatul poem “Herţa” de B.
Fondane1:
“În târg miroase-a ploaie, a toamnă şi a fân.
Vântul nisip aduce, fierbinte, în plămân,
şi fetele aşteaptă în uliţa murdară
tăcerea care cade în fiecare seară,
şi factorul, cu gluga pe cap, greoi şi surd.
Căruţe fugărite de ploaie au trecut,
şi liniştea în lucruri de mult mucegăieşte.
În case oameni simpli vorbesc pe ovreieşte.
Gâşte, cu pantofi galbeni, vin lent după-un zaplaz;
auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz,
cum învecheşte frunza în clopote de-aramă,
auzi tăcerea lungă şi gri care e toamnă
şi diligenţa care vine din Dorohoi.
Pustiu, din şes, se urcă cirezile de boi,
şi cum mugesc, cu capul întors, de parc-ar suge -

1
B. Fundoianu (uneori, în mod greşit și abuziv, Barbu Fundoianu]), alias Benjamin Fondane
(pseudonimele literare ale lui Benjamin Wexler), (n. 15 noiembrie 1898, Iași - d. 2 octombrie 1944, lagărul
nazist de exterminare Auschwitz, Polonia) a fost un critic, eseist, poet și teoretician literar franco-român de
etnie evreiască.

4
cu ochii roşii, târgul, cuprins de spaimă, muge2”.(...)
Spirit ascuţit, dotat cu o inteligenţă remarcabilă, autodidact,
prin muncă asiduă I. Neuschotz devine un om instruit,
cultivat - un intelectual rafinat, vorbitor fluent a câtorva limbi
de circulaţie. Copil, la zece ani avea prima „afacere”
vânzând chibrituri pe uliţele Iaşului. Adolescent îşi câştigă
existenţa pe lângă alţi comercianţi şi ajunge repede unul
dintre cei mai respectaţi bancheri din Moldova. Deţine înalte
demnităţi în societate între care pe cele de consul onorific al
Statelor Unite la Iaşi, preşedinte al Alianţei Israelite din Iaşi,
etc. Este activist de frunte pentru emanciparea evreilor,
membru a diverse organizaţii şi fundaţii de caritate, etc. Este
onorat cu înalte decoraţii şi însemne din partea României şi
a altor ţări, primeşte titlul nobiliar de baron.
Şi-a iubit familia căreia i-a transmis dragostea sa de
Dumnezeu şi de oameni, dorinţa de a face binele neîngrădit
de prejudecăţi, de bariere sociale sau religioase. Pe lângă
loviturile date de viaţă, prin pierderea a trei copii şi a primei
sale soţii, cea mai mare durere şi neîmplinire a vieţii sale a
fost însă refuzul politicienilor vremii de a i se acorda, în două
rânduri, la cererea sa, titlul care-i era lui cel mai drag şi
dorit: titlul de cetăţean român. Sunt reproduse, în această
carte, integral, stenogramele sedinţelor cu luările de cuvânt
pro şi contra împământenirii ca cetăţean român a lui Iacob
Neuschotz din Camera Deputaţilor a României, din anii 1881,
respectiv 1882.
Viaţa familiei Neuschotz a fost în parte reconstituită din
frânturi din cărţi şi documente aflate în bibliotecile şi
arhivele din Iaşi sau Bucureşti dar şi din Munchen, Roma,
Belgrad, Sofia, Viena sau New York, prin schimb
interbibliotecar sau prin bunăvoinţa unor prieteni sau
cunoscuţi cărora le mulţumesc pe această cale.
Date considerate pierdute referitoare la familia Neuschotz au
fost recuperate dintr-o copie legalizată a testamentului
bancherului Neuschotz, copie păstrată la Arhivele Statului
din Iaşi şi, reprodusă integral, în această carte. Am
considerat de asemenea necesar ca într-o addenda să reiau

2
Fondane, Benjamin (1898-1944), Poezii, Buc., Editura pentru Literatură, 1965

5
scurte note despre personalităţi evreieşti ale vremii, pentru
familiarizarea cititorului cu societatea evreiască românească
care a vieţuit şi s-a dezvoltat în România modernă, alături de
populaţia creştină, majoritară.
A
utorul

Doi oameni fericiţi

La început de veac XIX, pe uliţele târgului Iaşi putea fi văzut
un bărbat desculţ, cu capul descoperit încins cu o funie peste
o haină sărăcăcioasă - un cerşetor. Un calic care şi-a
petrecut întreaga viaţă slujind semenilor împovăraţi de
necazurile acestei lumi. Era Ioan, originar din ţinutul Tutova
Bârladului dar lumea-i spunea Lumânărică, pentru că pe
lângă o vorbă bună el împărţea tuturor celor întâlniţi pe cale
sau în pragul bisericilor câte o lumânare - simbol al speranţei
şi al dreptcredinţei sale străbune, un îndemn la toleranţă şi
dragoste faţă de aproapele. Orfan din fragedă pruncie, a
trăit, pentru că aşa i-a fost voinţa, fără casă, fără masă, fără
de familie. Rudele sale au fost, în schimb: orfanul, văduva
săracă, bolnavul, fata de măritat fără de zestre, flămândul,
omul nedreptăţit sau persecutat pentru dreptate, boierul
ajuns la strâmtorare, bolnavul - creştin, iudeu sau de oricare
alt neam pe care el i-a mângâiat sufleteşte şi sprijinit
material. Istoricul şi literatul Al. Papadopol-Calimah scria în
1896 în revista lui Xenopol, “Arhiva”: “Lumânărică era
părintele nevoiaşilor. Nu numai creştinii dar şi jidovii3, -
milostenia sa îi ajuta, şi-i cerceta; de aceea se vedeau acum
după sicriul său4, oameni de felurite neamuri îndreptând la
un loc suspinurile lor de mâhnire şi recunoştinţă5“.
Lumânărică a fost un “bancher”, traista lui adunând,
păstrând şi împărţind obolul dat de popor lui Dumnezeu şi

3
JÍDOV, jidovi, s.m. (Pop. şi peior.) Evreu. – Din sl. Židovinŭ; în acele vremuri, cuvântul nu avea
conotaţii peiorative.
4
e vorba de funeraliile de la biserica Tălpălari din Iaşi, în anul 1842, eveniment descris de C. Negruzzi în
„Scrisoarea XIII – Lumânărică” din vol. antum „Păcatele tinereţelor”
5
Papadopol-Calimah, Al., Lumînărică şi Titinaş în Arhiva, nr.1-2, Iaşi, 1896 p.56-65

6
săracilor. A ctitorit şi înfrumuseţat biserici, a avut o viaţă
simplă, curată de sfânt.
Cu siguranţă, personajul principal al acestei cărţi, evreul cu
frică şi dragoste de Dumnezeu pe nume Iacob a avut
cunoştinţă de faptele cerşetorului Lumânărică dacă nu
cumva se vor fi şi întâlnit şi vor fi stat la sfat pe uliţele Iaşului
şi astfel Iacob să fi aflat de la Ioan, zis Lumânărică, secretul
fericirii pe pământ: practicarea carităţii, a iubirii de
Dumnezeu şi de oameni. În pofida diferenţelor sociale care-i
deosebeau, asemănarea vieţilor celor doi este
surprinzătoare. Amândoi au administrat averi devenind mari
filantropi făcând milostenii ce le-au adus respectul întregii
comunităţi. Amândoi au fost credincioşi şi rugători spre
Dumnezeul cel unic şi adevărat. Amândoi au fost fără
prejudecăţi, pătrunşi de o dragoste mare şi adevărată de
oameni, fără deosebire de rasă, origini sociale, religie. La
final, la trecerea din această lume în veşnicie, amândoi au
fost onoraţi cu emoţionante manifestări populare de
simpatie şi recunoştinţă având parte de funeralii rezervate
celor mai de seamă personalităţi ale cetăţii. Cu siguranţă
Ioan şi Iacob au înţeles că adevărata fericire pe pământ se
poate afla numai şi numai în dragostea de Dumnezeu şi de
aproapele.
Au fost, cu adevărat doi oameni fericiţi!
*
În cartea “Lumânărică, Sfântul Ioan de la Tutova” dedicată
vieţii, personalităţii dar şi vremurilor sub care a trăit Ioan, zis
Lumânărică, publicistul ieşean Ion N. Oprea a făcut un
frumos şi plin de emoţie portret lui Jacob de Neuschotz în
capitolul intitulat: “Încă un milostiv6”.

Bancherul
Ajuns după anul 1864 unul dintre cei mai influenţi şi
respectaţi bancheri ai vremii, Iacob Neuschotz şi-a început
activitatea financiară la Iaşi, în jurul anului 1855.
În această perioadă, încetul cu încetul, începea să se afirme
tot mai mult importanţa afacerilor lui Iacob Neuschotz. De la
6
Oprea N. Ion, Lumânărică, Sfântul Ioan de la Tutova, Iaşi, Ed. Pim, 2009. pg. 207

7
mărunte operaţii de schimb şi de împrumut, a trecut la
afaceri de mai mare interes. Clientela sa a fost compusă din
negustori şi din boieri.7 Astfel, în 1855, Neuschotz deschide
comerciantului ieşean Dominic Berezniţchi un credit de
10.000 de galbeni pe care, în 1859, îl majorează la 18.000
galbeni; acordă, în acelaşi an 1859, un împrumut de 11.000
galbeni vornicului Costachi Ghica; Iancu Alecsandri îi
cesionează, în 1861, două sinete de 13.500 galbeni ale lui
David şi Anton Luca Goilav, etc. Folosind cu dibăcie relaţiile
pe care le avea cu finanţa austriacă, “Casa de Bancă I.
Neuschotz et C.” va ajunge să fie considerată, curând după
1864, ca fiind aproape egală cu banca lui Michel Daniel şi
fiu.8
Într-o lungă şi impresionantă listă a creditorilor boierului
Grigore Balş care s-a aflat pentru o scurtă perioadă la
conducerea ministerului de finanţe, câte două luni în
Moldova (24 ian.- 7 mar. 1859) şi alte două în Muntenia (27
ian. – 24 mar. 1862) găsim şi numele bancherului Iacob
Neuschotz. Acesta din urmă creditase, în anul 1860 pe
boierul moldovean cu 3.091 galbeni austrieci sau 240.000 lei
şi pentru care „pusese sechestru pe 6.000 de vedre de
rachiu”9.
Banca Michel Daniel şi fiu a fost întemeiată la începutul
veacului al XIX-lea, şi şi-a asigurat o poziţie excepţională sub
domnia lui Mihail Sturza, înlesnind acestuia achitarea
datoriilor contractate în vederea obţinerii tronului. În strânse
relaţii de afaceri cu importante firme din Frankfurt am Main,
îndeosebi cu casa Rothschild, banca Daniel a avut puternicul
sprijin al acestor magnaţi ai finanţei internaţionale. Cu
propriul ei capital şi cu creditele care i-au fost puse la
dispoziţie de sprijinitorii ei din străinatate, banca Michel
Daniel şi fiu a făcut afaceri rentabile mai ales cu marea
boierime şi cu negustorimea din Moldova. La 1848, banca se
afla sub conducerea lui Israel Chaim Daniel, fiul
întemeietorului ei. Bucurându-se de un mare prestigiu în
rândurile clasei cârmuitoare şi beneficiind de concursul
7
Arh. St. Iaşi, tr.1756, op.1997, dos.919 ş. a.
8
Popovici, V., Dezvoltarea Economiei Moldovei între anii 1848 şi 1864. Contribuţii, Buc., Ed. Academiei,
1963, p.388
9
Abza-Bogdan, Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, vol. I, Simetria, 2006 p.288

8
anumitor persoane, pe care se pricepuse să şi-l procure,
Israel Chaim Daniel a obţinut şi un titlu de boierie. La 1857,
caimacanul N. Conachi-Vogoridi l-a înălţat la rangul de
spătar. Importantul rol al acestui bancher în viaţa economică
a epocii a fost astfel recunoscut în mod oficial prin distincţia
ce i s-a conferit10.
Băncile Michel Daniel şi fiu, Leiba Cahane, Moise Idel Vecsler,
Iacob Neuschotz şi Leiba Meierhofer au dominat piaţa
financiară moldoveană de la 1848 la 1864. Cu mult în urma
lor se situau ceilalţi bancheri din Iaşi, ca Avram Iţic Cofman,
Avram Cohn, Solomon Ber, firma W. Wechsler, Hornstein şi
Wortman care lichidează la 31 dec. 1858, A. M. Byk şi fii,
etc.
În acea epocă, în Moldova, în afară de Iaşi, doar la Galaţi au
mai fost câţiva bancheri care, prin exercitarea profesiunii lor,
au înrâurit viaţa economică a ţării noastre11.
O carte germană cu impresii de călătorie din România lui
Cuza Vodă intitulată “Land und Leute der Moldau und
Wallachei, Praga, 1863, scrisă de V. Derblich face printre
altele o prezentare, în câteva rânduri, a comunităţilor
israelite din cele două principate unite, subliniind că printre
cei mai de vază bancheri ai vremii se află şi Jacques de
Neuschotz:
“Cu privire la evrei, numărul spaniolilor e dat ca fiind de vreo
3.000, Moldova are 100.000 evrei poloni (3.000 în Iaşi).
Bucureştii cuprind un pecetar evreu; evreii sunt mulţi
“croitori de dame”. Ca bancheri de căpetenie se înşiră:
Daniel şi Neuschotz (din Iaşi), Hillel, Lobel, Mayers,
Rothenberg, Finkelstein. Se citează pentru habotnici
(Chassidim) o lucrare a drului Klauter “Uber die
zweckwidrige Erziehung und Pflege der Kinder in Jassy”12.
Potrivit Enciclopediei Universale Evreieşti, secolul XIX a fost
dominat financiar de câteva bănci evreieşti între care
influenţa cea mai mare a avut-o, după cum am arătat, în
Moldova Banca Daniel şi fiu. Afacerile familiei Daniel erau
conduse de Leiba Cahane şi de către ginerele acestuia
10
Angelescu, C. Const., Creditul în Moldova de la 1843 la 1864 în Dezvoltarea Economiei Moldovei între
anii 1848 şi 1864, Buc., Ed. Academiei 1963 p. 388-389
11
Ibidem
12
Iorga, N, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, Buc., 1981, p. 627

9
baronul Waldberg. Acestora li se alăturau ca importanţă şi
putere financiară bancherii Jacob Neuschotz, Mayer
Weisengrun, Joseph Unter şi J. Olivenbaum. La începutul
secolului XX în Iaşi era faimoasă banca lui Moritz Wachtel.
Toate aceste bănci erau susţinute cu capital străin. Pe lânga
aceste bănci mai existau şi alte familii de evrei bancheri cum
ar fi familia Moskowitz13.
Pe lângă aceşti bancheri, care şi-au exercitat profesiunea
având firma lor înscrisă în condicile visteriei şi plătind
patenta, au făcut operaţii de credit şi zarafii a căror
principală îndeletnicire era schimbul de monede, precum şi
diverşi negustori din alte ramuri ale comerţului şi chiar
persoane particulare. Deşi numărul acestora a fost destul de
mare, totuşi influenţa lor asupra pieţei a fost neînsemnată.

O. Băncilă - Zaraful (1914)

Cei câţiva mari bancheri din Iaşi între care se afla şi Jacob de
Neuschotz, au devenit singurii stăpâni ai vieţii economice din
Moldova nefiind stingheriţi în activitatea lor nici de către
aparatul de stat, a cărui bunăvoinţă, prin mesteşugite
mijloace, ei au ştiut să o dobândească, şi nici de timida
concurenţă a altor elemente locale14.
Afacerile lui Iacob Neuschotz ce aveau ca obiect operaţiunile
“Casei de Banca I. Neuschot et C” le găsim înregistrate în
condicile visteriei pe anul 1884 la adresa Iaşi, str. Mare15. I.
Kara notează că sediul Băncii Neuschotz a fost într-un imobil
13
Isaac Landman, The Universal Jewish Encyclopedia, inc., N.Y., 1943, p. 264
14
Popovici, V., Dezvoltarea Economiei Moldovei între anii 1848 şi 1864. Contribuţii, Buc., Ed. Academiei,
1963, p.386
15
Arh. St. Iaşi, Dosar nr.1267/09.10.1884. Fondul de documente al Camerei de Comerţ şi Industrie Iaşi

10
situat la capătul străzii Golia, “Casa de Banca Neuschotz”
fiind în funcţiune şi în anul 1930.16 Este vorba de clădirea
cunoscută şi sub denumirea de Palatul Neuschotz devenit,
după anul înstrăinării acestuia în 1911 prin vânzarea către
stat, Administraţia Financiară şi astăzi complexul hotelier
”Select”.
Mai degrabă am putea spune că imobilul era situat la
intersecţia celor două străzi şi că, potrivit actelor păstrate în
Arhivele Statului din Iaşi firma de bancă s-a stins în anul
1897 conform cu “Extractul Tribunalului Iaşi Nr.11.618/24
iunie 1897”.
După moartea lui Iacob Neuschotz în 1888, văduva acestuia
Adelaida Neuschotz, încredinţează afacerile Băncii, spre a fi
reprezentate şi conduse, fratelui acesteia Boguslav Julles şi
contabilului băncii S. Horenstein. Până la radierea firmei din
registrul comerţului, ce are loc în anul 1897, moştenitorul
legal Adelaida Neuschotz revocă de câteva ori actele de
împuternicire pentru administrarea Băncii. Este înlăturat
astfel fratele său Boguslav Julles în favoarea unui comitet de
conducere format din: Louis Posner, Julius Finkelstein şi S.
Horenstein (vechi parteneri de afaceri şi oameni de
încredere ai bancherului Neuschotz) ca în final să fie şi
aceştia revocaţi în favoarea primei procuri, date în 1888,
fratelui acesteia, Boguslav Julles. ( Procură autentificată de
Tribunalul Iaşi nr.2222/1888). Motivele schimbării, în doua
rânduri, a actelor notariale de împuternicire de către
Adelaida Neuschotz, respectiv revenirea la sentimente mai
bune faţă de fratele său, nu ne sunt cunoscute17.
Banca Neuschotz nu a fost scutită de acuzaţii privind
cămătăria sau de impunere de procende „nelegiuite” la
împrumuturi.
Faţă de paragrafele Codului Calimah, care limitau dobînda la
10% pe an şi care considerau ca un act de cămătărie,
sancţionat prin aspre pedepse, perceperea de către creditor
a unor dobânzi mai mari decât cele legale, este clar că, de la
1848 la 1864, cămătăria a înflorit în Moldova.

16
Kara, I., Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997 p.50
17
Actele notariale sunt păstrate la Arh. Stat. din Iaşi, Fond Tribunal Iaşi, secţ. III. Vezi şi cap. “Doamnele
de Neuschotz”

11
Camăta a fost practicată atunci nu numai de micii zarafi, dar
şi de marii bancheri. Principala bancă din Iaşi, banca Michael
Daniel şi fiu, nu s-a jenat să recurgă la camătă chiar în
împrumuturile acordate palatului domnesc. Iacob Neuschotz
a şi fost chemat în judecată, la 1863, printr-o acţiune civilă,
pentru încasarea de procente „nelegiuite”. El a fost
condamnat de prima instanţă, acţiunea fiind în parte admisă
de Tribunalul Iaşi, secţia II. Curtea de apel din Iaşi a reformat
însă sentinţa tribunalului şi a respins acţiunea reclamantului,
pentru motivul că actele de împrumut, care făceau obiectul
procesului, fiind autentificate de instanţele judecătoreşti, nu
puteau fi „invalidate decât... prin probe autentice18.”
Cămătarii au folosit şi alte metode, dezvăluite cu prilejul
procesului intentat lui Iacob Neuschotz. Astfel, în loc de a
remite debitorului întreaga sumă împrumutată, îl obligau să
accepte, pentru o parte din această sumă, o creanţă asupra
unui insolvabil. Vornicul Costachi Ghica, în 1859, cu prilejul
contractării unui împrumut, a iscălit un sinet de 11.000
galbeni, fiind silit să primească, pentru 2.494 galbeni, o
creanţă asupra colonelului Iancu Crupenschi, a cărui
insolvabilitate, la acea dată, era de notorietate publică.
Cămătarii au mai încasat dobânzi deghizate şi sub forma de
comisioane. Astfel, Banca Neuschotz, la 11 ianuarie 1862, a
încărcat datoria vornicului Costachi Ghica cu 880 galbeni,
comision la un împrumut de 5.500 galbeni19.
Iacob de Neschotz şi-a legat numele şi de una din marile
realizări ale economiei statului român modern, de la sfârşitul
secolului XIX. Este vorba de prima cale ferată ce traversa
Moldova tocmai de la Cernăuţi şi ajungea până la Bucureşti.
Trecuseră doar 10 ani de la Unirea Principatelor, când prin
toate colţurile Iaşului se vorbea doar despre un singur lucru:
"Vini trinul !". "Lumea tânjea după drumul de fier, căci
producţiile naţionale, mai ales agricole, cerute pe pieţele
europene, erau scumpite de căratul anevoios cu harabalele
la schelele Dunării" - scrie Ion Mitican în cartea sa "Un veac
prin gara Iaşi".

18
Arh St. Iaşi , tr. 1810, op. 2072, dos. 6426, f. 1
19
Angelescu C. Const., Creditul în Moldova de la 1848 la 1864 în Dezvoltarea Economiei Moldovei, Ed.
Academiei, Buc., 1963 p. 406-408

12
Tentative de a aduce drumul de fier la Iaşi au existat de pe
vremea lui Vodă Cuza. Actul de naştere apare mai târziu, pe
21 septembrie 1868, când Carol I semnează decretul 1516
"de concesiune pentru construirea şi exploatarea căii ferate
de la Suceava la Iaşi, Botoşani până la Roman.”
Concesionarul era societatea austro-engleză L.C.E.G condusă
de prinţul Leo de Sapieha.
Compania "Ofenheim", cum i se spunea societăţii L.C.E.G.,
trebuia să construiască 224 kilometri de linie, similare cu
cele din Austria, în termen de 18 luni, cu poduri pentru două
linii din "fier bătut, nu vărsat". Societatea investea 60,48
milioane de lei. Imediat după terminarea lucrărilor, guvernul
român avea de restituit suma de 8,96 milioane lei, urmând
ca 51,52 milioane plus dobânda să fie returnate, în rate
anuale până la 1959. Cum capitalul pentru construcţia căii
ferate trebuia să se obţină prin depuneri internaţionale, în
ţară "a început o mare fierbere, un fel de friguri ferate, de
care n-a scăpat nimeni". Vestea cea mare o aducea Banca "I.
Neuschotz" de pe uliţa Goliei care anunţa populaţia că-şi
poate depune chiverniseala la marele împrumut
internaţional, de 40 miliarde de taleri sau 150 de franci
pentru concesionarea drumului de fier românesc. Dobânda
acordată de bancă era de 7,5% pe an. "La zarafii din Târgu
Cucului era mare îmbulzeală. Chiar şi cei mai săraci îşi
amanetau inelele, icoanele, samovarele, hainele de
sărbătoare şi podoabele nevestelor în schimbul talerilor şi a
francilor cu care alergau la banca “Neuschotz” să cumpere
acţiunile drumului de fier sau să capete antreprize şi servicii"

13
 La 1 iunie 1869 ieşenii s-au
îngrămădit să vadă minunea: Primul tren poposea în gara
Iaşi
Ca o curiozitate, să amintim că pe atunci ieşenii preferau să
voiajeze la Bucureşti cu trenul prin Lemberg, Viena şi
Budapesta, de unde se îmbarcau în vapoarele cu cabine
elegante şi motoare cu aburi. Călătorind confortabil, coborau
până la Giurgiu iar de acolo cu trenul românesc, inaugurat
din 19 octombrie 1869 ajungeau în capitală20".
În prefaţa la cartea “Întreprinzători evrei în Moldova” de
Iancu Brauştein, referindu-se la prezenţa evreiască în
industria şi comerţul ieşean, prof. Andrei Corbea pornind de
la celebra replică din “Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale cu
privire la exclusivitatea evreiasacă asupra…“faliţilor” din
Iaşi, arată: “Dincolo de umorul episodului caragialian,
discuţia principală asupra valorificării materialului cules şi
ordonat de autor poate porni chiar de la problema reală
enunţată acolo: în ce măsură rolul preponderant al
artizanilor şi comercianţilor evrei în implementarea
capitalismului în această parte a ţării mai poate fi privit
astăzi prin lentila tradiţională a istoriografiei româneşti,
înclinată să accepte ab initio delimitarea fundamentală a
Constituţiei de la 1866 dintre “români” şi “străini” şi, în
consecinţă, să trateze chestiunea formării burgheziei
“româneşti” ca pe un fenomen opus celui existenţei
20
Mitican, Ion , Un veac prin gara Iaşi, Buc., Ed. Sport-Turism, 1983

14
burgheziei “evreieşti”, active în Iaşi, ca şi în toate oraşele şi
târgurile României…. Pe de altă parte, aportul iniţiativei
economice “evreieşti” nu poate lipsi din nici o estimare
lucidă asupra procesului dezvoltării economice a României
moderne şi a capitalismului autohton.21”
Banca din Iaşi a baronului Neuschotz a fost preferată şi
pentru retribuirea forţei de muncă, provenite din Bucovina
de pe moşiile din Moldova cit şi pentru plata celor care
intermediau această mână de lucru.
„Muncitorii bucovineni veneau din satele: Priveraca, Dimca,
Mihălceni, Marginea, Vicovul de Sus, Anderşfalva, Islovăţul,
Arbore, Cuciur Mare, etc., majoritatea din districtul Rădăuţi...
În Moldova intermediarii obişnuiţi ai mâinii de lucru
bucovinene erau negustorii, în specuial cei din Botoşani şi
Mihăileni...
În 1862, Lupu sîn Iosif din Mihăileni se angajase faţă de
Iancu Sturza să-i aducă pe moşia Tăcuta (Vaslui) 40 de
bucovineni, pentru 100 de galbeni (osteneala sa, cheltuielile
de drum şi transportul oamenilor). Deoarece proprietarul nu-l
cunoştea, pentru siguranţă, până la aducerea oamenilor, a
depus banii la bancherul Naişoţ din Iaşi. Lupu sîn Iosif îşi
luase şi angajamentul să răspundă pe timp de o lună de
munca oamenilor aduşi22,23”
Iacob Neuschotz a fost acţionar şi a făcut parte din consiliile
de administraţie ale unor importante societăţi de asigurare:
Societatea de Asigurări “România” şi Societatea de Asigurari
“Naţionala”.
În darea de seamă “Despre operaţiunile Societăţii ”România”
pe anul 1875, Neuschotz se află printre cei 18 membrii ai
Consiliului de Administraţiune alături de fraţii Dimitrie si
Grigore Cozadini, Neculai Calimachi-Catargi, Michail Daniel,
Mihail Cogălniceanu, I. Negruzzi, Vasile Pogor, Prinţul Alex. B.
Ştirbey. Preşedinte al Societăţii Generale de Asigurare
”România” în Bucureşti era prinţul Dimitrie G. Ghica24.

21
Brauştein, Iancu, Întreprinzatori evrei în Moldova, vol. I, Iaşi. Ed. Jumimea, 2003, p. V, 18-19
22
Negruţi Ecaterina, Despre munca salariată în agricultura Moldovei în Studii şi Cercetări Ştiinţifice, An.
X, fasc.1-2, Ed. Academiei RPR, 1959, p.99;
23
Studii şi cercetări ştiinţifice. Istorie, vol. 9-11, Academia RPR, Filiala Iaşi, 1958 p.99
24
Documente privind istoria României, Războiul pentru Independenţă, vol. 3/6, Buc. Ed Academiei, 1954,
p.166

15
Neuschotz a făcut parte şi din primul consiliu de
administraţie al Societăţii Generale de Asigurări “Naţionala”,
consiliu alcătuit din: Ion Marghiloman, Dimitrie Sturdza, Em.
Costinescu, Petre Grădişteanu, Theodor Rosetti, Ch.L.
Zerlendi, N.D. Moroianu, Vasile Pogor, Jacob Neuschotz,
G.C. Filipescu, M. Ghermani, Constantin Zappa, M. Dumba,
Jacques M. Elias, Guillaume de Ormody. Primul director
general al “Naţionala” a fost Em. Grünwald, care a ocupat
această funcţie până în 1901, când s-a retras, fiind înlocuit
de Bogoş Popovici.

Societatea Generală de Asigurări „Naţionala“ a fost înfiinţată

pe 8/20 decembrie 1881, având la început un capital de
3.000.000 de franci, în 15.000 de acţiuni a câte 200 de
franci, subscrise de către persoane din toată ţara. Printre
acţionari găsim numele: Ion Marghiloman, Dimitrie Sturdza,
Petre Grădişteanu, G.C. Filipescu, Guillaume Ormody,
Jacques M. Elias, Ch.L. Zerlendi, C. Zappa, N.D. Moroianu,
Vasile Pogor, Jacob Neuschotz, E. Costinescu, Manelas
Ghermani, Th. Rosetti, Em. Grünwald, I.I. Manoach, P.
Stoicescu, N.I. Crissoveloni, T. Taciu, Em. Farchi, Leon

16
Halfon, Ilie Niculescu, Nicolae Ioanid, Ioan S. Brătianu, firma
A. Zachariadi & C-ie, C. Cristescu, S.I. Halfon.25,26
Istoria asigurărilor în România a început după anul 1829,
când au apărut în Bucureşti, la Iaşi şi în porturile dunărene,
reprezentanţe ale unor companii străine de asigurări din
Austria, Italia, Anglia şi Ungaria. Aceste reprezentanţe
practicau asigurări de transport, de incendiu şi asigurări de
viaţă.
Anul 1871 este un an de referintă pentru asigurările din
Romania, prin faptul că în luna martie, printr-un Înalt Decret
Domnesc s-a înfiinţat prima societate de asigurări
românească, DACIA, cu un capital social de 3 milioane lei. În
anul 1873, a fost creată a doua societate românească de
asigurări, ROMÂNIA, cu un capital social de 2 milioane lei.
Membrii consiliului de administraţie ale celor două societăţi
înainte şi după fuziunea lor au fost: «Dacia»: B. Boerescu, T.
Negroponta, G. Gr. Cantacuzino, Menelos Gherman, Th.
Mehedinţeanu, V. Gh. Porumbaru, Şt. Ioanide, C. Derussi, Al.
Zissu, A. Halfons, Em. Protopopescu-Pake, C. D. Athanasiu,
Al. Orescu, N. Ionid, Assicurazioni Generali, Compania
Generală de reasigurări din Paris.
«România»: L. Calenderoglu, N. Calimachi Catargi, Dim.
Cozadini, M. Daniel, Em. H. Manoach, prinţul Dim. Gr. Ghika,
Th. Vaissa, M. Anastasievici, Banca României, M.
Kogălniceanu, T. Negruzzi, I. Neuschotz, G. C. Philippescu,
Al. C. Plaginu, V. Pogor, G. I. Racoviţă, D. Rosetti, prinţul Al.
Ştirbey, M. de Waldberg, Is. Ch. Daniel, Al. Şendrea.
Aceste societăţi româneşti de asigurări, aveau ca membri
fondatori şi ca membri în consiliile lor de administraţie,
personalităţi marcante ale scenei politice, economice şi
sociale din acea vreme. În anul 1881, cele doua societăţi
româneşti de asigurări au fuzionat şi au creat o singură
societate, DACIA - ROMÂNIA, care a devenit o societate
puternică.

25
Majuru Adrian, Societatea Generală de Asigurări „Naţionaşa”, în „Capital”, Buc., nr. 39, 12 sep. 2007
26
Breban, Emilia, Naţionala – tradiţie în asigurări, Buc., Ed. Semne, 2002

17
Societatea generală de asigurări «Dacia-România» îşi oferea
serviciile pentru următoarele tipuri de asigurări: incendiu,
grindină, transport pe apă şi uscat, viaţă, accidente şi furturi
prin spargere.
A rezistat anilor tulburi de după 1916 şi deprecierii monetare
din perioada ulterioară anului 1918 dar şi crizei economice
din perioada 1929-1933. Funcţionarii societăţii au găsit
soluţii pentriu fiecare oscilaţie care apărea pe piaţa
financiară şi economică, în caz de recesiune, război sau
lovitură de stat. Nu au reuşit însă să reziste – cum era şi
firesc - politicilor de naţionalizare şi etatizare monetară
declanşate după 194827.
Un an mai târziu, în 1882, s-a infiinţat, tot de către marile
personalităţi ale vieţii socio-politice şi economice din
România, Societatea NAŢIONALA, care avea un capital social
de 3 milioane lei. Asigurările practicate de societăţile
româneşti de asigurare până la începutul Primului Război
Mondial, erau asigurări de incendiu şi asigurări de viaţa,
asigurările de transport limitându-se numai la transporturile
fluviale, iar asigurările împotriva grindinei s-au practicat
foarte puţin timp şi la o scară foarte restrânsă28.
Neuschotz a fost unul din primii bancheri din Iaşi care a
încurajat şi susţinut crearea unei industrii locale, inclusiv prin
27
Majuru Adrian,”Dacia-România”- cea dintai societate românească de asigurări în Bucureştii vechi şi noi,
www.bucurestiivechisinoi.ro
28
Breban, Emilia, Naţionala – tradiţie în asigurări, Buc., Ed. Semne, 2002

18
acordarea de credite în condiţii mai blânde. Până atunci acei
care au încercat să întemeieze în Moldova, de la 1848 la
1864 întreprinderi industriale s-au lovit de mari dificultăţi
mai ales din cauza datoriilor contractate, care au constituit
pentru aceste întreprinderi sarcini excesive.
În adevăr, acţionarii francezi ai Societăţii morilor cu aburi din
Moldova hotărând lichidarea acelei societăţi, bunurile ei,
printre care se afla şi o moară cu aburi în cartierul Păcurari
din Iaşi, au fost scoase în vânzare. La 14 noiembrie 1864, doi
bancheri, Iacob Neuschotz şi A. M. Byk, împreună cu alţi trei
negustori (W. Lothringer, M. Pozner şi I. Caufman) au
cumpărat acea moară, plătind preţul de 5.500 galbeni.
Abandonând deci poziţia lor de până atunci, bancherii ieşeni
au preluat o participaţie într-o întreprindere industrială din
ţara noastră.
Primul pas a fost astfel făcut. În perioada următoare,
îndeosebi după 1870, marii bancheri moldoveni, ca Daniel şi
Neuschotz, vor spijini înfiinţarea de întreprinderi industriale.
Ei chiar vor intra în consiliile de administraţie ale unor
asemenea întreprinderi, constituite sub forma societăţilor
anonime pe acţiuni, şi vor înlesni adunarea capitalului social
nu numai subscriind ei înşişi la emisiune un număr important
de acţiuni, dar şi îndemnând pe clienţii lor să subscrie29.
Neuschotz a mai avut în proprietate şi admininistrare o
moară pe aburi, dintre cele mai moderne în acele vremuri,
la Mihăileni30.
Iacob Neuschotz, evreul născut sărac dar ajuns bogat prin
propriile-i forţe, a fost, pentru multă vreme, chiar şi după
moartea sa, în august 1888, un model de reuşită în afaceri
pentru mulţi idealişti, mai mult sau mai puţin naivi,
coreligionari şi nu numai. Un fapt anecdotic cu aluzii
răutăcioase, uşor antisemite despre un “nou Neuschotz”
apărut în Iaşi, pe la anul 1897 ne este povestit de publicistul
Rudolf Suţu: “Un tip al Iaşului, cunoscut mai cu seamă în
societatea israelită era Naischitz, un pseudonim în dosul
căruia se ascundea dorinţa vie, de a ajunge bogat ca
bancherul Neuschotz, care fusese şi el negustor ambulant.
29
Angelescu, C. Const., Creditul în Moldova de la 1843 la 1864 în Dezvoltarea Economiei Moldovei între
anii 1848 şi 1864, Buc., Ed. Academiei 1963 p. 423
30
Proprietate înscrisă în Testamentul din 1888

19
Figura lui Naischitz era zeflemea a naturei. Nasul lui a cărui
lungime avea proporţiile unei bazaconii, făcea din el o
frumoasă caricatură. Caftanul ce-l purta de atâta vreme,
avea atâtea pete, încât părea o rămăşiţă a vreunui secol din
trecut. Era negustor ambulant. Marfa pe care o ascundea în
buzunarele largi ale caftanului se compunea din sticluţe cu
apă de colonie, săpun de familie şi alte lucruri de toaletă.
Întreaga sa viaţă era de a pune mâna pe averea fostului său
coleg de meserie, dar imposibil, visul acesta de aur fiind dus
de Neuschotz în mormânt.
La zeflemelele cu răutacioase alusiuni la adresa sa, Naischitz
avea un răspuns – clişeu: “ decât face fulusufie pe nas a
meu, mai bine ai face vunzare de un sopon!“
Un colonel, sedus de figura originală a evreului puse să-l
fotografieze.
“Ei, ce aţi făcut? Aţi mai scos un Naischitz, parcă unu nu era
de ajuns că murea de foame?”
Şi moartea i-a fost originală. Un câine, nu era măcar turbat,
i-a sărit înainte şi Naischitz a căzut jos, mort. A murit de …
frică strămoşească.31“
Pe seama bancherului Neuschotz sau ticluit şi alte istorioare
hazlii, publicate la gazetă.
Între creştinii acelor timpuri existau multe suflete pioase
care erau oricând gata să facă danii pentru cei nevoiaşi ori
pentru ajutorarea sfântului lăcaş. Veniţi la oraş, la Ieşi, nişte
ţărani văd pentru prima dată o cutie poştală şi, luând-o drept
o cutie a milei, işi pun obolul în ea. Numai că acea “cutie a
milei” era chiar cutia poştală de la poarta bancherului
Neuschotz:
“Un faptu de pietate ! Intr-una din zilele trecute, de către
seară, trecând nişte locuitori de la ţară pe strada Mare, pe
lângă cutia de scrisori pusă la colţul caselor bancherului
Neuschatz, la vederea cutiei, ţăranii steteră în loc, se
apropiară de ea şi făcându-şi mai multe cruci, au aruncat
într-însa bani, zicând: ”să fie de ajutor!”. Ei gândeau că astă
cutie este din categoria acelora, ce se văd pe la biserici,
destinate pentru milă. Nu ştim dacă gologanii dăruiţi au
ajuns la destinaţiunea lor?!“ se întreba retoric publicistul de
31
Suţu Rudolf, Iaşii de odinioară, vol.1-2, Iaşi, Tip. Lumina Moldovei, 1923-1929

20
la ziarul bucureştean “Adunarea Naţionale” în nr.63 din 14
Dec.1869.- ziar condus de V.A. Urechia şi T. Pascal32.
Numele lui Neuschotz era câteodată folosit la Iaşi, în
contexte din cele mai diverse pentru a caracteriza o acţiune
anume sau vreun personaj.
Samson Bodnărescu (1840 - 1902) scriitor şi poet ieşean,
membru al societăţii culturale „Junimea”, publicat de
„Convorbiri literare”, în unele fragmente din poeziile sale
dedicate Junimii şi junimiştilor, îşi arată interesul sporit de
prezenţa numelor cunoscute [cum era şi cel al bancherului
Neuschotz], de atmosfera de contrazicere prietenoasă, de
împunsăturile ce adaugă un plus de savoare tabloului epocii,
pe care-l cunoaştem. Aceste fragmente au valoare de
document prin atmosfera pe care o creează, prin aerul de
autenticitate:
„Dar mult mai mult de samă aflăm ca-i Jac Negruţ
Dugheana ce şi-o are alături cu Naischaţ
Şi care se pricepe la tot ce e negoţ
Că pune să plătească abonament pe toţi....”33

32
Adrian-Silvan Ionescu, “Reclame, distracţii şi senzaţii în presa românească din sec al. XIX- lea” în
Revista de istorie socială, vol. II- III, 1997-1998, p.104
33
Oprescu, Eugenia, Manuscrisele lui Samson Bodnărescu în Studii de istorie a literaturii române, Buc.,
Ed. Academiei, 1968 p. 205

21
 O. Băncilă – Talalul (1914)

Cunoscut ca un om cu inimă mare şi sensibilă, la bancherul

Iacob Neuschotz apelau pentru ajutor nu numai oameni
obişnuiţi dar şi oameni de vază ai cetăţii în momente
nefaste ale vieţii. Astfel, Neuschotz a ştiut să înţeleagă o
inimă de tată, sfâşiată de moartea fiului, aşa cum a fost şi
inima lui Titu Maiorescu. Stă mărturie scrisoarea adresată
de marele om de cultură Maiorescu, bancherului Neuschotz:

“Bancher Neuschotz – Iaşi

Eodem datu
(27 nov. 1872)

Iubite domnule Neuschotz,

Bietul meu băieţel mi-a murit ieri seară de difterie.
Aveţi bunătatea să-mi trimiteţi 300 de galbeni, trebuie să-mi
îngrop copilul şi să-mi duc familia în străinătate. Va mai rog,
- caci nu sunt în stare să mă urnesc din loc – să-mi trimiteţi
pe cineva din biroul dvs. cu banii şi cu poliţa completată
pentru semnat. Împrumut banii pentru 4 luni şi cu rata
dobânzii fixată de dvs.
Pot preda aducătorului banilor şi două poliţe ale d-nei
Steege, pe care le am… Am convenit recent cu dânsa şi cu

22
ginerele său să plătească săptămâna aceasta. Vă rog deci să
trimiteţi în acest scop pe cineva la dânsa vineri.
Al dvs. devotat, Titu Maiorescu “34

Acest eveniment nefast din viaţa tânărului profesor

Maiorescu este schiţat de scriitorul ieşean Ion Mitican astfel:
„Avea doar 24 de ani
şi-l îndurerase ingratitudinea profesorilor mai vârstnici, uniţi
împotriva unui coleg mai tânăr.
La 16 ianuarie 1868, fiind schimbat din funcţia de director al
Şcolii Normale „Vasile Lupu“, prin aprilie 1868, s-a mutat cu
chirie în casa negustorului Mandel, într-o veche clădire
boierească, pe locul căreia acum se află Şcoala copiilor cu
deficienţe de auz şi vorbire (strada Brătianu, vizavi de
Teatrul Naţional). Cumpărând, prin ianuarie 1869, casa
Baldovici-Gluck din uliţa Tăutu (azi, strada Sulfinei, unde s-a
construit, după al Doilea război Mondial blocul de la numărul
16), profesorul s-a mai mutat odată. Aici, s-a născut băiatul
Liviu (Kiki), sâmbătă, 9 august 1869, moaşă fiind „madame
Rickert“, mama vestitelor fete Claudine şi Emilia, ultima -
eroina scandalului de la Şcoala Centrală. Bătrâna zidire nu i-
a adus noroc căci, la 26 noiembrie 1872, trăia tragedia
pierderii copilului, ucis de angină. L-a îngropat, copleşit de
durere şi disperare, în cimitirul Bisericii „Buna Vestire“,
înconjurat de studenţi, profesori şi nenumăraţi ieşeni
înlăcrimaţi.
Casa mult dorită din uliţa Tăutu devenise casa deznădejdilor,
faţă de care nu mai simţea nici o dragoste, râvnind iar
mutarea.”35
La serviciile Băncii “I. Neuschotz et C” a apelat şi Mihail
Kogălniceanu. Prin intermediul acestei “case de bancă”
efectua plăţile către diverşi furnizori sau trimitea, de la
Bucureşti, bani soţiei şi membrilor familiei sale, aflate la
Iaşi36.

34
Maiorescu, Titu, Jurnal şi epistolar, vol.8, Buc., Ed. Minerva, 1989 p.118, 123, 242
35
Mitican, Ion, „Domnule Eminescu, numirile pe care le fac trebuie să fie ireproşabil de corecte“ în
Lumina, Iaşi, An. 4, 18 Martie 2008
36
Pop N. Z. Augustin, Catalogul corespondenţei lui Mihail Kogălniceanu, Buc., Ed. Academiei, 1959 p.
257, 294, 407

23
Într-o scrisoare datată Marienbad, 29/18 iulie 1888, şi
expediată de Kogălniceanu în ţară, la Huşi fiului său Jean
acesta îi scria că din cauza unor neînţelegeri cu partenerii
de afaceri din ţară a rămas fără bani şi a fost nevoit să se
împrumute. De aceea cere fiului său să-i trimită banii
necesari continuării tratamentului balnear în staţiunea
Reichenhalle prin intermediul băncii lui Neuschotz.
“…Mă vei întreba cu ce am trăit o lună de zile; în care cu
toată economia am cheltuit peste 1500 franci. Am avut
noroc că am găsit la George N. şi la neguţătorul Mendl din
Brăila, care m-au împrumutat fiecare cu cîte douăzeci de
Napoleoni…
De aceea, fătul meu, îndata ce vei primi aceastea, caută a-
mi trimite douăzeci şi cinci de Napoleoni, care cred că-mi vor
ajunge pentru petrecerea mea de 15 zile de la
Reichenhalle…
Trimite aceşti bani cu poşta în pachet, sau mai bine ar fi să-i
trimiţi lui Neuschatz la Iaşi, că de acolo el mi-i expediază prin
telegraf la Reichenhalle…”37

Marele filantrop
Cu excepţia unui mic număr de evrei avuţi (cămătari,
negustori de ţesături, cârciumari, etc. ) care ocupau încă din
sec. XVIII-lea Uliţa Mare a târgului Iaşi, masele evreieşti
citadine trăiau îngrămădite în cartierele sărace, formate din
case şi magherniţe, dintre cele mai insalubre, alături de
populaţia pauperă românescă… Starea sanitară şi igienică
mai mult decât necorespunzătoare a oraşului, lipsa aproape
completă a măsurilor profilactice favorizau, mai ales în
cartierele mărginaşe, adevărate focare de infecţii,
răspândirea epidemiilor şi molimelor… Epidemia de holeră
ce a bântuit în vara anului 1866, de exemplu a determinat
autorităţile să scoată în afara oraşului şi un număr însemnat
de israeliţi săraci şi să-i cazeze într-un număr de gaste (şuri)
… Neuschotz va susţine material îngrijirea a câtorva mii de
bolnavi de holeră.
37
M. Kogălniceanu, Corespondenţe de familie (IV) în Manuscriptum, vol XII, nr. 4, 1981 p. 118

24
 Faţă de cei nevoiaşi a existat un sprijin material şi moral
permanent din partea unei elite bogate, dispuse a-şi ajuta
coreligionarul aflat în suferinţă şi sărăcie, concretizat şi prin
crearea şi susţinerea de instituţii şi societăţi filantropice38.
Din timpul vieţii, Iacob Neuschotz a fost considerat cel mai
de seamă reprezentat al filantropiei iudaice, potrivit rabinului
Antoine Levy39.
Pe lângă multe acte de caritate ştiute sau neştiute, cel mai
drag familiei Neuschotz a fost cu sigurantă Orfelinatul. Şi
astăzi la mormântul lui Jacob Neuschotz se pune o floare şi
se spun rugăciuni în semn de mulţumire. Într-o convorbire
cu regretatul şi distinsul istoric şi publicist ieşean dr. Leon
Eşanu acesta-mi spunea: “Tatăl meu, pe patul de moarte, m-
a rugat ca atunci când merg la cimitir să-l pomenesc şi pe
binefăcătorul său Iacob Neuschotz, în orfelinatul căruia a
crescut şi a primit o educaţie aleasă”.
De-a lungul timpului, peste 300 de copii au fost crescuţi şi au
primit educaţie, în acest institut, al cărui fondator, Iacob
Neuschotz a sprijinit puternic Comunitatea, susţinând toate
instituţiile, inclusiv Spitalul Israelit, căruia i-a făcut
consistente donaţii.
În cartea “Evreii ieşeni în documente şi fapte”, tiparită în
1939, H. Gherner şi Beno Wachtel dedică câteva pagini
acestui institut filantropic sub titlul: Casa de orfani „Jacob şi
Fany Neuschotz" - Omul şi opera40:

38
Anghel, Rodica, Câteva instituţii filantropice evreieşti ieşene, în SAHIR, vol. 3, Buc., Hasefer, 1998 p.
263-275
39
Niemirower I., Ochire asupra comunităţii Israelite din Iaşi. Conferinţă, Buc., Tip.”Speranţa”, 1907
40
Gherner H, Wachtel Beno, Evreii ieşeni în documente şi fapte, Iaşi, Tip. Opinia, 1939 p.118-123

25
“De Anul Nou „Roş-haşana" s-au împlinit 50 de ani de când
s-a stins din viaţă (25 aug. 1888) marele filantrop Iacob de
Neuschotz, întemeietorul casei de orfani Iacob şi Fany
Neuschotz şi ctitorul templului ieşean.
Era unul din marii filantropi ai Iaşului, iar operele sale trăiesc
şi astăzi, căci a înţeles că nu e suficient a pune bazele unei
instituţiuni şi să o laşi apoi la capriciul carităţii publice, ci
trebuie să le dotezi cu fonduri care să le asigure existenţa.
Aşa se explică menţinerea operelor evreului născut într'un
târguşor din nordul Moldovei [Herţa] şi care, ridicându-se
prin propriile sale mijloace, a contribuit cu munca,
inteligenţa şi averea sa la ridicarea vieţii evreieşti din Iaşi.
A fost cel dintâi evreu care a introdus în ţară serviciul divin
modern pentru care scop a clădit templul ieşean Beth-Iacob.
A contribuit la toate instituţiunile, între care se număra şi
spitalul israelit căruia îi face o donaţiune de 60.000 lei.
A fost un puternic susţinător al Comunităţii, încât la moartea
sa, Dr. K. Lippe în discursul funebru a spus: “Cu Iacob de
Neuschotz dispare o Comunitate" şi din nenorocire aşa s-a
întâmplat.
Dar afară de sprijinul dat tuturor instituţiunilor, opera sa
principală este Casa de orfani şi templul.
Casa de orfani înfiinţată în anul 1868 după moartea fiului său
Chaim Şmil, continuă să adăpostească şi să capete
instrucţiunea necesară, la început un număr de 12 orfani,
astăzi ridicat la 25.

26
Demn de pomenire este petiţiunea fondatorului Institutului
ce a fost înaintată Domnitorului ţării şi care era astfel
redactată:
“Prea Înălţate Doamne!
Hotărându-mă a veni după putinţa mea în ajutorul omenirii
în suferinţă şi în special coreligionarilor mei, am de scop de a
înfiinţa, din propriile mele mijloace, o Casă de orfani în Iaşi,
în care copii orfani de religie mozaică să poată fi la adăpost,
sprijin şi mijloace pentru a se dezvolta în privinţa morală şi
materială. Acest institut va purta numele de „Casa de orfani
Iocob şi Fany Neuschotz."
Într-însa se vor primi fără plată, după putinţă 10 orfani. Se
vor îmbrăca, se vor susţine, se vor instrui în religiunea
mozaică şi se vor sili a frecventa şcoalele publice primare.
După finirea învăţământului elementar, orfanii vor fi puşi, să
înveţe o meserie sau o industrie şi astfel se va asigura
viitorul lor.
Pentru ca această casă de binefacere să poată fi înfiinţată de
îndată, şi să producă rodurile sale, i-am donat casa mea din
Iaşi, aflătoare pe strada de Jos (actuala C. A. Rosetti) cu
dependinţele sale exterioare şi interioare, mobile şi imobile;
apoi pentru întreţinerea sa - am donat suma de 128 mii lei,
adică patru mii de galbeni în obligaţiuni rurale române
împreună cu cupoanele lor de procente şi mă oblig ca îndată
ce voi primi Înalta Aprobare a donaţiunii şi a statutelor
conform art. 811 şi 817 din Codul Civil, a trata titlurile de
proprietate ale casei cât şi obligaţiunile rurale comisiunii
curatoriale a Casei de orfani, după statut.
Voind a pune această instituţiune de binefacere sub paza
legală şi suprema privighere a înaltului Guvern, rog plecat
spre Înălţimea Voastră, să binevoiască pre Guvernul său de a
cerceta această a mea petiţiune precum şi alăturatul act de
donaţiune şi statutele şi de a le supune la înalta Aprobaţiune
a Înălţimii Voastre.
Sunt prea Înalte Doamne, al Înaltului Vostru prea plecat şi
supus servitor

ss Iacob Neuschotz
Iaşi în 28 Noembrie anul 1867.

27
 *
Odată înfiinţată această „Casă" ea a progresat mereu. Tot
conform steluţelor art. 11, filantropul de Neuschotz a creat şi
o bursă pentru întreţinerea a doi elevi ce se vor distinge,
care să fie trimişi la Viena pentru a învăţa într-o şcoală
comercială.
Iacob Neuschotz a instituit în anii 1868 şi 1873 “fondul de
stipendiilor” pentru sustinerea bursierilor săi la Viena41.
Foarte mulţi azi îşi datoresc situaţiunea la cari au ajuns,
Casei de orfani „Neuschotz".
Copiii capătă în institut: hrană, îmbrăcăminte, preparaţiuni
de limbă germană şi ebraică. Pentru învăţarea limbii
româneşti ei frecventează şcolile primare publice.
Instituţia este administrată de o comisiune curatorială
ajutată de directorul institutului.
Pentru aducerea aminte Comisiunea Curatorială a publicat
diferite acte şi momente însemnate din viaţa acestei
instituţiuni şi din care spicuim:
„Protocol: Inaugurarea Casei de orfani
La 24 Septembrie a anului 1868, în a 7-a zi a serbării
corturilor după ritul Israelit, casa de orfani fu inaugurată
printr-un serviciu divin în templul „Beth-lacob".
Oaspeţii invitaţi cu această ocaziune erau numeroşi, între
care Dl. Prefect al oraşului cu asistenţii săi, Dl. Primar cu
membrii comunei întovărăşiţi de alte persoane respectabile,
făcură onoare unei solemnităţi, care avu de sorginte un act
umanitar şi filantropic. Pe lângă altar erau înşiraţi orfanii
destinaţi pentru casă în număr de 12 şi în mâna celui mai în
vârstă fâlfâia un steag de culori naţionale cu inscripţia
„Orfaneum Iacob şi Fany Neuschotz”.
Serviciul divin s'a celebrat întocmai după program. La ieşirea
din templu, copiii s-au instalat în institutul lor; acolo Dl.
Fondator le-a prezentat cel dintâi soupeu la care Dl. Prefect
al oraşului a purtat un toast sincer potrivit cu împrejurarea
sa.
Din ora aceasta fundaţia a devenit concretă. Casa s-a
declarat deschisă, curatoriul a intrat în funcţiunea definitivă

41
Fraternitatea, Buc., nr.6, 10 feb., 1884, p.43

28
a d-lul pedagog căruia i s-a predat casa cu orfani sub
privegherea şi îngrijirea sa.
Acest protocol neconţinând mai mult decât o simplă aducere
aminte despre modul prin care stabilimentul în chestie a
încetat a fi efemer primind odată pentru totdeauna un chip
real, se va alătura la acte spre memoria şi fidela păstrare.
(ss) Neuschotz, D. Lotringher, Dr. Fraenchel, M. S. Goldbaum
„
Un moment important din viaţa Oefelinatului Neuschotz l-a
constituit vizita făcută la Iaşi de regele Carol I, între 7-8 iunie
1883.
Programul vizitei regale a cuprins întâlniri cu autoritîţile
oraşului, cu conducătorii clerului din Moldova. Regele Carol a
vizitat Şcoala fiilor de militari, Spitalul “Sf. Spiridon”,
Pinacoteca , Universitatea unde a văzut şi biblioteca, după
care a vizitat Spitalul “Paşcanu” din Tătăraşi şi două şcoli,
una primară de pe str. Sărărie şi Şcoala Centrală de fete .
„De aci, Regele merse la orfelinatul întreţinut de domnul
bancher Neuschotz, care împreună cu doamna Neuschotz
au întâmpinat la sosire pe Majestatea Sa, iar elevii au primit
pe Regele cu imnul naţional.
Aci rabinul comunităţii, care se afla faţă, a ţinut o frumoasă
alocuţiune, după care Majestatea Sa a inspectat în
deamănuntul acest orfelinat bine întreţinut, exprimând Înalta
Sa mulţumire domnului fondator42.”
Impresionat de vizita sa la Orfelinat de felul cum erau
educaţi şi crescuţi orfanii Regele Carol a spus dnei
Neuschotz că doreşte să revină în acest loc, însoţit de soţia
sa Regina Elisabeta.
Director al Orfelinatului era, la anul 1878 Predicatorul M. S.
Rabener, erudit literat care a tradus în “limba antică ebraică
“Cântecul Gintei latine” a lui V. Alecsandri spre a fi cunoscut
şi coreligionarilor mei din România”.
Rabener Matitjahu Simha s-a născut în 1829 , a fost scriitor
ebraist, editor de reviste, a condus în 1869 Şcoala Evreiască
“Junimea” din Iaşi43.

42
Monitorului oficial al României No. 55 din 12(24) Iunie 1883 p.1103
43
Marta Anineanu, Scrisori către Vasile Alecsandri, Ed. Minerva, Buc., 1978 p.386

29
 În anul 1908 Octombrie 5, Casa de orfani „Iacob şi Fani
Neuschotz" şi-a serbat 40 de ani de existenţă cu care ocazie
dna Adelaide Neuschotz, a doua soţie a baronului filantrop şi
directorul institutului au primit următoarele telegrame de
răspuns din partea Casei M. S. Regelui şi Ministrului
Instrucţiunii şi al Cultelor:
Bucureşti
5 Oct. 1908

Casa M. S. Regelui
Doamna mea,
M. S. Regele a primit cu plăcere telegrama ce i-aţi adresat cu
prilejul serbărei de patru zeci ani a azilului de orfani
Neuschotz şi a binevenit a mă însărcina să vă transmit odată
cu înaltele Sale mulţumiri urările ce face pentru propăşirea
acestei instituţiuni de bine facere.
Primiţi vă rog, Doamna mea, asigurarea deosebitei mele
consideraţiuni",
p. Mareşalul Curţii
Adjutant de
serviciu
(ss) Lt. col. Gh.
Banu

„Bucureşti - Ministerul Instrucţiunii şi al

Cultelor
Direcţiunea Învăţământul secundar şi
superior
Seria B. No.
69.393

Domnule Director,
Luând cunoştinţă de sentimentele şi urările ce ne adresaţi,
Dl Ministru vă roagă a primi cele mai vii mulţumiri
exprimându-vă urarea cu bunele intenţii ce are acea
instituţiune fondată de acum 40 de ani să fie încoronată de

30
succes.
Secretarul general
D. A, Teodor
10 Oct. 1908.”

“Şi astfel această casă de orfani continuă a dăinui pentru

binele acelora care au avut nenorocirea de a pierde prea
curând pe protectorul lor firesc” – subliniază în capitolul
dedicat acestui institul autorii cărţii “Evreii ieşeni în
documente şi fapte”
Autorii monografiei continuă prezentarea istoricului
orfelinatul ce îşi avea existenţa asigurată din punct de
vedere juridic şi financiar şi în 1939 când erau scrise
următoarele rânduri:
“Personalitatea juridică a Orfelinatului se întemeiază pe
Decretul Regal publicat în Monitorul Oficial No. 159 din 13/25
Iulie 1868 în următoarea redactare:
C A R O L I.
Din graţia lui Dumnezeu şi prin voinţa Naţională
Domn al Românilor La toţi de faţă şi viitori sănătate
Asupra raportului No. 2759 al Ministerului nostru secretar de
Stat la departamentul Cultelor şl Instrucţiunii Publice.
Am decretat şi decretăm cele ce urmează :
Art. I. Actul de donaţiune făcută de Dl. Jacob Neuschotz
bancherul din Iaşi şi proiectul de statute prezentate de
domnia sa întru fundarea în Iaşi a unui institut pentru
educaţiunea orfanilor de rit israelit sub numirea de “Casa de
orfani Iacob şi Fany Neuschotz” le aprobăm întocmai.
Art. II. Ministrul nostru, secretar de Stat la departamentul
Cultelor şi Instrucţiunii Publice este însărcinat cu executarea
decretului de faţă.
Dat în Bucureşti la
2 Iulie 1868.
Ministru secretar de Stat la departamentul cultelor şi
instrucţiunii publice
ss. Indescifrabil No. 1084”

Dintre cei care s-au ocupat cu conducerea instituţiunii

însemnăm în afară de Adelaida von Neuschotz, pe Dr. K.

31
Lippe, Dr. H. Burstin, Solomon Rapaport, Solomon Hornstein,
Iosif Gezler, I. Mahlovici, Mendel Schnürer, Dr. Frenckel, Dr.
Rosenthal, Arnold Kasner, Ieşiva Kohos, S. Goldbaum,
Landsberg, Lotringer ş.a.
Astăzi (anul 1939 n.n.) se ocupă cu conducerea casei de
orfani şi a căror activitate este demnă de orice laudă D-nii: S.
O. Groaswald, Iacob Hirschensohn, Z. Grossman, Iosef
Ghetzler, Filip Schiller, Adolf Schwam şi H. Rabinovici44.”

Dintr-un anunţ publicitar pentru recrutarea unui pedagog,

anunţ apărut în “Revista Israelita”, pe luna iunie 1889 aflăm
că institutul ocrotea în acel an 18 băieţi orfani:
CONCURS
“La Orfelinatul Neuschotz din Iaşi, postul de dirigent al
institutului devine vacant cu 1 August a. c. Se cere un
pedagog perfect care să fie capabil a preda elevilor (18
baieţi în vârstă de 8-12 ani ) limba germană şi ebraică şi să
fie totodată şi însurat, femeia având a lua asupra-şi
întreţinerea completă a elevilor şi menţinerea în bună stare
a rufelor lor, elevii frecventând şcoalele publice,
învăţământul casnic se dă numai în orele libere.
Condiţiuni: 1800 lei onorar anual precum şi locuinţă,
mâncare, spălatul rufelor, încălzit şi iluminat.
Oferte conţinând o expunere cât se poate de detaliată a
împrejurărilor în care se află oferentul şi însoţite de copiile
certificatelor şi de indicări de referenţe sunt a se adresa la D-
l H. Tiktin în Iaşi.
Pentru Curatoriu: S.Raischer.45”
Un alt anunţ pentru recrutarea de pedagogi cu o solidă
cultură şi temeinice cunoştinţe de limbă germană apărea şi
în ziarul vienez “Die Welt” din august 1904, ceea ce arată
grija avută pentru o educaţie înaltă a băieţilor orfani46.
Conform statutelor orfelinatului conducerea acestuia dădea
seama, în fiecare an atât binefăcătorului dar şi statului.
Darea de seamă era făcută publică şi cuprindea bilanţul
contabil al cheltuielilor şi câştigurilor şi o evaluare a situaţiei
şcolare şi de sănătate a elevilor. Astfel, din darea de seamă
44
Gherner H, Wachtel Beno, Evreii ieşeni în documente şi fapte, Iaşi, Tip. Opinia, 1939
45
Revista israelită, Buc., nr. 12, iunie 1889. p. 337
46
„Die Welt” , nr. 32, Wien, 5 aug. 1904 p. 17

32
pe anul 1883 aflăm că “Numărul elevilor este de 18 orfani
din care 5 frecventează gimnaziul şi 13 şcoala primară.
Progresul elevilor a fost satisfacator. Doi din ei au trecut din
şcoala primară la gimnaziu şi toţi ceilalţi în clase superioare.
Doi au fost premiaţi, unul în gimnaziu cu premiul I cu
cunună. Starea sănătaţii a fost favorabilă... Deficitul [de
cheltuieli] a fost acoperit prin noua ofrandă generoasă a
fondatorului ei [I. Neuschotz]47.”
Darea de seamă pe anul 1884 arata schimbările survenite în
situaţia şcolară a elevilor şi admiterea de noi copii:
“Numărul orfanilor a fost de 18 din care 5 au frecventat
gimnaziul şi 13 şcoala primară, cl. a IV-a. Aceştia din urmă
au fost concediaţi din institut şi înlocuiţi cu alţi 13 orfani. Doi
din cei concediaţi i-a trimis d-nul Neuschotz la Viena spre a
frecventa şcoala de comerciu, şi sunt susţinuţi din “fondul
stipendiilor” instituit de d-sa în 1868 şi 1873.
Directorul şi directricea, d-nul şi d-na M. Scherzer îşi cunosc
pe deplin misiunea şi ştiu a da o educaţie morală şi
intelectuală micilor orfani, demni de pizmuit.
Copii veniţi în orfelinat se văd parcă transformaţi cu totul în
timpul cel mai scurt. E de observat că limbile ebraică şi
germană se predau orfanilor de d-l Scherzer.
D-nul Neuschotz, preşedintele curatoriului poartă şi acum cel
mai viu interes creaţiunii sale48”
După 22 de ani de la moartea fondatorului său, Orfelinatul
Neuschotz avea aceiaşi bună reputaţie. În Arhivele Statului
din Iaşi, în fondul Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor
se află un proces verbal al unei inspecţii făcute la acest
institut, în anul 1920.
“Iaşi, 1920,
octombrie , 11.

Inspecţie la Orfelinatul “Neuschotz” din Iaşi la solicitarea

Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor
Proces-verbal

47
Fraternitatea, Buc., nr.6, 10 feb., 1884, p.43, Revista Israelită, Buc., nr.3, feb. 1891
48
Fraternitatea, Buc., nr.5, 1 feb., 1885, p.35

33
 În fruntea delagaţiunii desemnată de onor Minister prin ord.
nr.84859/920, am inspectat azi, 11 octombrie 1920,
Orfelinatul “Neuschotz” din str. Academiei nr.5, Iaşi.
Acest institut este instalat în localul propriu şi în el nu se
primesc decât numai copii interni şi care în total sunt 18.
Repartizaţi pe clase sunt: în cl. I-a – 4, în cl. a II-a - 6, în cl. a
III-a – 6 şi în cl. IV-a – 2. Total 18.
Aceşti copii urmează cursurile la şcoala primară de băieţi a
statului “Gh. Asachi”. Internatul este pus sub direcţia d-lui
David Brauner care predă şi limba ebraică şi face meditaţie
cu copiii la lecţiunile de limba română, între orele 3 - 5 p.m.
Am vizitat dormitoarele, sufrageria şi sala de clasă unde se
predă limba ebraică. În dormitoare am văzut că paturile şi
aşternuturile sunt curate, cearceafurile şi albiturile se
schimbă în fiecare săptămână. În sufragerie tacâmurile de
masă sunt suficiente şi curate, numai sala în care este
instalată are nevoie de reparaţie, pereţii fiind umezi.
Sala de clasă este spaţioasă şi curată şi mobilierul vechi, dar
în bună stare.
Copiii toţi sunt sănătoşi. Impresia generală este
satisfăcătoare şi constat că d. David Brauner, care conduce
acest institut de 7 ani, lucrează cu tragere de inimă pentru
bunul mers al acestui orfelinat.
Inspector delegat,
(s.s.) Ştefan Zainvell
Pentru conformitate: David
49
Brauner .”
Pentru supravieţuirea Orfelinatului erau necesare, de la an la
an, tot mai multe fonduri băneşti. După moartea baronesei
Adelaida Neuschotz, gija susţinerii orfelinatului a fost
preluată, de la Munchen de fiica acesteia, Baronesse Rosa
Benedicta von Neuschotz care, în anul 1920 emitea
avocatului acesteia, professor Heinrich Rheinstrom un cec în
valoare de 5.000 de Mărci germane destinat institutului

49
Evreii din România în secolul XX. Documente şi mărturii, vol.I, Buc., Hasefer, 2003. p.415
Comunitatea evreiască din Iaşi a avut un orfelinat propriu care nu de puţine ori a fost confundat de istorici
şi memorialişti cu Orfelinatul Neuschotz. Vezi: Kara, I, Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi, Buc.,
Hasefer, 1997 p.83

34
ieşean fondat de Iacob Neuschotz cu aproape cincizeci de
ani în urmă50.
*
Ataşamentul bancherului Neuschotz pentru copiii săraci şi
bolnavi, indiferent de originea confesională, a fost dovedit şi
de contribuţiile sale băneşti importante la ridicarea şi
funcţionarea Spitalului de copii “Caritatea” din Iaşi. Sufletul
acestui aşezământ a fost însă ilustrul medic austriac, cu
inima de român, Ludovic Russ căruia îi face un călduros
portret în “Iaşii de odinioară”, Rudolf Suţu:

”S-a născut în 1816. Familia sa era stabilită în Austria de Jos,

dar originară din ţările baltice şi a aparţinut nobilimii
germane de la Riga. Studiile de medicină şi le-a făcut la
Viena…
Mihai Vodă Sturdza având nevoie de un specialist chirurg, de
care se simţea pe vremuri mare nevoie în Moldova, a adus la
curtea sa pe dl. Russ, după recomandarea ducelui de
Chambord… Când a venit în ţară Russ avea 26 de ani. De
atunci s-a stabilit la Iaşi, rămânând aici, legat de Iaşi şi n-a
fost prilej ca să nu-şi arate cele mai calde şi statornice
sentimente de iubire pentru ţară…
În Războiul pentru Independenţă a făcut în mod strălucit
dovada sentimentelor sale româneşti, punând în serviciul

50
Leo Baeck Institute, Year book, Vol. 9, Secker & Warburg for the Leo Baeck Institute, 1964 p. 274

35
patriei sale adoptive, talentul şi ştiinţa sa, îngrijind răniţi în
marile spitale ale Crucii Roşii, la Turnu Măgurele.
La 1877 el era medic colonel, conducătorul ambulanţelor de
Cruce Roşie din Moldova...
Drul Russ a fost în cele mai strânse raporturi cu Domnitorul
Carol şi Doamna Elisabeta care îl iubeau şi apreciau foarte
mult… Nu a fost scop cultural sau filantropic, care să nu fie
sprijinit de drul Russ. Împreună cu Domniţa Elena Cuza, a
fondat Spitalul de copii “Caritatea” din Iaşi, fiind epitrop
până la sfârşitul vieţii sale… Ca om de ştiinţă, a contribuit la
crearea învăţământului medical în Moldova, fiind şi profesor
la facultatea de medicină din Iaşi. A murit în 1886… La
moartea lui, toţi ieşenii l-au plâns51.“
Doctorul Russ a fost un mare prieten al evreilor din Iaşi. În
necrologul comunităţii evreieşti din Iaşi, publicat în Revista
israelită se arăta, între altele: ”La 17 Noiembrie a.c. [1888] a
încetat din viaţă, în Iaşi, venerabilul şi iubitul doctor în
medicină, distins chirurg, Ludovic Russu, bătrânul. Stimat în
toata ţara şi cu deosebire dincolo de Milcov, ca medic şi ca
om reposatul, deşi creştin, era iubit mai cu seamă de
israeliţii din Iaşi… Dr. Ludovic Russu, senior, era binefăcător;
în fiecare zi a jertfit cel puţin două ore pentru consultaţiuni
gratuite la bolnavi fară osebire de religie, şi nu ararerori a
împărţit, pre cât i-a stat în putinţă, medicamente la bolnavi.
Întreaga societate ieşeană a urmat până la mormânt
resturile omeneşti ale acestui medic binefăcător52…”
Luând cunoştinţă de asemenea oameni şi fapte ne vine-n
minte dictonul latin “O tempora, o mores!”
Primele fonduri pentru ridicarea aşezământului spitalicesc
pentru copii “Caritatea” s-au strâns în noiembrie 1879 iar în
cursul anului 1880, s-au înfiinţat 6 paturi în care s-au îngrijit
şi tratat 54 de copii de diferite confesiuni, 31 băieţi, 3 de
fete. Primul copil primit la 1 ianuarie 1880 în cura Spitalului a
fost Ioan Timuş, în etate de 6 ani”… În folosul copiilor bolnavi
a depus bani, reprezentând venitul unei conferinţe ţinute în
folosul Spitalului şi Titu Maiorescu. Numărul paturilor va
creşte treptat astfel că în anul 1882 “se fondează două

51
Suţu Rudolf, Iaşii de odinioară, vol.1-2, Iaşi, Tip. Lumina Moldovei, 1923-1929
52
Revista israelită, Buc., Nr. 22, 1 Dec 1888 p. 607

36
paturi prin contribuţiuni anuale, unul de D-na Theresa
Miclescu şi al doilea de dl. Iacob Neuschotz.”… “Un comitet
de Doamne compus din D-na Principesă Aglae Moruzi, Aneta
D. Rosetti şi Lucia Cantacuzino, a luat deja de pe atuncea
Spitalul de copii sub graţiosul lor patronagiu…
În anul 1888 se primeşte donaţiunea făcută prin clauză
testamentară de Dl. I. Neuschotz de 12.000 lei în efecte
publice53” fiind mărită capacitatea spitalului la 24 de paturi.
Neuschotz a contribuit şi la ridicarea unei a doua aripi a
clădirii spitalului pentru copii „Caritatea”.
Un susţinător remarcabil al spitalului de copii “Caritatea” a
fost Doamna Elena Cuza. La serbarea solemnă prilejuită de
deschiderea Spitalului în localul său propriu, la 17 iunie
1890, aducând mulţumiri celor care au susţinut spitalul, dr.
L. Russ jr. spunea că pe lângă “înfiinţarea unui pat de spital
prin cotizaţiuni anuale de către Principesa Cuza în memoria
soţului său Prinţul Alexandru Cuza, Măria Sa Doamna Elena
Cuza care a binevoit de pe atunci deja de a acorda şi de a
menţine şi până în prezent înalta sa protecţiune ”Caritatea”,
donează casa D-sale situată în strada Romană no. 23 prin
actul de donaţiune din 1 Noiembrie 1890. În acest act Măria
Sa se exprima precum urmează:
“În dorinţa de a vedea dezvoltarea şi prosperitatea Spitalului
de Copii ”Caritatea” fondat de vecinic regretatul repozatul
Dr. Ludovic Russ senior, voind a contribui şi eu la propăşirea
acestui institut umanitar, donez casele mele din Iaşi, situate
în str. Romană no. 23 cu atenansele lor şi tot locul precum le
stapânesc astăzi fără nici o rezervă…” În anul 1890 Măria Sa
Doamna Elena Cuza a stat cinci luni în Spitalul “ Caritatea”
lângă micii D-sale protejaţi mângâindu-i şi îngrijindu-i ca o
adevarată mamă.54”
Dragostea de oameni, compasiunea pentru cei necajiti i-au
adus lui Iacob Neuschotz faimă şi respect. Mai aflăm de la
publicistul Rudolf Suţu ca Iacob Neuschotz avea grija ca în
fiecare sâmbătă, de Sabat să împartă, cu mâna sa pâine
flămânzilor urbei: “Casa de banca Neuschotz, a fost unde
astazi [anul 1923 n. n.] e Administraţia Financiară. Birourile
53
Act de donaţie făcut de Neuschotz însuşi, o dată cu redactarea testamentului său mistic
54
Russ, L., Douazeci de ani de existenţă a Spitalului de Copii “Caritatea” din Iaşi, Iaşi, Tip. Naţională,
1905 p.1-19 u

37
se aflau la etajul de jos, iar sus şedea baronul de Neuschotz.
În fiecare Sâmbătă, baronul împărţea la săraci, păine şi bani.
Se aşeza în balconul caselor sale, care era pe atunci
deasupra unei bolte, sub care treceau trăsurile şi de aici el
singur făcea pomană la saraci.
Soţia baronului, d-na Neuschotz, era o distinsă femeie, în
relaţii cu lumea bună din Iaşi, din acele vremuri. Era foarte
cultă. Amândoi soţii, au creiat orfelinatul şi templul care le
poartă numele. În timpul verii, ei işi petreceau timpul la vila
lor din dealul Copoului, fostă Cogălniceanu, actuala
proprietate a dlui. Mihai Sadoveanu.
În etajul de jos al caselor Neuschotz se afla şi vechea
antiquarie [anticariat] Kuperman55“
La moartea filantropului, la 25 august 1888, ziarele din Iaşi şi
Bucureşti au publicat ample necrologuri în care au expus, pe
larg, viaţa şi meritele ilustrului filantrop enumerând din
actele de caritate ale acestuia. Astfel, desprindem din
necrologul publicat la 1 sept. 1888 în ziarul “Fulgerul” din
Iaşi:
”Moartea filantropului Jacob Neuschotz a cauzat vii regrete în
special ieşenilor. Acest bărbat era singurul în ţară, între
israeliţi, care, fără distincţiune de confesiune, ajuta
materialiceşte pe suferinzi.
În viaţă, el se distinse prin acte mari filantropice şi-şi câştigă
nemărginite simpatii în întreaga ţară. De la 1863 încoace,
mai cu seamă, Jacob Neuschotz a făcut mari donaţiuni,
numai în scopuri filantropice: a fondat şcoli, a creat burse,
trimiţând un număr de tineri sărăci în străinătate, între care
şi români; a fondat un institut de orfani şi un templu etc. La
1877, pe timpul resbelului Ruso-Româno-Turc, Neuschotz a
oferit un fond însemnat pentru susţinerea mai multor familii,
care şi-au pierdut pe şefii lor în resbel. Fondul acesta există
şi astăzi. Nici o nenorocire nu trecea fără ca Neuschotz să nu
aline suferinţele a sute de familii. Toate aceste mari acte de
adevărată filantropie au făcut ca numele de Neuschotz să fie
foarte cunoscut în ţară.
Faptul că sub guvernul trecut, i-a fost refuzată cetăţenia, nu
l-a descurajat şi el n-a încetat un moment a da dovezi
55
Suţu, Rudolf, Iaşii de odinioară, vol. 1-2, Iaşi, Lumina Moldovei, 1923-1928. p. 50, 53, 137, 140, 320

38
frumoase despre patriotismul său. Suveranul nostru, cât şi
cei străini, i-au oferit semne de distincţiune. Împăratul Franz-
Iosef i-a oferit titlul de cavaler al Ordinului Franz-Josef; regele
Carol, acel al „Stelei României" şi regele Milan al Serbiei
Ordinului „Takova”.
Era dar natural ca coreligionarii lui şi populaţiunea ieşană să-
i facă o înmormântare ca aceea ce a avut loc duminică 29
august, cu atât mai mult, cu cât şi la moarte s-a gândit mult
a ajutora pe cei suferinzi, fără deosebire de religie, lăsând
sume însemnate la diferite societăţi de binefacere, precum şi
la diferite instituţiuni.
Impozantul cortegiu, care a însoţit rămăşiţele mortuare ale
acestui venerabil filantrop, a fost cea mai vie dovadă despre
meritele ce şi le-a putut câştiga în curs de 71 de ani. Toate
societăţile israelite din Iaşi, precum şi toate breslele, s-au
grăbit a asista şi a depune pe sicriul acestui filantrop
coroane. Peste 30 de corone au împodobit două care
funebre, dintre care am putut observa pe acelea date de
Banca Naţională, Societatea de Asigurare „Naţionala”, între
fundatorii căreia a fost defunctul, aceia a comitetului
spitalului israelit etc., etc. Primăria, cu toate că primise cu o
zi mai înainte de înmormântare 5000 de lei pentru a-i împărţi
la săracii creştini, cu părere de rău constatăm că n-a depus
nici o corona, ba chiar n-a trimes măcar vreun reprezentat al
său. Onorurile militare, au fost date de o companie de
vânători56.”
Profesorul de gimnaziu Vasile Negruţ în “Viaţa lui Jacob de
Neuschotz” scrisă după moartea filantropului, face
cunoscute alte fapte de caritate ale acestuia, pe lângă cele
ale construcţiei şi întreţinerii templului si orfelinatului: “În
anul 1866, când holera bântuia fără crutare ţara, Neuschotz,
întreţinu pe propria sa cheltuiala un lagăr de aproape cinci
mii de oameni timp de zece zile. Astfel el scăpă viaţa a mii
de oameni de acest îngrozitor flagel.
La 1867, o foamete mare era în ţară. Pe atunci, Neuschotz, a
fost proprietarul moşiei Şerbăneşti, din districtul Tecuci. El
cheltui peste 1.000 galbeni, cumpărând popuşoi şi împărţind
pe la locuitorii de pe moşia sa, care erau amenintaţi de a
56
Fulgerul, An. 1, nr. 16, Iaşi, 1 sept., 1888

39
pieri de foame, pe când alţi proprietari jupeau ţăranii, mai
mult decât oricând. Actul acesta, care a uşurat nevoile
ţăranilor de pe moşie, i-a hotărât să facă prin publicitate o
mulţumire proprietarului moşiei. Foaia “Moldova” a publicat
mulţumirea adresată lui Neuschotz de locuitori şi care este
acoperită de un număr foarte însemnat de iscălituri, iar pe
de altă parte, ministrul îi mulţumi prin “Monitorul Oficial57“
Scrisoarea de recunoştinţă a locuitorilor din Şerbăneşti către
binefăcătorul lor Iacob Neuschotz publicată de ziarul ieşean
„Moldova - foaie politică, religioasă, literară şi comercială”,
numărul din 6 iunie 1867 a fost prefaţată de un lung articol
al redactorului şi proprietarului ziarului, T. Boldour-Lăţescu în
care acesta elogia atât fapta filantropului bancher dar şi
gestul de recunoştintă şi mulţumire al ţăranilor ajutaţi la
necaz, simţăminte exprimate prin anunţul lor, făcut public:
“Recunoştinţă
Acum mai bine de şapte săptămâni, subscrişii locuitori din
cotuna Şerbăneşti, comuna Lieşti, plasa Bârlad, districtul
Tecuci ne-am aflat în cea mai mizerabilă poziţie lipsiţi de
hrana zilnică şi neavând către cine să ne întoarcem spre a
chema în ajutorul nostru, fiindcă îndatoraţi la posesori şi
proprietari din împrejur pe mai mulţi ani şi cu o dobândă
simţitoare şi din cauza secetei ce domnea pe aicea, ne-am
adus în cea mai mare disperaţiune încât gândeam că suntem
pierduţi! Tocmai atuncea se întâmplase venirea dlui Neuşatz
Banquier din Iaşi pe această moşie care o ţine în posesie; ne-
am adresat către acest om onest, plângându-ne de toate
nenorocirile noastre, şi rugându-l numai a ne ajuta cu 10
galbeni ca să putem contribui la aducerea Sfintei de la
Mănăstirea Adam care se purta atuncea în districtul nostru,
din cauza secetei şi să răspundem cu secară din recolta
anului prezent; iar pentru hrana noastră zilnică nu am
îndrăznit a-i pretinde fiindcă ştiam că posesia o are numai pe
anul de faţă. Dl Neuşatz în loc a ne da cei 10 galbeni ca
împrumut, ni i-a dat ca pe un dar zicând:
„Că pentru asemenea faptă voiesc a contribui din averea
mea proprie şi despre dovadă de sentimentele şi simpatiile
reale ce am pentru oricare om fără excepţiune, vă dau 500
57
Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-1889

40
galbeni fără nici o dobândă spre a vă cumpăra popuşoi care
bani mi-i veţi plăti când vă va ajuta Dumnezeu, din recolta
anului prezent pe care bani i-am şi primit asigurându-ne
zilnica hrană a familiilor noastre. Vazând Dumnezeu
asemenea faptă de la un om muritor, s-a miluit asupră-ne şi
ne-a plouat foarte bine, încât recolta astăzi se află în starea
cea mai bună.
Aşadar ce stă în putinţa noastră a răsplăti această faptă
umană?
Nimic alta decât a ridica glasul nostru la Înalta Dumnezeire ,
a-L ruga pentru binele şi fericirea dlui. Neuşatz, asemenea
de a ne exprima recunoştinţa şi devotamentele noastre către
acest om onest şi prin foile publice, spre a lua şi alţii pildă de
asemenea faptă umană.
Vă rugăm a nu ne considera ca oameni nerecunoscători
pentru că am întârziat cu această anunţare, căci încă în luna
mai ne-am adresat Primăriei competente cu cerere în
această privinţă, cerere înaintată Subprefecturei sub
numărul 558, înaintată şi de aceasta din urmă instanţei
Prefecturei sub Nr. 2629 cerând publicarea acestui anunţ
prin foile oficiale în care până astăzi nu vedem nimic de
menţionat din partea guvernului pentru acest caz, pentru
care cauză nu ştim.
1867
Iunie 19
Consilieri: Alecsandru Boconiali, Simion Dole, Constandin
Lalui, Ioan Bujor Casieriu, Maria Popovici, Ioan Preotu, în
numele a toată obştea satului58.”

Neuschotz destină un fond însemnat pentru trimiterea, la

Viena a mai multor tineri fară deosebire de confesiune, unde
să studieze ştiinţele comerciale, caci pe atunci nu se
infiinţară şcoalele comerciale la noi în ţară. Acest fond există
şi astăzi [anul 1889] sub privegherea ministrului de
instrucţiune din Viena, şi mulţi tineri, săraci îşi formează
cariera lor. Sunt in Iaşi, tineri eminenţi care ocupă funcţii
însemnate la Stat şi bine retribuite şi aceştia datoresc
recunoştinţă numai lui Neuschotz, care le-a dat mijloace
58
Moldova, Iaşi, nr. 61, 6 iunie 1867, p. 243

41
pentru studiere şi existenţa lor, pe când erau lipsiţi de totul.
Mai sunt si doctori în drept şi medicină care au fost
întreţinuti în Paris şi Viena, tot din acest fond59.
La Arhivele Statului de la Viena există Fondul:
“Privatstiftungen ab 1871/13/F53/Neuschotz, Stiftung Jacob
& Fanny Neuschotz”. La o cercetare sumară a acestuia s-a
constatat că în fondul de burse Neuschotz nu există vreun
document sau o listă cu toţi bursierii fundaţiei. Fondul
arhivistic în cauză este voluminos şi conţine în principal
corespondenţa dintre fundaţie şi consulatul austriac K.u.K. la
Iaşi, dar şi declaraţiile lunare ale bursierilor care atestă
primirea bursei.
Parcurgând documentele, s-au extras câteva nume de
bursierii, reieşind că majoritatea erau originari din Iaşi, orfani
care locuiseră în orfelinatul susţinut de Neuschotz. Iată
câteva nume de bursieri, elevi moldoveni trimişi la studii la
Viena şi anul primirii bursei Neuschotz. Din păcate, după
rezonanţa numelor şi a ortografierii lor, nu se regăsesc pe
această listă şi numele bursierilor creştini, moldoveni.
-Max Margulies (bursa 1875-76)
-Liudwig? Spako? (1873-75)
-Aron Goldstein (1881-83)
-Osias? Landman? (1878-79)
-N. Goldstein (1880-82)
-Leopold Jacobson (1889)
-Nestor Muika? (1889-90)
-Jacques Hugo Chilf? (1890-94)
-Michael Wechster (1892-94)
-Leib Haim Copolovici (1904-05)
-Marcel Gold (1907-11)
-Robert Fischer (1910-15)
-Salomon Holer (1912-15)
-Jacques Richard Hutschnecker (1915)

Când Neuschotz, cumpără moşia Boian din Bucovina, locuiă

de mulţi români, era deja bine cunoscut prin numeroasele
sale acte de binefacere. Locuitorii din Boian, erau fericiţi de
venirea noului proprietar, de care au auzit povestindu-se că
59
Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-1889

42
e un mare om de bine… Neuschotz le făcu [bine] la toţi, fără
deosebire de confesiune destinând un anume fond. Spitalul
din sat, aflându-se într-o stare rea, el donă o sumă
însemnată pentru îmbunătăţirea şi întreţinerea lui.
Asemenea a făcut donaţiuni, atât şcoalei Israelite cât şi
bisericei, în sume egale. Pe lângă toate acestea care le-a
făcut pe proprietatea sa, cu ocaziunea vizitelor ce făcea, mai
împărţi sume însemnate la săracii de pe moşie60…

Biserica ortodoxă "Adormirea Maicii

Domnului" Boian - construită între anii 1830-1838 din piatră
şi cărămidă în centrul satului, în locul unei alte biserici care
fusese ctitorită de cronicarul Ion Neculce. În această biserică,
a slujit în perioada martie 1857 - aprilie 1859, preotul Iraclie
Porumbescu, tatăl renumitului compozitor Ciprian
61
Porumbescu .
Ne-ar trebui un volum destul de gros, pentru ca să putem
înşira actele de binefacere săvârşite de Neuschotz”- sublinia
profesorul Vasile Negruţ şi adăuga: “ Neuschotz ştia ce vrea
să zică a fi om. Ştia apoi, ceea ce puţini ştiu, că pentru a fi
fericit, trebuie să lucrezi pentru binele altora. Era duşmanul
neîmpăcat al falsului filantrop…
Natura faptelor sale filantropice, constituie o dovadă despre
sufletul mare, curat şi generos al acestui bărbat.62”
60
Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-1889
61
Bizovi, Vasile, Boianul, Cernăuţi, Ed. Bukrek, 2005 p.41, 62, 119
62
Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-1889

43
Acţiunile filantropice ale lui Iacob Neuschotz nu erau
întotdeauna apreciate şi recunoscute de către autorităţi.
După lovitura primită în 1882 când i se respingea, fară temei
împământenirea ca cetăţean român, în 1884 lui Neuschotz i
se refuză o donaţie de 46.000 lei, sumă foarte mare la acel
timp, bani oferiţi şi în folosul fundaţiunilor creştine nu numai
israelite. După acest an, plictisit de afronturile care i se
aduceau, Iacob Neuschotz avea să se retragă, de unul
singur, fară familie, la Boian, lângă Cernăuţi în Bucovina
aflată sub suzeranitate vieneză, unde-şi cumpără moşie63,64.
Sub titlul “Donaţiuni însemnate respinse” ziarul bucureştean
israelit “Fraternitatea” publica, la 15 iunie 1884 un articol cu
accente critice la adresa guvernanţilor vremii: “D-nul
Neuschotz din Iaşi, mare bancher şi în acelaşi timp mare
filantrop a făcut donaţiuni însemnate pentru diverse instituţii
filantropice române a caror total era de 46.000 lei. Banii
fură depuşi la minister, cerând confirmarea primirii lor
oficiale.
Dar guvernul în loc de a aproba cu plăcere primirea acestor
donaţiuni pentru instituţiunile la care s-au destinat, şi care
erau făcute fără nici o condiţie, guvernul după o mai lungă
tărăgănare refuză primirea lor. Sigur cu scop ca să nu se
poată zice ca un jidan s-a distins din nou prin donaţiuni
pentru instituţii române. Aceasta, departe de a fi un act de
politică înaltă, arată numai înjosirea şi degradarea morală a
acelora, cari au întreprins zisa luptă economică contra
evreilor.
Ceea ce constituie însă o laudă pentru d-nul Neuschotz, e că
a destinat acum aceşti bani pentru instituţiile de caritate din
Iaşi: fapt ce arată că n-a avut nici un scop ascuns prin
donarea acestei sume ci fiind hotărât a face o donaţiune
însemnată, a crezut cu cale, ca adevărat filantrop, de a da şi
pentru instituţii neisraeliene.
Cel puţin acum guvernul şi patrioţii noştrii nu se vor mai
putea plânge că evreii sunt esclusivişti când esclusivismul şi
fanatismul e dovedit pentru dânşii.

63
Landman, Isaac, Universal Jewish Encyclopedia, N.Y., Varda Books, vol. 8, 2009. p.162
64
Fraternitatea, Buc., nr.23, 15 iun. 1884, p.179

44
Aceşti 46.000 lei îi va impărţi d-nul Neuschotz înaintea
strămutării sale în Austria (e vorba de moşia Boian din
Bucovina). Şcoala din Podu-Roş va avea şi ea parte din
această sumă pentru fondurile ei65”
Iacob Neuschotz a fost unul din mulţii evrei care au făcut
averi dar care au înţeles să dăruiască din bunăstarea lor.
„...Iacob Neuschotz născut la Herţa la 1809 donează
Academiei Române suma de 20.000 lei aur „(...) pentru
premii autorilor de opere ce după aprecierea Academiei
Române se vor admite ca bune şi folositoare (...), înzestrând
apoi Academia cu un fond special pentru a se trimite tineri
meritoşi – fără deosebire de confesiune – spre a studia în
străinătate.
Lângă aceştia [donatori evrei] trebuie menţionat Solomon
Halfon care a donat Academiei Române suma de 50.000 lei
aur „(...) în scop de a se acorda burse şi premii celor ce
studiază (...) Acest donator a avut un rol important în
edificarea Ateneului Român prin marile sale donaţii în bani.
Considerăm că este locul să precizăm că nici un evreu – în
acei ani – nu a devenit membru al Academiei Române, nici
un tânăr evreu nu a fost trimis în străinătate ca bursier al
Academiei Române, din fondurile date de către aceşti
donatori evrei... Oameni de cultură evrei au fost nevoiţi – aşa
cum se va vedea – să părăsească ţara din cauza injustiţiei si
discriminării.
În lumina acestor acte de generozitate şi atitudini profund
legate de marile aspiraţii naţionale, merită de relevat
iniţiativa Rabinului Antoin Levy, care în unire cu Comunitatea
Evreilor din Bucureşti deschide o listă de subscripţie în ziarul
„Israelitul Român” în anul 1868 pentru strângerea sumelor
necesare ridicării statuii lui Mihai Viteazu din faţa
Universităţii din Bucureşti. Ironia amară a acestei iniţiative
constă în faptul că ani de zile în jurul acestei statui –
minunată podoabă a capitalei României – s-au adunat mase
uriaşe de huligani antisemiţi care după ce erau incitaţi de
către conducătorii lor, luau drumul cartierelor evreieşti,
începând sinistrele lor pogromuri66...”

65
Fraternitatea, Buc., nr.23, 15 iun. 1884, p.179
66
Butnaru I. C., Holocaustul uitat, ACMEOR, Tel Aviv, 1985, p. 78

45
Baron von Neuschotz
Potrivit biografului său, Neuschotz a fost înobilat de
„Împăratul Wilhelm al Germaniei care-i acordă titlul de „von”
iar Împaratul Franz Iosef al Austro-Ungariei, îi oferi titlul de
cavaler al ordinului Franz Iosef67”.
“Archives Israelites” publica în numărul său din 15 iulie
1868, la rubrica “Ştiri diverse” următoarele: “Am citit în
Monitorul official austriac din 2 iulie că D. Neuschotz , la Iaşi,
binecunoscut în toată România pentru operele sale
filantropice, a primit de la Majestatea Sa Împăratul Austriei,
crucea de cavaler a Ordinului Franz Iosef68.”
Am fost tentat să consider informaţia a lui V. Negruţi
eronată, respectiv că Iacob Neuschotz, ca supus austriac era
de la sine înţeles să fi primit titlul nobiliar de baron din
partea Vienei. O confruntare cu lexicoanele ce cuprind
numele celor înobilaţi de Viena arată că numele Neuschotz
nu se regăseşte în paginile acestora. Au fost consultate:
"Standeserhebungen und Gnadenakte fuer das Deutsche
Reich und die „Oesterreichischen Erblande bis 1806 sowie
kaiserlich oesterreichische bis 1823 mit einigen Nachtraegen
zum «Alt-Oesterreichischen Adels-Lexikon » 1823-1918" ,
vol. III, dar şi „Adelslexikon des oesterreichischen Kaisertums
1804-1918“, lexicoane care conţin numele celor înobilaţi de
către Viena, mai puţin pe cel de „von Neuschotz”. Cu toate
acestea multe alte referinţe fac menţiunea că Iacob
Neuschotz, ca supus austriac era nobil al Imperiului austriac.
Titlul nobiliar impunea un blazon. În ceea ce priveşte
blazonul casei baronului Neuschotz ştim doar că acesta îşi
împodobise vila de la Copou cu acest însemn, decoraţii ce
aveau să fie îndepărtate de viitorul stăpân al vilei, M.
Sadoveanu care „se simţea iritat la vederea acestora”. Fiica
scriitorului, Profira descrie, cu oarecare maliţiozitate acest
episod: „S-ar putea ca Baronul Neuschatz, cel de-al doilea
proprietar al ei [Vila „Mon Repos” de la Copou], să fi făcut
67
Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-1889
68
Archives Israelites, An. 29, nr. 14, Paris, 15 iulie 1868 p. 667

46
oarecari schimbări… Dar eu nu cred că în afara coroanei de
Baron, pe care a aşezat-o deasupra uşii de la intrarea care
da în salon şi „B.N.”–urile care se răsfăţau pe toate clanţele –
lucruri pe care tata (M. Sadoveanu) le-a aruncat numaidecât
cu dezgust – să fi lăsat altceva în urma lui69.”
O descriere sumară a stemei casei bancherului de Neuschotz
o găsim însă în procesul verbal al judecătorului Ghe. S.
Christofor care a preluat, din mâna baronului aflat bolnav la
Vila ”Mon Repos”, din Copou, la 2 august 1888 plicul ce
conţinea testamentul mistic, plic pecetluit de Neuschotz
însuşi cu sigiliul personal: „În faţa noastră dl. Iacob de
Neuschotz a pus în alăturatul plic o hârtie scrisă după care l-
a sigilat cu sigile puse pe ceară roşie... Sigilele de la mijloc
poartă iniţialele „I. N.” cu o coroana deasupra iar acele
patru de la colţuri reprezintă Emblema sau Blazonul de
Nobleţe şi încredinţând acel plic în mâinile noastre ne-a
declarat că dispoziţiile din acea hârtie închisă în plic este
testamentul său făcut cu libera sa voinţă, scris de un altul şi
iscălit de D. I de Neuschotz70.”
Posibil ca pe blazonul său înscris şi pe sigiliul personal să fi
fost reprezentate iniţialele „I. N.” deasupra cărora era o
coroană de „baron” din care se ridicau şapte raze, în vârful
cărora strălucea câte o perlă, albă, sferică.
Iacob von Neuschotz a fost sudit71 austriac, supus al
Împaratului Franz Iosef al Austriei până la data de 31 martie
1880 când a renunţat el însuşi la protecţia străină, condiţie
absolut necesară dobândirii cetăţeniei române. Pâna la
această dată, Iacob de Neuschotz sau Jacques de Neuschotz,
cum mai obişnuia a se mai semna, a fost considerat un
membru de vază al comunităţii austriece din Iaşi. În această
calitate a făcut parte din delegaţia reprezentanţilor sudiţilor
austrieci de la Iaşi care a participat la fastuoasa ceremonie
de încoronare a Împăratului Franz Josef şi ca rege al Ungariei
ceremonie care a avut loc la Pesta, în iunie 1867. Revista
„Archives Israelites”, din 15 decembrie 1867, revistă care
apărea la Paris publică o notă despre acest eveniment la
69
Sadoveanu, Profira, Destăinuiri, Buc., Ed. Eminescu, 1989. p.219
70
Arh. St. Iaşi , fond.Trib. Iaşi, s. III, dos. 4/1888
71
locuitor din țările românești aflat sub protecția unei puteri străine, având prin aceasta dreptul la o
jurisdicție specială, la anumite privilegii fiscale etc., de care nu se bucurau pământenii – din it. Suddito n.n.

47
care a participat şi I. Neuschotz: „ ...înainte de a încheia
trebuie să spunem câteva cuvinte despre deputăţia pe care
colonia austriacă de la Iaşi a trimis-o la Pesta pentru a
felicita pe Majestatea Sa Împăratul cu ocazia încoronării sale
ca rege al Ungariei.
Deputăţia a fost compusă din opt persoane ale căror nume
urmează: Dnii. Wolfrath, consul general la Iaşi, ca decan, J.
Neuschotz, doctorul Cilac, Leon Daniel, S. Goldbaum, Joh.
Strasshoffer, D. Mautseck şi Conya. Majestăţii Sale i-au fost
prezentaţi toţi membrii deputăţiei cărora le-a adresat cuvinte
foarte frumoase72” (Echo Danubien)
La 8 iunie 1867, la Buda, în Catedrala Szent Mattyas, Franz
Joseph a fost încoronat şi ca rege apostolic al Ungariei (1867-
1916) şi în această calitate a aprobat legea privind
încorporarea Transilvaniei în Ungaria, punând astfel capăt
disensiunilor cu nobilimea maghiară prin crearea unui stat
dualist: Austro-Ungaria.

Încoronarea lui
Franz Joseph şi Elisabetei, 8 iunie 1867 la Buda, Ungaria
pictură de Eduard von Engerth

Austro-Ungaria a fost întemeiată în urma unui compromis

între nobilimea maghiară şi monarhia habsburgică, cu scopul
de a menţine vechiul Imperiu Austriac după înfrângerea
suferită de acesta la Sadova, în războiul din anul 1866 contra
Prusiei.
72
Archives Israelites, Paris, XXVII, nr.24, dec. 1867, p. 1143

48
În 1873 Franz Joseph încheie cu Alexandru II, ţarul Rusiei şi,
ulterior, cu Wilhelm I, împăratul Germaniei, alianţa celor trei
împăraţi ca un acord consultativ între cele trei imperii.
Din punct de vedere etnic, era un imperiu multinaţional
(“format din petice”), iar viaţa politică era dominată de
dispute intense între cele unsprezece naţionalităţi diferite, o
caracteristică generală a acelei epoci de redeşteptare
naţională, precum şi de tensiunile existente între cele două
naţiuni dominante ale Imperiului. Deşi, în cei cincizeci şi unu
de ani de existenţă, în Imperiu au apărut tot mai aprige
dispute între diferitele grupuri etnice, economia acestuia a
înflorit, iar infrastructura a fost modernizată. Imperiul s-a
dezintegrat la sfârşitul Primului Război Mondial, ca urmare a
dorinţei naţionalităţilor din cadrul său de a forma state
proprii...
Istoria titlurilor nobiliare în Austro-Ungaria şi Germania se
pierde în depărtata existenţă a celor două popoare
germanice.
Datorită „Toleranzpatent”, lege care a fost decretată în
1782 de către împăratul Iosif al II-lea, bancherii evrei şi mai
târziu întreprinzătorii şi industriaşii evrei puteau fi, de
asemenea, înobilaţi pentru serviciile şi loialitatea lor.
Evreilor care au fost crescuţi în aristocraţie li s-a permis să-şi
păstreze religia. Deşi ascensiunea în aristocraţie a însemnat
o recunoaştere pentru munca şi serviciile aduse şi
reprezenta o creştere a statutului social, nu s-a putut
ascunde faptul că evreii au fost consideraţi în continuare, în
cea mai mare parte, doar "toleraţi". Evreii nu au putut alege
în mod liber locul şi durata şederii lor şi trebuiau să ceară în
mod regulat permisiunea din partea autorităţilor. Aceasta a
însemnat o povară uriaşă asupra familiilor evreieşti. În cazul
în care capul familiei murea, toate rudele sale trebuiau să
părăsească oraşul. Dreptul achiziţionării de bunuri imobiliare
a fost interzis pentru evrei, chiar dacă aceştia aparţineau
nobilimii. Acest regulament a rămas în vigoare până în anul
1860, când a fost desfiinţat de către împăratul Franz Joseph I
şi astfel cetăţenilor evrei li s-au dat drepturi egale cu ale
celorlalţi cetăţeni creştini ai Imperiului. Un secol înainte de
aceasta bancherul şi protectorul artelor, Karl Wetzler [sau

49
Wetzlar] von Plankenstern care a fost ridicat la rangul de
Freiherr (baron) de către împărăteasa Maria Theresia, după
ce s-a convertit la catolicism.
În ciuda acestor dificultăţi, începând cu anul 1821 existau cel
puţin nouă familii de nobili evrei care trăiau în Viena.
Alegerea lor s-a datorat contribuţiei lor în domenii industriale
şi economice. Unele dintre aceste familii foarte bogate
aveau nume foarte cunoscute ca Rothschild, Arnstein,
Eskeles, Gomperz, Kuffner, Lieben, Auspitz, Schey von
Koromla, Todesco şi Wertheimstein, von Wiernes. În cazul
familiilor Rothschild şi Todescos, secretul succesului lor
economic, cu caracter personal a fost rapida lor capacitate
de a se adapta şi a se înnoi funcţie de situaţia economică
globală, în continuă schimbare. Ei au fondat bănci care au
finanţat companii şi proiecte de infrastructură într-un timp
de mare creştere economică şi industrială, la sfârşitul
secolului al XIX-lea. Contribuţiile acestor nobili evrei au făcut
posibil ca Austro-Ungaria, să ţină pasul cu evoluţiile
economice internaţionale.
Ascensiunea evreilor în rândul nobilimii a grăbit, de
asemenea, procesul de asimilare a familiilor de evrei în
înalta societate. Unele dintre acestea s-au convertit la
creştinism, pentru a deveni pe deplin acceptate, dar multe
altele şi-au păstrat religia mozaică.
În Austro-Ungaria religia, la fel ca etnia, nu a fost folosită cu
vreun scop de clasificare socială. Nobilimea austriacă putea
aparţine oricăror dintre religii, în cadrul Imperiului
Habsburgic, romano-catolicilor nobilii din Austria, Ungaria,
Croaţia, Dalmaţia, Slovenia şi Polonia, protestanţilor nobilii
din Boemia şi Transilvania, greco-catolicii în Galicia de Est,
ortodocşi sârbi în Voivodina, cum la fel de bine nobilii puteau
fi de credinţă iudaică.
Nobilimea austriaca a fost împartită în doua categorii, înalta
nobilime (hoher Adel), şi joasa nobilime (niederer Adel).
Înaltei nobilimi îi aparţineau prinţii şi conţii, nobilimea de jos
era formata din restul nobililor .
Istoric nobilimea austriacă (österreichischer Adel) a fost o
clasă priviligiată. Nobilimea a fost oficial abolită în 1919
după căderea Împeriului Austro-Ungar. Sistemul nobiliar

50
austriac este foarte asemănător cu cel german, atâta vreme
cât cele două ţări au făcut parte în trecut din Sfântul Imperiu
Roman.

Militant pentru emanciparea evreilor

Înlăturarea monopolului Otoman asupra comerţului
românesc, persecuţiile şi măsurile restrictive adoptate în
Imperiul habsburgic sau Rusia ţaristă împotriva evreilor sunt
câteva din cauzele determinante ale unei imigrări masive a
acestora în Principate - cu deosebire în Moldova - în prima
jumătate a secolului al XIX-lea.
Conform datelor statistice întocmite pe baza
recensământului din 1859 existau în Moldova aproximativ
125 000 de evrei ceea ce reprezenta în procente 9,43 % din
totalul populaţiei. Potrivit altor surse numărul evreilor era de
190 283. Majoritatea evreilor din Moldova erau evrei
askenazi proveniţi din Galiţia şi Polonia, o comunitate greu
asimilabilă, ce-şi păstra obiceiurile şi tradiţiile, compusă mai
ales din persoane cu o situaţie materială nu din cele mai
strălucite73.
În secolul al XIX-lea, legislaţia româna referitoare la evrei se
dezvoltă sub semnul discriminării etnice şi religioase,
dobândind trăsături bine definite.
În pofida faptului că, atât în Moldova, cât şi în Muntenia
revoluţionarii români de la 1848 cereau emanciparea
evreilor, ca şi în pofida bunăvoinţei manifestate faţă de evrei
de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, secolul al XIX-lea a
reprezentat o fază nouă în dezvoltarea antisemitismului
juridic românesc. Numărul legilor, dispozţtiilor şi
regulamentelor antisemite creşte şi treptat antisemitismul
dobândeşte un caracter de stat.
Abdicarea, în 1866, a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi
urcarea pe tronul României a membrilor familiei
Hohenzollern au reprezentat tot atâtea lovituri date
curentului favorabil emancipării evreilor români.

73
Iancu, Carol, Evreii din România de la excludere la emancipare, Ed. Hasefer, Buc.1996, p.150-151

51
Ion Brătianu, fostul revoluţionar paşoptist, a inaugurat în
calitate de Ministru de Interne, începând din primavara
anului 1867, o sistematică politică antievreiască. Circularele
lui Brătianu ordonând izgonirea evreilor din sate şi chiar
arbitrara expulzare din ţară au fost aplicate cu străşnicie de
către organele subalterne.
În martie 1868 se depune la Camera Deputaţilor un proiect
de lege referitor la activitatea evreilor în mediul rural şi
prevăzând alungarea acestora din sate. În iulie 1869, ca
răspuns la protestul guvernului francez în legatură cu
statutul evreilor din România, Mihail Kogălniceanu trimite
Parisului o notă în care refuză să-i considere pe evrei ca
cetăţeni români.
Tot Mihail Kogălniceanu enumera în Parlament, la 16
decembrie 1869, măsurile discriminatorii anti-evreieşti în
vigoare atunci, pentru a răspunde astfel protestului formulat
de la tribuna Camerei de către deputatul de Bârlad, I.
Codreanu, nemulţumit de ceea ce acesta numise
„comportamentul” evreilor şi de asistenţa pe care populaţia
evreiască din România o primea din partea „Alianţei Israelite
Universale” care avea sediul la Paris.
În lunile iunie şi iulie 1878 are loc Congresul de la Berlin,
care, în schimbul recunoaşterii independenţei României,
statuează egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor ţării şi
acordarea de drepturi civile evreilor. Articolul 44 elaborat de
participanţii la Congres prevedea: «În România deosebirile
de confesiune sau credinţă religioasă nu vor putea fi
invocate nimanui ca motiv de excludere sau de împiedicare
de a se bucura de drepturi civile şi politice de interzicere de
a practica funcţii publice şi de a obţine onoruri, sau de a
exercita orice meştesug sau profesie în nici un fel de
localitate» .
La 17 ianuarie 1879 guvernul depunea mesajul de revizuire
a articolului 7 din Constituţia României. Aceasta ar fi trebuit
să conducă la acordarea cetăţeniei române evreilor români.
Dar, de fapt, guvernul a adoptat un sistem de tergiversări,
paralel cu o susţinută campanie antievreiască. Mihail
Kogălniceanu şi Ion Brătianu îi prezentau pe evrei atât

52
străinătăţii cât şi Parlamentului României ca pe duşmani ai
ţării.
În domeniul economic, discriminarea antisemită din România
secolului al XIX-lea avea să determine interdicţia impusă
evreilor de a deţine slujbe la căile ferate, la vămi, bursă şi la
regiile care asigurau monopolul statului de vânzare a sării şi
a tutunului. Multe legi şi dispoziţii discriminatorii îi
împiedicau pe evrei să obţină licenţa de vânzare în mediul
rural a băuturilor alcoolice.
Dar aspectele cele mai dramatice ale persecutării evreilor
români care îşi câştigau existenţa la ţară, o constituiau
expulzările. În ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea,
mii de familii de evrei au fost izgonite din sate. Aceste
măsuri au fost mai frecvente în Moldova decât în Muntenia şi
aveau să se intensifice după 1885. Ele puteau fi adoptate fie
din iniţiativa autorităţilor centrale, fie a autorităţilor locale.
Chiar şi Consiliile Comunale aveau competenţa de a dispune
alungarea evreilor din raza localităţilor respective. Dar, în
general, ele îndeplineau dispoziţiile primite fie de la prefectul
judeţului, fie direct de la ministrul de Interne, riscând să fie
dizolvate dacă nu executau ordinul. Devenit ministru de
Interne, Mihail Kogălniceanu «continuă sistemul inaugurat
dând nouă circulare succesive în 1869. Evreii au fost alungţi,
maltrataţi şi jefuiţi. Numărul celor izgoniti a depăşit 1.200 de
oameni. O nouă campanie de izgoniri expeditive i-a lovit pe
evreii în 1876 când, peste 800 de persoane au trebuit sa-şi
abandoneze în 24 de ore căminele.
Uneori izgonirile cu caracter antisemit erau practicate şi în
mediul urban. La 23 august 1887 cinci sute de evrei din
Moldova, refugiaţi la Bucureşti, au fost evacuaţi şi de acolo.
În domeniul, sanitar, discriminarea antisemită a fost, de
asemenea, puternică. Pentru a obţine dreptul de a avea o
farmacie, farmaciştii evrei se puteau prezenta la concurs
doar dacă nu se prezentau farmacişti români. Numai românii
puteau fi medici primari de judeţ. Legea sanitară din 3 aprilie
1886 stabilea că, pentru obţinerea oricărui post în serviciile
sanitare, era obligatorie cetăţenia română. Elevii farmacişti
şi asistenţii farmacişti „străini” nu puteau fi angajaţi decât
acolo unde exista un elev sau un asistent român. Asistenţa

53
medicală era gratuită pentru românii nevoiaşi, conform
aceloraşi legi. Dar articolele 83 şi 84 ale legii sanitare
prevedeau că «străinii pot fi admişi să urmeze un tratament
spitalicesc numai în schimbul unei taxe, iar numărul paturilor
ocupate de străini nu poate depasi 10%. La 25 iunie 1892,
„Monitorul oficial” publica un raport din care reieşea că
evreii nu mai erau acceptaţi în spitalele din Moldova.
Legea învăţământului primar din 23 mai 1893 şi modificările
aduse ei, ca şi legea învătământului secundar şi superior din
24 martie 1893, prevedeau că învăţământul era gratuit
numai pentru copiii de români. „Copiii de străini” puteau fi
admişi în şcoli de toate gradele numai în limita locurilor
disponibile şi plătind taxe. Câteodată liceele şi cel mai
adesea universităţile erau puternice nuclee de propagandă
antisemită. Universităţile din Iaşi şi din Bucureşti au fost
pepiniere de cadre pentru primele organizaţii antisemite din
România şi – după primul război mondial – au constituit
nuclee ale primelor formaţiuni fasciste românesti.
Tradiţia antisemită din armata româna ia naştere încă din
secolul al XIX-lea. La 23 iunie 1868, serviciul militar devine
obligatoriu în România, excepţie facând doar străinii. Legea
din 5 martie 1876, referitoare la recrutarile pentru armată,
va stabili că toţi locuitorii ţării trebuie să efectueze serviciul
militar, cu excepţia celor care sunt cetăţeni ai altui stat. În
consecinţă, o mare parte dintre evreii din România sunt
obligaţi să satisfacă serviciul militar, deşi nu au cetăţenia
română. Din 1876 evreii sunt încorporaţi ca „străini care nu
aparţin unei naţiuni străine”. După recunoaşterea României
de către Puterile europene, începând din 1882, evreii au fost
obligaţi să facă armata ca „locuitori ai ţării”.
În armată, ostaşii evrei sufereau persecuţii care – pe unii – îi
conduceau spre sinucidere74.
Lipsa drepturilor civile influenţa negativ viaţa economică, era
umilitoare şi din punct de vedere social şi cultural, naţional şi
politic. Cercurile de intelectuali evrei au început din timp
lupta pentru emancipare. Au adus dovezi despre vechimea
populaţiei evreieşti din Iaşi, au arătat rolul evreilor în

74
Ioanid, Radu, Holocaustul în România: distrugerea evreilor şi romilor sub regimul Antonescu 1940-1944,
Buc., Ed. Hasefer, 2006

54
dezvoltarea economică şi au subliniat propria lor tendinţă de
asimilare, care, la unii, nu excepta botezul creştin ortodox75”
Ziarele din Iaşi anunţau, din când în când, asemenea dovezi
de autoasimilare religiasă şi culturală: “Evreul Arnold
Finchelştein care s-a botezat ieri la biserica Sf. Andrei, a luat
numele de Andrei Filioreanu. Botezul a fost oficiat de preotul
Popescu iar naş a fost d. dr. Bogdan76.”
Într- o perioadă când toleranţa religioasă era un deziderat
greu de înţeles dar mai ales de pus în practică, Mitropolitul
Primat, Iosif Gheorghian (1886-1893) urmaş al mitropolitului
Calinic Miclescu la demnitatea de Întâistătător al Bisericii
Ortodoxe din Regat facea dovada deplinei sale deschideri
faţă de israeliţi. La întilnirea din 14 sept. 1890 cu Dr. M.
Beck, rabin şi predicator la Templul Coral din Bucureşti,
eveniment consemnat de ziarele timpului între care şi
“L` Independance Roumaine” capul Bisericii Ortodoxe
Române spunea:
“Stiţi că biserica ortodoxă e tolerantă, mai tolerantă încă
decât confesiunea protestantă şi desigur decât cea catolică.
Întrucât mă priveşte pe mine personal, prefer pe evreul care
ţine la legea sa, aceluia ce o dispreţuieşte: îmi place şi
evreul fanatic, dacă e convins şi nu prefăcut. Se întâmplă să
vie la mine evrei, cerând sa-i primesc în legea creştină; Îi
întreb: aţi studiat amândouă legile aşa de bine, ca să ştiţi
care e mai bună? Dacă mă conving că solicitatorii au în
vedere vreun interes personal, nu-i primesc în legea mea.
Ţara noastră e tolerantă, fiecare poate trăi după legea cărei
aparţine; patriotismul nu are nimic a face cu religia;
îndemnaţi pe coreligionarii dvs. să-şi facă datoria către Ţară,
să iubească şi să stimeze pe Români, şi nimeni nu vă
impiedică de a ţine toate prescripţiunile legei lui Moise. Am
aflat cu mâhnire excesele săvârşite la Botoşani; să nu
credeţi că Ţara aprobă asemenea acte barbare, din contra,
le dezaprobăm cu toţii, şi le considerăm o ruşine77”
Rabi Dr. Moritz Meir Beck (1845-1923) a păstorit aproape 50
de ani, ca

75
Kara, I., Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997 p.50
76
Liberalul, Iaşi, 25 martie 1901, p.3
77
Revista Israelită, Buc., nr. 17, 1890 p. 493

55
Predicator al Templului Coral din Bucureşti ulterior primind şi
titlul de rabin al Templului Coral. A fost printre primii rabini
moderni din România şi a contribuit mult la înfiinţarea
şcolilor israelito-române. A susţinut reforma modernă şi a
luptat împotriva jurământului "More Judaico". Pe plan politic,
a activat intens pentru emanciparea evreilor78.
O expunere exhaustivă despre asimilarea evreilor în
societatea românească prin convertirea la creştinism, mai
ales la ortodoxie, a făcut istoricului Mihai-Răzvan Ungureanu
în lucrarea sa: “Convertire şi integrare religioasă în Moldova
la începutul epocii moderne, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi,
2004.”.
În conjunctura politică şi socială nefavorabile evreilor din
Principatele Unite dar mai ales din Moldova şi Iaşi, Iacob
Neuschotz nu avea cum să stea deoparte şi, cu autoritatea
pe care o avea în mediile de afaceri şi nu numai din ţară dar
şi din străinătate îşi aduse o importantă contribuţie la
susţinerea şi infăptuirea idealurilor de emancipare a
israeliţilor.
În septembrie 1864 era creată „Uniunea Israeliţilor din Iaşi”,
transformată anul următor în comitet ieşean al “Alianţei
Israelite”, la aceeaşi dată cu apariţia, tot la Iaşi, a lojei „L’
Etoile de Roumanie”, a comitetului din Bârlad al Alianţei
Israelite şi a lojei „Le Phare Hospitalier” de la Brăila. Din
comitetul de la Iaşi făceau parte, sub presedinţia bancherului
I. Neuschotz, diferiţi alţi bancheri şi comercianţi, printre care
Samuel Goldenthal, Jonas Byck, Michel Daniel şi fiul său
Leon, fraţii Cahana, A. Pauker s.a…
Un grup de personalităţi din capitala Franţei, printre care
Adolphe-Isaac Crémieux, avocat celebru şi fost ministru al
Justiţiei în guvernul de la 1848, întemeiază la 1860 „Alianţa
Israelită Universală”. Această organizaţie, internaţională în
toată puterea cuvântului, cu sediul la Paris, era sortită unui
viitor plin de realizări. Primul articol al statutelor ei prevedea
ca “Alianţa să lucreze peste tot pentru emanciparea şi
progresul moral al israeliţilor79.”

78
Baruch Tercatin, Lucian-Zeev Herşcovici, Prezenţe rabinice în perimetrul româanesc, Buc., Hasefer,
2008, p. 90, 411-413
79
Sturdza, Dim., Junimea societate secretă, în Convorbiri literare, Iasi, nr.6-7, 2004

56
 Adolphe-Isaac Crémieux

Era un fapt: „Alianţa Israelită Universală”, prima organizaţie

evreiască internaţională, creată în 1860 cu scopul declarat
de a activa pentru emanciparea şi apărarea evreilor
persecutaţi ca atare, şi excepţionalul ei preşedinte, Adolphe
Cremieux, sunt cei care au constituit adevăratul motor al
unei politici intervenţioniste, susţinută de către Occidentul
cucerit de ideile liberale, de egalitate religioasă, dar atât de
rău tolerate de către autorităţile române. Pentru evreii
români, Cremieux şi Alianţa erau cei mai buni apărători,
pentru guvernanţii români, ei reprezentau puterea ocultă a
iudaismului mondial, susceptibil să dăuneze intereselor
României… Cremieux era convins că numai emanciparea
putea să schimbe radical condiţia coreligionarilor români80.
Lucrurile aveau însă să se tensioneze în România din punct
de vedere politic. Campania antisemită declanşată de
circularele guvernului contra “străinilor vagabonzi” care nu
făcea decât să “legifereze” persecuţiile antisemite, stârni o
puternică luare de poziţie împotriva partidului liberal a lui I.
C. Brătianu. La 29 mai 1867 domnitorul Carol I primea o
petiţie cerînd apărarea drepturilor populaţiei israelite din
Moldova. Petiţia purta peste 600 de semnături, în fruntea
cărora se aflau, pe lângă numele lui Neuschotz, numele lui
Manolache Costaki-Epureanu şi al unei serii de personagii
aparţinând „Stelei României”: Pogor, Nicolae Mavrocordat,

80
Iancu, Carol, Bleichroeder şi Cremieux, Lupta pentru emanciparea evreilor din România, Buc., Ed.
Hasefer, 2006, p. 14-24, 120-129

57
Constantin Sturdza, Petre Palladi, Constantin Sutzu, P.P.
Carp, Lascăr Ciure ş.a…
Bancherii Neutschotz, Daniel, Solomon Cahana părăsiră Iaşii
spre a cere sprijinul Alianţei Israelite şi a lua parte la
reuniunea comitetului central al acesteia, la Paris81. Aici, în a
doua şedinţă semestrială a Alianţei Universale Israelite din
10 iulie 1867, sunt prezenţi de la Iaşi Jacques Neuschotz,
Ch.-M. Daniel şi Sal.-B. Cahane care prezintă o dare de
seamă asupra situaţiei evreilor români. În rapotul Adunării se
spune că persecuţia contra israeliţilor români nu a încetat şi
se dau exemple: „a fost înjunghiat, în prezenţa unuia dintre
ei, un israelit care ducea de mâncare coreligionarilor
aruncaţi în închisoare şi care erau ţinuţi fără hrană.”
Adunarea face apel la Comitetul de la Iaşi să ţină la curent
Alianţa în legătură cu “situaţia fraţilor noştri din România82”.
Tot în această şedinţă a fost prezent şi M. Picot secretarul
particular al Regelui Carol. Acesta venise la Paris cu afaceri
particulare, fără misiune oficială, dar a dorit să lămurească,
în Adunarea Alianţei evenimentele regretabile care se
petreceau în România, în legătură cu situaţia evreilor. El a
arătat că guvernul român nu s-a gândit de a lovi pe israeliţii
moldoveni care formează mai mult de o treime din populaţia
totală şi care se deosebesc de restul populaţiei prin limbă,
obiceiuri, prin tradiţie şi chiar prin îmbrăcăminte. El a spus
că măsurile guvernului se referă: 1. la vagabondaj 2. la
salubritatea publică 3. la anumite interdicţii legale. După ce
a motivat concret toate aceste măsuri antievreieşti ale
guvernului de la Bucureşti, Picot a spus ca “ În ceea ce
priveşte pe Prinţul [Carol] acesta de fiecare dată când are
prilejul îşi arată simpatia faţă de israeliţi cărora le doreşte
emanciparea dar că trebuie ca israeliţii înşişi să şi-o
pregătească, renunţând la tot ceea ce îi deosebeşte de
ceilalţi locuitori, măcar în exterior. Acest discurs a dat
naştere la diverse discuţii în care s-a arăta că locuitorii
israeliţi români nu sunt nici cum mai prejos în ceea ce
priveşte obiceiurile şi civilizaţia decât ceilalţi locuitori şi că
iraeliţii sunt departe de a fi inferiori altor cetăţeni români

81
Sturdza, Dim., Junimea societate secretă, în Convorbiri literare, Iasi, nr.6-7, 2004
82
Bulletin de L`Alliance Israelite Universelle, Paris, 2-ieme semester, 1867 p. 2, 79

58
aparţinând altor culte. Aceste discuţii s-au încheiat prin
formularea unei scrisori adresate ministrului de externe
român Golescu în care se recomanda guvernului adoptarea
unor legi ale emanciparii complete.Tot în această sesiune la
care a participat, după cum am arătat şi Iacob Neuschotz a
fost formulată către prinţul Carol o altă scrisoare în care se
cerea ca acesta să împiedice schimbarea legilor pentru a
deveni împotriva evreilor83.
Tot cu prilejul acestei reuniuni, din 10 iulie 1867 de la Paris a
Alianţei Israelite Universale este reconfirmat Comitetul
regional moldav al Alianţei din Iaşi format din: Jonas Byk -
preşedinte, Ahron Wechsler - vice preşedinte şi Salomon-B
Kahane, S. Goldmann, David Lothringer, Jacob Neuschotz -
membri84.
Întors de la Paris Iacob Neuschotz semnează, alături de alţi
fruntaşi evrei din Iaşi, la 20 aprilie 1868, o petiţie adresată
Senatului şi Camerei Deputaţilor ale României în care cere
respectarea drepturilor coreligionarilor săi şi aducea la
cunoştinţă abuzurile la care sunt aceştia supuşi de către
autorităţile locale85.
De persecuţii şi şicane nu a fost scutit nici Neuschotz însuşi.
Isidore Loeb, ilustru cărturar evreu francez şi secretar
general al Alianţei Israelite, arăta că autorităţile române nu
se mulţumeau a se servi numai de legile moderne făcute
contra evreilor ci făceau apel şi la legile demult apuse ale
evului mediu. Una dintre acestea interzicea evreilor să aibă
servitori creştini. Aceată măsură a fost adesea aplicată de
către primari, fără a se baza pe un text de lege valabil, ca de
ex. la Huşi în 1869, la Iaşi în 1867 şi în 1872. Interdicţia a
fost introdusă chiar în livretul oficial al servitorilor acestui
oraş. “În 1867 unul dintre israeliţii cei mai respectaţi şi cei
mai iubiţi din Iaşi pentru binefacerile sale în folosul
creştinilor şi evreilor, D-l Neuschotz, a fost amendat pentru a
fi avut un servitor creştin.86”

83
Bulletin de L`Alliance Israelite Universelle, Paris, 2-ieme semester, 1867 p. 2, 79
84
Ibidem
85
Loeb, Isidore, Evreii, Buc. Ed. Egalitatea, 1894 p. IV-VIII. 1-23
86
Loeb, Isidore, La situation des israélites en Turquie, Serbie et in Roumanie, Paris, Joseph Baer et Cie,
1877. p.100-127

59
Presiunile şi protestele exercitate de organizaţiile evreieşti
şi Puterile garante la adresa cercurilor conducatoare de la
Bucureşti se intensifică în anii 1868-1870 la care se adauga
petiţiilor evreilor “sudiţi” adresate consulilor Puterilor
garante87.
În sfârşit, după Congresul de la Berlin, 13 iunie – 13 iulie
1878, evreii obţinură indigenatul român dar numai nominal
şi nu “in corpore”, în totalitate. Printre condiţiile Tratatului de
la Berlin de recunoaştere a independenţei României a fost şi
modificarea articolului 7 din Constituţie.
Prin această modificare Germania urmărea ca evreii să
primească automat şi în bloc cetăţenia română. Dar
România nu a acceptat modificarea decât într-o formă mult
atenuată, şi anume cetăţenia română nu putea fi acordată în
bloc, ci numai la cerere şi individual, nominal, cu aprobarea
organelor guvernamentale.
În acest fel, prevederile pe care marile puteri intenţionau să
le impună României prin articolul 44 din Tratatul de la Berlin
au fost eludate. (Formularea articolului 44 era de neacceptat
pentru politicienii de la Bucureşti: "În România deosebirea de
credinţe religioase şi de confesiune nu va putea fi opusă
nimănui ca motiv de excludere în ceea ce priveşte bucurarea
de drepturi civile şi politice, admiterea în posturi publice, în
funcţie şi onoruri88...".

Refuzul ocordării cetăţeniei române

“Chestiunea evreiască” avea să se manifeste cu pregnanţă
în timpul dezbaterilor pentru adoptarea unei noi Constituţii,
în lunile mai-iunie 1866. Intenţia Cabinetului prezidat de
Lascăr Catargiu de a acorda gradual evreilor naturalizarea a
dat naştere la discuţii violente în Adunarea Constituantă şi în
afara acesteia. Persistenţa unor tulburări în ţară prezenta
pericolul intervenţiei Puterilor garanta, cu atât mai mult cu
cât Principele Carol si noul regim de la Bucureşti nu
dobândiseră recunoaştere internaţională au făcut ca
87
Damean Sorin Liviu, Carol I al Romaniei,Buc., Ed. Paideia, 2000. pg.171-181
88
Sturdza, Dim., Junimea societate secretă, în Convorbiri literare, Iasi, nr.6-7, 2004

60
guvernul să fie nevoit să-şi retragă proiectul iniţial referitor
la naturalizarea graduală a evreilor şi să accepte celebrul
“articolul 7” din noua Constituţie, care specifica :”Numai
străinii de rit creştin pot dobândi împământenirea, calitatea
de român”… Articol care a respins pentru mai mult de o
jumătate de secol emanciparea politică a evreilor.
Animozitatea împotriva evreilor provenea atât din partea
boierilor cât şi a noii burghezii, care juca de puţină vreme un
rol politic… Cât priveşte tânara burghezie creştină, ea s-a
opus cu violenţă emancipării evreilor, pe considerentul
concurenţei economice… Politica guvernamentală faţă de
evrei a fost la început o politică deliberată de persecuţii. Deşi
nu erau cetăţeti români, evreii erau recrutaţi în armată ca
“locuitori ai ţării” (legea din 1876) fără a avea, însă, dreptul
de a dobândi gradul de ofiţer şi au luat parte cu strălucire la
Războiul de Independenţă împotriva turcilor89.
… După lungi şi tumultoase discuţii în Parlament datorate
presiunilor din afară dar şi din interiorul ţării a intervenit în
1879, o tranzacţie între guvernul român şi opoziţie şi un
proiect de lege a devenit noul articol 7 (modificat ) al
Constituţiei. Articolul conţinea un preambul: “Diferenţele de
credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o
piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le
exercita” şi cinci paragrafe:
1. Străinul fără osebire de religiune, supus sau nesupus
unei protecţiuni străine, poate dobândi împământenirea cu
condiţiile următoare:
a) va adresa guvernului cererea de naturalizare, în care va
arăta capitalul ce posedă, profesiunea sau meseria ce
exercită şi voinţa de a-şi stabili domiciliul în România.
b) Va locui, în urma acestei cereri, zece ani în ţara şi va
dovedi, prin faptele sale, că este folositor ei.
2. Pot fi scutiţi de stagiu:
a) Acei cari au adus în ţară industrii, invenţiuni utile sau
talente distinse, sau care vor fi fundat aici stabilmente mari
de comerţ sau industrie.

89
Iancu, Carol, Evreii din România de la excludere la emancipare, Ed. Hasefer, Buc.1996, p.150-151

61
b) Acei cari, fiind născuţi şi crescuţi în România, din părinţi
stabiliţi în ţară, nu s-au bucurat nici unii, nici alţii vreodată
de vreo protecţiune străină.
c) Acei care au servit sub drapel în timpul războiului
pentru independenţă şi care vor putea fi naturalizaţi în mod
colectiv, după propunerea guvernului, printr-o singură lege şi
fără alte formalităţi.
3. Naturalizarea nu se poate acorda decât prin lege şi în
mod individual.
4. O lege specială va determina modul prin care străinii
vor putea stabili domiciliul lor pe teritoriul României.
5. Numai românii sau cei naturalizaţii români pot dobândi
imobile rurale în România.

Astfel, exceptând soldaţii participanţi la războiul de

Independenţă putând să fie şi chiar au fost emancipaţi în
bloc, evreii români sunt declaraţi străini în propria ţară,
subliniază istoricul Carol Iancu în cartea sa “ Bleichroeder si
Cremieux, Lupta pentru emanciparea evreilor din
Romania”90.
“După ce îşi formase o reputaţiune atât de frumoasă, după
ce se distinsese cu diferite ocaziuni, prin acte de adevărat
patriotism, după ce se făcuse cunoscut în ţară ca unul ce nu
distinge omul prin religiune, [Neuschotz] se hotărî a cere
Parlamentului român, să-l recunoască de cetăţean român,
căci în ţară era născut, din părinţi născuţi în ţară, şi pentru
ţară a dovedit că lucra.
Nimeni într-adevăr nu ar fi crezut că în Parlamentul ţării s-ar
fi găsit o voce, care să tăgăduiască meritele lui Neuschotz. Şi
cu atât mai sigur erau toţi că va fi recunoscut de cetăţean
român, dacă nu în unanimitate, cel puţin cu mare majoritate,
cu cât s-au prezentat deja Parlamentului alţi israeliţi cu
merite inferioare şi chiar fără merite, care totuşi au obţinut
cetăţenia.
La 26 februarie 1882 Senatul român în urma raportului d-lui
raportor general Cernat, a votat cu majoritate de 18 voturi,
contra 7, împământenirea lui Neuschotz. Nu insă tot astfel

90
Iancu, Carol, Bleichroeder şi Cremieux, Lupta pentru emanciparea evreilor din România, Buc., Ed.
Hasefer, 2006, p. 14-24, 120-129

62
crezu de cuviinţă Camera să facă. În şedinţa din 4
Decembrie 1882 veni în dezabatere împământenirea lui
Neuschotz. Aproape o oră s-a dezbătut chestiunea. Domnul
Deputat Iacob Negruzzi, luă cuvântul contra indigenatului şi
stărui cu pasiune de a fi respins.”- notează biograful lui Iacob
Neuschotz91. Postulantul ceruse împământenirea cu
dispensă de stagiu. Neuschotz făcuse cerere şi cu un an
înainte, în 1881, dar Adunarea Deputaţilor îl respinsese
pentru că motivul invocat — crearea unor aşezăminte
pentru educaţia tineretului – nu putea fi folosit în favoarea
sa, deoarece erau şcoli cu caracter confesional.
În continuare reproducem, integral, stenogramele celor două
şedinţe ale Camerei Deputaţilor, şedinţa din decembrie
1881 şi cea din 4 decembrie 1882 care au luat în discuţie şi
au respins, prin vot cererea de dobândire a cetăţeniei
române a lui Iacob de Neuschotz. Stenogramele sedinţelor
au fost publicate în Monitorul Oficial92. Discuţiile purtate pe
marginea proiectului de lege pentru împământenirea lui
Neuschotz oferă informaţii interesante şi despre viziunea
politică a părţilor aflate în disputa parlamentară:
conservatorii şi liberalii cât şi asupra motivaţiilor pe care s-a
susţinut refuzul indigenatului lui Neuschotz:

S. Maniu, raportorul comisiunei de indigenat, dă citire

următorului raport :
Domnilor deputaţi,
D. Iacob Neuschotz, comerciant şi bancher în Iaşi, prin
suplica către minister, din 1879, a cerut indigenatul român.
Acesta cerere a reînoit-o după întoarcerea D-sale din
Gastain [staţiunea balneară Gastein, Austria], tot către mi-
nisterul justiţiei, solicitând conferirea cetăţeniei române,
fără stagiu, pe temeiul:
1). Că este născut pe pământul României;
2). Că a rădicat în Iaşi, încă de la 1865 cu ale sale spese
un templu choral după sistemul european, în scop de a
înfrumuseţa cetatea Iaşului prin un monument religios;

91
1.Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-1889
92
Monitorul Oficial, nr.13, 18 (30) ianuarie 1881, p. 299-303

63
3). Că în 1867 a fondat tot în capitală (municipiul Iaşilor)
un orfelinat, cu fonduri proprii pentru instrucţiunea şi
creşterea în ramura comercială a 20 de orfani de rit
mosaic, cu obligaţiunea de a primi primele începuturi de
învăţătură în şcolile publice naţionale;
4). Că de mai mulţi ani a stabilit în Iaşi o casă de bancă
pentru înlesnirea comerţului şi a industriei;
5). Că precum se vede din certificatul mai multor cetăţeni
notabili din Iaşi, se bucură de iubirea şi stima publicului
ieşean prin actele sale de binefacere acordate fără
distincţiune de religiune;
6). Că între cei 20 orfani a trimis în străinătate pentru
completarea studiilor comerciale şi doi fii români;
Prin urmare, invocând pentru sine escepţiunea prevăzută la
§ II, lit. a, de la art. 7 al Constituţiunei, solicită cetăţenia
română cu dispensă de stagiu.
În sesiunea trecută, comisiunea de indigenat apreciind
motivele expuse, a propus, prin raportul său, admiterea
cererii.
În sesiunea actuală acest raport, înapoindu-se acestei
comisiuni, în consecinţa unul vot al Camerei, comisiunea
actualei sesiuni a luat din nou în cercetare cererea, şi în
unanimitatea membrilor prezenţi, a admis să fie supus la
stagiu, însărcinând pe sub-semnatul, ca raportor, a
readuce în sânul Adunării, şi a supune dezbaterilor ei
motivele pentru cari nu s/au putut uni cu vederile
comisiunii din anul trecut,
Aceste motive sunt:
1). Că D. Neuschotz este chiar până în momentul de faţă
supus străin austro-ungar;
2). Că considerarea, stima şi iubirea de care se bucură
sunt o răsplată bine meritată a unor fapte corecte
recerute de legile societăţii. Ele sunt însă departe de a
constitui, în un mod absolut, dreptul cetăţeniei române
(fără stagiu) unui supus străin.
3). Că fondaţiunea filantropică, ori câtă onoare ar face
simţului cosmopolit binefacerile ei se revarsă în măsuri
foarte restrânse asupra Românilor cari au contribuit singuri
la adunarea unei averi fie ea ori cât de bine câştigată.

64
Ţelul însă ultim şi imediat al fundaţiunei, avea în vedere
rădicarea poporului din care face parte D. Neuschotz.
4). Că de asemenea, instituirea unei case de bancă de un
caracter cu totul privat, şi sub patronagiul puterii
protectore, lipsită de caracterul esenţial românesc, nu
poate intra nici în spiritul nici în litera Constituţiunei, art.
7, § II, lit. a, care avea în vedere fondaţiunei de
stabilimente într-un scop de îmbogăţire şi rădicarea
naţionalităţii române.
În consecinţă, comisiunea actuală vă propune următorul
proiect de lege:
PROIECT DE LEGE
În virtutea art. 7, al. I, litera b, din Constituţiune, D. Iacob
Neuschotz se supune la stagiul de 10 ani.
Raportor, B. Maniu.
D. G. Mârzescu. D-le preşedinte, îmi cer voie de la onor.
Adunare ca să urc treptele tribunei pentru ca să vorbesc
contra argumentelor aduse de onorata comisiune de
indigenat şi în acelaşi timp să probez prin acte ceea ce voi
avansa.
Onorată Adunare, comisiunea de indigenat din anul trecut
au fost votat împământenirea D-lui Neuschotz, fără stagiu;
comisiunea de indigenat din anul acesta, între a cărei
majoritate de membrii figurează şi D. Nicu Rusu
Locusteanu, preşedintele comisiunii, a opinat de a se
supune la stagiu bancherul Neuschotz. Ei bine, a se supune
bancherul acesta onorabil la stagiul de 10 ani, el, care e
născut la 1819, care astăzi e în etate de 60 ani, este ca şi
când i s'ar zice: nu ai să mal capeţi împământenirea
O voce. Acesta este şi dorinţa noastră.
D. G. Mârzescu. Se poate ca aceasta să fie dorinţa unora din
D-v., însă, când onorata Adunare va avea puţină pacienţă
să mă asculte în dezvoltarea apărării indigenatului D-lui
Neuschotz cu dosarul în mână, cred că în acesta onor. Adu-
nare, care trebuie se aibă de călăuză dreptatea şi echitatea,
atunci nu se vor mai putea rosti vorbele acestea: aceasta
este şi dorinţa noastră. D-lor, bancherul Neuschotz este
născut în ţară, din părinţi stabiliţi în ţara acesta; nici o umbră
de îndoială despre aceasta, căci faptul acesta îl afirmă

65
comisiunea de indigenat din anul trecut, îl afirmă
comisiunea de indigenat din anul acesta.
Să vedem, acum, cine este acest bancher Neuschotz.
D. Gâlcă. Bocciagiu de la 1825.
D. G. Mârzescu. Pentru a sti cine este acest bancher,
Neuschotz, îmi veţi da voie a da citire unui certificat iscălit de
către notabili cetăţeni din Iaşi de toate culorile şi nuanţele
politice.
Iată, D-lor, ce se zice în acest certificat :
„ Subsemnaţii… (citeşte)
Voci. Cine sunt iscăliţi? (întreruperi)
D. preşedinte. Aţi uitat că sunteţi pe băncile acelea ca
judecători, şi trebuie să judecaţi drept, şi nu se judecă drept
când vă necăjiţi.
D. G. Mârzescu. D-lor, în toate cestiunile de indigenat,
Camera joacă rolul de jurat, şi, prin urmare, în conştiinţa ei
trebuie să vadă dacă acela care solicită înalta favoare de a
deveni cetăţean român, merită sau nu să i se acorde aceasta
favoare.
Voci. Dar de cine e iscălit certificatul?
D. G. Mârzescu. Mă întrebaţi de cine este iscălit acest
certificat. De cine? ascultaţi nume: Al. Mavrocordat, mare
proprietar; N. Drossu, mare proprietar, conservatori
amândoi; Al. Balş, mare proprietar, conservator; V. Pogor,
mare proprietar, conservator.
O voce. Liberal.
D. N. Ionescu. Liberal conservator. (Ilaritate).
D. G. Mârzescu. Voiţi liberal independent? Vă citez pe D.
Dumitru Anghel! (Aplauze).
D. I. Ionescu. Are daraveri de bani; nu amestecaţi
naţionalitatea cu banii.
D. G. Mârzescu. Apoi vă mal citez pe D. D. Gusti etc.
Iată, D-lor, un certificat dat de către cetăţenii notabili din
Iaşi şi din judeţul Iaşi cari aparţin la toate nuanţele, la
toate culorile politice, cari ne spun că acest om este un om
iubitor de progres, şi, prin actele sale umane şi de
binefacere, acordate fără deosebire de religiune, a dobândit
consideraţiunea şi stima noastră.

66
Dar ce a făcut acest bancher Neuschotz? Aceasta o spune
atât comisiunea de indigenat din anul trecut, cât şi co-
misiunea de indigenat din anul acesta. A făcut un orfelinat în
care să se crească orfanii de rit mozaic.
O voce. Creşterea lor.
D. G. Mârzescu. Cu îndatorire ca orfanii de rit mozaic să
urmeze cursurile în şcolile naţionale române. Şi acest
stabiliment este făcut nu de ieri, nu de astăzi, ci de la 1868,
înainte chiar de a fi fost vorba spre a se acorda dreptul de
cetăţenie română Israeliţilor. Între stipendiştii acestui
orfelinat, au fost trimişi în străinătate spre a trece cursul
şcolii de comerţ şi doi români, dintre cari citez pe unul anume
Spacu, care astăzi funcţionează la banca noastră naţională
din Bucureşti.
Nu cred că această onor. Adunare, care joacă rolul de jurat,
are să pretindă de la un Israelit ca el să fi avut în 1868
aceeaşi măsură de a trimite în străinătate stipendişti pe câţi
Israeliţi, pe atât şi Români. Cred că simţământul de dreptate
şi de echitate vă va dicta ca să nu pretindeţi aceasta. Este
destul, că vedem că simţul român la bancherul Neuschotz
nu datează de ieri sau de astăzi, ci de mai înainte, şi acest
simţ îl dovedeşte prin acte publice, prin purtarea sa.
S-a zis cum că bancherul Neuschotz este astăzi supus
Austro-Ungar.
În anul trecut, bancherul Neuschotz a înfăţişat la
comisiunea de indigenat, şi în privinţa aceasta voiu face
apel la D. Costescu-Comănenu, voiu face apel la însuşi D.
Nicu Ruse Locusteanu, despre ale cărora simţăminte
româneşti nimeni nu se poate îndoi,—că acest domn a
prezentat un certificat că el s'a lepădat de protecţiunea
străină, şi care certificat, după prezentare, a fost luat fără ca
să fie alipit la dosar.
Iată acest certificat din partea consulatului Austo-Ungar din
Iaşi..(Citeşte)
Vedeţi, d-lor; aveţi dinaintea D-v. un Israilit, căruia toţi
notabilii din localitate vin şi'i dau atestatul că se bucură de
stimă şi consideraţiune pentru iubirea sa de progres şi
faptele sale de umanitate. Eu, D-lor, sunt forte franc, cunosc

67
bine casa bancherului Neuschotz —am fost avocatul său în
mai multe împrejurări...
O voce. Sunteţi şi astăzi.
D. G. Mârzescu. Sunt şi azi apărătorul bancherului
Neuschotz în calitatea mea de mandatar al ţării, liber şi inde-
pendent—iar nu în calitate de advocat. Voiţi să vă citez un
fapt pe care nimeni nu îl va putea contesta, căci aş trimite
atunci să luaţi proba de la Metropoliţii ţării. Iată o faptă
mare, umană, şi de adevărată caritate creştină: advocatul
Panaite Christea moare la hotel aici, în Capitală, întrebaţi D-
v. cari sunt acei cetăţeni Români cu a căror spese s-a tran-
sportat cadavrul lui Panaite Christea în Iaşi? Cu ale
bancherului Neuschotz; el singur a contribuit la
înmormântarea creştinului.
O voce. Era advocat vechi al casei şi avea să ia bani.
D. Gr. Mârzescu. Nu avea să ia nimic.
D. Preşedinte. Întreruperile sunt oprite; dacă se va
repeta pentru a doua oră, voi numi pe acela care întrerupe.
D.G. Mârzescu. Îmi pare rău că se fac întreruperi de acelea
cari se întorc în contra întrerupătorului. Bancherul
Neuschotz nu avea să dea nimic advocatului Panaite
Christea, dar era un vechiul prieten al repausatului. În fine,
domnilor, n-am de cât să vă citesc umila lui petiţiune prin
care cere indigenatul de la această onor. Cameră. Iată un
Israelit care se bucură de stima şi consideraţiunea
concetăţenilor în sânul cărora trăieşte. Iată un Israelit
născut în ţară din părinţi stabiliţi în ţară care are un mare
stabiliment de bancă, şi nu mai discut cestiunea acesta dacă
un stabiliment de bancă este un stabiliment comercial sau
ba, căci această cestiune s-a discutat deja în sânul acestui
parlament, şi nu este un singur autor care să susţină că o
bancă nu este un institut de comerţ, voi zice numai atât că
banul este cosmopolit...
D. V. Maniu. Vă înşelaţi, banul nu este cosmopolit...
D. preşedinte. Nu uita că ai cerut cuvântul şi am să las
să te întrerupă.
D. G. Mârzescu. Iată, D-lor, un Israelit care, pe când
exista art. 7 în Constituţiune, prin urmare îi era ridicată
orice speranţă că va putea obţine cetăţenia română, acest

68
Israelit a trimis cu cheltuiala sa în străinătate tineri Români
ca să înveţe comerţul...
O voce. Nu sunt Români, faceţi eroare, sunt nemţi şi au
îndatorirea de a servi în prăvălia sa.
D. G. Mârzescu. D. Spacho e Român şi servă la banca
naţională; e unul din bursierii lui Neuschotz.
Prin urmare ce mai voiţi? Aţi împământenit alţi Israeliţi cari
nu se găseau în condiţiunile acestuia. Aş putea să vă spun
binefacerile cari le-a făcut acest Israelit şi cari i s-au respins,
şi înţelegeţi prea bine că atunci când cineva vrea să facă un
dar şi când vede că acel dar i se respinge, atunci ia binişor
banii şi zice: nu voiesc ca cu binefacerea mea să fac cuiva
silă. Astfel, la căsătoria nepoatei sale a dăruit comunei Iaşi
12.000 franci pentru a se împărţi la săraci, şi atunci i s-a
răspuns de D. primar: să nu aducă banii căci ar trebui ca
comuna să ceară autorizare de la Domnitor, şi înţelegeţi
prea bine D-vostră, care sunteţi om inteliginte, că ar face
rău efect mal ales acum când cestiunea israelită este atât
de agitată; atunci bancherul Neuschotz ridicând din umăr, şi-
a luat banii. Dacă ar fi de faţă D-nii Pogor, Costică Cerchez,
Dimitrie Gusti, ar putea să adeverească faptul acesta.
Prin urmare, n-aveţi nici un motiv serios ca să respingeţi
acest indigenat şi să-l supuneţi la stagiu de 10 ani; şi
pentru aceste motive rog pe onor. Adunare ca să bine-voiască
a lua în considerare raportul din anul trecut al comisiunii de
indigenat, prin care i se conferă cetăţenia româna cu
dispensă de stagiu.
D. Gr. Cozadini. D-le preşedinte, eu eram aci când s-a
hotărât de Cameră ca nici un indigenat sa nu se înscrie la or-
dinea zilei de cât după ordinea cronologică a cererii făcute, şi
credeam ca D. Maniu va păzi ordinea cronologică la
prezentarea raporturilor, dar văd că D-sa n-a urmat astfel,
fiindcă după ordinea cronologică, astfel cum o înţeleg eu, ar
fi trebuit ca cererile cele vechi, cari de 10 ani zac în
cartoanele Camerei, să fi fost mai întâi cercetate de
comisiune şi prezentate raporturile asupra lor la Adunare.
D-lor, declar că eu nu voi vota nici un indigenat, dacă nu se
va urma conform votului Camerei.

69
D. preşedinte. D-lor, conform votului dat de Adunare, s-au
trimis înapoi la comisiune toate raporturile de indigenat cari
erau depuse la birou din anul trecut şi s-a invitat comisiunea
de indigenat a le trimite pe rând cum fusese examinate de
comisiunea precedentă, dându-le preferinţă asupra
celorlalte. Comisiunea nu ne-a comunicat de cât un singur
raport care este acesta; cele-alte fiind încă în cercetarea
comisiunii, neapărat nu au putut fi înscrise la ordinea zilei.
D. vice-preşedinte P. S, Aurelian, ocupă fotoliul prezidenţial.
D. V. Maniu. Bine-voiţi a şti, D-lor deputaţi, că nu eu am
pus la ordinea zilei acest raport. Comisiunea de indigenat a
înaintat acest raport la Adunare şi D. preşedinte, conform
regulamentului nostru, 1-a înscris la ordinea zilei; prin
urmare, D-le Cozadini, nu eu sunt în joc aci.
D-lor, când s-a luat în cercetare cererea acestui domn, s-a
avut în vedere toate actele prezentate de D-sa. Comisiunea
actuală a luat, cuvânt cu cuvânt, motivele din raportul
comisiunii din anul trecut, le-a examinat, le-a cântărit şi a
pus nişte concluziuni cari sunt în contra vederilor comisiunii
din anul trecut.
D-lor, eu nici cunosc pe D. Neuschotz nici ştiu cine este, nici
ce este, am văzut din acte şi aud că ar fi un om de
distincţiune; se poate! nu am nimic de zis în contra-i. Noi însă
în comisiune nune-am preocupat numai de calităţile D-sale,
ci ne-am preocupat să vedem ce se înţelege prin articolul din
lege care zice că se dispensă de stagiu acel cari au înfiinţat
stabilimente în ţeară şi ne-am pus să ne dăm seama cari ar fi
acele stabilimente (întreruperi).
Se poate, D-lor, că acei cari cunosc pe D. Neuschotz, să zică
că D-sa este un om de bine, este asimilat, are să facă bine
în România şi să ceară a fi primit fără stagiu, dar să nu mi se
zică că pentru că a fundat un templu, pentru că a înfiinţat un
stabiliment de bani, adunaţi, se înţelege, prin munca sa, dar
de la Români, pentru că a trimis 20 de tineri izraeliţi la
cultură, între cari şi doi Români; să nu se zică că aceasta
constituie un drept, că admiterea sa se face pe temeiul
cuvintelor şi prescripţiunilor din constituţiune, care înţelege
cu totul alt ceva prin creare de stabilimente. Înfiinţarea unei
case de bani şi zaraflâc privat pe atunci, când în justiţie erau

70
asistaţi supuşii străini de un dragoman al autorităţii lor, nu
va să zică înfiinţare de stabilimente folositore industriei şi
comerţului român. Constituţiunea are în vedere acele
stabilimente care sunt pentru cultura poporului român, iar nu
pentru îmbogăţirea celor ce le instituiesc. Apoi să fim drepţi;
lumea zice că D. Neuschotz nu a adus în România do peste
Milcov bogăţii; acele bogăţii le-a adunat prin munca sa, în
adevăr, dar asociată prin munca Românilor. Ni s-a mai zic că
banul este cosmopolit. Mai întâi că această teorie eu cred că
nu este exactă; şi apoi ce are a face cosmopolitismul banului
cu titlurile cari trebuie să însuşească un om care cere
împământenirea? Cosmopolită a fost fondarea acelui templu?
Cosmopolită a fost fondarea acelei bănci particulare ? D-lor,
când asimilăm pe cineva cu noi ? îl asimilăm atunci când ştim
că are o educaţiune română, când ştim că este pătruns până
în. rărunchi de sentimentul naţionalităţii noastre. Pentru
aceasta ne-am permis şi noi să punem aceste concluziuni pe
cari vă rog să le votaţi.
D. P. Carp. D-lor deputaţi, în sesiunea trecută făceam parte
din comisiunea de indigenat; însă fiindcă această cerere a
fost examinată la finitul sesiunii, n-am luat parte la lucrările
care au precedat raportul de atunci; nu vorbesc ca să apăr
lucrarea anteriorii, ci lucrul în sine.
Voi căuta dar să fiu foarte rece, căci nu aş voi să redeştept
luptele şi pasiunile atât de înfierbântate cari au avut loc în
ţara acesta cu ocaziunea revizuirii art. 7 din constituţiune.
Ea cred că nu ne mai rămâne acum de cât ca, în fiecare caz
individual, să vedem dacă raportul comisiunii este conform cu
art. 7. Dacă este conform, să-l votam; dacă nu este
conform să nu'l votăm, şi eu unul, cât pentru mine, de şi
asemenea lucruri se pot întâmpla, nu voi cerceta dacă votul
D-voastră a fost dat cu sau fără pasiune. Mai înainte de
toate însă, D-lor, aşi voi să constat o călcare de competinţă
din partea comisiunii. D-lor, nici comisiunea, nici Camera nu
supune pe cineva la stagiu. Acest drept sporeşte din
constituţiune; de îndată ce un om a cerut, fără voia nimănui,
din propria sa iniţiativă, indigenatul român, din momentul
acela începe stagiul pentru el şi nu avea nevoia de
patronarea D-lui Maniu, ca D. Neuschotz să se bucure de

71
această prescripţiune a legii; stagiul începe de drept din
momentul când a depus ministerul cererea în biroul
Camerei; prin urmare, comisiunea când supune pe cineva
la stagiu, îşi însuşeşte un drept pe care nu'l are, îşi calcă
competinţă sa şi eu unul nu voi cerceta dacă acesta a
provenit din pasiune sau din eroare.
D. Neuschotz este un bancher din Iaşi; aţi văzut atestatele
aduse din partea a mai multor omeni onorabili, prin cari se
dovedeşte că, sub punctul de vedere moral, nu se poate
imputa absolut nimic D-lui Neuschotz; căci şi eu, D-lor, sunt
alături cu D-voastră, că atunci când chiar ar fi conformă cu
prescripţiunile constituţiei o cerere de împământenire, totuşi
dacă caracterul aceluia care cere indigenatul oferă oarecare
indicii de imoralitate, noi suntem în drept de a'i refuza
cererea. Dar aceste atestate constituie înaintea noastră o
bază morală pentru persoana aceea care este în discuţiune.
Această condiţiune morală, deci, s-a îndeplinit. Rămâne acum
partea pur legală.
Constituţiunea zice, D-lor, că străinilor, adică chiar acelora
cari nu s-au născut în ţară, chiar acel cari s-a bucurat de o
protecţiune străină în trecut, li se poate da împământenirea
fără stagiu în cutare condiţiuni şi, între acele condiţiuni, s'a
pus şi crearea unui stabiliment de comerciu.
Acum D. Maniu zice şi susţine înaintea D-voastră, că o casă
de bancă nu este un stabiliment de comerciu. Aceasta
presupun că D. Maniu ar fi luat-o din cărţile economiştilor
învăţaţi pe cari le-a studiat cu luare aminte, însă trebuie să
fie nişte izvoare cu totul noi pentru că acei cari s-au ocupat,
mai mult sau mai puţin, cu cestiunile economice, cred, afară
de informaţiuni noi, că un mare stabiliment de bancă este
un stabiliment de comerţ.
Raportul ne mai zice încă că D. Neuschotz este încă supus
străin. D-voastră aţi văzut din documentele pe cari le-a citit
D. Mârzescu, cum că această aserţiune a comisiunei nu este
tocmai exactă, şi cred că s-a produs din necunoştinţă de
acest document, care s-a arătat încă din anul trecut, dar de
care comisiunea actuala nu a luat cunoştinţă, şi sunt con-
vins că comisiunea va rectifica această eroare cu totul
involuntară.

72
Din toate acestea, ce vedeţi? Vedeţi că D. Neuschotz este
un om onorabil, vedeţi că D. Neuschotz este în capul unui
stabiliment mare de comerţ, vedeţi că D. Nenschotz nu se
bucură astăzi de nici o protecţiune străină; prin urmare, el
intră în condiţiunile cerute de aliniatul b., de la art. 7 din
constituţiune şi nici o consideraţiune legală nu ne poate
împiedeca pe noi de a vota împământenirea acestui domn.
Aţi văzut asemenea că consideraţiunea morală nu ne poate
împiedeca a vota aceasta împământenire, aşa încât ce
rămâne acum? Rămâne de a şti dacă D-v., care sunteţi
absolut suverani în asemenea materii, veţi vota sau nu
acesta împământenire. Puteţi forte bine să ziceţi: Nu
votăm; sunteţi în dreptul Dvs., însă eu cred că toate
condiţiunile sunt îndeplinite şi că nimic nu ne împiedică
de a vota indigenatul D-lui Neuschotz afară numai dacă nu
ne decidem a înăduşi în noi pasiuni pe cari nu am trebui
ca să le avem. În tot cazul noi nu putem vota proiectul de
lege înfăţişat de comisiune care zice că se supune D.
Neuschotz la stagiu. Comisiunea prin această rezoluţiune,
nu numai că face un lucru care trece peste competinţa ei,
dar împiedică în viitor voturile noastre; căci dacă printr-un
proiect de lege supui la stagiu pe cel ce cere
împământenirea, atunci neapărat că se împiedică pe viitor
votul Camerei care ar putea să aibă loc asupra unui nou
proiect de lege ce guvernul este în drept a aduce fără să
păzească termenul de zece ani pe care D-v. voiţi să
impuneţi. Vedeţi dar că întâi se calcă o competenţă şi al
doilea se ridică un drept D-lui Neuschotz, care
constituţiunea i-l dă.
Aceste puţine cuvinte avem de zis şi v-aşi ruga să respingeţi
concluziunile raportului, şi să votaţi proiectul de lege al
guvernului.
D. N. R. Locusteanu. Onor. D. Mârzescu a făcut apel la
mine în chestiunea certificatului care s-a trimis şi pe care
comisiunea de estimare nu l-a avut în vedere, spunând că
ni-a fost prezentat în comisiunea din anul trecut, din care
am făcut şi eu parte. D-lor, poate să fi fost prezentat, însă în
cunoştinţa mea nu este; atâta ştiu că în comisiunea din anul
trecut, mi s-a spus de colegii mei că domnul acesta nu e

73
supus străin, şi pentru aceasta atunci a fost admis fără
stagiu. La comisiunea actuală, însă nu ni s-a adus acest
certificat, nu l-am avut în vedere , şi de aceea comisiunea
1-a supus la stagiu, pentru două motive; întâi că acest
domn nu a dovedit că nu a fost şi nu este supus străin, şi
al doilea că în anul trecut eram aproape de acel timp când
ni se spunea că trebuie să votăm cât de mulţi Izraieliţi, şi
că trebuie să trecem peste oare care forme, căci Europa
ne cere să-i împământenim. Era cu un cuvânt o presiune
morală. Astăzi nu mai suntem în acele condiţiuni. Art. 7
din constituţiune cere precis, că acela care reclamă
indigenatul trebuie să fi fost şi el şi părinţi lui supuşi
români, născuţi şi crescuţi aici, şi nesupuşi la nici o
protecţiune străină; de acea comisiunea o respins
împământenirea şi a propus ca să fie supus la stagiu.
Acum onor. D. Carp spune că comisiunea nu trebuia să vie
cu aceste concluziuni, dar cu ce concluziuni era să vie
comisiunea? Eu nu văd alt drum; trebuia să vie cu aceste
concluziuni, că comisiunea văzând că cererea D-lui Neu-
schotz este în contra aliniatului II, lit. b. de la Art. 7. din
constituţiune, adecă că este supus strein, şi că a fost
necontenit supus strein, a opinat ca să fie supus la stagiu
fiindcă nu putea să'i acorde indigenatul de îndată.
Onor. Adunarea însă va face cum va crede de cuviinţă.
D. preşedinte C. A. Rosetti, ocupă fotoliul preşidenţiei.
D. preşedinte al consiliului. Cer cuvântul.
D. G. Fărcăşanu. Îmi pare rău.
D. preşedinte al consiliului. D-lui Fărcăşauu îi pare
rău că iau cuvântul. Dar, D-le, să nu-ţi pară rău, fiindcă
vezi că raportul comisiunii pare a avea în favoarea sa
majoritatea, şi eu am luat cuvântul mai mult ca să-mi fac o
datorie, nu numai ca ministru dar şi ca român conştiincios,
cu speranţa de a schimba hotărârea majorităţii.
D-lor, când D. Mârzescu s'a suit la tribună, am auzit pe
mulţi întrebându-l cum a vorbit când era în discuţiune art.
7? Mă mir că onor. întrerupători au putut să facă această
întrebare.
Când se discuta art. 7, ne apăram naţionalitatea noastră,
care prin acea clauză a tractatului de la Berlin, era

74
ameninţată, şi atunci, nu ura către israeliţi, fiindcă
aparţineau unei alte naţionalităţi, ci numai simţământul de
conservaţiune naţională ne făcea să vorbim astfel.
D-lor, îndată după ce s-a votat art. 7, unul din cei mai ageri
luptători contra modificării Constituţiunii, şi un om de cea
mai mare consideraţiune, după ce s-a votat art. 7 şi au
venit la Cameră şi la Senat indigenate, a crezut că îşi face
o datorie ca să recomande să fie indigenat un israelit pe
care l-a crezut onest şi pe care nu-l credea vătămător ţării.
Nu va să zică că toţi aceia cari au vorbit atunci în contra art.
7 trebuie în toată viaţa lor să fie, ori de câte ori va fi
cestiune de indigenarea unui israilit, să fie în contra lor;
căci atunci este pasiune, este ură. Ei, D-lor, ura să nu intre
în inimile noastre, să nu fim niciodată stăpâniţi de ură,
fiindcă ura a făcut pe israeliţi de sunt pribegi astăzi în
lumea întreagă.
Se zice că acest domn a făcut stabilimente, însă în interesul
mai cu seamă al coreligionarilor săi. Dar, D-lor, nu mai
suntem în epocile acelea în care părinţii îşi lăsau pe copii
lor dezmoşteniţi şi săraci pentru ca să facă asemenea
stabilimente de bine-facere, ca să facă şi biserici. Trebuie să
fim drepţi, să avem aceeaşi măsură pentru toţi israeliţii,
atât pentru cei de dincoace cât şi pentru cei de dincolo de
Milcov, când este vorba de a li se acorda
împământenirea.
Onor. D. raportor al comisiunii de indigenat zice că D.
Neuschotz a făcut o biserică şi o scoală sau un orfelinat
pentru conaţionalii D-lui.
Dar eu până astăzi nu am văzut ca un catolic să fi făcut
pe undeva o biserică pentru protestanţi şi vice-versa,
creştinii ortodocşi să fi cerut vreo dată ca străinii de ritul
lor sa le facă biserică.
S-a mai zis că ar fi fost supus austriac. Ei D-lor, dar oare nu
vă aduceţi aminte de acele timpuri când, nu numai cei
străini de neamul românesc, dar când chiar acei români
cari erau într'o poziţiune mal favorabilă, adică cari erau
mai avuţi şi mai cu seamă aceia cari nu erau privilegiaţi,
să făceau supuşi străini, ca să scape de multe poveri cu
care erau asupriţi ?

75
Nu vă aduceţi aminte de timpurile acelea când un coconaş,
un fiu de boier, întâmpina în calea sa pe un negustor, şi un
negustor de frunte, coconaşul putea să-i tragă palme,
astfel că negustorul era nevoit să se pună sub
protecţiunea străină ?
Vedeţi dar că alta este când un om este ostil şi voieşte să
se pună sub protecţiunea străină, numai ca să profite de
dânsa şi ca să poată apăsa asupra noastră, şi alta este când
un om care se află în condiţiuni nenorocite se vede silit a
se pune sub protecţiunea străină. Şi dovadă despre acesta
este că, îndată ce nu a mai avut nevoie de protecţiunea
străină, a căutat să se lepede de dânsa.
D-lor, ţin minte că atunci când s-a început discuţiunea
asupra revizuirii art. 7 din Constituţiune, se zicea că este
groază mare a se împământeni israeliţii, e groază mare a
se împământeni aceasta leaotă de Evrei, cari sunt nişte
omeni de nimic, şi se mai adaogă că îi-ar împământeni
bucuros dacă ar fi numai oameni cari au instrucţiune, cari
nu pot deveni o lepră a naţiunii. Şi acesta am văzut
susţinându-se de D. Cogălniceanu şi de D. Voinov. El bine,
pe cine voiţi să luam acum ca să indigenăm, daca D-voastră
respingeţi o persoană de atâta consideraţiune, cum este D.
Neuschotz ? După opiniunea majorităţii comisiunii ar trebui
să nu mai împământenim pe nimeni; însă nu cred că va fi
tot aceasta şi opiniunea majorităţii Camerei, căci trebuie să
împământenim ca să nu ni se zică că le-am închis porţile cu
totul, şi pentru că sunt nişte elemente puternice în ţară,
cari mai târziu ar putea să devie inamicii naţionalităţii
noastre.
Pe cine dar să luăm, dacă D-voastră refuzaţi pe unul din cei
mal culţi, care s-a apropiat de simţămintele noastre şi
care în Moldova este tot aşa de român bun ca şi D.
Ionescu sau oricare din D-v. Când am fost în Iaşi, mi s'a
spus că omul acesta a făcut bine la mulţi, a scăpat de la
vânzare moşia cutăruia, dându-i bani cu împrumutare, cu o
dobândă minimă, cu care nici creştinii nu dau.
Dacă nu vom lua omeni de aceştia, apoi vreţi să luăm un
om incult, un om care nu a dat, nici nu a avut ocaziune ca
să dea, dovadă de simţămintele sale? Şi îi faceţi o

76
acuzaţiune, că a căutat să ia conaţionali de-ai lui, ca să îi
lumineze, să îi civilizeze, spre a deveni utili societăţii în
care trăiesc? Cred că a făcut tocmai ceea-ce noi toţi, tot-
d'a-una îI- am îndemnat să facă, să caute să se civilizeze, să
se romanizeze, şi negreşit că numai prin asemenea
instituţiuni pot să ajungă acolo, ca acelea ce a înfiinţat D.
Neuschotz.
De aceea eu cred, că dacă nu suntem de opiniunea
majorităţii comisiunii, că fiind israelit trebuie respins şi
niciodată să nu primim pe nici unul, apoi negreşit că D.
Neuschotz, este unul dintre acei care trebuie să aibă o
preferinţă.
Voci. Închiderea discuţiunei.
— Se pune la vot închiderea discuţiunei şi se primeşte.
D. preşedinte. Acum pun la vot concluziunile raportului,
care echivalează cu respingerea proiectului de lege.
D. preşedinte al consiliului. D-le preşedinte, înţeleg
să puneţi la vot respingerea indigenatului sau adoptarea
lui; dar să puneţi la vot concluziunile raportului, nu înţeleg.
Voci. Cer cuvântul!
D. preşedinte. Trebuie să spun cum înţeleg aplicarea
regulamentului.
Regulamentul zice că amendamentele au precădere, şi eu
consider concluziunile comisiunii ca un amendament Ia
proiectul guvernului...
Voci. Prea bine, aşa este.
Nu are drept să vorbească comisiunea, de stagiu; are drept
să zică că primeşte sau respinge indigenatul. Prin urmare
raportul comisiunii e respingerea; şi ca amendament, are
precăderea. Dacă va cădea, atunci punem la vot proiectul
guvernului, care e să se primească indigenatul. Astfel este
regulamentul.
Se pune la vot concluziunea comisiunii şi rezultatul este:
Votanţi ………………75
Majoritate absolută . . . 38
Bile albe ………………39
Bile negre 36

77
— D. preşedinte. Adunarea primind concluziunile
raportului, a respins indigenatul D. Neuschotz93.
*
D.vice-preşedinte. Acum intrăm în ordinea de zi, unde
avem petiţiuni şi indigenate.
D. D. I. Chica, raportatorul comisiunii de indigenat, dă citire
următorului raport:
Domnilor deputaţi,
În şedinţa ei din 20 noiembrie 1882, conform deciziunii onor.
Camere, comisiunea D-voastre de indigenat a cercetat acele
cereri care au fost votate de onor. Senat, şi între altele
aceea făcută de D. Iacob Neuschotz de a i se acorda
împământenirea cu dispensă de stagiu, în baza art. T, § 2,
lit. a şi b din Constituţiune.
Comisiunea D-voastră a constatat, mai întâi, că onor.
Senat a votat acest indigenat în şedinţa din 26 Februarie
1882, şi în urmă a intrat în cercetarea şi în examinarea
faptelor pe care se bazează petiţionarul, şi a constatat cele
următoare:
1. Că încă din 28 Septembrie 1879, adică înainte de
modificarea art. 7 din Constituţiune, D. Neuschotz a
făcut cerere de naturalizare.
2. Că D. Neuschotz este născut în ţară şi crescut în
ţară, din părinţi născuţi în ţară, precum se constată
prin certificatul urbei Herţa, judeţul Dorohoiu, din 18
Martie 1880.
3. Că D. Iacob Neuschotz nu este supus nici unei
protecţiuni străine, de oarece s'a lepădat de
protecţiunea Austro-Maghiară, precum se constată prin
certificatul acelui consulat din 31
Martie 1880, cu No. 1.724.
4. Că D. Iacob Neuschotz se bucură de stima generală a
concetăţenilor Iui, fapt constatat prin certificatul din
Martie 1880 subsemnat de mai multe persoane notabile din
Iaşi.
5. Că D. Neuschotz de mai mulţi ani a plătit regulat toate
dările şi contribuţiunile sale către Stat, fapt dovedit prin
recipisele comunei Iaşi, anexate la dosar.
93
Monitorul Oficial, nr.13, 18 (30) ianuarie 1881, p. 299-303

78
 6. Că D. lacob Neuschotz a fundat cu spesele sale mai
multe instituţiuni de educaţiune şi de bine-facere, din
care şi o bursă pentru doui juni români de trimis în
străinătate pentru completarea studiilor comerciale, fapt
care îI dă pe deplin titlul de a se prevala de dispensa
de stagiu în virtutea § 2, lit. 6 din art. 7 al Constituţiune.
Indigenatul cu dispensa de stagiu a D-lui Iacob Neuschotz,
înainte de a fi prezentat în deliberarea onor. Senat, a fost
prezentat onor. Camere la I Aprilie 1880, cererea a mers
înaintea comisiunii anului 1881, care luând în cercetare
dosarul, a refuzat dispensa de stagiu, astfel încât în
şedinţa din 17 Ianuarie 1881, Adunarea deputaţilor a
respins cererea petiţionarului.
Considerentele principale pe care se bazează D. raportor
Vasile Maniu, la 17 Ianuarie 1881, pentru a conchide la
respingerea cererii de dispensă de stagiu, sunt cele
următoare:
1. Că D. Neuschotz era atunci supus Austro-Maghiar.
2. Că fondaţiunea filantropică oricâtă onoare ar face simţului
cosmopolit, bine-facerile ei se revărsă în măsuri foarte
restrânse asupra românilor care au contribuit singuri la
adunarea unei averi fie ea oricât de bine câştigată. Ţelul
însă ultim şi imediat al fundaţiunii avea în vedere
ridicarea poporului din care face parte D. Neuschotz.”
Primul considerent acum dispare în faţa certificatului
consulatului Austro-Maghiar din 30 Martie 1880, care nu
exista la data facerii raportului D-lui Maniu.
Cât pentru cel de al doilea considerent, comisiunea D-
voastră actuală nu a putut împărtăşi opiniunea D-luI ra-
portor din 17 Ianuarie 1881, şi crede că D. Iacob
Neuschotz intră cu totul în categoria străinilor prevăzuţi la
lit. b, § 2, al art. 7 din Constituţiune.
Pentru aceste motive, comisiunea de indigenat, în
unanimitatea celor 6 membri prezenţi, a admis cererea
făcută, de D. Neuschatz, şi m'a însărcinat ca raportor să vă
propun alăturata lege.
LEGE
Art. unic. — În virtutea art. 7, § 2, litera a şi 6 din
Constituţiune, se acordă D-lui Iacob Neuschotz, din comuna

79
Iaşi, împământenirea cu dispensă de stagiu. Raportor,
Dimitrie Ion Ghika.
D. vice-preşedlnte. Discuţiunea generală este deschisă.
D. Negrutzi are cuvântul.
D. Iacob Negrutzi. D-lor deputaţi, când această onor.
Cameră ca Adunare de revizuire a modificat art. 7 din
Constituţiune, ea a admis dispensa de stagiu pentru străini
numai în două cazuri, gândind în special la evrei, fiindcă de
dânşii era mai ales vorba atunci, întâi când acei străini sunt
născuţi în ţară din părinţi stabiliţi în ţară, şi nu s-au
bucurat niciodată de vreo protecţiune străină; şi al doilea
când acei străini au introdus în ţară fabrici mari, industrii
însemnate, ori un mare negoţ.
D. Nenschotz din Iaşi pe care îl cunosc foarte bine, ca unul
ce sunt din localitate, când s-a prezentat întâi pentru a cere
împământenirea, ca toţi bancherii din Moldova, atunci
această Cameră i-a respins cererea, fiindcă nu îndeplinea nici
una din acele două condiţiuni. D. Neuschotz, însă are grabă
să devină pământean; nu vrea să accepte stagiul, vrea
scutire de stagiu.
D. Neuschotz respins de Cameră, a cerut de la Senat să
voteze împământenirea; Senatul i-a votat-o, şi acum vine
din nou la Cameră. De şi comisiunea noastră de indigenat a
respins acesta lege venită de la Senat, comisiunea aceasta
nouă a admis-o, şi astăzi vine cu raportul pentru împămân-
tenire.
Poate ca onor. Camera să voteze această împământenire?
Votând-o nu ar călca ea legea făcută chiar de dânsa ?
D. Nenschotz e născut în ţară, din părinţi născuţi în ţâră —
zice D-sa— şi înfăţişează oarecare mărturii din orăşelul
Herţa. Să zicem că este aşa — născut în ţară —; dar nu s-a
bucurat oare niciodată de o protecţie străină ? Însuşi
raportul o constată: că în 1880 D. Neuschotz era supus
austriac; dar eu voi spune mai mult. D. Neuschotz era aşa
de mult supus austriac, aşa de identificat cu interesele
austriece, încât sunt câţiva ani, după cum am fost informat
D-sa s'a pus în fruntea unei comisiuni de israeliţi şi au cerut
o audienţă la suveranul său, Majestatea Sa Împăratul
Austro-Ungariei, pentru a se plânge, după cât mi s-a afirmat,

80
în contra imaginarelor persecuţiuni făcute conaţionalilor săi
evrei de către români. În urma acestei audienţe, prin înalte
protecţiuni pe care le-a avut acolo— şi care se vede că nu-i
lipsesc nici la noi— D. Neuschotz a fost ridicat la rangul de
nobleţe şi a dobândit altul de cavaler austriac...
O voce. În dosar nu se spune nimica despre acestea.
D. Iacob Negrutzi. Dar dacă D. Neuschotz nu îndeplineşte
întâia condiţiune pentru a cere scutirea de stagiu? Intră
măcar în categoria a doua? Este el în capul unei mari
industrii introdusă în ţară? D. Neuschotz are un comerciu
de bancher. A început vânzând chibrituri şi hârtie de ţigară
pe uliţă. Acesta negreşit e un merit, nu contestez; apoi,
cum zice însuşi: a luat bani mai ieftin de la unii şi a
împrumutat la alţii mai scump. Dar aceasta nu vrea să zică o
industrie, un negoţ mare introdus în ţară.
Regret că D. Pandele Zamfirescu, colegul nostru, nu este
prezent, pentru că D-sa ştie mai multe împrejurări relative
la comerţul D-Iui Neuschotz. Eu vă voia cita numai un caz
pe care mai alea de la D. Zamfirescu îl cunosc :
Generalul Mavrocordat, fost deputat în Camera de sub
Convenţiune, avusese nenorocirea să împrumute 36.000 gal-
beni de la bancherul Neuschotz şi de la doi alţii. El a
murit înainte de a plăti această datorie, şi când a venit
văduva generalului să prelungească termenul, căci la
moartea regretatului general se găsea drept cum
strâmtorată, D. Neuschotz a consimţit, însă i-a urcat
dobânda la 18 la sută. Când pentru a doua oară a sosit
termenul, şi s-a cerut o nouă prelungire, creditorul a pus
din nou dobânda în capete şi a luat în urmă dobândă la do-
bândă tot de 18 la sută; aşa încât a plătit peste 70.000
galbeni şi tot a rămas datoare capetele mai bine de
30.000. Dacă acesta e negoţul cel mare cerut de lege nu
mai am nimic de zis. Am voit să arăt numai atâta, că nici
una din prescrierile legii nu o îndeplineşte D. Neuschotz
pentru a dobândi scutire de stagiu.
Terminând, vă rog, D-lor, să băgaţi bine de seamă la fiecare
bilă albă dată ce puneţi în urnă în asemenea împrejurări.
La oricare lege puneţi bila albă, nu este o nenorocire
mare, pentru că legile se pot modifica, se pot revoca, dar o

81
împământenire nu se mai poate revoca, ea este pentru toate
timpurile. Priviţi împrejur, băgaţi seama la ceea ce se
petrece la vecinii noştri de peste Carpaţi. Ungaria s-a grăbit
şi dânsa a introduce asemenea cetăţeni în număr mare; ei
bine, mult timp n-a trecut, şi mai toate moşiile mari din Un-
garia sunt astăzi în mâinile evreilor. Vedeţi frământările din
acea ţară şi lupta zadarnică de a îndrepta răul pe cale
legală.
Încă o dată vă rog, să băgaţi bine de seamă la bila albă
ce aruncaţi în urnă, căci graba aceasta a D-lui Neuschotz
are desigur secretul său. Timpurile sunt grele, nevoile sunt
mari. Mulţi proprietari români sunt strâmtoraţi, şi tot aţâţi
străini pândesc ca să le ia proprietăţile cu preţuri mici.
Voiţi să contribuiţi cu votul D-voastră ca moşiile Românilor
să treacă în mâini străine? Nu voi crede aceasta, căci ar fi o
nenorocire mare şi pentru generaţia actuală şi mai ales
pentru urmaşii noştri.
De aceea, vă rog, să nu votaţi această împământenire; şi eu
voi vota contra ei.
D. M. Kogălniceanu. D-lor, vă iau pe D-voastră martori
dacă pe mine m-aţi văzut vreodată sâmbăta votând o
împământenire israelită, afară de unul...
O voce. Şi cu cea de astăzi două, (ilaritate).
D. M. Kogălniceanu. Daţi-mi voie. În Iaşi, între mulţi
bancheri, sunt doi mai ales bogaţi, şi cari fac şi bine. Era
bancherul Michel Daniil. Aflu că în contra bancherului
Michel Daniil s-a întreprins o campanie de un domn — îi voi
spune numai de cât numele—. Între israeliţii din Iaşi cari
merită împământenirea era şi Michel Daniil. Cine a făcut
procesul lui Michel Daniil ? Era D. Dimitrie Pruncu, senator.
Dar nici pe D-sa, nici pe alţii cari făceau acea campanie nu i-
am văzut făcând tot astfel şi în contra lui Meyerhoffer...
D. Iacob Negrutzi. Foarte rău s-a f acut.
D. M. Kogălniceanu. Nici în contra lui Posner, nici în
contra a o mulţime alţii cari cea mai mare parte de abia
vorbeau româneşte. Eu am venit şi am apărat pe Michel
Daniil. Ca să vă arăt că-şi păstrează independenţa sa, vă voi
spune că în alegerile din urmă a votat pentru candidatul D-
lui Pruncu, cu toate că l-am rugat să voteze cu mine...

82
O voce. Dar e vorba de alegere?
D. M. Kogălniceanu. De vr-o zece zile aud că onor. D.
Negrutzi merge să ia parola de la deputaţi că au să
voteze în contra lui Neuschotz...
D. Iacob Negrutzi. V-am cerut de la D-voastră ?
D. M. Kogălnlceanu. De la mine nu; dar spuneţi pe
parolă de onoare că n-aţi cerut-o de la alţii, şi atunci vă
fac scuzele mele.
D. lacob Negrutzi. La cine m-am adresat ?
D. M. Kogălniceanu. Vă spun drept că am fost indignat de
a vedea punându-se atâta pasiune în această chestiune, mai
ales când onor. D. Negrutzi, care a fost împreună cu mine
membru în consiliul de administraţiune al societăţii
România, unde era şi D. Cozadini şi D. Neuschotz; D.
Negrutzi care a lucrat cu D. Neuschotz îl cunoaşte, şi D-sa
vine şi face din acest om înaintea D-voastră, un monstru,
înaintea D-voastră care nu-l cunoaşteţi.
Dar să vedem cum sunt lucrurile? Acest om este născut în
Herţia, orăşelul cel mai populat cu evrei. Acest om din
chibritar a făcut bani mulţi, şi are bani mulţi. Acum, dacă
această împrejurare este un titlu pentru a-l exclude, atunci
să excludem şi românii cari din chibrituri au făcut
miliarde...
O voce. Ba nici cu chibrituri... (ilaritate, aplauze).
D. M. Kogălniceanu. Cum întrebuinţează acest om
averea lui? D. Negrutzi a zis că eu cunosc afacerea D-lui
general Mavrocordat...
D. Negrutzi. Am zis că cunoaşteţi pers oana.
D. M. Kogălniceanu. D. Negrutzi a zis că D. D.
Neuschotz a luat 18 la sută dobândă, şi a făcut capital din
dobândă, şi a luat dobândă la dobândă.
În adevăr, D-lor, că D. Neuschotz împrumuta bani, dar eu n-
am auzit că împrumuta cu 18 la sută. Ştiu însă forte bine
că chiar în curtea de casaţiune a fost până dăunăzi — slavă
Domnului, nu mai există astăzi, — au fost membri cari
împrumutau cu 36 la sută (aplauze).
O voce. Lăsaţi morţii.
D. M. Kogălniceanu. Eu D-lor, trăiesc şi la ţară, şi
cunosc un popă care pentru o liră a luat în 7 ani de la un

83
ţăran 120 de lire, şi a făcut aceasta cu mai mulţi. Este la
ţară o albăstrime românească care jupoaie mai rău de cât
străinii.
Aici, D-lor, există un frate al Doamnei Mavrocordat, acela
vă va spune dacă sunt exacte cele spuse de D. Negrutzi.
Ceea ce este adevărat şi ceea ce recunosc, e că Neuschătz
este un om filantrop care a dat sute de mii de franci în
diferite ajutore. Acest om a dat sute de mii de franci pentru
trimiterea de tineri în străinătate, împărţind acei bani între
tinerii români creştini şi israiliţi. Nu am să intru în afacerile
lui particulare, nu le cunosc, dar zic atât: dacă Neuschotz se
respinge, — şi Camera este suverană să facă ce va voi, —
eu de mai înainte mă înscriu în contra a orice
împământeniri israelite, pentru că, pentru mine nu cunosc
de cât pe Michel Daniil şi pe Neuschotz cari trebuiau de
mai înainte votaţi.
De aceea nu înţeleg această înverşunare în contra acestui
om care, între toţi, este acela care merită mai mult. Dacă
pe acesta îl veţi respinge nu ştiu pe care îl veţi primi.
Eu îmi fac o datorie de conştiinţă de a vă spune ceea ce
ştiu ; şi nu voi îmbrăca doliul daca îl veţi respinge, precum
nici voi îmbrăca haina de bal daca îl veţi primi.
D. I. Isvoranu. D-lor deputaţi, totdeauna am avut
onoarea a mă adresa acestei onor. Adunări, fără a distinge
majoritatea din minoritate. Mă adresez dar şi acum la
întreaga Adunare şi ceea ce o rog e de a nu ţine
socoteală de acela care vorbeşte, ci de a ţine socoteală de
ceea ce se vorbeşte.
D-lor, este în cestiune un indigenat care, după cum vedeţi
a făcut mare senzaţiune în Adunare, care a făcut un
eveniment, şi un eveniment atât de mare în ziua de azi,
încât una din somităţile acestei Adunări, din somităţile
acestei ţări, a declarat că acest indigenat este una din
cauzele care l-au făcut să se deranjeze astăzi ca să vie la
Adunare, fiindcă în alte Sâmbete nu vine... (întreruperi).
Văd un indigenat care, după rând, este cel din urmă, şi
care cu toate astea se prezintă cel dintâi.
Văd un indigenat care odată fiind respins de acesta Adunare,
se prezintă acum pentru a doua oară.

84
Văd un indigenat pentru care se face atâta caz, mai mult de
cât pentru celelalte, şi când m-am determinat a lua
cuvântul, nu m-am gândit de cât la datoria ce avem fiecare
de a face să se respecte legile şi voturile noastre.
D. Gr. Vulturescu. Vorbiţi contra închiderii discuţiunilor.
D. I. Isvoranu. Oricare ar fi întrerupţiunile D-lui
Vulturescu, nu mă vor împiedica de a vorbi şi fiindcă este
vorba de un indigenat de felul acesta, nu-i face onoare să
mă întrerupă.
D. N. Dimancea. Ţineţi-vă la închiderea discuţiunii.
D. I. Isvoranu. Nici întrerupţiunile vechiului
parlamentar Dimancea, nu mă vor deconcerta. Ea ştiam că
această Adunare are un preşedinte ales şi văzut care
menţine pe deputat în dreptul de a vorbi; nu ştiam însă
că mai este şi un alt preşedinte nevăzut şi neales, care
să aibă mai multă putere de cât preşedintele văzut.
D. vice-preşedinte. Continuaţi.
D. I. Isvoranu. Aşa dar, D-lor, continuu.
Observând respingerea acestui indigenat în anul trecut,
mă întreb: când o Adunare întreagă, vine să respingă pe
un om care cere împământenirea, eu zic că acea
Adunare nu s-a pronunţat de cât conform cu actele, con-
form cu dreptatea, conform cu Constituţiunea noastră.
Când însă văd că acelaşi indigenat se aduce din nou
înaintea aceleiaşi Camere sunt în drept a mă întreba care
Adunare este în adevăr şi în dreptate? Adunarea care a
respins, sau Adunarea care voieşte să-l adopte?
Adunarea este aceeaşi şi eu cred că ar fi din partea
acestei majorităţi un act de neconsecvenţă. Cum ? De anul
trecut şi până acum s-au schimbat actele ? S-a schimbat
legea? S-a schimbat dreptatea? Prin ce minune s-au şters
de atunci şi până acum acele defecte cari v-au făcut să
votaţi respingerea?
Eu, D-lor, îmi fac datoria de a vă atrage atenţiunea,
punând în relief contrazicerea. Adunarea de atunci, cu
Adunarea de astăzi. La cât mă priveşte pe mine, vă declar
că vorbind în contra acestui om, poate că indirect i-am
făcut un serviciu, după cât văd dispoziţiunea colegilor mei.
Eu însă n-am voit nici să servesc această cauză nici s-o

85
combat; dar v-am atras atenţiunea asupra acestui punct:
cum un om care nu era capabil de cetăţenia română
acum un an astăzi a devenit capabil ? Prin ce minune ?
Aceasta am avut de zis.
D. preşedinte al consiliului. D-lor, n-aşi fi luat
cuvântul dacă n-aşi fi auzit pe onor. D. Ilariu Isvoranu
zicând acelora care-l întrerupeau, că nu le face onoare
d-a întrerupe într-o discuţiune ca aceasta. Dacă D.
Isvoranu crede că nu face cuiva onoare de a-l contrazice
pe D-sa, atunci voiu şi eu să împărtăşesc această
dezonoare şi am cerut cuvântul ca să vă rog să vă res-
pectaţi mai mult între D-voastră, ca să faceţi să se respecte
această Cameră.
Onor. D. Isvoranu zice că comisiunea nu s-a gândit serios
când a admis această cerere, şi Camera ar da un vot contra
hotărârii sale de mai înainte.
Dar D. Isvoranu n'a voit să asculte raportul D-lui raportor,
unde se arată că atunci când a venit petiţionarul cu
această cerere pentru întâia oră, nu era în actele lui actul
de emigrare, nu se dovedea că s'a lepădat de protecţiunea
străină şi că este supus român. Prin urmare neavând
atunci acele acte, era privit ca supus străin, negreşit că
nu putea Camera să-l primească şi de aceea l-a respins.
Dar onor. D. Isvoranu, deşi n-a ascultat raportul, cel
puţin ar trebui să ştie că acest indigenat a trecut prin
Senat, Senatul negreşit că l-a examinat, şi cum credeţi D-
voastră că dacă această cerere era neconstituţională,
Senatul era să o voteze, şi încă mi se pare ca l-a votat
cu unanimitate? Şi cum crede D-sa că comisiunea numita
de D-voastră alaltăieri, daca găsea că votarea acestei
împământeniri este neconstituţională, era să vă propuie
în unanimitate ca să o primiţi ? În acea comisiune sunt
membri din toate nuanţele Camerei şi nu cred că onor.
D. Isvoranu merge până acolo în cât să creadă că comi-
siunea, în unanimitate, a luat o hotărâre care era, nu
numai neconstituţională dar fie chiar şi numai necorectă.
Onor. D. Isvoranu s-a agăţat de un cuvânt al D-lui
Kogălniceanu, când D-sa a zis: ştiţi că eu nu viu şi nu

86
mă amestec la împământenirea israeliţilor şi nu am votat
de cât odată pentru Daniil şi altă dată pentru Neuschotz.
Ei, D-lor, dacă aţi fi căutat în procesele verbale aţi fi
văzut că nici eu n-am luat cuvântul de cât pentru DaniiI
şi astăzi pentru Neuschotz.
Vă miraţi de ce cu împământenirea D-lui Daniil s-a făcut
atât tapaj, au fost atâtea agitaţiuni în Cameră şi în
Senat; precum şi cu aceea a D-lui Neuschotz. Ei, onor.
D-le Isvoranu, credeţi că aceştia sunt cei mai răi şi cei mai
periculoşi pentru ţara noastră ca să se facă atâtea
agitaţiuni? Cum crede D-sa că dacă ar fi fost un pericol,
dacă ar fi fost nişte omeni răi, s-ar fi împărţit Camera în
două tabere, unii români buni şi ceilalţi inamicii
românismului? Pentru ce nu caută D. Isvoranu să
găsească o altă cauză ?
D. DaniiI ca şi D. Neuschotz sunt omeni care de mai multe
decimi de ani, dacă nu de geaeraţiuni, se află între cei
dintâi capitalişti din Iaşi.
Aşi voi să ştiu care din capitaliştii noştri fie chiar cum zicea
onor. D. Kogălniceanu, nu numai români, dar dintre cei mai
aleşi români, dacă au avut capitaluri, au venit să le
împartă numai în acte filantropice? D-sa zicea că şi un
membru de la curtea de casaţiune dădea bani cu
dobândă. Apoi s-a văzut frate de la frate la toate 6 luni
de zile făcând dobânzile capital; şi cine nu crede, oricând
va voi îi voi da ocaziune să o vadă. Dar se vede că D.
Neuschotz pe unii i-a îndatorit pe alţii nu i-a îndatorit, şi
de aceia unii sunt supăraţi şi alţii nu sunt supăraţi...
D. I. Isvoranu. Eu nu sunt de acolo şi nici nu-l cunosc.
D. preşedinte al consiliului. D-ta nu eşti de acolo, D-
ta eşti un echo, şi cum şezi aşa departe de acolo, eşti un
echo, care, să-mi permiţi să o zic, fără să-ţi dai seamă
repeţi ceea ce auzi, fiindcă nu cunoşti omenii nu cunoşti
împrejurările. D-ta vorbeşti într-un mod abstract inspirat
de acei onor. domni cari au vorbit înaintea D-tale.
Eu auzeam adineori pe onor. D. Lăţescu zicând: îmi pare
rău că n-am ştiut că este astăzi la ordinea zilei această
chestiune, şi acum nu am timp să mă duc acasă să aduc
scrisorile de la sora mea, care este soţia răposatului

87
general Mavrocordat, prin cari îi zice că a fost forte
mulţumită de toate relaţiunile cari le-a avut cu D. Neus-
chotz. .«Onor. D. Negrutzi dă din cap.« Ei D-lor, pe cât
poate fi cineva mulţumit când este dator să întoarcă îndă-
răt ce a luat cu dobânzile lor, se înţelege. Dar cel puţin
faceţi deosebire între acel cari împrumută în mod ne-
milostiv, cum se zicea, în vechime, şi alţii cari n-au căutat
niciodată să-şi exploateze banii despoind pe alţii.
Daca D. DaniiI şi D. Neuschatz au ridicat atâtea animozităţi,
uneori în favoarea lor şi alteori în defavoarea lor, este că
pe unii îi au îndatorit şi pe alţii nu. Dar oare din aceste
decurge că omul acesta este rău, este periculos pentru ţara
noastră ? Apoi, dacă acei cari au o poziţiune, cari au
capitaluri nu îi împământeniţi, atunci pe cine voiţi să
împământeniţi ? Ţiu minte că pe când D. Cogălniceanu era
în Senat, înainte de a fi ministru, discutam ches-tiunea
israeliţilor, şi D-sa zicea : se înţelege că trebuie să dăm
drepturi la câţiva omeni, cari se bucură de o poziţiune
materială şi ne oferă toate garanţiile. Dar ce? pe toată
leauta aceea evreiască să o băgăm în societatea noastră?
Aţi luat, D-lor, o dispoziţiune constituţională foarte
asiguratorie pentru naţionalitatea noastră; numai pe
aceia cari ne vor da garanţii că sunt omeni cu o
poziţiune socială şi cari nu au să trăiască în paguba
noastră, numai pe aceia să îi admitem la cetăţenia română.
Apoi, cum zicea onor. D. Kogălniceanu, dacă veţi respinge
pe omenii cari de acum înainte pot să aducă un folos ţării,
dar nu să tragă ei foloase, pe cine să primim? Trebuie să
ne arătăm leali către ceea-ce am pus în Constituţiunea
noastră, şi să dovedim că ceea ce am pus acolo nu am pus
numai ca să aruncăm cenuşe în ochi. Să primim pe aceia
cari nu sunt vătămători, şi într-un număr astfel ca să nu
ne copleşească; La trei, patru luni dacă veţi primi câte
unul, nu cred că este un pericol pentru societatea noastră.
Pe cine veţi primi, dacă nu veţi primi pe aceia cari au o
poziţiune în societate, şi cari ar fi o pagubă dacă s-ar duce
dintre noi, pentru că îşi vor ridica toate capitalurile, cari
sunt în mare parte româneşti. Eu cred că asemenea omeni
trebuie primiţi, şi numai pe aceia pe cari i-aţi vedea că

88
sunt periculoşi pentru societate pe aceia să-i respingem;
dar numai pentru că nu ne plac ochii lor, sau pentru că
unul ne-a îndatorat şi altul nu, asemenea consideraţiuni ar
trebui să piară din inimile noastre.
Voci. Închiderea discuţiunei.
D. I. Isvoranu. Cer cuvântul contra închiderii discuţiunii.
D. vice-preşedinte. Aţi mai vorbit odată în contra
închiderii discuţiunii.
Se pune la vot închiderea discuţiilor şi se primeşte.
Se pune la vot proiectul de lege în total şi rezultatul
scrutinului este cel următor:
Votanţi 79
Majoritate regulamentară . 40
Bile albe pentru . . . 37
Bile negre contra . . . . 42
Abţinuţi l
D. vice-preşedinte. Adunarea a respins proiectul de
lege94.

Neuschotz mai ceruse împământenirea cu dispensa de

stagiu printr-o cerere adresată Parlamentului în 1881 dar
care fusese respinsă pe motivul că crearea unor aşezăminte
pentru educaţia tineretului – nu putea fi folosit în favoarea
sa, deoarece erau şcoli cu caracter confesional95.
După această lovitură primită, Iacob Neuschotz s-a retras la
Boian, în Bucovina aflată sub stăpânire austriacă, unde şi-a
cumpărat o moşie, potrivit lui Isaac Landman, autorul
Universal Jewish Encyclopedia96. În favoarea acestui
eveniment ar fi şi faptul că înainte de 1888, anul morţii
bancherului, conducerea băncii “I. Neuschotz et C” era
încredinţată, conform unei procure contabilului său S.
Horenstein alături de cumnatul său Boguslav Julles.
Către sfârşitul celui de-al patrulea veac al secolului al XIX-lea
în Boian s-a făcut resimţită o înviorare a vieţii economice.
Construirea, în 1884, a sectorului de cale ferată Cernăuţi-
Noua Suliţă, care trecea prin acest sat de pe valea Prutului, a
favorizat într-o oarecare măsură lărgirea legăturilor sale
94
Monitorul Oficial, 1882/1883, nr.31, p.402, col.1-3
95
Kogălniceanu, Mihail, Opere, vol.V, 2, Oratorie III 1878-1891, Buc., Ed. Academiei, 1974, p.390, 591
96
Landman, Isaac, Universal Jewish Encyclopedia, N.Y., Varda Books, vol. 8, 2009. p.162

89
comerciale. Boianul a fost trecut chiar în categoria târgurilor
comerciale. O dată cu comerţul, întrucâtva s-a dezvoltat aici
şi industria. În afara morilor şi a distileriilor existente aici, a
început să funcţioneze şi o fabrică de îngrăşăminte minerale.
Înviorarea economică a fost, evident, însoţită şi de creşterea
numărului populaţiei. Boianul era situat la frontiera austro-
moldovenească, în apropiere de Cernăuţi şi fusese moşie a
cronicarului Ion Neculce care construieşte aici şi prima
biserică ortodoxă din lemn. Între 1834-1838 un urmaş al
vrednicului cronicar şi care purta acelaşi nume ridică o nouă
biserică de piatră la a cărei înfrumuseţare şi reparaţie va
contribui, cu o donaţie în bani după anul 1882, şi Iacob
Neuschotz.
La această biserică cu hramul “Adormirea Maicii Domnului“
a fost paroh între anii 1857-1859 preotul Iraclie
(Golembiovschi) Porumbescu, tatăl viitorului compozitor
Ciprian Porumbescu care a trebuit să facă faţă şi s-a opus
expansionismului si prozelitismului catolic austriac97.
Înainte de a muri, peste nici şase ani, Iacob Neuschotz avea
să scrie în testamentul său: ”Născut în această ţară
[România], pe care am iubit-o şi căreia am fost devotat, sunt
supus român, prin urmare voi formula dispoziţiunile mele
[testamentare] conform legilor române.”
I. D. Sturdza menţionează faptul că Neuschotz ar fi primit
totuşi cetăţenia româna în urma intervenţiilor din Cameră
ale lui Kogălniceanu98 lucru neadevărat deoarece
Kogălniceanu însuşi într-un discurs ţinut la Iaşi la 25 martie
1883 “asupra situaţiei politice din ţară” face referire la
refuzul indigenatului lui Neuschotz. Discursul lui
Kogălniceanu de la Iaşi era prilejuit de campania opoziţiei
unite împotriva guvernului I. C. Brătianu şi condamna modul
în care Brătianu a înţeles să administreze Moldova: “Ce am
spus în Cameră o spun şi aici. Acei ce au promis a mânca
mai mulţi jidani, aceia au triumfat împotriva adversarilor;
odată deputaţi, aceştia intraţi în Cameră, n-am văzut prea
mulţi jidani mâncaţi, dar, Doamne, multe pungi jidoveşti am
văzut mâncate! (Aplauze.)

97
Bizovi, Vasile, Boianul, Cernauti, Ed. Bukrek, 2005 p.41, 62, 119
98
Sturdza, Dim., Junimea societate secretă, în Convorbiri literare, Iasi, nr.6-7, 2004

90
Am văzut lucru straniu, lucru curios! Am văzut dintre evrei
medici, doctori, licenţiaţi şi alte specialităţi care au căzut la
vot, cari au fost respinşi de la împământenire. N-am văzut
respins nici un bancher! (Aplauze, ilaritate). Ba am văzut pe
unul singur respins şi tocmai acesta-i Neuschatz, care nu
merita să fie respins99.”
De ce spune Kogălniceanu că nu merita Neuschotz a fi
respins de la împământenire, putem lesne presupune,
anume că adversităţile deputaţilor să fi fost determinate de
militantismul lui Neuschotz pentru cauza emancipării
coreligionarilor săi. “Chestiunea evreiască” devenise în acele
vremuri pentru politica românească, dar mai ales pentru
politicieni un lucru foarte sensibil.

Fruntaş al mişcarii sioniste

Iacob Neuschotz a fost un susţinător al emigrarii
coreligionarilor pe care o vedea ca pe o rezolvare a
“chestiunii evreieşti”. A fost preşedintele comitetului din Iaşi
al Societăţii pentru Promovarea Emigraţiei Evreilor din
România, comitet din care făceau parte personalităţi israelite
ieşene: Dr. K. Lippe şi Moise Mattes sau Marco Schein, L.
Goldberg, Meier Weinberg. Sediul Comitetului central al
Societăţii pentru Promovarea Emigrării Evreilor din România
(preferabil spre Palestina) era la Galaţi, sub controlul lui
Samuel Pineles (vezi şi addenda), figură importantă a
evreimii din România, preşedinte al organizaţiei fiind Isaac
Lobel. Pe 4 mai 1882 a avut loc, la Iaşi, Adunarea generală a
Societăţii la care a participat şi Neuschotz şi unde s-a
discutat şi s-a convenit asupra modalităţilor de colonizare a
Palestinei.
Laurence Oliphant, scriitor englez, călător faimos, mistic şi
înflăcărat susţinător al sionismului, cu stânse relaţii în
societatea oamenilor politici englezi a fost figura centrală a
reuniunii sioniste de la Iaşi. Acestuia i s-a dat mandatul de a
negocia la Constantinopol doleanţele Societăţii. De
asemenea în aceiaşi reuniune de la Iaşi se hotărăşte
trimiterea în Palestina a unei delegaţii formate din: E. Cohn,
99
Kogălniceanu, Mihail, Opere, vol.V, 2, Oratorie III 1878-1891, Buc., Ed. Academiei, 1974, p. 591

91
Helman, şi Denirerman care să cumpere pământ. În acest
răstimp Societatea Zion din Galati işi propune strângerea a
10.000 de franci pentru a sprijini proiectele de colonizare în
Palestina. La Iaşi, era constituit deja un comitet format din
cei mai influenţi membri ai comunităţii evreieşti locale, între
care şi bancherul Iacob Neuschotz, în vederea colectarii
subscripţiilor pentru acelaşi obiectiv100.
În Palestina, în prima Alia au fost mulţi evrei din România,
respectiv din Iaşi care au înfiinţat Petah Ţikva (Poarta
speranţei), Rishon Le Zion cât şi alte aşezări.
De notat că în anii 80-90 ai secolului XIX, existau în Romănia
peste 49 de organizaţii sioniste101.
Pe când în Europa, în răsărit cât şi în apus se discuta încă
despre posibiliattea colonizării Palestinei, în neînsemnata
Românie de pe atunci, o mână de oameni întreprinzi a şi
trecut la fapte – la fapte reale…Înainte de sângeroasa
lovitură de cnut a pogromurilor ruseşti din 1881-1882, se
înfiinţează mişcarea sionistă de masă în Bucureşti, la Galaţi,
la Iaşi dar mai cu seamă în unele târguri moldovene, ca
bunăoară Moineşti. Către finele anului 1881 “Comitetul
Central provizoriu” din Focşani publica un manifest-
convocare la o conferinţă a tuturor societăţilor din ţară
pentru colonizarea Palestinei.
Conferinţa mult aşteptată – considerată cel dintâi congres
sionist din istorie – are loc, după câteva amânări, în ianuarie
1982, în sala mare a Şcoalei israelito-române din Focşani, cu
participarea a 51 de delegaţi, care reprezentau 32 de
societăţi102. Scopul acestora era sionismul practic -
recolonizarea cu evrei a Ţării Israel, cunoscută şi ca Palestina
sau Ţara Sfântă şi aflată atunci sub stăpânire turcească.
Preşedintele congresului a fost Samuel Pineles din Galaţi şi
secretarul congresului a fost David Rintzler. La congresul din
Focşani a fost intonat pentru prima oară „Hatikva” - astăzi,
imnul naţional al Statului Israel, a cărui muzică se bazează
pe o melodie populară românească.
Congresul a stabilit că soluţia problemei evreieşti din
România este emigrarea în Erez Israel, în colonii agricole,
100
Sokolow, Nahum, History of Zionism, vol. II, London, Longmans, 1919, p. 307
101
Ibidem
102
Benjamin Lya, Evreii din România în texte istoriografice, Buc., Ed. Hasefer, 2002 p. 371-374, 475

92
unde se putea continua tradiţia şi cultura evreiască.
Hotărârile congresului de la Focşani au fost duse la
îndeplinire în anul 1882 prin emigrarea în Erez Israel şi
înfiinţarea coloniilor Roş Pina şi Zihron Iacov. (La jumatatea
lunii noiembrie 1882, a fost cumpărat pământul în Zihron
Iacov, şi la prima lumânare de Hanuka au ajuns şi primele
trei familii care au venit din Focşani.)
Din cartea lui I. Kara, “Obştea evreiască din Bacău” aflăm că
a existat un proiect al unui grup de emigranţi evrei din
Bacău condus de A. Balter şi A. Groper care intenţionau să
formeze o colonie numită “Neuschotz”. Aceştia au fost
susţinuţi material în călătoria lor de către bacherul Iacob
Neuschotz. Proiectul înfiinţării coloniei “Neuschotz” a eşuat
însă iar cei care au ajuns cu acest grup în Eretz Israel s-au
alăturat celor din coloniile existente de la “Roş Pina” şi
“Zichron Iaacov”103.
„Apărătorul” din 1 martie scrie că o societate fondată la
Bacău (Moldova) a decis să creeze în Palestina o colonie care
se va chema „Colonia Neuschotz”: „Numele dlui Neuschotz
nu este necunoscut israeliţilor în general şi în particular
israeliţilor din Romînia. Prin sacrificiile sale enorme, prin
susţinutele şi importantele servicii pe care el le-a adus la
cauza israelită, Dl. Neuschotz a meritat recunoştinţa
coreligionarilor săi, prin atribuirea numelui său unei colonii
fondate în Palestina. Evreii din Romania nu fac decât să-i
decerneze dreapta răsplată pentru meritele sale.
Creştinii au judecat în schimb altcumva acest fapt. Acelaşi
Domn Neuschotz, acest eminet filantrop care a meritat atâta
din partea României, care a fondat aşezăminte de caritate,
burse de studii, etc., s-a văzut refuzat de către noua Cameră
de drepturile de cetăţean. Pentru a-l pedepsi pentru
ingratitudinea lui, domnul bancher tocmai depusese 15.000
franci pentru victimele ultimului război, apoi 50.000 pentru
diverse opere de binefacere din care 20.000 pentru
Societatea „Caritas” a doamnelor române din Iaşi. Iată cum
evreul se răzbună! Aceasta ne aduce aminte, nu-i aşa, de

103
Kara, I., Obştea evreiască din Bacău, Buc., Ed. Hasefer, 1995, p. 139

93
versurile lui Pierre Corneille din Auguste la Cinna: „ Je t`en
avais ecomble, je t`en veux accabler!”?104

Omul politic

Iacob Neuschotz preocupat de emanciparea coreligionarilor

săi a fost inevitabil şi un „homo politicus”. A gândit şi a
acţionat potrivit mişcărilor şi acţiunilor din sfera politică a
timpului său. A fost prins în diverse dispute şi intrigi politice.
Numele bancherului din Iaşi s-a aflat, după cum am văzut în
discuţiile pe marginea cererii lui de împământenire, în
disputele dintre liberalii şi conservatorii din cele două
camere parlamentare de la Bucureşti. De asemenea a fost
subiect de calomnie în confruntarea dintre profesorul
Constantin Stere şi forţele politice care se opuneau
transformărilor democratice din ţară. Referindu-se la înaltele
principii care călăuzeau viaţa şi activitatea lui C. Stere şi la
absenţa acestuia din arena polemicilor personale, istoricul şi
cercetătorul Ioan Căpreanu nota: “Ani de zile, ziarul
conservator “Evenimentul” din Iaşi îl numea pe Stere “Omul
lui Neuschatz”, un bogătaş, lider al clubului liberal local,
căruia Constantin Stere, pe când era tânar avocat, i-a făcut
formele juridice pentru vânzarea către stat a caselor sale.
Serviciul a fost amical şi gratuit. Patronul ziarului
“Evenimentul”, Dimitrie Greceanu, nu ştia aceasta. Cu toate
insistenţele prietenilor, care-i arătau implicaţiile ce le creea
această calomnie, Stere n-a vrut să dea nici o explicaţie
şefului conservatorilor din Iaşi105.”
Profesorul de drept Constantin Stere aborda deschis de la
catedra Universităţii ieşene şi sub aspecte multilaterale
probleme de mare actualitate în acel timp pentru propăşirea
şi destinul poporului român. Confruntarea dintre Stere şi cei
care se opuneau transformărilor democratice din ţară, a
izbucnit violent atunci când au început dezbaterile şi lupta
de opinii, cu privire la oportunitatea revizuirii Constituţiei106.
104
L`Univers Israelite, Journal des principes conservateurs du judaisme, An. 37, Nr. 15, Paris, 16 avril 1882
p. 477-478
105
Ioan Căpreanu, Eseul unei restituiri C. Stere, Ed. Junimea, Iaşi, 1988, p.198-199
106
Ibidem

94
În clădirea în care funcţiona “Cassa de bancă Neuschotz et
C” se afla şi redacţia gazetei “Liberalul”, redacţie în care a
poposit uneori Ion Creangă. Tot aici se strângeau fonduri
pentru a fi trimis la tratament în străinătate poetul Mihai
Eminescu, la Halle107,108.
Iacob Neuschotz a simpatizat şi cu mişcarea socialistă care
îşi avea activişti importanţi la Iaşi, între ei intelectuali evrei
a căror activitate politică se desfăşura sub însemnele
conspirativităţii. Acestora, Neuschotz le-a pus la dispozitie
una din casele sale, pentru reuniuni. S-au păstrat documente
ce pomenesc despre activitatea desfăşurată de socialiştii
ieşeni în clădirile din str. Sf. Sava nr.3 şi în “casele
Neuschatz” din Strada Mare (Grande Rue), în clădirile din
str. Carp (lângă cazarma miliţienilor), în casele doctorului
Taussing (vis a vis de Primărie), în clădirile din str. Ştefan
cel Mare, Lăpuşneanu şi Lânăriei, toate având un istoric
socialist îndepartat109”
Mişcarea socialistă la Iaşi a cunoscut o dezvoltare după anul
1875. Un aport la dezvoltarea şi la intensificarea activităţii
organizaţiilor socialiste ieşene il vor aduce refugiaţii politici
N. Codreanu, C. Dobrogeanu-Gherea, şi dr. N. Russel. De la
începutul anului 1877, cercul socialist ieşean cunoaşte o
întărire considerabilă. Adepţi ai filozofului român materialist
(fost membru al Internaţionalei I de la Bruxelles şi Paris)
Vasile Conta, cum ar fi Eugen Lupu, Nicolae Codreanu sau
fraţii Ioan şi Gh. Nădejde au fost doar câţiva din cei care au
animat mişcarea socialistă la Iaşi110

Consul al Statelor Unite ale Americii

107
“Liberalul”, Iaşi, 18 iulie 1887
108
Lucian Vasiliu, în Iaşii de odinioară, Iaşi, Cronica, 1995
109
Documente privind Istoria României: Războiul pentru Independenţă, Buc., vol. I, p.1, Ed. Academiei,
1954, p.798-799
110
Conditiile istorice ale aparitiei si dezvoltarii clasei muncitoare in Romania, Buc., Ed.Politica, 1984 p.
219-222

95
Iacob de Neuschotz a primit, în anul 1873, pentru scurt timp
din partea Departamentului de Stat al SUA numirea de
“consul“, reprezentant al intereselor americane la Iaşi111.
Potrivit însă documentelor aflate în arhivele de la
Washinghton şi citate de istoricul bulgar A. Stoyanova,
Jacques de Neuschotz cu cetăţenie austriacă a avut un rang
diplomatic inferior celui de consul şi anume a îndeplinit
funcţia de agent consular la Jassy în perioada: Jan. 18, 1873 -
March 1873. 112
Primul oficiu consular (viceconsulat) al SUA pe teritoriul ţării
noastre
s-a deschis la 29 ian. 1850 la Galaţi, prin persoana lui Anton
Negroponte. (Gazeta de Moldova, 6 martie 1850). În 1857 se
deschide un consulat la Ismail iar in 1861 la Brăila şi la Iaşi în
1873, toate pentru scurt timp. La 30 martie 1858
Departamentul de Stat numea primul consul american la
Galaţi, in persoana lui Henry T. Romertze113.
Este posibil ca recomandarea lui Neuschotz pentru acest
post către Washinghton să fi fost făcută de către consulul
general, în funcţie la acea vreme la Bucureşti, B.F. Peixotto
care fusese oaspete al familiei Neuschotz la Iaşi, în vara
anului 1870.
Benjamin Franklin Peixotto (1834-1890) şi-a preluat postul
de consul al Statelor Unite la Bucureşti în ianuarie 1871.
Impresionat de oprimarea evreilor care continua în ciuda
dezminţirilor oficiale, a hotărât să-şi lege soarta de aceea a
coreligionarilor săi din România. Avocat, jurnalist a ocupat
diverse posturi de răspundere în organizaţii evreieşti
americane cum ar fi preşedinte al lui Independent B‘nai
B‘rith în 1863-1864. Misiunea lui Peixotto în România a fost
unică în istoria diplomatică, deoarece el a fost numit consul
al Statelor Unite, funcţie cu totul onorifică, numai cu scopul
de a îmbunătăţi situaţia evreilor. Peixotto însuşi îşi privea
misiunea ca pe o datorie primordială pentru a schimba viaţa

111
Sturdza, Dim., Junimea societate secretă în Convorbiri literare, Iaşi, nr.6-7, 2004
112
Stoyanova, Svetlana, List of US consular officers at the Balkans and in the Mediterranean lands, 1789-
1939, Balcanica II, vol. 9, Sofia, CIBAL, 1989, p. 119
113
Popescu-Boteni, Stelian, Relaţii între România şi SUA pînă în 1914, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1980
pg.42

96
evreilor din România şi socotea că cel mai bun mijloc pentru
aceasta este educaţia.
Om de acţiune, văzând că autorităţile nu erau dispuse să
amelioreze situaţia evreilor, Peixotto a devenit propagator al
ideii de emigrare în America, pe o scară largă. Dar această
intenţie nu intra în vederile Alianţei Israelite de la Paris, iar
comitetul Alianţei din Bucureşti anunţa că nu aprobă
proiectul lui Peixotto114.
Debutul diplomatic în România şi l-a făcut printr-o lungă
călătorie prin Moldova, însoţit fiind de secretarul oficiului şi
de un alt colaborator localnic, Saniel Marcus, spre a se
informa asupra situaţiei şi vieţii comunităţilor evreieşti în
această parte a ţării cu cea mai mare densitate a populaţiei
de rit mozaic. Au fost vizitate târguri şi oraşe, locuinţe si
prăvălii, şcoli şi aşezăminte culturale, religioase ori
filantropice, iar în cadrul întrunirilor organizate în sinagogi
sau case particulare, Peixotto recomanda participanţilor să
iasă din letargia specifică, şi să se unească în lupta pentru
dobândirea drepturilor cetăţeneşti şi să se impotrivească
chiar şi cu arma în mână oricăror provocări anti-Semite115.
Fără a fi obţinut rezultate pe măsura efortului depus şi a
devoţiunii pentru cauza emancipării evreilor români, Peixotto
rămâne cu meritul de a fi contribuit la introducerea şi
afirmarea principiilor umanitare în tradiţia politică
americană...
După misiunea de la Bucureşti, încheiată în anul 1876,
Peixotto a mai activat opt ani în calitate de consul american
la Lyon, până în 1885, când s-a retras definitiv în S.U.A.,
reluându-şi activitatea şi locul de frunte în Ordinul “B‘nai
B‘rith” şi înfiinţând, la New-York revista “The Menorah”, în
paginile căreia şi-a publicat ulterior “istoria misiunii” sale în
România116. Memoriile lui Peixotto au fost traduse în
româneşte şi publicate de Adolf Stern sub titlul “Istoria
misiunii mele în România de Benjamin F. Peixotto”117.
În urma misiunii sale în România evreii rămân în continuare
lipsiţi de drepturi politice şi de multe drepturi civile. Nici
114
Iancu, Carol, Evreii din România de la excludere la emancipare, Ed. Hasefer, Buc.1996, p. 119-123
115
Dumitru Vitcu, Relaţiile româno-americane timpurii, Buc., Ed. Albatros, 2000 p.131
116
Dumitru Vitcu, Relaţiile româno-americane timpurii, Buc., Ed. Albatros, 2000 p.137
117
„Revista Israelită”, Buc., nr. 19-20, oct.-noi, 1887

97
proiectul său de emigrare în masă spre America nu s-a putut
realiza în această epocă. Totuşi misiunea sa nu a fost un
eşec, căci prin multiplele sale activităţi, el a trezit la
coreligionarii săi demnitatea naţională şi speranţa unei
mântuiri118.
Decepţiile înregistrate l-au determinat pe Peixotto să-şi
îndrepte prioritar atenţia spre reformarea internă a vieţii
comunităţilor evreieşti din România, prin încurajarea
activităţilor culturale şi educaţionale şi prin organizarea unei
societăţi ritualiste, după modelul oferit de ordinul american
“B‘nai B‘rith”. Se preconiza înfiinţarea de şcoli şi secţiuni
sioniste cu caracter filantropic în localităţile în care existau
puternice comunităţi evreieşti. Proiectul a fost transpus în
viaţă, încât până la sfârşitul anului 1874 se constituiseră un
număr de 13 loji, majoritatea în Moldova, care patronau o
întinsă reţea de şcoli şi de aşezăminte de binefacere119.
În 1872 se constituia la Bucureşti, ca urmare a activităţii
consulului Statelor Unite ale Americii, Benjamin Peixotto, loja
pur evreiască „Înfrăţirea Sionului”, aparţinând Ordinului
„B`nai B`rith” („Fii Alianţei”). Primul Sanhedrin cuprindea pe:
B. F. Peixotto, (preşedinte), Avram Cohen Bucureşteanu, dr.
Leopold Stein, dr. Blumenfeld, S. Schonfeld, Mayer Marcus,
N.C. Popovici, Israel Auerbach şi secretarul general dr.
Adolph Stern120.
În capitolul dedicat impresiilor din călătoria prin Moldova
scrise şi publicate de Peixotto în “The Menorah121” găsim
câteva rânduri despre întâlnirea sa de la Iaşi, din vara anului
1870 cu Iacob Neuschotz şi familia acestuia122“
“…într-un sfârşit am ajuns la Iaşi, vechea capitală a
Moldovei, cu o populaţie de aproximativ 100.000 de suflete,
la palatul reşedinţa bancherului Jacques de Neuschotz
obosiţi şi acoperiţi de albul pulberii prafului de pe drumuri.
Am poposit spre a mi se ura bunvenit de către ospitalierul şi
cordialul cavaler şi de către foarte amabila sa soţie [Fani
Neuschotz] care foarte curând după aceasta m-au făcut să

118
Iancu, Carol, Evreii din România de la excludere la emancipare, Ed. Hasefer, Buc.1996, p.133
119
Dumitru Vitcu, Relaţiile româno-americane timpurii, Buc., Ed. Albatros, 2000 p. 133
120
Teşu, Solomonovici, România masonică, Ed. Teşu, Buc.,2005 p. 227
121
B.F. Peixotto, Story of the Romanian Mission, in “Menorah”, N.Y., nr.3 (Jully- December), 1887.
122
Ibidem

98
mă simt ca şi cum nu aş fi fost la o distanţă de 7000 de mile
depărtare de casa mea şi de ai mei, ci dedesuptul
acoperişului unui frate şi unui prieten.”
În scurta sa şedere la Iaşi Peixotto a luat cunoştintă şi de
situaţia unei văduve al cărei bărbat luptase şi-şi pierduse
viaţa în războiul de secesiune american şi careia Peixotto i-a
promis o pensie din partea statului american, promisiune
onorată de guvernul Statelor Unite. Era vorba de Sofia
Dunca din Iaşi, văduva capitanului erou Nicolae Dunca,
voluntar în armata nordistă în vremea războiului civil. Într-
unul din rapoartele sale către Departamentul de Stat,
consulul SUA de la Bucureşti ridica la cinci numărul
participanţilor români la războiul dintre Sud şi Nord pe baza
atestatelor lui Eugen Ghica, alt voluntar în armata nordistă,
prieten apropiat al lui N. Dunca123 .
După cum am văzut B. F. Peixotto, consulul general al S.U.A
la Bucureşti, lansase ideea că o posibilă rezolvare în
România a „problemei evreişti” ar fi putut-o constitui
emigrarea, în masă a israeliţilor în „Lumea nouă” plan ce nu
a fost agreat însă de mulţi fruntaşi ai evreimii din Europa şi
România. Cu toate acestea, multe familii de evrei au luat
calea către America; un număr însemnat dintre ele erau
originare din Iaşi şi Moldova. Să nu uităm că la Iaşi funcţiona
un consulat american şi că însuşi Peixotto îl propusese în
funcţia de consul onorific al S.U.A la Iaşi, pe bancherul Iacob
de Neuschotz cu care era într-o relaţie de prietenie. O
posibilă explicaţie a numărului relativ mare de emigranţi
moldoveni către America o poate constitui eficienţa cu care
lucra consulatul din Iaşi, condus de Neuschotz în rezolvarea
formalităţilor birocratice de emigrare.
Ziarele vremii erau pline de veşti care prezentau acest
fenomen nou pentru evreime dar şi pentru societatea din
Moldova:
„Emigrarea evreilor continuă pe fiecare zi: Sâmbătă au
plecat 15 familii, Duminică vreo 30, iar mâine, Marţi vor
pleca, după cât aflăm, peste o sută de familii. Se observă
însă că cea mai mare parte din emigranţi sunt meseriaşi,
precum: ciubotari, croitori, stoleri, etc. precum şi din acei
123
Ibidem, p. 136

99
care dispun de puţine mijloace de trai. Meseriaşii emigrează
în numar mai mare, fiindcă au auzit că în Statele Unite sunt
foarte bine plătiţi„-- scria “Liberalul” de la 6 mai 1886
Revista israelită din 1 iunie 1886 îşi anunţa la cititorii:
„Ziarele din Iaşi anunţă că a sosit în acel oraş d. Bodenheim,
reprezentantul societăţei transatlantice din Hamburg, care
oferă înlesniri celor ce vor să emigreze în America,
acordându-le o reducere însemnată a preţului de transport.
Duminica viitoare se crede că vor pleca la America vreo
două sute de ovrei124„
„După cum anunţă ziarele, Marţi si Miercuri, 13-14 mai 1886,
s-au îndreptat către Hamburg, asemenena plecând din Iaşi
20 de familii. Pe la sfârşitul lui Mai anunţă de asemenea
ziarele, vor emigra iarăşi un număr mare de evrei, în special
din Iaşi.
Din Vaslui au emigrat asemenea mai multe familii evreieşti
la America.125”

O. Băncilă – Emigrantul

Chiar dacă emigrarea era văzută de mulţi evrei săraci ca o

alternativă benefică, optimistă la condiţiile de viaţă precare
124
Revista israelită, Buc., nr. 8 , 15 mai 1886
125
Revista israelită, Buc., nr. 9 , 1 iunie, 1886

100
în care se zbătea populaţia evreiască din Iaşi, plecarea peste
mări şi ţări, aducea însă multă tristeţe şi jale. Despărţirea de
locurile natale, de obiceiurile obştei dar mai ales gândul că
aveau să nu mai vadă niciodată pe cei dragi, tată, mamă,
fraţi, rude sau prieteni făcea ca aceste plecări să fie
încărcate de un tragism aparte, greu de imaginat şi de
descris în vorbe. Cu toate acestea artişti şi oameni de litere
au imortalizat aceste drame personale în opere plastice şi
literare aşa cum a făcut-o şi „pictorul evreilor”, Octav
Băncilă. Vom vedea în capitolul dedicat doamnelor de
Neuschotz, că Băncilă expune o serie de pânze cu tematică
inspirată din viaţa evreimii ieşene din Târgu Cucului, în
prima sa expoziţie personală din anul 1900, deschisă într-un
spaţiu impropriu, o sală de decoruri din clădirea anexă a
Teatrului Naţional expoziţie reluată, anul următor, într-o altă
locaţie, de astă dată somptuasă - saloanele puse la
dispoziţia artistului de către Adelaida Neuschotz, în casa
acesteia de pe str. Golia, cunoscută şi sub numele „Palatul
Neuschotz”. Pictorul Octav Băncilă avea să prezinte
publicului cu acest prilej şi un portret, în mărime naturală, al
baronesei Adelaida de Neuschotz, tablou cunoscut sub
numele “D-na de Neuschotz”126.
Îndeosebi două dintre tablorurile expuse atunci au fost
comentate, pe larg, în presă: „O afacere bună” intitulat
alteori „Un gheşeft” şi „Emigrantul”...
În anul 1900, revista „Răsăritul” din Iaşi a publicat trei
foiletoane semnate M. Kişineff, din care criticul Petru
Comarnescu citează în monografia sa dedicată artistului:

126
Dreptu, Ruxandra, Băncilă, Ed. Meridiane, Buc., 1987, p.37-38

101
 O. Băncilă – O afacere bună

„Tabloul „O afacere bună” reprezintă veşnica luptă a

evreului – a aceluia din popor – în veşnică goană după o
bucăţică de pâine. „O afacere bună” nu-i bine zis, ci numai
„O afacere”. Căci uitaţi-vă la evreul acela roşcovan, cu
obrajii plini de viaţă, cu ochii scânteind de focul inteligenţii,
cum e cu gândurile în altă parte, poate la o altă „bună
afacere”. Căci lui în fiecare clipă i se pare că a găsit „o bună
afacere”, un mijloc de a-şi câştiga pâinea de toate zilele – i
se pare că a dat peste ţara, peste guvernul, peste omul ce
se va îndura de nenorocirile şi asupririle lui şi-l va ajuta.
Toate îi par afaceri bune, dar cu vremea se încredinţează că
n-a fost decât o simplă afacere, n-a fost decât o iluzie, n-a
fost decât un mic – infinit de mic – fragment din goana vieţii
lui. Şi totuşi priviţi-l: e vesel, plin de vlagă, plin de nădejde.
Aici e adevărata notă, aici s-a potrivit de minune talentul
viguros, sănătos al artistului, cu optimismul fără seamăn al
evreului... Iar „Emigrantul” ar putea fi socotit ca pandant al
„Afacerii”. Iată „Buna afacere”, iată lupta înverşunată a
evreului, iată roadele muncii şi inteligenţei ! „Afacerea” nu a
fost bună deloc – a fost numai o iluzie ca multe altele –
sărăcia şi hula s-au ţinut scai de el şi acum, bătrân vlăguit,
deznădăjduit, îşi trimite singurul copil departe, departe,

102
peste mări şi ţări, unde nevoia îl mână, îl mână neîncetat.
Mama a murit; el, bătrânul, cu capul pe umărul băiatului,
plânge că o să rămână stingher pe lumea asta, unde nu-şi
poate găsi un locuşor pentru odihnă, după atâta goană, iar
băiatul, cu privirea la pământ, muncindu-se să-şi reţină
lacrimile, va porni pe jos drumul lung, nespus de lung şi de
spinos al tatălui său127...”
Ziarele vremii din Iaşi, nu de puţine ori scriau sub titlul “Din
dramele emigrării”, despre despărţiri dureroase, unele dintre
aceste poveşti dure de viaţă având însă şi ... “happy-end”:
“Sunt deja câteva luni de când o biată femeie din mahalaua
Tălpălari disperată de 3 ani de zile că unicul ei fiu plecând în
America a părăsit-o în prada negrei mizerii şi fără a-i scrie
nimic de soarta lui a adresat o mişcătoare scrisoare către un
ziar American cu rugămintea de a o publica în câteva
rănduri, spre a se putea da de urmele fiului său.
Şi astfel cu câteva săptămâni în urmă s-a putut citi într-un
ziar din New York următoarele: ”Cine cunoaşte sau a
cunoscut cine ştie ce s-a făcut cu Iancu Olariu, tânăr, înalt,
uscăţiv cu părul creţ, aibă să răspundă redacţiei acestui ziar
căci o sărmană femeie, mama lui e în culmea desperări.”
A doua zi s-a înfăţişat la redacţie tânărul în chestiune, foarte
palid, zăpăcit şi întrebând cu curiozitate dacă rândurile acele
sunt adresate de mama lui pe care o credea moartă, după
scrisul unui amic al său.
Arătându-i-se scrisoarea originală fiul cunoscu slovele mamei
sale şi izbucni într-un plâns nebun.
Imediat ce ieşi din redacţie cumpără o carte de vapor şi o
trimise mamei sale, însoţită de o scrisoare şi 100 dolari.
Tânărul e proprietarul unui mare magazin de pălării din New
York.
Zilele acestea bătrâna mama sa, a părăsit Iaşul,
îndreptându-se spre ţara lui Columb, spre a-şi revedea fiul
pierdut şi regăsit128.”
În faţa localului Societăţi B`rin B`rith de pe strada Săulescu
din Iaşi mulţi evrei nevoiaşi făceau coadă în speranţa că vor
primi ajutor pentru a-şi plăti călătoriile transatlantice spre

127
Coman, Anton, Octav Băncilă, ESPLA, Buc., 1954 p. 24, 25
128
“Evenimentul”, Iaşi, 16 Decembrie 1091, p. 3

103
America mult visată. Şi Alianţa Israelită încerca să facă faţă
valului tot mai mare de cereri de ajutor pentru emigrare,
cereri care purtau acelaşi dramatism al despărţirii de cei
dragi şi dorinţa de a se reîntâlni pe noul continent. Din
acelaşi cotidian conservator ieşean aflăm: ”Domnul dr. rabin
Neimirower care a vizitat Viena şi Parisul unde a stăruit pe
lângă Alianţa Israelită pentru a se înlesni transportul
numeroaselor femei rămase pe urma emigranţilor din ultimii
doi ani.
Lista prezentată Alianţei Israelite cuprinde vreo 230 de
femei, având câte 4-5 copii fiecare.
După cât aflăm dl. Dr Neimirower, a adus bune speranţe
pentru aceste nenorocite familii. “
Ajunşi în “Lumea Nouă” emigranţii veniţi din diverse regiuni
ale Europei, din “Lumea Veche”, au fost nevoiţi să se
organizeze. New York-ul devenise cel mai populat oraş
american cu peste 1,5 milioane de emigranţi de origine
evreiască, fiecare venit purtând cu el moştenirea culturală şi
etnică proprie locului de baştină şi pentru care
“americanizarea” nu a fost întotdeauna uşoară. Sociologii
notează că grupurile venite din estul Europei (Rusia, Imperiul
Austro-Ungar şi Regatul României ) au împărtăşit aceiaşi
formă de viaţă, diferită de cea a vecinilor lor creştini. Astfel
credinţa care le-a dat un calendar propriu le-a influenţat
modul de a se îmbrăca sau hrăni, diferenţiindu-se de ceilalţi
“americani” din jurul lor. Limba în care vorbeau zi de zi era,
în cea mai mare parte, limba idiş în timp ce populaţia în
mijlocul careia trăiau vorbea limba polonă, ucrainiană, rusă,
română, bielorusă, lituaniană sau alte limbi europene. Cu
alte cuvinte moştenirea culturală şi etnică influnţa felul în
care evreii imigranţi işi organizau viaţa în comunităţi o dată
ce păşeau pe noul pământ. Un fapt unic al fenomenului de
emigrare către America a fost dat de evreii plecaţi din
România care s-au organizat în societăţi de ajutor mutual
formate din tineri meseriaşi, muncitori sau funcţionari,
societăţi care ofereau susţinere şi asistenţă emigrantului de
îndată ce ajungea în portul Hamburg şi până la destinaţie,
mijlocind legături în noua destinaţie cu foşti cunoscuţi sau
compatrioţi din locurile natale. Aceste grupuri cunoscute sub

104
denumirea “fusgeyers” purtau nume ca: “Drumeţii
Bârladului”, “Fiicele poporului meu” (grup de femei), “Exodul
Românesc”, “O inima”, etc. Înainte de a pleca spre America
unele grupuri jurau chiar în sinagogi să împartă bunurile
materiale pe care le aveau asupra lor cu tovaraşii lor de
pribegie.
În USA imigranţii evrei şi-au creat organizaţii de ajutor
fratern care ofereau ajutor mutual membrilor săi cum ar fi
diverse asigurări de viaţă sau alte feluri de susţinere şi
beneficii. Aceste organizaţii au fost formate şi şi-au
desfăşurat activitatea după modelul celor deja existente în
USA, adoptând ritualurile şi simbolismul ordinelor fraterne
secrete răspândite la sfârsitul secolului XIX în Statele Unite şi
care-şi aveau rădăcinile în Francmasonerie.
Începând cu anul 1880 Societăţile fraterne evreieşti aveau
cel mai mare număr de membri, mai mare decât oricare altă
organizaţie evreiască din America. Prima şi cea mai mare
dintre acestea a fost “B`nai B`rith” cu peste 25.000 de
membrii în anul 1880, urmată de “Independent Order of Free
Sons of Israel” şi multe altele.
Fiecare dintre aceste ordine împărtăşeau o cultură fraternă,
comună, respectiv iudaismul dar care cuprindea elemente
cu caracter etnic proprii diferitelor grupuri. Erau prezente
elementele masonice (cum ar fi ochiul a tot văzător) şi
simbolurile iudaice ca menorah şi tablele legii. Numele
acestor ordine făceau aluzie la numele unor patriarhi biblici
şi personaje din istoria evreilor, alăturat cuvântului cu înţeles
de frăţesc şi foarte american: “independent”. Câteva ordine
aşa cum a fost “Brith Abraham” şi urmaşul acestuia
“Independent Order Brith Abraham” (1887) au acţionat ca o
legătură între evreii din Europa Centrală şi cei din Europa de
Est129.
După cum am văzut baronul Iacob de Neuschotz a încurajat
şi a ajutat efectiv pe mulţi dintre coreligionarii săi să pună
piciorul pe continentul american. Acolo, la New York, a
funcţionat o lojă în cadrul “Independent Brith Abraham”,
ordin înfiinţat în 1887, lojă ce a purtat numele filantropului

129
Daniel Soyer, Jewish immigrant associations and American identity in New York, 1880-1939,
Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1997, p. 20-35

105
bancher. Membri originari din Iaşi, în semn de omagiu adus
binefăcătorului lor, au dat numele marelui filantrop ieşean
societăţii fraterne în care se organizaseră la New-York.
“Independent Order Brith Abraham” cuprindea 352 de
organizaţii între care se număra şi “Jacob Von Neuschatz
Lodge No. 62 IOBA130”.

Publicistul şi cărturarul
Iacob de Neuschotz a fost un constant colaborator al
publicaţiei bucureştene „Revista israelită” alături de nume
cunoscute ale condeiului gazetăresc evreiesc cum ar fi: H.
Bedjarano, M. Braunstein-Mebasan, E. F. Braunstein, L.
Dichter, E. I. Critzman, B. Israel, A. Kanner, E. Kanner, I.
Kaufman, E. Mitrani, R. D. Paves, Rabin dr. L. Rabinovici, I.
Săineanu, I. Sterian, A. Stern, A. I. Torceanu, A. Turcu. H.L.
Zelter şi atâţia alţii131.
„Revista isreaelită” a fost considerată un puternic stimulent
al „emancipării interioare” evreo-române. Ivită la 1 februarie
1866, a cunoscut o existenţă bilunară cvasiregulată şi a
continuat să apară până la 15 decembrie 1892, sub redacţia
lui M. Beck. O serie secundă a acestei publicaţii, de asta dată
sub redacţia lui I. Grossman, va reaparea între 1 ianuarie
1908 şi 15 iunie 1910. Accentul apăsat pus în crezul
mărturisit al revistei pe necesitatea ca evreii să producă
„dovezi aievea”, cât mai evidente, de „emancipare
interioară” şi de patriotism, dovedindu-şi funcţionalitatea
crescândă în corpul naţiunii, exprimă de aproape poziţia
celor ce militau pentru o integrare evreo-română deplină şi o
emancipare multilaterală. (Programa din nr. 1, An. I)132
Contribuţiile publicistice la „Revista israelită” ale lui Iacob
Neuschotz erau, de cele mai multe ori, sub forma unor
epistole în care se înfăţişau cititorilor diverse aspecte din

130
Jewish Calendar Lodge and Society Directory: containing description and location of charitable,
educational, religious and social institutions, synagogues, temples, homes, hospitals, asylums, dispensaries,
sanitariums, sick and benefit associations, sisterhoods, ladies' societies, etc. Compiled and edited by Alex
Eli Jacobs, New York: Jewish Directory Co., 1905, p. 56
131
Kuller, Hary, Presa evreiască bucureşteană 1857-1994, Buc., Ed. Hasefer, 1996 p. 34-35
132
Ibidem

106
viaţa comunităţii israelite din Iaşi, corespondenţele sale fiind
semnate, de cele mai multe ori, cu pseudonimul „Un Iaşan”:
„ Iaşi 25
octombrie 1887
Domnule redactor,
Referindu-mă la cele publicate în stimabilul dvs ziar de
la 15 Octombrie No. 18 sub titlul „Două societăţi importante
în Iaşi”, vin respectuos a vă ruga să binevoiţi a publica în
numărul viitor următoarele :
La 29 Septembrie a.c. având loc adunarea generală a
societăţei „Junimea israelită pentru fondarea de şcoli” fiind la
ordinea zilei alegerea unui comitet pe timp de trei ani, s-au
ales următorii domni:
Preşedinte: d. S. Nachmansohn; Vicepreşedinte: d.
Jacques Daniel; Casier: d. Dr. C. Lippe; Secretar: d. Max
Wassermann; Controlor: d. Solomon Strassberg; Comisiunea
şcolară: d. I. Louis Klinger, d. Paul Iacobowitz şi d. Isidor
Iersawitz.
Conform statutelor Societăţei „Malbiş Arumim”, acest
comitet va gira şi afacerile acestei societăţi.
Comitetul în una din şedinţele sale ulterioare a hotărât în
unanimitate de a se numi ca membru onorific al societăţei
”Junimea” pe d. Eduard Magosis pentru serviciile aduse de d-
sa la rădicarea societăţei de la fondarea ei.
Pe de altă parte comitetul a luat decisiunea de a se
îmbrăca 30 de elevi săraci din şcoala „Junimea”.
Profit de acest prilej de a vă înştiinţa ca d. F. D.
Mocatta, cunoscutul filantrop, cu ocasiunea visitărei
diferitelor stabilimente de binefacere a oraşului Iaşi, a donat
următoarele sume prin intermediul d-lui I. de Neuschotz:
Opt lire sterlinge pentru Spitalul israelit: patru lire st.
pentru şcoala societăţei „Junimea”; patru lire st. pentru
şcoala din Podu Roş; cinci napoleoni pentru şcoala de fete a
Reuniunei femeilor israelite; 1.000 lei noi în Bilete de bancă
pentru a se trimite d-lui D. Ghica din Bucureşti ca să fie
împărţiti la săraci133.
133
Revista israelită în nr 19 din 1 nov. 1887 îşi anunţa cititorii despre vizita lui Mocatta
la Bucureşti şi Iaşi: ”Ferdinand D. Mocatta este unul dintre cei mai distinşi membri ai
Comunităţii Israelite din Londra a sosit zilele trecute, la 5 octombrie în Bucureşti...
Înainte de a părăsi ţara, dl. Mocatta a îmmânat dlui Jacques Neuschotz 1.000 franci

107
 Primiţi vă rog asigurarea osebitei mele consideraţiuni.
Un Iaşan134„

Iacob Neuschotz intermediază, în 1876 lui Adolph Stern aflat

la Bucureşti publicarea în "Convorbiri literare" de la Iaşi a
traducerii dramei shakespeareiene "Hamlet". Manuscrisul
este criticat în cenaclul „Junimea” iar Iacob Negruzzi,
secretarul „Convorbirilor literare” refuză publicarea acestuia.
Într-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu la 28 nov. 1876,
Iacob Negruzzi făcea următoarele remarci: „Traducerea lui
Hamlet nu se putea publica aşa precum era, ci trebuia
prelucrată cu totul. Du reste, autorul mi-a cerut-o demult
îndărăt prin bancherul Neuschotz de aici, căruia i-am şi dat-
o”
Trimisă în redacţie spre publicare de către Maiorescu care o
primise la rându-i prin mijlocirea lui Neuschotz, traducerea
lui A. Stern va fi totuşi recenzată, însă negativ în
„Convorbirile literare” din 1 oct. 1876 de către A. D. Xenopol
care conchide că „Stern nu cunoaşte bine nici engleza, nici
româna.” Câteva rânduri, la fel de critice şi sarcastice scria
în „Curierul de Iaşi” şi responsabilul rubricii „Noutăţi”, Mihai
Eminescu: „ Între multele nenorociri ce la va fi întâmpinat
vestita lebădă din Avon putem număra şi traducerea în iambi
de cinci picioare pe care D. Adolf Stern, literat din Bucureşti,
au aplicat-o melancolicului Hamlet. Cine va traduce însă
păsăreasca d-lui Stern pe româneşte - asta-i întrebarea135.”
Traducerea lui Adolf Stern, Hamlet, Prinţul Danemarcei, pe
care o critică Eminescu pentru ,,păsăreasca" în care era
făcută, se tipăreşte în 1877136 şi cunoaşte şi o a doua ediţie
în 1905. Adolf Stern scoate, în 1879, a doua traducere din
opera lui Shakespeare, Iuliu Cezar, şi ţine să precizeze pe
copertă că era şi „traducătorul lui Hamlet". Dă şi o versiune
românească din Regele Lear, în 1881. Adolf Stern trecea,

rugându-l să-i înmâneze prinţului Dimitrie Ghica, preşedintele Societăţii „Elisabeta

Doamna” ca ofrandă pentru sărmani după cum a publicat Monitorul Oficial de
duminica trecută”
134
Revista israelită, nr. 19, 1 sept. 1887
135
„Noutăţi” în ,,Curierul de Iaşi", X, nr. 47, 4 mai 1877, p. 4
136
„Hamlet prinţul Danemarcei. Tragedia în 5 acte. Tradusă de Adolph Stern. Bucuresci: Typographia
Dorotea P. Cucu, 1877.”

108
alături de Scarlat Ion Ghica şi Haralamb G, Lecca, printre cei
mai însemnaţi traducători din opera dramaturgului englez137.
În istoria literaturii române A. Stern a rămas totuşi primul
traducător al tragediei „Hamlet” în limba română.

Adolf Stern (1848- 1931) om politic şi doctor în

drept a făcut parte din delegaţia română la negocierile de
pace după Primul Război Mondial în calitate de consilier al
regelui şi membru în parlamentul român. Cunoscut erudit,
traducător al operelor lui Shakespeare în română, Dr. Adolf
Stern va contribui de asemenea, la construirea Templului
Coral din Bucureşti şi va întocmi primul Cod penal. A
îndeplinit pentru scurt timp şi misiunea de consul al SUA la
Bucureşti după plecarea din post a lui B.F. Peixotto, ilustră
personalitate evreiasca din SUA138.
În cartea sa de memorii “Însemnări din viaţa mea” Adolphe
Stern îşi aduce aminte, de câteva ori şi de prietenul său de la
Iaşi, Iacob Neuschotz:
“Bancherul din Iaşi, Iacob Neuschotz, vrând să facă o danie
de 46.000 lei în folosul unui aşezământ filantropic, m-a rugat
să cer guvernului autorizaţia pentru acele aşezăminte de a
primi darul. Răspunsul a fost că nu se poate da această
autorizare, deoarece între donatori se găsesc şi aşezăminte
evreieşti cari nu sunt „persoane morale”. Tot aşa s-a refuzat
autorizarea Societăţii pentru şcoli a evreilor din Brăila, în
urma cărui fapt fraţii Schwartzmann din acel oraş, n-au putut
autentifica actul de danie! Mi s-a spus însă la Minister, că
Regele ar fi rostit dorinţa ca d-l Neuschotz să facă ceva
pentru Academia Română. Am scris-o d-lui Neuschotz,
137
Eminescu, Mihai, Opere, vol. IX: Publicistica 1870-1877, Buc., Ed Academiei, 1980, p. 373, 738
138
Nicolae Mecu, Iacob Negruzzi între „amintiri şi...”însemnări zilnice” în Revista de istorie şi teorie
literară, vol.35, nr.3-4, Buc., 1987 p.331

109
adăogând că poate s-o păţească ca bietul Hillel Manoach, al
cărui legat lăsat Academiei pentru burse la tineri studenţi
fără deosebire de religie se dă obicei la studenţi creştini...
Epilog: Camera [deputaţilor] a respins mai târziu cererea de
naturalizare a d-lui Neuschotz. Şi a fost doar o inimă nobilă,
un filantrop iubit, încât, la moartea sa, întâmplată la 26
august 1888, Iaşul fu îndoliat şi Iacob Negruzzi văzu ura lui
antisemită topindu-se în căldura filantropică a lui Neuschotz
şi-i închină o odă în care rosteşte durerea sa pentru
pierderea acestui „prieten al poporului” în numeroase stihuri
elegiace. Citez următoarea strofă:

Tristă veste, tristă veste ne loveşte cu putere!

Un oraş întreg în doliu, un norod întreg cernit.
Tristă, dureroasă veste! Zi de jale şi durere,
Jacques de Neuschotz nu mai este, Jacques de Neuschotz a
murit.

Şi după ce, cu acelaşi lirism, pomeneşte de văduvele

sărmane, de bătrânii fără putere, de familiile în nevoie şi de
orfanii pe cari i-a ajutat Neuschotz, încheie tânguios:

Plângeţi, tinerilor, plîngeţi, tinerime iubitoare

Plângeţi, voi bătrâni, vădane, îmbracaţi-vă-n linţoliu,
Căci Jacques Neuschotz filantropul, patriotul, omul mare,
Astăzi pentru veci ne lasă! Plângeţi căci e zi de doliu!139

Şi acestui om i s-a respins în urmă de Camera Deputaţilor

naturalizarea! Şi dacă inspiratul scriitor al elegiei de mai sus
era în cameră, ar fi votat contra filantropului, pentru că el,
Negruzzi, este „în princip” contra naturalizării evreilor... „
Din păcate, Adolphe Stern face în cele scrise mai sus, o
confuzie regretabilă de persoane între Vasile Negruţ sau V.
Negruzz, profesor şi jurnalist în Iaşi, autorul elegiei pomenite
şi al unei biografii despre Neuschotz şi Iacob Negruzzi care a
fost „consecvent” sentimetelor sale faţă de evrei în general
şi în particular faţă de filantropul Neuschotz, inclusiv la
moartea acestuia din urmă. Între cei doi Negruzzi nu era
139
Stern Adolphe, Din viaţa unui evreu român, vol. 2, Ed. Hasefer, Buc., 2001 p. 42

110
măcar nici un fel de legătură de rudenie fiind o coincidenţă
de nume, doar.
Iacob Neuschotz a fost fără îndoială un fin intelectual, un
erudit, un om de cultură - afirmaţie dovedită între altele şi
de corespondenţa acestuia cu savantul evreu Moses Gaster
(1856-1939), membru al Academiei Române, rabin, militant
pentru drepturile evreilor, sionist.

„J. Neuschotz & Co.

Jassy, 4/16 Mai 1879

Werter Herr Doctor!

Ich gelangte heute in den Besitz Ihrer Zuschrift wom 14

deren Inhalt mich weranlaβt meine frühere, Ihrerseits
vielleicht mit zu grosser Energie aufgenommene
Ermunterung richting zu stellen.
Wie ich Ihnen vormals zu sagen nicht unterlassen habe,
dürfen Sie meine Ansicht nur als persönliche aufnehmen. Ihr
gutter Wille hierher zukommen um an den Pfingstfeiertagen
zu predigen scheint mir wie lobenswerth Ihr Streben auch
sein mag, jedenfalls verfrüht. Ich kann es Ihnen jedenfalls
nicht anrathen ein dortiges Engagement aufzugeben,
gröβere Ausgaben zu machen, um eines worläufig noch
ephemeren Zweckes willen.
Die hiesigen Leute müssen erst für die Sache gewonnen
werden, was das Peinzip betrifft, solange dies nicht
geschehen, glaube ich Ihre Herreise nicht opportun.
Empfangen Sie werther Herr Doctor meinen
achtungsvollen Gruβ,
J. Neuschotz
*

J. Neuschotz & Co.

Jassy, 25/7 mai 1879

Werther Herr Doctor!

111
 Ihre Zuschrift ist mir heute zugekommen und können
wir uns nur gratuliren als Glaubensgenossen u. rumänischen
Mitbürger einen jungen Menschen zu besitzen dessen
Antecedenzen im geistigen Gebiete auf einen höchst
achtbare für das Gemeinwohl wirkende carriere schlieβen
lassen.
Es würde mich freuen wenn sich jetzt schon
Gelegenheit böte den nicht nur vacanten sondern sogar in
Anbetracht der jetzigen Verhältnisse ununmgänglich nöthing
gewordenen Posten eines Predigers in unsrer Gemeinde
durch eine entschiedende Kraft besetzt zu sehen. Es ist
das jedoch eine Angelegenheit, die sich schwer durch
Correspondenz zu einem günstigen Resultate führen lässt;
über dies kann ich nur für meine eigene Person u. nicht im
Namen der Gemeinde sprechen, wie auch meine Ansicht,
daβ Ihre persönliche Anwesenheit, wo Sie kennengelernt u.
kennen lernen werden, die Sache fördern könnte auch nur
eine rein persönliche ist.
Unterdessen werde ich Ihre Zeilen einigen meiner
Freunde zeigen, von denen ich glaube, daß sie gleich mir die
Proposition mit Interesse aufnehmen werden.
Ich begrüβe Sie mit aller Achtung,
Jacques
140
Neuschotz ”

Adolf Gaster obţine în 1877 diploma de doctor al Universităţii

din Leipzig cu o teză despre fonetica istorică a limbii române.
Are meritul de a fi autorul primei încercări de sistematizare a
folclorului literar românesc în „Literatura populară română”,
Bucureşti, 1883. Lucrarea sa „Chrestomaţia română”,
Leipzig, Bucureşti, 1892, a fost considerată mulţi ani lucrare
de referinţă în domeniu, făcând cunoscute în mediile de
specialitate europene limba şi literatura română, la fel ca
prelegerile sale ţinute la Oxford sau studiile publicate în
reviste de specialitate.
Militează pentru acordarea drepturilor cetăţeneşti evreilor
români în spiritul Tratatului de la Berlin, totodată este unul
140
Gaster Moses: Judaica & Hungarica, ed. Miskolczy Ambrus; Budapest, Eötvös Lorand University

112
dintre fondatorii organizaţiei locale a Chovevei Tzion. În 1882
se numără printre principalii organizatori ai primei colonii de
evrei români în Eretz Israel, cea de la Samarin, azi Zichron
Ya’akov. Este expulzat din România, în 1885, împreună cu
principalii lideri de opinie ai presei evreieşti, ca urmare a
campaniei de demascare a măsurilor legislative restrictive şi
a abuzurilor administrative. Se stabileşte la Londra unde
ţine, la Oxford, ciclul de conferinţe despre literatura slavonă.

M. Gaster în 1937
Volumul închinat vieţii şi activităţii renumitului savant evreu
din România Dr. Moses Gaster, publicat de profesorul
maghiar Ambrus Miskolczy în colecţia „Encyclopaedia
Transylvanica” iniţiată şi editată de Catedra de Limbă şi
literatură română a Universităţii din Budapesta, cuprinde şi
un numar apreciabil de scrisori din corespondenţa lui Gaster
cu savanţi şi publicişti români, evrei şi străini între care
găsim şi numele lui Neuschoz: Titu Maiorescu, Isidore Loeb,
Samuel Kristeller, Wilhelm Bacher, Grigore Tocilescu, Paul
Hunfalvz, Jacques Neuschotz, Heiman Hariton Tiktin, Iacob
Negruzzi, Ion Nădejde, Ioan Slavici, Max Gaster, A. Stolojan,
Leopold Abraham, Leo Berger, Ion Ghica, Oscar Neuschotz,
Iosif Popovici, şi Alexis Kiss141,142
Peste ani, presa anilor `30 ai secolului XX a reluat descrierea
unor figuri de evrei în cartea „Iaşii de odinioară” de Rudolf
Suţu: bancherul Neuschatz, „care împarte personal, în
fiecare sâmbătă, ofrande la săraci”, soţia sa „distinsă şi
141
Demeny Lajos, Moses Gaster în „Revista istorică”, tom.8, nr.1-2, Buc., 1997 p.142-147
142
Gaster Moses: Judaica & Hungarica, ed. Miskolczy Ambrus; Budapest, Eötvös Lorand University, 1993

113
apreciată în lumea creştină”. Ei au zidit un templu şi un
orfelinat. În 1930 în casa în care a stat Neuschatz, locuia M.
Sadoveanu. Mai sunt evocaţi: anticarul Kuperman, librarii
Daniil şi fraţii Şaraga, bijutierul Natanshon, negustori evrei
cu stimă mare ca moş Berl (Finkelstein) din strada
Lăpuşneanu, care avea un depozit de vinuri în casa unde şi-
au depănat multe poveşti Eminescu, Creangă, Caragiale. Aici
era locul de întâlnire al boierilor şi intelectualilor ieşeni,
inclusiv membrii „Junimii”, marele actor De Max, fiul dr. Max,
pe care tatăl său voia să-l facă cizmar dar care a obţinut
premiul I la dramă şi comedie la Conservatorul din Paris143.
După cum vom vedea Neuschotz şi-a pus la dispoziţia
artiştilor dramatici una din casele sale pentru o sală de
teatru şi potrivit lui Rudolf Suţu144 un alt rând de case
adăpostea „antiqueria” Kuppermann:
„O librărie - anticariat care a contribuit în mare măsură la
îmbogăţirea colecţiei de documente ale Bibliotecii Academiei
Române, achiziţionarea şi valorificarea cărţii rare a fost a lui
Israel Kuppermann. Prin anul 1864 practica aşa numitul
comerţ stradal având un dulap cu cărţi în locul unde s-a
amplasat ulterior statuia lui Miron Costin. Afacerile
prosperând, s-a mutat în str. Ştefan cel Mare, ulterior în
casele Neuschotz, iar apoi şi-a stabilit local propriu. Spirit
întreprinzător, a adăugat anticariatului său şi un cabinet de
lectură, loc unde se spune că venea deseori Iorga şi citea în
anii petrecuţi la Iaşi. Renumele dulapurilor sale cu rarităţi
bibliofile au fost cercetate de intelectuali de vază ai epocii:
M. Kogălniceanu, Sturdza Micleşti, Sturdza Scheianul. Între
lucrările de valoare adunate de Kuppermann, multe
documente au fost cumpărate de Academia Română, iar alte
rarităţi de către particulari. Astfel, Sturdza Micleşti a
cumpărat de la Kuppermann două psaltiri, oferind drept
contravaloare 17 pluguri, ce costau la acea vreme mai multe
mii de lei.. Kuppermann a avut şi preocupări de editor, între
altele tipărind o gramatică românească a lui Al. Philippide la
care autorul lucra în mai 1897 şi care a văzut lumina
tiparului în octombrie acelaşi an, lucrare ce nu era o „mină
143
FCER - O istorie a evreilor din Romania în date, vol. 2, Ed. Hasefer, Buc., 2000 p. 92
144
Suţu, Rudolf, Despre librarii şi librăriile vechi din Iaşi, tip. Opinia, 1929

114
de aur” după cum a crezut Kuppermann. Firma lui
Kuppermann, înregistrată la Camera de comerţ în anul 1886
a avut o longevitate deosebită – până la 30 septembrie 1931
când a fost radiată prin extractul Tribunalului Iaşi, Secţia III-
a, cu nr. 23162/1931, dosar 10/1931”145

În slujba artelor şi artiştilor

Iacob de Neuschotz a fost un respectat om al cetăţii căruia i
se cerea, nu de puţine ori, sfatul când treburile urbei o
impuneau. Astfel a fost cazul când primarul N. Gane l-a
solicitat ca împreună cu alţi cetăţeni de vază ai oraşului să
facă parte din comisia ce avea să hotărască locaţia şi cum
avea să arate noua clădire pentru Teatrul Naţional din Iaşi,
ca urmare a incendiului din 17 februarie 1888 ce a mistuit
sediul teatrului din dealul Copoului. În “Teatrul românesc”,
Ioan Massoff arată: “Preocupat de construcţia unui nou
teatru, N.Gane, scriitorul în acest timp primar al Iaşilor, a
constituit o comisie alcătuită din Leon C. Negruzzi, Stefan C.
Şendrea, Grigore Kogălniceanu, Meyer Weissengrun, C.P.
Constantiniu, Miltiade Tzoni, Iacob Neuschotz, C.N
Paraschivescu, I. Ch. Daniel, N. I. Gheorghiu care, întrunită
de mai multe ori la Primărie, a luat în discuţie problema
locului unde ar urma să fie înălţat teatrul, precum şi aceea a
arhitecturii clădirii; prin mijlocirea reprezentanţilor în
străinătate, s-au procurat planurile unor teatre clădite recent
în unele centre artistice; comisia s-a oprit mai mult asupra
planului teatrului Marinski, a cărui construcţie începuse la
Odessa, plan oferit pentru suma de 500 de ruble146.” Din
comisia alcătuită de N. Gane mai făceau parte şi trei actori.
Ruinele teatrului, căzut pradă incendiului, aveau să fie
dărâmate ca urmare a faptului că Epitropia Sfântul Spiridon
vânduse statului clădirea teatrului de la Copou, pe locul
careia urma să fie ridicată Universitatea147. Decizia de
construire a noului sediu pentru reprezentaţiile teatrale din
145
Sibechi, Gh., Librari şi librării în Iaşii de odinioară (secolul XIX) în Cercetări istorice, vol. 14-15,
Muzeul de Istorie al Moldovei Iaşi, 1983-1984 p. 202
146
Massoff, Ioan, Teatrul Românesc. Privire istorică, vol.VII, Buc., Ed. Minerva, 1978. p.501, 503
147
Ibidem

115
Iaşi avea să fie oarecum temporizată de climatul politic la
acea vreme. Începutul de an 1888 a fost marcat de o înteţire
a acţiunii opoziţiei, coalizate în vederea răsturnării
guvernului liberal a lui Brătianu, agitaţiile politice având, nu
de puţine ori, un caracter “pasional” ce incetineau viaţa
târgului de provincie148.

Construcţia clădirii noi a Naţionalului ieşean avea să fie

începută şase ani mai târziu, în 1894 şi terminată în 1896
după planurile celebrilor arhitecţi vienezi Ferdinand Fellner şi
Hermann Helmer, care au imaginat construcţii similare din
Viena, Praga, Odessa, Zurich şi nu în ultimul rând pe cele ale
teatrelor din Cernăuţi, Cluj, Oradea şi Timişoara. Noua
clădire a Teatrului Naţional din Iaşi a fost inaugurată cu un
spectacol de caritate, dat în folosul săracilor din Iaşi. Presa
vremii a consemnat acest important eveniment, reluat, mai
târziu, de Rudolf Suţu în “Iaşii de odinioară”:

148
Burada, Teodor. T., Istoria Teatrului în Moldova, Buc., Ed. Minerva, 1975, p. 477

116
 Ferdinand Fellner &
Hermann Helmer

“La 24 noiembrie/3 decembrie 1896 se deschidea Teatrul

Naţional. Dar nici decorurile, nici costumele nu sosiseră încă.
S-a alcătuit, cu prilejul deschiderii teatrului, un program de
inaugurare în folosul săracilor, cu urmatoarele piese:
“Versuri de ocazie” de Nicu Volenti, fost membru la curte şi
un gustat poet, “Cinel-Cinel” de Alecsandri, “Poetul
dramatic” de Millo, “Muza de la Burdujeni” de Negruzzi. A
doua seară, a avut loc a doua reprezentaţie, cu acelaşi
program în folosul săracilor din Societatea Dramatică. Ce se
juca pe atunci ? “Fântâna Blanduziei”, “Lumea în care ţi se
urăşte”, “Concentrările armatei”, “Ginerele lui Poirier”,
“Amoruri triste”, “Nervoşii”. Dar nu mai erau, dispărând
pentru vecie, figurile măreţe ale lui Millo, Luchian,
Bălănescu, Teodorini, Merişescu, Pascali, Manolescu, ş.a.
Autorii mândrei clădiri a teatrului nostru, au fost Fellner,
Cochutz, Grandt şi Antonescu. La inaugurare, muzica militară
intonează imnul naţional, iar orchestra teatrului sub
conducerea d-lui Eduard Caudella, cântă o uvertură.
Cortina se ridică şi în scenă se reprezintă o pădure, în partea
dreaptă a mesei din mijloc, ia loc primarul de atunci Nicu
Gane, cu consilierii săi, iar în partea stângă Fellner,
arhitectul şi autorul planului teatrului cu ceilalţi arhitecţi.
Flancul stâng al scenei e ocupat de artiştii şi artistele
teatrului ieşean, în frunte cu Galino, cu Gabriela Luchian şi
dna. Nilda Dragomir, neuitatul nostru State, a cărui bust l-am
dezvelit anul trecut la Cimitirul Eternitatea ( 1927 ), a jucat o

117
scenetă intitulată “Teatrul Naţional” de N. Volenti şi a recitat
versuri datorite tot lui Volenti.
Apare pe scenă si d-na Valeria Nilda, cântând o arie de operă
cu acompaniament de orchestră. Au mai jucat în “Poetul
romantic” d. Penel, d-na Aglaia Pruteanu şi Athena
Georgescu, iar în “Cinel-Cinel”, Dimitrie Constantinescu,
Arceleanu, Elena Botez şi dna Pruteanu. O hora monstră a
încheiat spectacolul149.”

Iacob Neuschotz a fost un iubitor al artelor dramatice şi

artiştilor. Acesta puseseră la dispoziţia unei trupe de teatru
conduse de actorul Ioan Lupescu (1837-1893) una din casele
sale de pe Uliţa Mare în care Lupescu aranjaseră, în 1868, o
sală de teatru sub numele: “Teatrul Lupescu de vodevile
române”.

149
Suţu Rudolf, Iaşii de odinioară, vol.1-2, Iaşi, Tip. Lumina Moldovei, 1923-1929

118
 Actorul, dramaturgul si ctitorul de teatru
Ioan Lupescu.
Reprezentaţiile teatrale din casele Neuschotz se bucurau de
o mare afluenţă de public fiind mult gustate de ieşeni.
Devenind incomod pentru trupa Teatrului Naţional, în care-şi
facuseră ucenicia şi pe care o părăsiseră, după fel de fel de
“scene” din partea autorităţilor, teatrul său permanent,
amenajat în casele Neuschotz, se va închide în 1869…
Hotărârea închiderii Teatrului Lupescu din casele Neuschotz
de la “respintenea Petru Bacalu” (Piaţa Unirii) a produs o
mare nemulţumire în rândul publicului care a obligat
Primăria să revină asupra deciziei şi, în acest fel
reprezentaţiile trupei Lupescu s-au reluat, cu mare succes. S-
au jucat piese româneşti originale sau compuse şi localizate
de Lupescu: Vlăduţu mamei, Paragraful 37, Cina fără sfârşit.
Cercetând letopiseţele lui Kogălniceanu sau Istoria lui
Hurmuzachi, Ioan Lupescu a scris piesele istorice:
Lăpuşneanu Vodă, Vlad Ţepeş sau Ospăţul de sânge din ziua
de Paşti, Ştefan Tomşa, Ştefăniţă Vodă al V-lea, Radu
Calomfirescu150...
De remarcat că în casele evreului Neuschotz în care era
găzduit, cu chirie, “Teatrul de vodevile române” a lui Ioan
Lupescu se juca, cu mare succes şi piesa sa cu caracter
antisemit “Paralele 37 sau Palestina la Iaşi”. În această
“comedie cu cântece în două acte” erau ridiculizaţi evreii
înfăţişaţi ca “element antinaţional prin excelenţă”. Piesa lui
150
Dumitrescu, Maria, Dumitrescu, Horia, Ioan Lupescu (1837-1893) în Saeculum, Focşani, nr.1, 2002. p.
49

119
Lupescu a fost reprezentată prima dată la Iaşi in 1867 şi a
avut un mare succes timp de mulţi ani. Eroul comediei, un
tânăr evreu, Moisilică Hop, încarnează pe cămătarul,
şarlatanul viclean şi vicios, dar mai ales pe străinul care
cunoaşte prost limba ţării şi care, deşi îmbrăcat în portul
tradiţional şi având perciuni, visează să devină… deputat! –
aluzie la chestiunea emanciparii politice a evreilor, atât de
numeroşi la Iaşi încât constituiau, aşa cum indică titlul
piesei, o adevarată Palestină. Cele două versuri rimate puse
ca motto la această piesă sunt foarte sugestive :
“A deputat visează, deşi e`nperciunat
Dar spiritul femeii în temniţă l-au dat151”
Despre “Teatrul Lupescu din casele Neuschotz” ne spune şi
N. A. Bogdan în monografie sa dedicată oraşului Iaşi: “În
iarna 1868-69 într-o casă din Strada Mare a bancherului
Neuschotz, în care era un hotel intitulat de Nord, fu instalată,
prin spargerea a patru odăi de la faţa din etajul I o sală de
teatru, conţinând un rând de loji şi staluri, în care actorul Ion
Lupescu, cunoscut şi mult simpatizat de ieşeni, împreună cu
câţiva actori din Bucureşti şi provincie, dădură o serie de
reprezentaţii.
Publicul sătul de melodramele şi piesele mari, anoste, ce se
jucau în teatrul de la Copou, începu a merge în mai mare
număr la Teatrul lui Lupescu, din centrul Iaşului, unde nu se
jucau decât comedii, farse şi vodeviluri, în care mai ales işi
arătau talentul şi vocea de cântareţi Gh. Alexandrescu,
Dragulici si Vasileasca,-iar Lupescu devenea din zi în zi
artistul mai favorit al ieşenilor, adevărat rival al lui Luchian.
Aceasta făcu ca actorii de la Teatrul Naţional să se plângă
Primăriei că Lupescu le face prea mare concurenţă, iar
Consiliul comunal luă un vot prin care interzisese lui Lupescu
de a mai juca în serile când cei de la Naţional ar juca şi ei.
Nu-i vorbă, asemenea vot nechibzuit n-a putut fi pus în
lucrare, căci o sumă de cetăţeni protestară,-dar el totuşi
oglindeşte mentalitatea şi a actorilor oficiali şi a celor ce
compuneau Administratia Comunală din acea epoca152”

151
Carol Iancu, Evreii din Romania de la excludere la emancipare, Ed. Hasefer, Buc.1996, p.150-151
152
Bogdan, N. A., Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială, ilustrată, retipărire a ediţiei a II-a (din 1913),
Iaşi, Ed. Tehnopress, 2004

120
Şi Teodor T. Burada în “Istoria Teatrului în Moldova”
precizează că Ioan Lupescu şi-a amenajat o sală de teatru
inchiriind “rindul al doilea al caselor bancherului Neuschotz,
din Uliţa Mare, unde era instalat Hotelul de Nord. Acolo, sala
mare fu amenajată, conţinând un rând de loje, stale şi
partere. Scena era destul de încăpătoare, având mai multe
decoruri bine zugrăvite, precum şi o frumoasă cortină.“ O
cronica a primului spectacol ce a avut loc in “casele
Neuschotz” găsim in Foaia Moldova pe luna noiembrie 1868,
p. 218153.
Înainte de această perioadă Ioan Lupescu, care avea să
devină un comic foarte popular, îşi alcătuise formaţii teatrale
cu care a colindat Moldova şi Muntenia. Printre tovarăşii de
pribegie s-a aflat şi tânărul, pe atunci, Vasile Conta. Era
perioada anilor 1862 - 1864, când Vasile Conta – viitorul
filosof – pierzându-şi bursa, îşi întrerupe studiile şi, pentru 58
franci pe lunå, îl însoţeşte pe Ioan Lupescu. Vasile Conta a
scris cuplete, a dat – la nevoie – şi replica pe scenå, a fost
sufleur, un sufleur ce avea să devină celebru, aşa cum avea
în acel timp şi trupa Tardini, pe Mihai Eminescu.
Peste ani, după moartea bancherului, văduva Adelaide
Neuschotz - spirit rafinat şi cultivat, avea să găzduiască în
casele sale expoziţii de artă plastică între care şi pe cea a

153
Burada, Teodor. T., Istoria Teatrului in Moldova, Buc., Ed. Minerva, 1975. p.477

121
lui Octav Bancila, pictorul evreilor săraci din mahalaua Târgu
Cucului, din Iaşi154.
“Casele Neuschotz” care au găzduit “Teatrul Lupescu de
vodevile române”, de pe Uliţa Mare vor ramâne “în picioare”
şi la anul 1940 potrivit unui act păstrat în arhive: “Iată că, la
Iaşi, bisericii Tălpălari intrând în restaurare după cutremurul
din 1940, i se amenajează şi curtea. Ca să aibă
“deschidere”, parohul a solicitat demolarea caselor
Weinstein şi Neuschotz (construcţii din veacul al XIX-lea),
ceea ce i s-a refuzat155“. Aceste clădiri aveau să fie demolate
totuşi, după bombardamentele din 1944 ca urmare a unui
nou plan de urbanism pentru Iaşi156.

Cavaler al Ordinului „Steaua României”

Primul act normativ al noului stat suveran România votat de
Adunarea Deputaţilor la 9 mai 1877 a fost Legea de
instituire a ordinului naţional "Steaua României", sancţionată
prin Înaltul Decret nr. 1108, din 10 mai 1877, care prevedea
înfiinţarea primului ordin naţional, numit Ordinului "Steaua
României", compus din cinci grade: Cavaler (500), Ofiţer
(300), Comandor (120), Mare Ofiţer (60) şi Mare Cruce (20),
şi care stipula la articolul 1: "Ordinea Steaua României este
înfiinţată pentru a recompensa serviciile militare în timp de
resbeliu".
Se punea astfel capăt uneia din servituţile impuse
României de regimul suzeranităţii otomane, aceea a
inexistenţei unui sistem naţional de distincţii cu care să
poată fi recompensaţi cei ce aduceau servicii statului, ştiut
fiind faptul că instituirea şi decernarea unor ordine şi medalii
erau atribute ale puterii suzerane.
În ceea ce priveşte numele ordinului, au fost avute în
vedere mai multe variante, Kogălniceanu insistând pentru
cel de "Steaua Dunării" (preluând, numele unei publicaţii
unioniste pe care o editase), dar în final, Adunarea

154
Dreptu, Ruxandra, Băncilă, Ed. Meridiane, Buc., 1987, p.37-38
155
Opriş, Ioan, Monumentele istorice din România (1850-1950), Buc., Ed.Vremea, 2001. p.555
156
Kara, I., Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997

122
Deputaţilor din 10 mai 1877, optând pentru denumirea de
"Steaua României".
"Steaua României" este identică cu Ordinul "Unirii"
instituit de domnitorul Al .I. Cuza, cu diferenţa că pe avers în
centrul crucii este dispusă acvila şi circular, pe email
albastru deviza: "IN FIDE SALUS" , "ÎN CREDINŢĂ ESTE
SALVAREA", iar pe revers iniţialele domnitorului Carol I, “C I”.

Primii civili decoraţi cu ordinul "Steaua României", pentru

merite deosebite, au fost: primul ministru I. C. Brătianu şi
ministrul de externe Mihail Kogălniceanu în 22 mai 1877,
urmaţi la 2 ianuarie 1878, de preşedintele Senatului Dimitrie
Brătianu, care însă refuză decoraţia, motivând că "răzbelul
independenţei a creat Steaua României şi eu n-am avut
fericirea a lua cea mai mică parte la luptele eroicilor noştri
oşteni pentru apărarea ţării".
Primii militari decoraţi cu ordinul "Steaua României" în grad
de Cavaler au fost soldaţii Costache Ochiană şi Dinu Enache
"pentru fapte de curagiu" săvârşite în ziua de 28 aprilie
1877, cu ocazia ripostelor date bateriilor otomane care
bombardau Olteniţa, conform Înaltului Decret nr. 1263 din
30 mai 1877. Sergentul Constantin Ţurcanu, din Regimentul
13 dorobanţi, care s-a distins în luptele de la Griviţa din 27
august 1877, a fost decorat cu ordinul "Steaua României".
Tradiţia îl identifică cu simbolul eroismului ostaşului român
care l-a inspirat pe poetul Vasile Alecsandri în memorabilele
versuri din poezia "Peneş Curcanul157".

157
Samoilă, Ştefan, Primele ordine şi medalii militare româneşti. Evoluţia
Ordinului “Steaua României”, Simpozion Numismatic, Braşov, 27 noi 2003

123
Dorobanţi din Regimentul 3 dorobanţi în anul 1874

Iacob de Neuschotz a primit înalta distincţie “Steaua

României” în grad de cavaler în calitatea sa de şef şi
proprietar al “Casei de bancă Neuschotz et C.” care a
contribuit cu importante sume de bani la susţinerea armatei
române. Au mai primit “Steaua României” directorii caselor
bancare Michail Daniel şi fiii din Iaşi şi Hillel Manoah din
Bucureşti care au subscris şi ei importante sume de bani
pentru înzestrarea armatei române.
După razboi, Iacob Neuschotz a constituit un fond special
pentru ajutorarea familiilor care şi-au pierdut membri
susţinători în Războiul pentru Independenţă din 1877158.
În preajma şi în timpul războiului, România întreprinsese
eforturi vizibile pentru a asigura întărirea capacităţii ei
militare. Dacă în februarie 1877 cele 13,5 milioane de lei
afectate necesităţilor militare nu reprezentaseră decât 15,48
% din buget, suma aceasta a fost întregită, în luna mai, cu
alte 10 milioane pentru a mai fi completată mai apoi, până la
sfârşitul anului, cu încă 15 milioane. S-au făcut comenzi de
armament în străinătate, deşi aducerea armelor s-a lovit de
dificultăţi cauzate, îndeosebi, de “neutralitatea” Austro-
Ungariei şi, totodată, s-au lansat subscripţii pentru dotarea
armatei cu mijloacele de luptă necesare. Răspunzând

158
Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-1889

124
apelului lansat la 7/19 septembrie de M. Kogălniceanu, care
spusese că “ avem braţe, dar nu avem puşti”, din toate
părţile ţării au început să se strângă sumele necesare
procurării de armament. Entuziasmul poporului în susţinerea
războiului s-a materializat în subscrierea unei sume
importante pentru achiziţionarea de puşti, în temeiul căreia
se puteau cumpăra nu mai puţin de 50.000 de arme.
Ducerea războiului s-a mai întemeiat pe masive rechiziţii
însumând, în total, peste 11 milioane de lei şi pe ofrande în
valoare de aproape 10 milioane de lei. “Mari şi mici – scria
T.C. Văcărescu – işi deschiseseră inimile, avuţi şi neavuţi îşi
deznodară pungile şi ca îmbelşugate izvoare curgeau din
toate părţile concursuri iubitoare, sprijine darnice şi
mărinimoase” O subliniere specială merită efortul de
cărăuşie al ţărănimii, care a pus la dispoziţia armatei peste
200.000 de care de transport. De asemenea din provinciile
româneşti supuse dominaţiei austro-ungare au sosit în ţară
importante ajutoare în bani şi în bunuri, cu toate că
autorităţile au interzis funcţionarea organizată, prin
comitete, a acţiunilor de subscriere…
Dintr-o scrisoare datată Iaşi, 11 sept. 1877 semnată de Maria
Rosetti-Rosnovanu vicepreşedinta Comitetului “Doamnelor
din Iaşi” şi expediată Doamnei Elisabeta, afăm pe lângă date
despre dezbinarea din sânul comitetului şi informaţii despre
strângerea şi trimiterea unor sume de bani în folosul oastei
române angajată în Răsboiul pentru Independenţă. Maria
Rosetti-Rosnovanu menţionează că o a treia tranşă de bani,
în sumă de “7.400 de franci a fost încredinţată dlui bancher
Neuşotz spre a fi încasată la Casa Măriei Voastre” Bani erau
destinaţi Spitalului de campanie de la Turnu-Măgurele.
Baronul Neuschotz avea deschise la banca sa din Iaşi liste de
subscripţie pentru susţinerea armatei române în razboiul
contra turcilor159.
În acelaşi timp, locuitorii maghiari, germani, evrei, din toate
provinciile româneşti, şi-au manifestat simpatia faţă de
cauza poporului român, sprijinind material lupta pentru

159
Documente privind istoria României, Războiul pentru Independenţă, vol. 3/6, Buc., Ed Academiei, 1954
p.166

125
independenţă, unii participând chiar în unitaţile româneşti şi
în serviciul de Cruce Roşie160.
În pofida marginalizării lor, evreii au putut dovedi profundul
lor ataşament faţă de România în timpul Războiului de
Independenţă. Recrutaţi în cadrul armatei române ca “
locuitori ai ţării”, ei au reprezentat în timpul ostilităţilor din
1877-1878 un efectiv de 888 de soldaţi, din circa 35.000 cât
totaliza armata română pe câmpurile de lupă. Evreii s-au
distins în mod strălucit, iar exemplul lui Mauriciu Brociner,
sergent al regimentului 8, de linie, care a dovedit în atacul
de la Griviţa un curaj remarcabil şi unde a fost grav rănit, a
ocupat un loc deosebit în comunicatele de razboi.

Citat pe ordinul de zi al armatei, M. Brociner a

primit Medalia “Virtutea militară” cl. I, iar din partea
comandamentului rus ordinal “Sfântul Stanislav”. Numeroşi
ostaşi evrei au fost decoraţi, iar numele lor au apărut după
război pe listele publicate în Monitorul Oficial.
Pe tot cuprinsul ţării, comunităţile evreieşti au contribuit pe
larg la efortul de război. “Jurnalul de Bucureşti” din 20
septembrie 1877 informa că populaţia evreiască a contribuit
la crearea unui mare spital de câmp la Cotrocenii capitalei,
punând în evidenţă rolul doctorilor Sigismund Steiner şi
Solomon Halfon. Comunitatea evreilor din Iaşi a creat la
Turnu-Măgurele, în apropierea frontului, un spital
“ambulant”, în vreme ce “Societatea Filantropică Infrăţirea
Zion” a organizat şi înzestrat o întreagă ambulanţă,
alcătuită din numeroase care. Plecată din Bucureşti la 26
iunie 1877, această ambulanţă a acordat îngrijiri răniţilor din
luptele de la Plevna şi Vidin. Ea era însoţită şi de medici (ca
doctorul I. Lebell şi farmacistul Mauriciu Seil), ca şi de
studenţi în medicină, între aceştia A. Weinberg-Vianu, tatăl
160
Dan Berindei, Cucerirea independenţei (1877-1878), Ed. şt. şi encicl., Buc., 1977 p.83-85

126
esteticianului, istoric literar şi creator de şcoală,
academicianul Tudor Vianu. Pentru faptele sale de eroism,
sergentul sanitar Leizer Mendel a fost printre primii decoraţi
cu ordinul “Steaua României”, cu gradul de cavaler;
activitatea membrilor ambulanţei a fost lăudată de
comandantul celei de-a treia divizii, generalul George
Anghelescu, întregul ei personal fiind decorat. Şi multi alţi
medici evrei s-au remarcat prin eforturile lor de a salva vieţi
omeneşti: să mai amintim aici câteva nume: Wertheimer,
Mihael şi Almogen; acesta din urmă, originar din Huşi, a fost
inventatorul unei brancarde speciale, adoptată de
ambulanţele române şi ruseşti161.

Templul Beth-Iacob
„După anul 1863 Iacob Neuschotz începe să fie cunoscut
pentru multele sale acte de filantropie. Unul dintre acestea
făcut în folosul coreligionarilor săi a fost construcţia şi
întreţinerea pe cheltuiala sa, în curtea caselor sale din Iaşi, a
unui lăcaş de rugăciune, Templul “Beth-Iacob“. Act de
generozitate izvorât din dragostea sa pentru Dumnezeu dar
şi din dorinţa de a “înlătura fanatismul care era atunci în
floare la israeliţii moldoveni şi să o rupă cu obiceiurile urâte
ale havrei162.” (HÁVRĂ, havre, s.f. (Rar) Sinagogă. – Din tc.
havra)

161
Carol Iancu, Emanciparea evreilor din România, Buc., Ed Hasefer, 1998 p.28-29
162
Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-1889

127
 Templul Beth-Iacob a cărui piatră fundamentală a fost pusă
la 13/25 mai 1865, a fost primul aşezământ de cult al
iudaismului reformat… A fost iniţial un templu al
protipendadei iudaice ieşene în care predicile se ţineau în
limba română şi care treptat, a devenit accesibil unor pături
mai largi. Templul dispunea de o orgă asemenea altor
lăcaşuri de cult mozaic, moderne.
Între enoriaşii şi epitropii săi întâlnim nume de prestigiu ale
evreimii ieşene: H. Tiktin, Ph. Byk, M. Gelber, S. Rapaport, L.
Damsker ş.a.
Militant activ pentru emanaciparea israeliţilor moldoveni,
Iacob Neuschotz a fost adeptul noului curent din iudaism
care dorea să arate că “populaţiunea israelită înţelege în
sfârşit că nu mai poate rămâne incultă şi izolată în mijlocul
popoarelor civilizate163“
În revista pariziană “Archives Israelites “ de la 1 Nov. 1865
erau publicate următoarele rânduri: “O corespondenţă
trimisă de la Jassy (Moldavie) ne dă informaţii despre
activitatea filantropică desfaşurată de Dl. Neuschotz,
bancher în acest oraş, şi despre serviiciile pe care acesta le
aduce importantei comunităţi din oraş. Fundaţiile a căror
iniţiativă aparţine acestui onorabil finanţist au valoare şi
caracter încât iudaismul universal trebuie informat despre
acestea.

163
Sanie, Liviu, Sanie, Şeiva, Două Lăcaşuri de cult ieşene, în SAHIR, vol. 10, Buc., Ed. Hasefer, 2007 p.
56-61

128
Dl. Neuschotz a ridicat pe propria sa cheltuială o casă de
asigurări şi împrumut, a construit un templu splendid, după
un model de la Viena, unde serviciul religios se desfaşoară
după un rit dintre cele mai perfecţionate; acesta este
celebrat întotdeauna pe cheltuiala sa fiind inaugurat la 15
septembrie, şi a adus pentru a fi condus un predicator distins
căruia îi furnizează el însuşi numirile.
Efectul acestor fundaţii a fost considerabil; s-a simţit o
emoţie favorabilă chiar în cercul societăţii creştine, încă
pătrunsă de resentimente contra evreilor. De fiecare dată,
într-adevăr, când operele filantropice sunt desfăşurate pe
scară largă de către evrei, opinia publică dă dovadă de
disponibilităţi mai drepte în legătură cu evreii şi
iudaismul164.”
Printre slujitorii templului s-a numărat şi ilustrul rabin Iacob
Itzhak Niemirower (1872- 1939). Originar din Galiţia,
(actualmente în Ucraina), Niemirower a fost teolog şi filosof
care a îndeplinit funcţia de şef-rabin al comunităţilor
evreieşti din Vechiul Regat şi apoi din România Mare (1921-
1939)165.

164
Archives Israelites, vol. 26, tom.XXVI, Paris, 1865. p. 923, 928-929
165
Mitican, Ion, Evreii din Tîrgu Cucului..., Ed. Tehnopress, Iaşi, 2005 p. 223

129
După studii universitare strălucite de filosofie, istorie şi
orientalistică făcute la Berlin în paralel cu cele de teologie la
Seminarul teologic neo-ortodox de rabini din Berlin,
Niemirower şi-a luat doctoratul cu "Magna cum laude" la
Universitatea din Berna, în Elveţia. În anul 1896 vine la Iaşi,
unde s-a văzut confruntat cu ostilitatea cercurilor
tradiţionaliste şi hasidice care îl considerau un fel de rabin
„reformat”. La Iaşi a funcţionat mai întâi ca rabin şi
predicator (darshan) la sinagoga modernă „Beit Yaakov”,
cunoscută şi ca Templul „Iacob Neuschatz”, dr. Niemirower
impunându-se curând în comunitatea ieşeană prin spiritul
modern, deschis spre lumea exterioară dar şi loial tradiţiei
iudaice, atitudine care i-a permis să fie în cele din urmă ales,
în anul 1908, ca prim-rabin al însemnatei comunităţi
evreieşti din capitala Moldovei166.
Niemirower urmărea unirea iudaismului religios cu cel laic. A
fost primul rabin din Iaşi care a introdus serviciul divin
pentru elevii şcolilor evreieşti şi un curs de istorie a evreilor
pentru elevii evrei din şcolile secundare ale statului (1898).
Tot la Iaşi a întemeiat Ateneul popular “Toynbee-Hall”, la
care a ţinut
conferinţe despre iudaismul cultural. El a introdus acest
termen în
România dezvoltând o concepţie specială în acest domeniu.
A militat pentru apropierea între evrei si creştini, pentru
relaţii intelectuale între ei. A afirmat că este rabin de tip nou,
un intelectual care caută şi apropie de iudaism alţi
intelectuali evrei şi creştini. A fost Rabin al României în
perioada 1936-1939167.
Într-o conferinţă ţinută în 1907, la Iaşi la “Toynbee-Hall”
despre istoria comunităţii israelite de aici rabinul Niemirower
se referea şi la un înaintaş al său la amvonul Templului Beth
Iacob “reprezentantul rabinatului, partizan al progresului,
predicatorul inimos Antoine Levy. El a funcţionat mai întâi la
Bucureşti şi venind la Iaşi în serviciul evreilor din toată ţara a
fost angajat la Templul Neuschotz… A fost cel dintâi care s-a
ridicat contra juramantului aşa numit “More Judaico”…
166
G. Wigoder - Evreii în lume, Dicţionar biografic, redacţia română - Viviane Prager, Hasefer, Buc., 2001
167
Baruch Tercatin, Lucian-Zeev Herscovici, Prezente rabinice in perimetrul românesc, Buc.,Hasefer,2008
p. 411-413

130
Antoine Levy s-a născut în Alsacia; a fost un bun patriot
francez şi a părăsit Iaşii, după cum singur povesteşte, când
francezii au pierdut această provincie şi întreaga Franţă era
îndoliată, şi fiul îndepărtat s-a simţit îmboldit de a se
întoarce în patria nenorocită. După o pauză mai lungă veni
în locul său [la Templul Beth Iacob] rabinul Taubes, un
predicator bine dotat…
Rabinul Niemirower spunea în anul 1907: „În Iaşi avem acum
două sinagogi mari, un templu mic [Templul Neuschotz], mai
multe case de rugăciuni şi peste o sută de “odăi” de
rugăciune… Este de lăudat că în anii din urmă se remarcă
mai multă îngrijire pentru partea sinagogii în care se roagă
femeile… şi că se dă mai multă importanţă predicei…
Mulţimea caselor de rugăciune creiază şi un proletariat
cultural, care se numară cu sutele. Pe de o parte suntem
mândri când un simplu cizmar posedă atâtea cunoştinţe
încât poate funcţiona drept cantor, şi auzim cu plăcere că el,
înaintea sărbătorilor mari, în timpul muncii manuale, se
pregăteşte împreună cu calfele sale pentru cântările ce va
aduce Domnului în zilele sfinte; pe de altă parte însă, e trist
că din cauza acestei stări de lucruri comunităţile mici,
sinagogile, nu sunt în stare a-şi întreţine clerul şi a angaja
cantori demni sub toate punctele de vedere168.”

O descriere a Templului Neuschotz în pagini de istorie sunt

scrise în anul 1939 şi de H. Gherner şi Beno Wachtel în
“Evreii ieşeni în documente şi texte“: “Între cele 152
sinagogi din Iaşi, ce servesc la oficierea diferitelor servicii
religioase este şi templul „Beth-Iacob", zidit în anul 1865 de
168
Niemirower, I., Ochire asupra istoriei comunităţii israelite din Iaşi. Conferinţă ţinută la Toynbee Hall în
Iaşi, Buc., Tipografia „Speranţa”, 1907

131
către baronul de Neuschotz. Situat în centrul oraşului, în
Templu la început nu se aflau decât 84 jeţuri pentru bărbaţi
şi înconjurat de un balcon în care se aflau 50 jeţuri pentru
femei. Condus de 7 epitropi aleşi de enoriaşii templului până
la 1897, iar de la această dată numiţi de către Adelaide
Neuschotz, văduva defunctului Neuschotz.
Aci veneau să se închine între alţii cunoscutul Bik
întemeietorul şcoalelor israelito-române, M. Schnürer, Dr. H.
Tiktin şi alte mari figuri evocatoare, interesante pentru
istoria evreilor din Iaşi.
Pereţii templului sunt ornaţi de un act însemnat – un
document al Iaşului evreo-pământean şi anume de
următoarea invitaţie a lui Neuschotz către comitetul „Uniunii
israelite” să ia parte la punerea pietrei fundamentale a
templului său, în traducere:
„Vă invit respectuos a lua parte la punerea pietrei
„fundamentale a casei de rugăciuni, ce va avea loc la 11
ceasuri precis înainte de amiază.”
Iaşi. 13/25 Mai
1865
(ss) Neuschotz
Domnilor fondatori ai comitetului Uniunei:
A. Wecsler, Dr. Landsberg, B. Kahane, S. Reichler, B.
Rapaport, S. Goldenthal.
Templul luând însă o dezvoltare mai mare prin faptul
democratizării sale, căci unde înainte vremuri era destinat
pentru pătura suprapusă, astăzi în templul „Neuschotz" are
acces oricine, conducătorii actuali au simţit nevoia de a-l
mări. Într-adevăr, în anul 1935, templul este mult mărit, fiind
astfel posibil să deservească nevoile enoriaşilor săi.
Dealtmintrelea a mai avut loc o reparaţiune mare în anul
1913, suma necesitată fiind donată de D-na Adelaide de
Neuschotz. Printre cei care s-au ocupat atunci cu îngrijirea
templului, însemnăm pe Arnold Kasner, Solomon Rapaport,
Moses Schärtzer, Solomon Ornstein şi Cohos, iar din foştii
epitropi însemnăm: Schwartzfeld, Iulius Adolf, Ph. Byk, Moritz
Gelber, M. Schnürer, Dux, Lazar Damsker ş.a.
O atenţiune deosebită pentru acest lăcaş de rugăciune a
avut Adelaide de Neuschotz.

132
Astfel în 1910, când D-sa vinde casa familiei din Iaşi, strada
Golia No. 83 şi 85 astăzi Cuza Vodă, exclude din această
vânzare Templul căruia îi rezervă un loc de împrejmuire care
se întinde până la linia de aliniere după Decretul Regal din
1897 şi un drept de servitute pentru Templu de a avea acces
prin curtea imobilului vândut până ce se va realiza
exproprierea şi când Templul va căpăta faţada chiar la
strada ce se va deschide.
Acest lăcaş a fost vizitat de Domnitorul Carol I în ziua de 19
iunie 1867169.”

Ca un document al timpului reproducem după ziarul

“Progresul” No. 46 din 24 Iunie 1867 relatări despre această
vizită.
„… După aceea pe la 11, Înălţimea Sa a mers în urma unei
invitaţiuni din partele, la Sinagoga Israelită unde s-a cântat
un Te-Deum compus în limba română, şi s-a ţinut de
asemenea în româneşte discursul următor:
“Prea înălţate Doamne !
Comunitatea israelită din Iaşi, pătrunsă de cel mai adânc
respect reînoind în locaşul lui Dumnezeu urări pentru buna
venire a Măriei Voastre, plecat vă roagă să-i permiteţi a
depune Alesului Naţiunei sentimentele sale de amor, de
credinţă şi de devotament.

169
Gherner H, Wachtel Beno, Evreii ieşeni în documente şi fapte, Iaşi, Tip. Opinia, 1939 p. 170-174

133
Dea Dumnezeu ca spiritul de dreptate, de pace şi de
adevărul care domneşte şi în ţară, de unde a plecat
Providenţii a ne hărisii pe un Suveran, să se scoboare şi
deasupra iubitei Patriei noastre, să o pătrundă, să o vizieze,
fiindu-i de ajutor la fericirea regeneraţiunei ce o aşteaptă
sub augusta umbrire a Măriei Voastre.
Sperăm cu toţii în Clemenţa a Tot Puţintelul, că renaşterea
aceasta, va crea o epocă mântuitoare, un traiu salutariu
pentru ori cine locuieşte pe solul român, dacă numai îl va
îmbrăţişa cu căldură, dacă numai îl va iubi cu ardoare şi cu
abnegaţiune.
Har şi lumina cerească să fie cu Tine o Prea înălţate
Stăpâne !
Dumnezeu să bine cuvânteze pe România!
Dumnezeu să dea putere, sănătate şi zile îndelungate
Alesului Naţiunei, pre iubitului nostru Domnitor, Alteţei Sale
Serenisime Carol I. Să trăiască Măria Ta170 !

Sinagoga era splendid împodobită, sute de tinere copile şi

copii în vestminte albe şi cu bucheturi de flori în mână erau
înşiraţi pe amândouă părţile pe unde a trecut înălţimea Sa.
Toţi israeliţii prezenţi erau în cea mai bună ţinută şi partida
reformanistă a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a proba
că populaţiunea israelită înţelege în sfârşit că nu mai poate
rămânea incultă şi izolată în mijlocul popoarelor civilizate"...

170
“Progresul”, Iaşi, No. 46, 24 Iunie 1867

134
Am dat această relatare pentru a se vedea cum au înţeles
şi bătrânii să se manifeste faţă de conducătorul ţării171.”

*
Acest lăcaş, cum am spus, ţine loc de templu. Aici se oficiază
Te-deumurile, aici populaţiunea vine să manifesteze, ori de
câte ori are prilej, dragostea de neam, dragostea de patrie,
iubirea de REGE.
Pe placa de marmoră aşezată în incintă vedem că Templul a
căpătat persoana juridică, că a fost refăcut şi mărit sub
conducerea comitetului compus din d-nii : Filip Schiller,
preşedinte, Jacob Hirschensohn şi Zalman Grossman
vicepreşedinţi, W. Goldstein secretar general, Josef Ghetzler
casier şi Dr. Milian şi Iacob Smotrici membrii.172“
“Se cuvine, de asemenea, de subliniat sprijinul permanent
care l-a avut Templul şi după decesul lui Iacob Neuschotz în
1888 din partea Adelaidei de Neuschotz, a doua soţie a
bancherului.
Templul Beth Iacob a fost mai mult decât un lăcaş de cult
obişnuit. Până la distrugerea sa de bombardamentele din
timpul celui de al Doilea Război Mondial, era locul în care se
oficiau Te-Deumurile şi manifestări care ilustrau patriotismul,
devotamentul pentru idealurile democratice ale membrilor
obştii evreieşti ieşene.173”
Corespondentul ziarului “ Liberalul” la Iaşi, consemna pentru
numărul special dedicat lui 10 Mai 1886: ”S-a oficiat cu
ocaziunea zilei de 10 Mai la templul israelit Beth Iacob un
serviciu divin. D.D.S. Tauber, rabinul din localitate, a ţinut cu
multă eluquenţă o predică în limba germană despre datoria
fiecaruia de a iubi patria şi de a respecta pe Suverani, iar d.
cantor Honigmann a rostit o scurtă rugăciune în limba
românească, la sfârşit corul a intonat imnul naţional174.”
În tabelul întocmit de Chestura Municipiului Iaşi, cuprinzând
sinagogile existente în perioada 1900-1920 este menţionat şi
Templul Coral Beth - Iacob (I. Neuschotz) construit în 1865 şi
reparat în 1880 facându-se menţiunea “ Este considerat
171
Ibidem
172
Gherner H, Wachtel Beno, Evreii ieşeni în documente şi fapte, Iaşi, Tip. Opinia, 1939
173
Sanie, Liviu, Sanie, Şeiva, Două Lăcaşuri de cult ieşene, în SAHIR, vol. 10, Buc., Ed. Hasefer, 2007
174
„Revista israelită”, Buc., nr. 9, 1 iunie 1886 p. 232

135
sinagogă principală şi în zilele de sărbătoare slujeste rabinul
principal” Tabelul a fost întocmit în 1939 şi cuprindea 68
aşezăminte de cult evreieşti175.

Palatul Neuschotz
Situată pe strada Mare, astăzi Piaţa 14 Decembrie 1989, Nr.
2, impunătoarea clădire ce a aparţinut cândva baronului
Iacob de Neuschotz este astăzi proprietatea firmei Select-
Grup S.A. care a făcut lucrări de consolidare şi restaurare şi
adăposteşte un hotel cu restaurant ce redau frumuseţea şi
luxul de odinioară ale edificiului.
În lista monumentelor de arhitectură şi de patrimoniu
naţional, clădirea este încadrată în categoria “palate şi
conace “ sub numele “Palatul Neuschotz, azi Restaurant
Select”, cod LMNI IS-II-m-B-03838.176
O istorie cu o descriere a palatului pentru site-ul Direcţiei
pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a
judeţului Iaşi a fost făcută de dr. Cătălina Mihalache
cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie "A. D. Xenopol" din
Iaşi care, subliniază, în mod special, personalitatea
remarcabilă a celui care a imaginat, construit şi a fost primul
stăpân al acestui edificiu - baronul Jacob de Neuschotz:

Palatul Neuschotz la
1932
175
Evreii din Romania (1900-1920) Fast si nefast intr-un rastimp istoric, vol.2, Buc., Ed. Hasefer, 2003
p.288, 491
176
Gîlea, Ctin., Monumente din municipiul şi judeţul Iaşi. Ghid bibliografic, Iaşi, Biblioteca Municipală,
1969

136
“La mijlocul secolului al XIX-lea (după 1849, dar înainte de
1866), bancherul Iacob Neuschotz (Jacques de Neuschotz),
cunoscut şi ca mare binefăcător al comunităţii evreeşti din
Iaşi (I.Niemirower:1907, p.26), avea aici o locuinţă
impozantă. Era, se pare, şi sediu al afacerilor proprii, el
preferând să locuiască efectiv, cel puţin în ultimii ani de
viaţă, în vila sa „Mon Repos”, din Copou (Viaţa lui Iacob de
Neuschotz:1889, p.28) - cumpărată de la Mihail
Kogălniceanu. Deţinea, oricum, mai multe imobile în oraş: pe
Strada Mare (Ştefan cel Mare), unde a fost amenajat aşa-
numitul hotel „de Nord” (N.A.Bogdan:2004, p.297), pe
Strada de Jos, unde s-a înfiinţat „Orfelinatul Iacob şi Fanny
Neuschotz” (Acte concernând fundaţia Casei de
Orfani...:1914, p.6) şi altele. Ascensiunea lui Iacob Neuschotz
ca bancher şi mare om de afaceri a devenit vizibilă după
1849, când l-a împrumutat pe domnitorul Mihail Sturza cu
6000 de galbeni (Viaţa lui Iacob de Neuschotz:1889, p.7). În
1866, împreună cu Dimitrie Cozadini, a înfiinţat „Societatea
de asigurări România”. Câştigând încrederea unor oameni
importanţi din ţară şi din străinătate, a prosperat continuu,
devenind, în acelaşi timp, un filantrop exemplar. Primul său
act de generozitate a fost construirea unui templu mozaic.
Dar primăria oraşului se opunea ridicării unui edificiu de cult
străin „pe locul din apropierea unei biserici creştine (peste
drum de biserica Sf. Dumitru Balş)” (Viaţa lui Iacob de
Neuschotz:1889, p.11). A fost însă de acord cu ideea ca
marele bancher – care arbora şi titlul de baron austriac - să
îşi construiască un spaţiu de rugăciune propriu, în curtea
locuinţei sale din apropiere. Aşa a fost construit templul
Beth-Iacob, în curtea caselor lui Neuschotz, dar cu faţada
spre stradă (Viaţa lui Iacob de Neuschotz:1889, p.11), între
1865 (I.Kara:1997, p.75) şi 1867 (I.Mitican, f.a., p.223).
Bombardat la 1944, templul a fost apoi demolat, în procesul
de sistematizare a cartierului (I.Kara:1997, p.75). Deci, la
mijlocul anilor `60 ai secolului XIX, bancherul avea aici o
locuinţă suficient de mare pentru a îndreptăţi construcţia
acestui templu. Totuşi, este prea puţin probabil ca el să fi
deţinut aici un imobil de proporţii, înainte de consacrarea sa

137
deplină ca mare bancher, în 1849. Stilul decorativ, aşa cum
a fost el recent restaurat, trimite la o epocă ulterioară, din
ultimul sfert al veacului. Relatarea celor petrecute în 1888,
la înmormântarea sa, insistă asupra ceremoniilor care au
avut loc la „palat” (Viaţa lui Iacob de Neuschotz: 1889,
p.28,29, 31,32). Succesul proprietarului în afaceri, care „s-a
înălţat dintr-un unghiu întunecos al târguşorului Herţa, într-
un palat splendid din Iaşi” era, în ochii contemporanilor,
ilustrat în bună măsură chiar prin frumuseţea acestui
edificiu. Se poate deci presupune că respectiva clădire avea,
cel puţin în anii 1880 – atunci când tocmai începuse să se
impună şi la noi stilul eclectic - o formă de-a dreptul
impresionantă, apropiată poate celei de astăzi. La 1913 deja
se vorbea despre „fostele case” din strada Cuza Vodă ale
bancherului (N.A.Bogdan:2004, p.245), căci în 1910 au fost
vândute Administraţiei Financiare (I.Mitican, f.a., p.223). O
vreme au funcţionat aici magazine (Aurora Fecheci:2003, p.
163). Dar cea mai stabilă imagine postbelică a clădirii se
asociază cu aceea a hotelului Select, care a devenit un reper
important din centrul oraşului.
În prezent, edificiul are două laturi perpendiculare, una
având faţada spre Piaţa „14 Decembrie 1989”, iar cealaltă
spre strada Cuza-Vodă, în apropiere de Piaţa Unirii. Aripa
dinspre Cuza-Vodă are un gang de intrare în curtea
interioară. Îmbinarea celor două laturi, într-o formă rotunjită,
este marcată suplimentar printru-un grup statuar
antropomorf, dispus la nivelul acoperişului. Clădirea are un
parter înalt şi un etaj mansardat. Ferestrele mari ale
parterului, arcuite la partea superioară, sunt încadrate cu
largi chenare decorative. Şi cele de la nivelul superior, mai
mici, sunt marcate printr-o decoraţie geometrică şi vegetală.
Recent restaurată, construcţia se remarcă prin contrastul
dinamic al culorilor, aşa cum alternează ele datorită
decoraţiilor albe, în relief, din ipsos, tencuielii zmeurii în praf
de piatră şi acoperişului metalic brun. Stilul arhitectural
ilustrat aici, ca şi în alte „locuinţe burgheze” de secol XIX,
cum ar fi casa profesorului Gh. Bogdan de pe strada
Berthelot din Copou sau casa Wachtel de pe bulevardul
Independenţei, este considerat a fi „eclectic” de „şcoală

138
franceză” (Aurora Fecheci:2003, p.162, 163). Specific
arhitecturii româneşti din ultimele două decenii ale secolului
al XIX-lea, îmbină unele tradiţii locale cu influenţe din Austria
şi din Franţa (Aurora Fecheci:2003, p.163), fiind deopotrivă
întâlnit în construcţia unor edificii publice ca şi a unor
locuinţe particulare mai pretenţioase177.”

Palatul “Neuschotz”, azi.

În clădirea în care funcţiona la parter “Cassa de

bancă Neuschotz et C” s-a aflat un timp redacţia
gazetei “Liberalul”, redacţie în care a poposit uneori
Ion Creangă. Tot aici se strângeau fonduri pentru a fi
trimis poetul Mihai Eminescu la tratament, la Halle.
(“Liberalul” 18 iulie 1887.)
Peste drum de Palatul Neuschotz se găseau în acea
vreme celebrele magazine de coloniale ale fraţilor
Lyb178.
În 1923, Rudolf Suţu în “Iaşii de odinioara”,
amintindu-şi de “negustorimea de odinioară”, scria:
“Casa de banca Neuschotz, a fost unde astăzi e
Administraţia Financiară. Birourile se aflau la etajul
de jos, iar sus şedea baronul de Neuschotz. În fiecare
Sâmbătă, baronul împărţea la săraci, pâine şi bani.
177
Site Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a judeţului Iaşi
178
Lucian Vasiliu, Prin Iaşii de odinioară, Iaşi, Cronica, 1995

139
Se aşeza în balconul caselor sale, care era pe atunci
deasupra unei bolte, sub care treceau trăsurile şi de
aici el singur făcea pomană la săraci.
Soţia baronului, d-na Neuschotz, era o distinsă
femeie, în relaţii cu lumea bună din Iaşi, din acele
vremuri. Era foarte cultă. Amândoi soţii, au creiat
orfelinatul şi templul care le poartă numele. În timpul
verii, ei îşi petreceau timpul la vila lor din dealul
Copoului, fostă Cogălniceanu, actuala proprietate a
dlui. Mihai Sadoveanu.
În etajul de jos al caselor Neuschotz se afla şi vechea
antiquarie Kuperman.179“

Ar fi un act de recunostinţă şi de onoare acordate marelui

filantrop, ca pe această clădire să existe măcar o placă cu
câteva cuvinte încrustate amintind de Jacob de Neuschotz,
iar în elegantul hol, să te întâmpine portretele celor care au
făcut cinste urbei: “soţii Adelaide şi Jacob de Neuschotz”.
Un memorial închinat familiei filantropului Iacob Neuschotz a
fost inaugurat în anul 1921 lăngă Munchen, monument ce va
fi înfăţişat într-un alt capitol al cărţii.
Cât despre celălalt rând de case ale lui Neuschotz situate pe
Strada Mare în care era hotelul de Nord şi unde a funcţionat
“Teatrul de vodeviluri româneşti Ioan Lupescu” această
clădire mai era cunoscută în secolul XIX şi sub numele de
“casele Miculli” după proprietarul anterior al acestora, în
timpul căruia a adăpostit un magazin de lux. Clădirea cu
179
Suţu, Rudolf, Iaşii de odinioară, vol. 1-2, Iaşi, Lumina Moldovei, 1923-1928, p.140

140
pricina a fost construită la începutul secolului XIX de familia
Cantacuzino. O gravură de la anul 1844, atribuită lui J. Rey
ne înfăţişează această clădire în prim plan, de pe “uliţa cu
pavele de lemn”, în plan îndepărtat - clădirea Academiei
Mihăilene.

J. Rey - Uliţa cu
pavele de lemn

Vila “Mon Repos“

Un alt imobil, din multe altele ce au aparţinut lui Jacob de
Neuschotz a fost “Vila Mon Repos” situată în podgoriile
Copoului, la poalele pădurii Breazu, la capătul “Podului
Verde”(Copoul de astăzi), locul de unde avea să părăsească
această lume, la 25 august 1888.

141
Casa a fost construită de familia Kogălniceanu în 1842, cu
meşteri aduşi din Italia. Grele probleme financiare l-au
obligat pe Mihail Kogălniceanu să vândă casa în anul 1867.
În patrimoniul istoric şi arhitectural al jud. Iaşi clădirea este
menţionată la categoria “case ale personalităţilor ieşene”
sub denumirea “Casa M. Sadoveanu”, cod. IS-II-m-B-03698.
În anul 1918, Mihail Sadoveanu şi fratele său, Vasile, devin
proprietarii vilei până în anul 1936, când scriitorul se va
muta la Bucureşti. Aici a fost deschisă, începând din anul
1980, “Casa memorială Mihail Sadoveanu”. În acest loc
Sadoveanu va scrie aproximativ 35 din operele sale, dintre
care amintim: Venea o moară pe Siret (1925), Hanul-Ancuţei
(1928), Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă (1929),
Baltagul (1930), Creanga de aur şi Locul unde nu s-a
întâmplat nimic (1933), Viaţa lui Ștefan cel Mare, două
volume din trilogia Fraţii Jderi, etc. Acelaşi imobil mai este
cunoscut şi sub numele de “Vila cu turnişor pătrat”.

Vila “Mon Repos”.

Istoria acestui loc, prin care s-au perindat nume de

rezonanţă pentru cultura românească, precum George
Topârceanu, Otilia Cazimir, Sergiu Celibidache, Ionel şi Al. O.
Teodoreanu, Gala Galaction, D. D. Pătrăşcanu şi atâţia mulţi
alţii, ne-a rămas de la istoricul ieşean Dan Bădărău (1893-
1968), pasionat şi îndrăgostit de “Iaşii vechilor zidiri”:
“La 1834 nu se afla încă pe acest loc decât o vie a agăi
Kogălniceanu în mijlocul vechilor podgorii ale Iaşilor, despre

142
care se pomeneşte în cronici, căci războaiele nu le-au ocolit
şi nu o dată s-au dat lupte printre vii. Mihail Kogălniceanu
avea în oraş o casă spaţioasă, care mai există şi astăzi; dar
el a hotărât să dea curs fanteziei sale şi să-şi clădească o
vilă în mijlocul podgoriei, aproape la porţile Iaşilor. Şi tot el
este acela care a avut ideea să ridice turnul în patru muchii
din care cuprinzi cu vederea Moldova cu tot latul ei, din
valea Prutului şi până la Ceahlău…
... la 1856 vila era înfiinţată de mai mulţi ani. Lovit de una
din acele jene financiare strigătoare care erau lucru curent la
el, fostul adjutant domnesc o dăduse cu chirie... Când Mihail
Sadoveanu a dobândit proprietatea la 1919, împreună cu
fratele său Vasile, vila nu se afla, în special în interior, în
înfăţişarea exactă în care fusese clădită. Mihail Kogălniceanu
o vânduse în cele din urmă bancherului milionar şi baron
austriac Neuschotz, care a înfrumuseţat-o, introducând
parchete înstelate, precum şi ferestre şi uşi aduse de la
Viena. Pe acestea din urmă, Neuschotz n-a uitat că se
cuvenea să le orneze cu câte o coroană de baron; iar aceste
embleme, Sadoveanu s-a grăbit să le înlăture, la rândul său.
Şi tot din timpul lui Neuschotz este şi sala de baie de
patrician roman, în plăci de faianţă, cu mica ei piscină
îngropată în planşeu.
... Întâmplarea a voit ca Mihail Sadoveanu să păşească în
noua sa casă de la Copou, în 1919, într-un moment în care
George Enescu era pe punctul de a se deslipi de o reşedinţă
care îi devenise dragă şi în care compusese şi cântase timp
de trei ani, când se stabilise momentan în Iaşi de pe urma
celui dintâi război mondial. Vreme de mai multe luni de zile,
Euterpe şi Erato au prezidat deci amândouă într-o aceeaşi
casă. În cele din urmă însă, muza lui Mihail Sadoveanu a
rămas să stăpânească singură şi, timp de două decenii a
vieţuit nestingherită în acest cadru, inspirându-l pe cel mai
mare prozator al poporului nostru. În 1947, Mihail Sadoveanu
a donat domeniul Institutului de Agronomie din Iaşi. Castelul
cu turn cunoaşte acum o nouă etapă a istoriei sale. Dar
nimeni şi nimic nu ar izbuti vreodată să alunge din aceste

143
locuri umbrele luminoase chemate la viaţă de uriaşul
maestru al literaturii româneşti şi născute nemuritoare180."
La 6 noiembrie 1980, casa de la Copou cunoaşte momentul
sărbătoresc al inaugurării sale ca Muzeu Memorial "Mihail
Sadoveanu". Sunt prezenţi la festivitate: fiica scriitorului,
Profira Sadoveanu, soţia sa, Valeria Sadoveanu, I.P.S.
Teoctist, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei scriitori şi oameni
de cultură, oficialităţi din Iaşi, un numeros public. Gazde sunt
muzeografii Muzeului Literaturii Române din Iaşi, cei care, cu
efort şi stăruinţă, au dat clădirii destinaţia şi înfăţişarea de
astăzi. Alături de ei, domnul Constantin Mitru, cumnatul şi
secretarul marelui scriitor, fără iniţiativa şi contribuţia căruia
acest lăcaş al memoriei noastre culturale poate că n-ar fi
existat. Ansamblul sculptural (autor Dan Covătaru) din
grădina muzeului păstrează cu pioşenie urna funerară cu
rămăşiţele pământeşti ale Valeriei Sadoveanu. Dorinţa
scriitorului de a-şi afla odihna veşnică în acest loc nu s-a
înfăptuit încă. Reamintim cuvintele sale, rostite la 6 februarie
1938, cu prilejul conferirii de către Universitatea ieşeană a
titlului de doctor "honoris causa": "Oriunde m-ar purta
valurile vieţii, dumneavoastră ştiţi că mă întorc aici aşa cum
albina, după ce explorează câmpia şi cerul, se întoarce la
roiul său, fără de care nu poate trăi. Nădăjduiesc ca şi
popasul meu din urmă, cel definitiv, tot aici va fi. Doresc ca
acest popas să fie cât mai întârziat, surprizele existenţei şi
fragilitatea fiinţei noastre l-ar putea face, însă, şi foarte
apropiat181."
Profira Sadoveanu, al treilea copil din cei zece ai lui Mihail
Sadoveanu, care nu a fost doar o fiică pentru tatăl său ci şi
secretar literar, editor, arhivar, corector, traducător îşi
aminteşte cu plăcere anii petrecuti la Iaşi, în vila de la
Copou, alături de ilustrul său părinte. În volumul de amintiri
“Destăinuiri” găsim un capitol intitulat “Casa de la Copou“:
“N-aş putea spune cum arăta, la început, casa de la Copou,-
astăzi Muzeul Mihail Sadoveanu - vilă ridicată de Ilie
Kogălniceanu, tatăl lui Mihail Kogălniceanu şi cumpărată de
la scriitorul Peretz (Ioan Peretz, fost director general al

180
Bădărău, Dan , Iaşii vechilor zidiri , Iaşi, Junimea, 1974
181
Site Muzeul Literaturii Române Iaşi

144
Teatrelor şi mason celebru n.n.) de tatăl meu, în anul 1918.
Cu zidurile-i groase ca de cetate şi turnu-i pătrat în stil
italian, de 16 metri înălţime, sta acum aproape 200 de ani în
dealul Copoului, singuratică şi semeaţă, înfruntând pădurea
sălbatică a Breazului cu care se învecina,- ca un castel
medieval rătăcit în chip miraculous în împrejurimile Iaşului
nostru.
S-ar putea ca Baronul Neuschatz, cel de-al doilea proprietar
al ei, să fi făcut oarecari schimbări… Dar eu nu cred că în
afara coroanei de Baron, pe care a aşezat-o deasupra uşii de
la intrarea care da în salon şi “B. N.”–urile care se răsfăţau
pe toate clanţele – lucruri pe care tata (M. Sadoveanu n.n.)
le-a aruncat numaidecât cu dezgust – să fi lăsat altceva în
urma lui.
N-a aranjat el (Neuschotz n. n.) parcul de 23 hectare, ce se
întindea până în şosea, caci unii copaci bătrâni aveau peste
100 de ani. N-a oloit (pictat în ulei n.n.) el odăile cu modele
complicate: cea de la intrare - probabil sufrageria - în verde
închis, pe sus cu struguri şi fructe de tot felul, cavaleri
medievali în armură şi castelane în haine somptuoase; apoi
cea galbenă, în care avea un paravan de-a lungul ei, ca s-o
apere de crivăţurile iernii: urma cea roză, apoi salonul vast în
două tonuri de gri, cu dungi albe care-o împărţeau în pătrate
enorme; pe urma odaia albastră cu stele aurii şi-n capăt
odaia portocalie care, - după cum s-a păstrat în amintirea
oamenilor şi-o arată şi modelul ei cu înflorituri orientale – se
numea odaia turcească şi avusese desigur pe vremea lui
Kogalniceanu divane joase de-a lungul pereţilor, cu mesuţe
în faţă, ca să poată oaspeţii bea cafeaua în feligene şi trage
în tihnă din narghilea. Toate acestea erau opera acelor
meşteri italieni ce ridicaseră casa şi turnul, puseseră
minunatul mozaic de la intrarea din faţă şi cel al băii mari de
la demisol, cu trepte de piatră ce coborau înspre cazanul de
aburi, baie care, fără îndoilă, că slujise de feredeu: cei care
duraseră artisticul parchet format din rozete mari de stejar
în diferite nuanţe,- parchet bătrân care scârţâia reumatic la
fiecare pas şi trosnea noaptea de parcă ar fi umblat strigoii
vremurilor trecute să caute comori îngropate; cei care
puseseră, la numeroasele uşi şi ferestre, obloane din lemn

145
gri deschis, ce se pliau din balamale reducându-se la
jumătate şi aveau şi jos şi sus zavoraşe, - obloane obosite
care se închideau cu greu ori nu se închideau deloc: cei care
ridicaseră impozantele sobe înalte de cărămidă cu câte două
sau patru coloane, sobe care mai mult afumau decât să-şi
vadă de treabă şi să-ncălzească – ca nişte moşnegi sleiţi de
puteri şi puşi în grevă după 160 de ani de serviciu aveau
mustăţi galbene de fum, scuipau şi când nu te aşteptai,
adormeau de-a-npicioarele lor enorme, începând a horăi şi
fâsâi într-un fel de somn al amintirilor182,183.”

Un chiriaş ilustru al vilei de la Copou a fost, între anii 1916-

1918, George Enescu. În cartea sa de memorii “Umbre şi
lumini: amintirile unei prinţese moldave”, Maria Cantacuzino-
Enescu (1879-1968), soţia muzicianului, consemnează în
jurnalul său, câteva amintiri sub antetul: “Iaşi, Vila
Neuschatz” ce arată că după 20 de ani de la dispariţia lui
Neuschotz, în memoria şi toponimia acelor ani, locul era
cunoscut încă sub numele de “Vila Neuschotz”. În această
pagina de jurnal intim, Prinţesa Cantacuzino-Enescu face o
descriere a parcului “Vilei Neuschatz”, în aşteptarea
primaverii:
“Iaşi, Vila
Neuschatz
12 Februarie
1918

Plimbare cu paşi leneşi, în această după amiază, în partea

de jos a parcului, alături de Pynx. Cer plumburiu, cer difuz de
februarie. Copaci, carpeni, crâng, încă trişti şi goi, dar sub
scoarţa copacilor învioraţi de dezgheţ, urcă şi pulsează deja
seva nouă. Linişte întinsă, adiere cu miros de zăpadă topită,
tulburătoare suflare de înnoire.
Fermentaţii latente a tot ceea ce încolţeste şi va înflori şi,
în venele universului, grandios aflux de viaţă. Să pulsezi, să
te împrospătezi, să te deschizi, să iubeşti la unison cu seva,

182
Sadoveanu, Profira, Destăinuiri, Buc., Ed. Eminescu, 1989. p.219
183
Sadoveanu, Profira, Casa de la Copou în România literară, nr.5, 30 ian. 1986, p. 15

146
cu ritmul universal. Fericire a zeilor, bucurie prin care
participi la Creaţiune!184”.
Mult mai târziu, în “Amintiri despre Mihail Sadoveanu”
scriitorul Demostene Botez scria: “….Cu aceste stări
sufletesti, am inceput să mă duc la el (M. Sadoveanu) acasă,
în vila Neuschatz, de la Copou, în care locuise cândva
Kogălniceanu. Era o casă mare, cu turn, cu acareturi înspre
nord, înconjurată de câteva hectare de livadă, de curte, de
vie şi de un mic huceag….În faţa casei, tufe mari de
liliac…185”

Doamnele de Neuschotz
Adolescentul Neuschotz ale cărui afaceri într-ale negustoriei
prosperau de la an la an se îndrăgosteşte şi curând se
căsătoreşte cu domnişoara Fani Vittner care avea să-i fie
devotată soţie dar şi o înflăcărată susţinatoare a operelor
sale de filantropie.
Fani şi Iacob Neuschotz au avut patru fii dar, din nenorocire,
trei dintre ei aveau să moară de copii, răpuşi de difterie,
boală care secera în acele vremuri sute de trupuri plăpânde.
Fani Neuschotz se va dedica institutului creat de soţul său
pentru creşterea şi educarea copiilor, baieţi evrei rămaşi
orfani, institut cunoscut sub numele de “Orfaneum Fanny şi
Iacob Neuschotz”, construit imediat după moartea şi în
memoria baieţelului lor Chaim Şmil, înmormântat la cimitirul
vechi Ciurchi, din Tătăraşi, cimitir închis la 1880 şi mai târziu
distrus şi şters de pe faţa pământului, în timpul regimului
Antonescu.
Fani Neuschotz a susţinut şi a participat cu multă râvnă la
toate activităţile soţului său de ajutorare a celor aflaţi în
necazuri sau care se zbăteau într-o cruntă sărăcie:
coreligionari israeliţi sau creştini. Pe lângă Orfelinatul şi
şcoala de băieţi a fondat în 1870 o şcoală de fete a
“Reuniunii femeilor Israelite” care a purtat mult timp după
moartea sa, numele “Şcoala Iacob şi Fany Neuschotz”,
184
Cantacuzino-Enescu, Maria, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese, Oneşti, Ed. Aristarc, 2005
185
Botez, Demostene, Mihail Sadoveanu în Amintiri despre M. Sadoveanu, Iaşi, Junimea, 1973 p. 16 u

147
şcoală de care am mai vorbit. Această şcoală a mai fost
cunoscută şi sub numele de “Şcoala israelito-română” şi era
situată pe strada Banu186.
Suflet caritabil, Fani Neuschotz a lăsat legate însemnate la
diferite instituţii de binefacere între care Spitalului israelit.

Alături de soţia sa Fani, tânărul Iacob devine din ce în ce mai

cunoscut şi respectat în mediul de afaceri ca unul dintre
bancherii cei mai de vază ai urbei. În această perioadă el
cumpără “casele Miculi” de pe uliţa Golia unde avea sa-şi
ridice, mai târziu şi impunătorul palat clădire care există şi
astăzi.
Fani Neuschotz moare la 9 iunie 1877, în vârstă de 55 ani.
Actul de de moarte consemnează că tristul eveniment a avut
loc la locuinţa soţilor Neuschotz din Iaşi, str. Mare nr.206,
reposata fiind de religie mozaică, fară de profesie, căsătorită
cu Dl. Iacob Neuschotz, de profesie bancher, martori fiind:
Herş Gutman, cumnat reposatei şi David Vortman de
profesie bancher187. Mormântul său se află în cimitirul
evreiesc din Păcurari unde odihneşte alături de soţul şi copiii
săi.
Un scurt necrolog al distinsei dispărute a fost publicat în
ziarul “Curierul de Iaşi” din 12 iunie 1877 sub forma unui
articol, la rubrica “Noutăţi”, articol semnat de redactorul
Mihai Eminescu188:
186
Niemirower I., Ochire asupra comunităţii Israelite din Iaşi. Conferintă, Buc., Tip.”Speranţa”, 1907
187
Arhivele Naţionale Iaşi, Colecţia Stare Civilă, ds. 7/1877, f.76
188
La 13 iunie 1876, aflat într-o situaţie materială grea, Eminescu acceptă postul de redactor şi corector al
părţii neoficiale la ,,Curierul de Iaşi”, unde va scrie articole pe teme politice şi economice, dar şi creaţii
literare, recenzii, cronici teatrale, aducându-şi contribuţia la îmbunătăţirea ziarului.

148
“La 9/21 l.c. s-au săvârşit din viaţã de un atac de apoplexie
d-na Fanny Neuschotz, născută Vittner, soţia cunoscutului
bancher Jacques de Neuschotz. Răposata era în etate de 53
de ani şi altfel de-o constituţie viguroasã. Înmormîntarea a
avut loc a doua zi la 10/22 iunie, 5 ore după-amiazi. Cu toate
că în obiceiurile ritului mozaic par a se evita parada şi
înglotirea publicului, totuşi aceste datine n-au putut fi păzite,
de vreme ce toate cercurile izraelite erau prea de aproape
atinse de cazul dureros întâmplat în această familie. Atât
curtea templului cât şi uliţa mare erau pline de oameni şi
trăsuri cari adăstau pe-o căldurã cumplită mântuirea
ceremoniei religioase. Familia Neuschotz se bucură de nume
bun în cercurile ei şi e cunoscută ca binefăcătoare atât faţă
cu săracii îndeosebi, cât şi faţă cu institutele de creştere ale
comunităţii religioase. Răposata însăşi era fondatoarea unui
orfelinat şi prezidenta comitetului de administraţie a unei
şcoale de fete. De aceea participarea la ultimele onori date
unei membre a familiei n-au putut fi decît foarte vie189.”
“Comentariul lui Eminescu este o nouă mărturie a
respectului ce-l arăta evreilor, care desfăşurau o activitate
utilă societăţii. Poetul manifestă, ca şi în alte împrejurări (v.
supra, p. 384 - 385), compasiune pentru dramele omeneşti,
fără să ţină seama de confesiune şi naţionalitate.” -
subliniază, pe marginea articolului de mai sus al lui
Eminescu, istoricul şi criticul literar Al. Oprea, îngrijitorul
volumului IX. Opere, ce cuprinde publicistica poetului.190
Rămas văduv, în 1877, la vârsta de 60 de ani, Iacob
Neuschotz se recăsătoreşte, un an mai târziu, cu o distinsă şi
cultivată nemţoaică, o domnişoară de numai 26 de ani pe
nume Adelaide Jolles, născută la Berlin într-o familie de evrei
bogaţi. Neuschotz îşi cunoscu noua consoartă într-una din
călătoriile sale de afaceri la Dresda. Împreună vor avea o
scurtă dar fericită căsnicie de numai zece ani, timp în care
au adus pe lume două fete născute în anul 1881, respectiv
1883 pe nume Rosa-Benedicta şi Haea Vita Sara.
De la biograful lui Neuschotz aflăm că în anul 1879
Neuschotz mărită pe Minna, fiica fiului său cel mai mare din

189
“Curierul de Iaşi” Iaşi, 12 iunie 1877
190
Eminescu, Mihai, Opere, vol. IX: Publicistica 1870-1877, Buc., Ed Academiei, 1980, p. 396. 753

149
prima căsătorie, pe care el o crescu cu multă iubire încă din
copilarie, cu dl. Dr. phil. Rosenberg, din Heidelberg191 (?!).
După un an însă, nepoata de fiu muri, după ce născuse un
băiat, într-o localitate din Elveţia, de unde corpul ei fu adus
şi înmormântat pe vechiul cimitir din Iaşi [Ciurchi]192. Acest
băieţel pe nume Carol Chaim Rosenberg, în vârstă de 8 ani
la moartea străbunicului său bancherul Iacob Neuschotz va
moşteni, conform testamentului celui din urmă, parte egală
cu celelalte două fiice din a doua căsătorie cu Adelaida.
Informaţii despre nepoata lui Neuschotz, Lea Mina şi soţul
acesteia, Dr. Marcus Rosenberg cât şi despre părinţii celor
doi le-am găsit în dosarul de căsătoriei aflat în fondurile
Arhivelor Naţionale din Iaşi.
Dosarul se deschide cu o cerere adresată de tânara de
numai 19 ani, Lea Mina Neuschotz ofiţerului Stării Civile din
Iaşi, cerere pe care o reproducem mai jos:

31 mai 1879
Domnule Officier,

Eu Lea Mina Neuschotz de religiune mosaică fără

profesie, în etate de 19 ani domiciliată în Iaşi, desp. I, fiica
Dlui. Haim I. Neuschotz (mort) şi a Doamnei Rosa Neuschotz
născută Schnirer (actuală Parness) domiciliată în oraşul
Tarnepol (Galizia) [ astăzi vestul Ucrainei n.n.]
Voiesc a lua în căsătorie pe dl. Marcus Rosenberg de
religiune mosaică de profesiune Dr. în ştiinţe de arte, în
etate de 28 ani domiciliat în oraşul Kieff (Rusia) [ Kiev n.n.]
fiul Dlui. H. M. Rosenberg, bancher domiciliat în Kieff şi a
dnei. Elca Rosenberg domiciliată tot in Kieff, vă rog să
binevoiţi a înainta publicaţiunile cerute de legea pentru
proiectarea acestei căsătorii.
Veţi cunoaşte că nu mă înrudesc în nici un grad cu
viitorul meu soţ şi voi celebra ceremonia religioasă în
templul bunului meu “Beth Iacob” unde veţi binevoi a
transmite publicaţiunile spre a afişa, conform legii.

191
cu studiile făcute în oraşul german Heidelberg, domiciliul şi originea fiind în Kievul din Rusia ţaristă
192
Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-1889

150
 Primiţi încredinţarea deosebitei mele consideraţiuni,
Lea Mina
Neuschotz

Dlui Officier al Starei Civile desp. I şi III, Iaşi “

Dosarul de căsătorie mai cuprinde certificatul de naştere a

Lea Mina Neuschotz cât şi certificatul de deces al tatălui ei,
fiul bancherului Iacob de Neuschotz, ambele acte pierdute la
acea dată şi refăcute cu martori193.
Aflăm din acestea că fiul din prima căsătorie a lui Neuschotz,
Haim Neuschotz moare la Iaşi în anul 1861, pe 22 octombrie,
că fiica acestuia Lea Mina, respectiv nepoata baronului se
năştea, tot la Iaşi, cu un an înaintea morţii tatălui său, în
anul 1860, pe 16 ianuarie.
Se găsesc în acelaşi dosar şi două recomandări semnate de
rabinul de la Simferopol privind buna reputaţie a familiei
mirelui, bancherul Hessel Mordacov Rosenberg căsătorit cu
Elca Gavrilovna şi a celor doi copii, o fată şi băiatul Marcus
Rosenberg, născut la 9 august 1851.
Căsătoria nepoatei lui Neuschotz, Lea Mina cu tânărul
Marcus a fost anunţată în două sâmbete consecutive, pe 2 şi
9 iunie 1879, pe “uşa Casei Comunale şi la Templul Beth
Iacob” iar oficierea căsătoriei a avut loc pe 13 iunie 1879 în
Templul Beth Iacob din Iaşi.
Din nefericire cei doi proaspăt căsătoriţi vor fi despărţiti,
peste un an doar, de moartea la naştere, într-o clinică din
Elveţia a tinerei Lea Mina. Asemenea ei, care a rămas orfană
de tată la nici un an de viaţă, crescută cu multă dragoste de
Iacob Neuschotz şi fiul acesteia, micuţul Carol Chaim
Rosenberg va fi crescut în aceiaşi casă şi de acelaşi bunic
iubitor Iacob de Neuschotz, strabunicul lăsându-i moştenire o
parte însemnată din imensa avere.
Adelaide Neuschotz, a doua soţie a baronului, se va remarca,
asemenea predecesoarei sale Fani, prin importante acte de
caritate ce vor fi continuate şi după moartea lui Iacob
Neuschotz ce a survenit în august 1888. În testamentul său
Neuschotz se va adresa soţiei supravieţuitoare rugând-o să
193
Arh. Naţ.Iaşi, fond Stare Civilă. Dos. căsătorii 10/1879

151
continue opera sa filantropică: ”Sunt cunoscute mult iubitei
mele soţii operele mele de caritate, pentru care am avut
predilecţiune şi la care şi d-sa a conlucrat cu un zel vrednic
de laudă, o rog să întreţină şi în viitor în numele nostru acele
opere de caritate precum subvenţii la şcoale şi pentru studii
ajutor, bolnavilor celor nenorociţi şi altele asemenea, pentru
care mă refer la conştiinţa şi sentimetele sale generoase”
Şi Adelaide de Neuschotz s-a îngrijit îndeaproape şi a fost în
comitetele de conducere a Şcolii de fete şi a orfelinatului
întemeiate în timpul vieţii primei soţii a lui Neuschotz, Fani
Neuschotz194.
Rudolf Suţu scria în “Iaşii de odinioară”: “Soţia baronului, d-
na [Adelaide] Neuschotz, era o distinsă femeie, în relaţii cu
lumea bună din Iaşi, din acele vremuri. Era foarte cultă195.”

Baroneasa Adelaida de Neuschotz, foto

E. Marvan
În urma incediului catastrofal de la Botoşani din 3/15 iunie
1887 când sute de familii, în majoritate de evrei, au rămas
fără de casă sau de agoniseala de o viaţă, în ţară au fost
deschise numeroase liste de subscripţie prin care s-au strâns
bani pentru ajutorarea sinistraţilor. Regele Carol, Regina
Maria laolaltă cu omul bogat sau sărac, creştin sau iudeu,

194
Gherner H, Wachtel Beno, Evreii ieşeni în documente şi fapte, Iaşi, Tip. Opinia, 1939
195
Suţu, Rudolf, Iaşii de odinioară, vol. 1-2, Iaşi, Lumina Moldovei, 1923-1928. p. 50, 53, 137, 140, 320

152
întreaga ţară fusese cuprinsă, în acele zile, de o emoţionantă
solidaritate cu cei năpăstuiţi .
Şi la Iaşi a fost deschisă o listă de subscripţie strângându-se
ajutoare materiale şi sume importante pentru incendiaţii
botoşăneni. Organizatoarea colectelor din Iaşi a fost
baroneasa Adelaida de Neuschotz, după cum consemnau
ziarele vremii: „În Iaşi s-a strâns suma de vreo cinci mii de lei
noi pentru incendiaţii din Botoşani. D-na Adelaida Neuschotz
a strâns suma de 1.360 lei noi. În lista doamnei, domnul de
Neuschotz a subscris 300 lei noi şi dl. I. Leibovici 100 lei
noi196.”
O imagine a nenorocirii de la Botoşani şi faptele de
solidaritate ale evreilor şi creştinilor din întreaga ţară, ce au
urmat catastrofei, le găsim în Apelul Comitetului din
Botoşani pentru ajutorarea celor loviţi de incendiu:
„O nenorocire groaznică a venit cu iuţeala fulgerului asupra
Botoşanilor. Un incendiu fără seamăn, ce a isbucnit la 3/15
iunie a distrus aproape 1.000 de case şi a aruncat familii
numeroase, cele mai multe israelite, în mizeria cea mai
cumplită. Focul, fiind favorizat de un vânt tare, nu a permis
nenorociţilor să-şi scape averea lor; ei s-au mulţumit să nu
devină pradă pârjolului. Strade întregi au dispărut, prăvaliile
cu toate mărfurile îngrămădite în ele au fost mistuite de
flăcări cu desăvârşire; clasa comercianţilor e ruinată. Foarte
mulţi dintre incendiaţi şi-au pierdut nu numai averea lor, ci
au fost şi răniţi în mod periculos, bolnavii sunt căutaţi parte
în spital, parte în case particulare.
Comunitatea noastră şi-a pierdut una din sinagogele sale
cele mai frumoase şi mari, afară de aceasta vreo 6-9 alte
case de închinăciune şi Talmud-Thora.
Majestăţile lor Regele şi Regina au donat în mărinimia lor
40.000 de franci, dintre care 10.000 sunt deja distribuiţi;
înaltul guvern şi fraţii noştri creştini din localitate şi din toată
ţara fac cele mai mari sacrificii spre a ne alina nevoile şi de a
ne repara pagubele suferite...
Pentru toate ofrandele, ce veţi binevoi a le expedia la adresa
unuia dintre subsemnaţi, cerescul nostru Părinte Vă va
binecuvânta, ferindu-vă deapururea de orice nenorocire.
196
Revista israelită, nr. 11, 1 iulie 1887

153
Comitetul israelit pentru ajutorarea incendiaţikor din 3/15
iunie din Botoşani: Preşedinte, I. Spayer; Dr. I. Kalischer,
Moses Schneyer, vicepreşedinţi; Osias Segall, Adolf
Wahrmann, secretari; Maurice Moschovitz, casier; Membrii:
Cl. Şlesingher, Isidor Schneyer, Abraham Wechsler, I. L.
Steinberg, Israel Charas, Herman Spiegel, Iacob Kapelusz,
Samuel Wohl, David Beckal.”197.
După decesul baronului Iacob de Neuschotz văduva şi
legatara acestuia va lichida in anul 1897 afacerile firmei
“Neuschotz et C “ şi, înainte de a se stabili în Bavaria, la
Munchen, în ianuarie 1911, vinde atât “Palatul Neuschotz”
către stat în 1906, în care avea sa fie instalată mai tîrziu
“Administraţia financiară” cât şi Vila “Mon Repos” din
Podgoria Copou, unui cunoscut bogătaş evreu Ioan Peretz,
fost director general al Teatrelor şi mason celebru. Vila din
Copou va intra însă peste câţiva ani, în proprietatea lui
Mihail Sadoveanu şi a fratelui acestuia Vasile.
Fiica mai mare a lui Iacob Neuschotz, Rosa Benedicta o va
urma pe mama sa în Germania în timp ce cealaltă fiică Haea
Sara Vita se va căsători la Roma, în Italia, cu un nobil evreu
din familia baronilor di Montel. La Munchen baroneasa
Adelaide von Neuschotz împreună cu fiica acesteia
baroneasa Rosa Benedicta von Neuschotz vor continua
opera filantropică a bancherului ieşean susţinând, de acolo,
financiar institutele fondate în Iaşi de Neuschotz, în primul
rând Orfelinatul şi Templul198.
În Germania cele două Neuschotz vor încuraja şi suţine
financiar studiile şi activitatea artiştilor merituoşi prin
197
Despre incendiul catastrofal din 3/15 iunie 1887 de la Botoşani ziarul „Curierul Român” din Botoşani
scria: „Numărul caselor, propriu-zise, e mai mic decât se credea la început. El nu se urcă decât la cifra de
310 case. Ele însă serveau de locuinţă la peste 2.000 de familii, reprezentând cel puţin 10.000 suflete,
deoarece, afară de vreo 20 case şi dughene locuite de români, şi vreo 7-8 locuite de armeni şi lipoveni,
restul era locuit numai de proporţie israelită care, dupa cum se ştie, trăieşte mai îgrămădită şi numără îndoit
şi întreit mai mulţi membri decât românii, armenii sau lipovenii.
Calculand însă şi atenansele, numărul clădirilor distruse se poate evalua la una mie şi mai bine.
„Pagubele sunt varii, multiple şi incalculabile încă până astăzi.” Alte ziare precum „Constituţionalul”
găsea vinovaţi pentru catastrofă, între care primarul şi ajutoarele sale, dar şi eroi: ”Culpabil între toţi este d.
Maior Toader Neculau, ajutor de primar, care în mijlocul focului a deshămat caii primăriei pentru a-i nutri
şi adăpa lăsând pompele fără apă. Culpabil d. Major Neculau care striga, pe toate tonurile, că nu are să
distrugă un serviciu întreg care costă 300 mii lei pentru a stinge pe nişte jidani... Între cei care şi-au făcut
datoria cu distincţiune este prefectul judeţului dl. Latzesco care neobosit a stat, ziua şi noaptea în mijlocul
flăcărilor şi a fost chiar uşor rănit”
198
Lamm, Hans, Von Juden in München: ein Gedenkbuch, Ner-Tamid-Verlag, 1958, pg.76

154
acordarea de burse sau de suport material pentru locuit şi
hrană199.
Adelaide Neuschotz se stinge din viaţă la Munchen în anul
1915 la vârsta de 63 de ani în casa acesteia din
Widenmayerstrasse 16 unde locuia împreună cu fiica sa
Rosa Benedicta care nu s-a căsătorit niciodată200.
Suflet ales, cu dragoste de oameni şi de frumos, ataşată de
valorile netrecătoare ale umanităţii toate acestea au fost
prezente în viaţa Adelaidei, baroneasă de Neuschotz şi le
regăsim enunţate de ea însăşi, în testamentul acesteia:
“Academiei Regale de muzică din Munchen, fiica mea Roza
Benedicta îi va da sub denumirea de Fundaţiunea Adelaide
Neuschotz un capital de 20.000 lei a căror venituri vor fi
întrebuinţate spre a se procura muzicanţilor ce au nevoie de
întreţinere şi mijloace pentru redobândirea puterilor…
Un capital în bonuri cu un venit anual de 1.200 marci, las
Institutului Regal Bavarez pentru Orbii din Munchen, pentru
a se ajuta pe orbii de război…
Am depus o dispoziţie la primăria din Munchen cerând
arderea corpului meu, iar cenuşa să fie aşezată lângă soţul
meu. Înmormântarea mea să fie simplă iar în fiecare an, de
ziua morţii mele, precum şi la 15 ianuarie a se da câte 100
mărci Societăţii Voluntare Salvarea din Munchen, însă numai
când se va evita din partea acestei societăţi, respectiv din
partea direcţiunii sale, orice deosebire de confesiune.
Veniturile casei dobândite de mine în Passing, se vor da pe
câte trei ani sub denumirea de Fondaţiunea Adelaide
Neuschotz la artiştii săraci, pictori, sculptori, sau arhitecţi, de
religiune mosaică, pentru instruirea lor. În caz de aplicaţiune
specială sau a unor rezultate foarte favorabile se vor da
veniturile şi pe al patrulea an. Candidaţii la bursele din
fondaţiunile mele trebuie să se distingă, în afară de
aplicaţiunea lor şi prin moralitate, sârguinţă…
Asemenea şi Orfelinatului Neuschotz din Iaşi care există de
mai bine de 40 de ani şi care este întreţinut de către familia
Neuschotz, D-lor vor avea de examinat socotelile şi de fixat
bugetul…
199
Lamm, Hans, Vergangene Tage: jüdische Kultur in München, Ed. Langen Müller – 1982, pg.122
200
Stadtarchiv Landeshauptstadt Munchen, BIGZ NR. 22 V. 15.11.1934, S. 490; EWK 65; PMB N 46
(Adelaide u. Rosa v. N)

155
Părăsesc viaţa cu conştiinţa că m-am silit întotdeauna ca să
fiu dreaptă şi să-mi îndeplinesc fără încetare îndatoririle
mele. Plină de recunoştinţă, îmi aduc aminte de iubirea şi de
respectul ce mi l-a arătat în tot timpul vieţii mele, rudele şi
amicii, toţi mi-au rămas credincioşi până la moartea mea.
Amintirea iubitului meu soţ cu care am fost atât de
nemărginit de fericită mi-a fost întotdeauna sfântă şi sunt
ferm convinsă că această ultimă a mea voinţă corespunde
întocmai dorinţelor şi vederilor sale.”
Şi, încheind testamentul, Adelaida Neuschotz scrie pentru
fiica sa Rosse Benedicta: “Priveşte fară frică în viitor! Îţi
doresc ca cel mai frumos noroc să-ţi fie hărăzit, acela de a
lucra pentru binele semenilor tăi în sensul gândulului
părinţilor tăi, care te binecuvântează201.”
După cum am arătat, cea de-a două fiică a soţilor Neuschotz,
născută la Iaşi la 6 noiembrie 1883 care a primit la naştere
numele Haea Vita Sara s-a stabilit la Roma unde s-a căsătorit
cu baronul italian, inginerul Salvatore Alfredo di Montel,
evreu cu origini vechi nobilare. La Roma, fiica mai mică a lui
Neuschotz va fi cunoscută ca cetăţean italian cu titlul şi
numele: baronesa Violetta Montel-Neuschotz. Soţul acesteia
baronul Alfredo Salvatore di Montel a fost foarte cunoscut în
lumea tehnică ca inginer specialist în seismologie. Era fiul
baronului Giuseppe Montel (1830-1919) originar din Pisa al
cărui tată se trăgea la rându-i dintr-o veche familie de evrei
bogaţi din Alexandria, în nordul Africii.
Familia di Montel este înscrisă în “Libro d' Oro della Nobilita
Italiana e nell' El. Uff. Nobiliare Italiano” cu titlul de baron202.
Născut la Pisa la 27 sept. 1870 pe inginerul Alfredo Salvatore
Montel îl găsim în anul 1901 proaspăt membru al “Societăţii
inginerilor şi arhitecţilor” din Torino203. Lucrarea sa “Le case
nelle regioni sismiche e la scienza delle costruzioni” a fost
socotită carte de referinţă pentru mulţi ani în domeniul
ingineriei construcţiilor în zone de risc seismic studiile sale
fiind traduse in engleza sau japoneză204.
201
Gherner H, Wachtel Beno, Evreii ieşeni în documente şi fapte, Iaşi, Tip. Opinia, 1939
202
Vittorio Spreti, Enciclopedia storico-nobiliare italiana, vol. IV, Milano, Ed. Enciclopedia storico-
nobiliare italiana, 1931
203
Atti della Società degli Ingegnieri e degli Architetti in Torino, XXXV, nr.42, 1901, p. 3
204
Montel, Alfredo, Le case nelle regioni sismiche e la scienza delle costruzioni, Torino, Ed. Lattes e C.,
1909/1910

156
La Roma, Violetta Montel-Neuschotz traduce şi publică în
anul 1910, cu o introducere, cartea de memorii a Reginei
Elisabeta a României: “Carmen Sylva, I pensieri di una
Regina, Traduzione di Violetta Montel-Neuschotz, preceduta
da due parole su Carmen Sylva, della traduttrice, Roma, Ed.
Voghera, 1910”.

Regina Elisabeta a României

Numele Violettei Montel-Neuschotz mai este regăsit în

catalogul participanţilor la “Expoziţia Internaţională de carte
şi artă grafică” de la Leipzig din anul 1914, la care Italia a
participat cu un volum despre cărţi vechi tipărite în Italia şi
expuse în secţiunea istorică a expoziţiei de la Leipzig205.

205
Erste internationale graphische kunst-ausstellung, Leipzig, 1914. Berlin, Licht und Schatten, 1914

157
Violetta Neuschotz baroneasă de Montel a mai tradus din
germană în limba italiană şi o altă carte a Reginei Elisabeta a
României: “Carmen Sylva, In der Lunca, Rumaeniche Idylle,
Regensburg, Wunderling, 1904” carte ce poartă înscris pe
prima pagină dedicaţia M.S. Regina: "Meinem Seelenkinde
George Enescu - Copilului meu de suflet, George Enescu.” şi
cuprinde ilustraţii după picturile lui Nicolae Grigorescu.
Pe coperta cărţii în versiunea italiană se poate citi: ”Carmen
Sylva, Nella Lunca. Idillio Rumeno, Traduzione della
Baronessa Violetta Neuschotz Montel, Lattes, Roma, 1922 ”

Regina Elisabeta în
salonul de muzică cu Enescu şi Dinicu
În prefaţa la versiunea italiană a cărţii din gândurile lui
Carmen Sylva, traducătoarea Violetta Montel-Neuschotz
face o caldă prezentare reginei Elisabeta a României

158
accentuând, în mod particular, contribuţia reginei, soţia
regelui Carol I, la fondarea şi susţinerea aşezământului
pentru orbi de la Bucureşti “Vatra Luminoasă”. Acest lucru
ne face să credem că Violetta Montel însăşi, asemenea
mamei sale Adelaida a avut o simpatie aparte pentru
oamenii nevăzători, dintr-un motiv pe care însă nu-l
cunoaştem. În revista săptămânală “Vatra Luminoasă” ce
apărea la Bucureşti, la 12 iulie 1909, sub înaltul patronaj al
Majestăţii Sale Reginei, aflăm că luase fiinţă şi în Italia, la
Veneţia o filială italiană a “Vetrei Luminoase” şi că aceasta a
strâns fonduri pentru azilul de orbi de la Bucureşti în valoare
de 1.627,35 lei. De asemenea, din acelaşi articol, mai aflăm
că doi orbi italieni din Veneţia erau trimişi în anul 1909 la
Bucureşti pentru că “Vatra” primeşte orice nefericit orb fară
deosebire de naţionalitate şi religiune206”. Pe de altă parte,
din Anuarul aşezământului “Vatra Luminoasă” aflăm că aici
erau ocrotiţi orbi români din toate cele trei regiuni istorice
ale României, ortodocşi dar şi de alte credinţe inclusiv,
iudaică. În listele cu susţinătorii financiari ai aşezământului,
pe lângă numele multor oameni simpli, obişnuiţi găsim
nume sonore ale culturii şi vieţii sociale, politice din
România sau din străinătate.Contribuţii băneşti la susţinerea
acestui institut caritativ pentru orbi a avut şi Adelaida
Neuschotz.
Se cuvine a zăbovi, preţ de câteva rânduri, asupra istoriei
acestui aşezământ unic în Europa acelor timpuri pentru că
după cum susţinea Regina Elisabeta: “Orbii sunt chemaţi a
răspândi în lumea noastră atât de oarbă lumina lor
sufletească şi înţelepciune adâncă207”
"Vreau să pun bazele unei colonii pentru orbi, în care ei să
trăiască la un loc cu familiile lor, nevăzători şi văzători" -
spunea regina Elisabeta în 1898. Patrona 20 de societăţi de
caritate, de la aziluri pentru copii, la societăţi de încurajare a
industriei casnice. Şi voia să-şi continue opera de binefacere
cu alte iniţiative. Toate reginele Europei de atunci se
întreceau în acţiuni caritabile. Poate mai mult decât toate,

206
“Vatra Luminoasă”, Buc., nr. 2, 12 iulie, 1909 p. 3
207
Monske, R, Vatra Luminoasă. Regina Elisaveta, Ed. Carol Gobl, Buc., 1908 p.LXI

159
Elisabeta punea în astfel de acţiuni şi suflet, şi timp, nu
numai bani.
La 5 octombrie 1908, familia regală inaugura cu multă
ceremonie lucrările la clădirea Fundaţiei Vatra Luminoasă.
Proiectul reginei era foarte ambiţios. Pentru finanţarea
proiectului, regina face apel la donatori. Scrie la diferite case
regale şi princiare din Europa, îi scrie chiar si preşedintelui
american Roosevelt. Scrie băncilor (inclusiv Băncii Naţionale
a României), societăţilor petroliere, cluburilor (de pildă
clubului Concordia), diferitelor institute (cum ar fi Notre
Dame de Sion din Bucureşti) şi personalităţilor publice.
Şi banii încep să se strângă. Cei mai mulţi vin de la regele
Carol, care dăruieşte 500.000 de lei, şi de la regină care
donează, între altele, jumătate din venitul său anual în ţară
şi renta primită de la fratele ei. Printre donatori se numară
de asemenea principesa de Wied, ducesa de Meklenburg,
Alex. Marghiloman, Marie Poenaru, Thodora Cazzavilan, g-ral
Mavrocordat, L. Lahovari, Georges Enescu, Prinţesa Aglae
Moruzzi de la Iaşi, bancherul şi filantropul evreu Jacques Elias
sau ieşeanul Moritz Wachtel, miniştri, ziare, fabrici... şi nu în
ultimul rând Adelaida Neuschotz şi fiicele sale.
Planurile sunt ambiţioase, dar nu şi capacităţile manageriale.
Regina Elisabeta n-are deloc spirit practic. Pentru
costisitoarele lucrări, ea semnează un împrumut în
Germania, dar nu poate înapoia la termen banii.
Împrumutătorii vin în ţară, se duc la Palat şi ameninţă cu
procesul. Carol I, care cel mai tare se temea de ridicol, e
înspăimântat. Lichidarea îl costă pe rege 650.000 lei. Banii îi
dă desigur din buzunarul propriu. În faţa mustrărilor aduse
reginei, care nu sunt puţine, Elisabeta se consideră victimă a
afaceriştilor veroşi. Tipic feminin. De vină sunt alţii.
Supărările trec şi fundaţia rămâne.
Mulţi oameni nefericiţi au binecuvântat gestul regal. A face
bine e un risc. Care totdeauna trebuie asumat208.
Din căsătoria Violettei Neuschotz cu Alfredo Salvatore, baron
de Montel, s-a născut o fată: Aida baronesă de Montel.
Într-un articol din revista L`espresso din anul 1997 număr
dedicat istoriei şi descendenţilor celor mai importante familii
208
Bulei, Ion, Fundaţia Vatra Luminoasă în Ziarul financiar, 2 mai 2008

160
nobiliare evreieşti din Italia se arată că multe din aceste
familii, peste optzeci în secolul XIX, s-au stins fară a avea
moştenitori, astăzi “urmaşii acestora numărându-se pe
degetele de la o mână”. Despre familia baronesei Violetta
Montel informaţiile în acest sens sunt neclare, respectiv “în
verificare” cităm literal: “Violetta Montel di Roma, con erede
da verificare”209
Prima fiica a lui Iacob de Neuschotz, Rosa Benedicta moare
la Munchen în anul 1934, conform registrelor de stare civilă
din “cauze naturale”, la vârsta de 53 de ani. Moştenitoarea
legală a averii acesteia devenind sora sa de la Roma,
Violette Montel-Neuschotz care va lichida, trei ani mai târziu,
în anul 1937, prin vânzare, toate bunurile mobile şi imobile
moştenite în Bavaria, la un preţ mult inferior valorii lor reale,
datorită condiţiilor politice din Gemania acelor ani, condiţii
impuse de legile naţional-socialiste, antievreieşti. Banii au
fost transferaţi cu greutate, în Italia. Ultima tranşă a fost
recuperată în 1942. După război, în anul 1954 asociaţia
evreiască “Jewish Restitution Successor Organization
Munich, Regional Office” care s-a ocupat de recuperarea, în
justiţie, a averilor evreieşti confiscate abuziv prin diferite
forme de nazişti, a inclus în demersurile sale de pe lângă
Curtea de Justiţie Germano-Americană de la Nurnberg şi
cauza proprietăţilor pierdute prin vânzarea la un preţ mult
inferior valorii lor reale de către Violetta Montel-Neuschotz,
în calitate de moştenitor al surorii şi mamei sale Rosa-
Benedicta respectiv Adelaide von Neuschotz decedate la
Munchen, avere provenită, în bună parte de la tatăl acesteia,
baronul Iacob de Neuschotz, de la Iaşi. Procesul însă nu a
avut câştig în favoarea petenţilor.
Întrezărind eşecul demersului juridic, Violette Neuschotz
baroană di Montel, prin două scrisori succesive adresate în
aprilie 1951 “Curţii de Justiţie Americano-Germane de la
Nurenberg” dar şi organizaţiei evreieşti “Jewish Restitution
Successor Organization Munich” îşi exprima dorinţa de a
abandona cauza în justiţie pentru recuperarea moştenirii la
o valoare reală şi de a ieşi astfel din proces:

209
L'espresso, Vol. 43, Nr. 31-34, Editrice L'Espresso, 1997, p. 71

161
 “Rome,
April 24, 1951
Jewish Restitution Successor Organization Munich, Regional
Office
Munich
Subject: Landed Property at Munich, Giesing Plan No. 12 869
1/238,
Building Site on Harthauserstraße.
“…Am moştenit o porţiune de teren în Munchen Giesing de
la sora mea. În lumina condiţiilor politice care prevalau
atunci am considerat ca era mai nimerit să vând
proprietatea şi să accept preţul oferit de dl. Bogner chiar
dacă el nu mi-a fost foarte favorabil. Cu toate acestea am
vândut proprietatea în cunoştinţă de cauză…”
În cea de-a doua scrisoare adresată Curţii şi organizaţiei
evreieşti din Germania, Violetta baronesă de Montel, scria:
“Am primit scrisoarea dvs. din ianuarie şi după cum v-am
scris înainte, am vândut bucata de pământ moştenită de la
sora mea chiar
dacă nu aveam nevoie de bani şi am făcut-o doar pentru că
am considerat că nu era oportun să am în proprietate bunuri
imobiliare într-o ţară cu o legislaţie rasială, pentru că am
considerat ca cetăţean Italian, o astfel de legislaţie ar fi
putut să mă afecteze şi pe mine, de asemenea. De aceea am
vândut proprietăţile atât de repede fără a lua în considerare
că preţul era prea scăzut. Realizând totodată că va fi
imposibil să dovedesc cele arătate mai sus — deşi este cu
siguranţă de înţeles - prefer să abandonez orice plângere pe
care aş fi putut-o face şi să las lucrurile aşa cum sunt.
Vă dau aceste informaţii numai pentru a răspunde cererii
dvs.
Cu respect a dvs.,
Baronin V, Montel Neuschotz“210
Pictorul Octav Băncilă avea să facă un portret baronesei
Adelaide Neuschotz, înainte ca aceasta să fi părăsit definitiv
Iaşul în 1911, tablou cunoscut sub numele “D-na de
Neuschotz”. Octav Băncilă organizează primele expoziţii

210
OBERSTES RÜCKERSTATTUNGSGERICHT, Dritter Senat, BAND VI, 1955-1956, Nurnberg p.389 -
391

162
personale în sala de decoruri a Teatrului Naţional din Iaşi în
anul 1900 dar şi un an mai târziu în casa Adelaidei
Neuschotz iar mai apoi la Şcoala de arte frumoase şi fostul
palat domnesc al lui Al. I. Cuza de pe str. Lăpuşneanu211.
Încercările de a găsi tabloul “Dna de Neuschotz” într-un
muzeu din România sau într-o colecţie particulară din ţară
sau străinătate nu au avut izbândă. Probabil acest portret a
rămas, mai mult ca sigur, în proprietatea moştenitorilor celei
portretizate de Băncilă, la Munchen sau Roma.
Prima expoziţie personală a lui Băncilă are loc aşadar în anul
1900 şi a cuprins aproape 100 de tablouri. Datorită spaţiului
expoziţional impropriu şi modest din sala de decoruri de la
“uzina” Teatrului Naţional din Iaşi expoziţia nu s-a bucurat
de un succes prea mare de public. În anul următor, anul
1901, Băncilă deschide o nouă “personală”, de astă dată în
saloanele somptuase puse la dispoziţie de Adelaida
Neuschotz în palatul acesteia din centrul Iaşului. În acest
cadru este prezentat portretul distinsei gazde, tablou ce
avea să fie expus, peste câţiva ani, la Berlin într-o expoziţie
internaţională după care este posibil ca tabloul să fi rămas în
Germania o dată cu repatrierea, în ianuarie 1911, în ţara
natală a văduvei răposatului bancher. Astfel poate explica
pierderea urmei, deocamdată a acestei lucrări semnată
Băncilă. Informaţii interesante despre cadrul istoric şi social
în care a fost pictat portretul dnei Neuschotz dar şi o
descriere sumară a acestuia ne-au fost lăsate de către
criticul de artă Petru Comarnescu (1905-1970) în monografia
sa “Octav Băncilă212”:
“Portretul dnei Neuschotz face parte dintr-o serie de portrete
pictate de Băncilă între anii 1898-1899. Băncilă învăţase arta
portretizării mai întâi de la profesorul George Panaiteanu-
Bardasare, apoi de la munchenezii Lenbach şi Kaulbach, şi
fireşte de la marii maeştrii din muzee [e vorba de
peregrinările artistului prin marile muzee din Germania,
Franţa sau Italia n.n.]. Încă de la Munchen îşi făcuse două
autoportrete. Acum, în vederea primei expoziţii de la Iaşi,
Băncilă vrea cu tot dinadinsul să înfăţişeze într-un tablou pe

211
Dreptu, Ruxandra, Băncilă, Ed. Meridiane, Buc., 1987, p.37-38
212
Comarnescu, Petru , Octav Băncilă, Bucureşti, Meridiane, 1972

163
Panaiteanu-Bardasare. Bătrânul îi pozează şi Băncilă crează
o operă de seamă. După o muncă asiduă, Octav Băncilă îşi
deschide în septembrie 1900 o mare expoziţie în sala de
decoruri a Teatrului Naţional din Iaşi, unde a expus picturi în
ulei, pasteluri, acuarele şi desene – aproape tot rodul anilor
de la absolvirea şcolii de belle arte ieşene şi până în preajma
acestei manifestări, nelipsind fireşte lucrările făcute la
Munchen213.

O. Băncilă – Aparul

“Portretul dovedindu-se într-o oarecare măsură mai rentabil,

Băncilă se vede nevoit să picteze numeroase persoane din
Iaşi. Expoziţia pe care o deschide în anul următor, 1901, într-
o casă particulară (Palatul Neuschotz n. n.), cuprinde în afară
de flori, peisaje de la Bucium şi chipuri de evrei săraci
(Aparul) – foarte multe portrete. Unul mai elaborat este acela
al Adelaidei Neuschatz, care i-a pus casa la dispoziţie. Lucrat
în mărime naturală şi înfăţişând pe această femeie cu chip
blând şi luminos într-o ţinută măreaţă, plină de demnitate,
căreia rochia albă de dantelă, cu accesorii foarte decorative,
îi dă o sobră strălucire – portretul a fost trimis mai târziu la
expoziţia internaţională de la Berlin214.”
213
Comarnescu, Petru , Octav Băncilă, Bucureşti, Meridiane, 1972, p.8-9
214
Comarnescu, Petru , Octav Băncilă, Bucureşti, Meridiane, 1972, p.10

164
Portretele şi florile sunt în opera lui Băncilă cele mai
numeroase, dar totodată cele mai inegale ca realizare
artistică. O seamă de portrete ne arată afinitatea pictorului
cu cărturarii şi artiştii vremii, cu aceia care aduceau înnoire
în viaţa de atunci.
Printre primele portrete mai însemnate sunt acelea ale
pictorului G. Panaiteanu-Bardasare, al mitropolitului Iosif
Naniescu, al Adelaidei Neuschatz. Dintre actorii ieşeni a
pictat pe Athena Georgescu, pe C. B. Penel şi pe Nicolae
Luchian, acesta din urma un mare actor comic. Neuitate
rămân de asemenea Portretul de familie de la 1900,
portretul gingaş al scriitoarei Lucia Mantu (1914), vara
pictorului, portretul violoncelistului Andrei Cheffneux (1925),
acesta înfăţişat cu violoncelul, într-o pânză de mari proporţii,
în tonalitate cafenie – sau al unor cărturari şi profesori din
Iaşi .215

Expoziţia din anul 1901 din saloanele dnei de Neuschotz a

cuprins multe tablouri înfăţişând chipuri de evrei sărmani din
mahalaua ghetou Târgul Cucului din Iaşi, de unde Băncilă şi-
a ales cu măiestrie personajele impresionat de tipurile
mizere şi fanatice ale mediului evreiesc: Aparul, bătrânul
gârbovit de ani care şi iarna, pe frig îşi câştigă traiul ducând
apă de băut, Telalul sau Vânzătorul de haine vechi, Peticarul,
De vânzare ceva, În rugăciune, Ceauş, La Sinagogă,
Consiliul, O afacere bună sau Un gheşeft, etc.
“În 1897 Octav Băncilă se reîntoarce la Iaşi de la Munchen
unde petrecuse doi ani cu o bursă de studii. Îşi înjghebează
un atelier în curtea gimnaziului “Ştefan cel Mare” din Iaşi
unde era director cumnatul său Ion Nădejde şi mai apoi în
curtea mitropoliei, adăpostit de diaconul Gh. Şerban care
avea sa-i servească şi de model intr-unul din portretele sale.
Un an mai târziu, silit de sărăcie, se mută în comuna Bucium
din apropierea Iaşului, la fratele său Ion Băncilă.
În epoca aceasta începe artistul să se simtă atras de lumea
evreilor năpăstuiţi, vânzători de zdrenţe sau meseriaşi

215
Ibidem p.30

165
împovăraţi de mizerie şi de ani, ce se îngrămădeau în
mahalaua Târgu Cucului din Iaşi.216
Petre Comarnescu remarca la rândul său că “pictorul revenit
la Iaşi de la studiile de la Academia de Arte din Munchen îşi
avea avea mereu drum prin târgul Cucului, cartier în care
pitorescul naturii se îmbină cu mizeria oamenilor. Aflat la
poalele dealului Sărăriei, aproape de întretăierea străzii cu
acelaşi nume cu mai multe altele, ca Golia (Cuza-Vodă),
Elena Doamna, Costache Negri şi Pădure, aceasta din urmă
coborând în povârniş spre a ajunge la poalele altui deal,
acela al Tătăraşilor şi al cimitirului Eternitatea – târgul
Cucului avea minunate privelişti spre Tătăraşi, dar el însuşi
nu era decât o adunătură de dugheni sărace, ţinute de evreii
care locuiau în încăperile întunecoase dindărătul prăvăliei
sau în casele insalubre de pe străzile acelea în pantă,
inundate de ploi sau înnecate de praf.” În acest spaţiu insolit
numit Târgu Cucului, pictorul a zugrăvit, pe locuitorii săi,
evrei de condiţie modestă, continuând unele teme începute
la Munchen, unde făcuse un tablou cu cerşetori evrei. Pe
aceşti meseriaşi bătrâni, pe cârpaci şi peticari, pe vânzătorii
de haine vechi, pe bătrânii care se rugau sau se sfătuiau – i-
a pictat Băncilă în anii 1899-1900 şi mai târziu. Băncilă a
creat o serie de tablouri cu evrei, care au stârnit vâlvă prin
realismul lor, atrăgând atenţia că cei mai mulţi dintre evrei,
ca şi cei mai mulţi dintre creştini, nu sunt bancheri sau
bogătaşi, ci suferă cumplit din pricina nedreptăţii sociale217.
O evocare a Târgului Cucului aşa cum era el pe vremea lui
Băncilă, ne-a lăsat poetul şi prozatorul Dimitrie Anghel
(1872-1914) în cartea sa “Fantome”:
“Îmi închipui o zi de târg şi fac să mişune pe uliţa aceea o
lume de ţărani venită de prin satele din împrejurime să-şi
cumpere cele de nevoie la gospodărie: deschid obloanele la
prăvălii şi din pragul lor aşez siluetele care au dispărut…
atârn deasupra firme vechi şi pun să le bată şi să le
zăngănească vântul, iar în prăvălii aşez tot amestecul de
mărfuri mărunte, toată ruina nenumăratelor gospodării care
veneau aruncate aici, cum vin sfărâmăturile de pe coastă, în

216
Epure, Maria Octav Băncilă, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Buc., 1956
217
Coman, Anton, Octav Băncilă, ESPLA, Buc., 1954 p. 23

166
urma unui naufragiu; aşez în clituri tot soiul de stofe vechi,
vândute după falimente, atârn în cuie cel mai bizar amestec
de haine vechi… strămut mobile, canapele străbune, jilţuri
cu telurile scoase, scaune fără picioare, dulapuri mâncate de
carii, lămpi hârbuite, farfurii legate în sârmă, samovare
turtite şi fără hornuri, ghete orfane de pereche, botfori
mucegăiţi, schelete de umbrele… Strecor din când în când,
ca să variez tabloul, bătrâni cu laibere lungi, cu ciorapii albi,
cu căciuli mari îmblănite, pe sub care încârlionţesc în
şuruburi perciunii… Braţ la braţ, apoi, câte două, câte trei,
plimb încoace şi încolo fete gătite, cu breton pe frunte,
pomădate, le dau toată precocitatea… care le deprinde de
timpuriu să lungească privirile pe furiş în ochiadă şi, printre
ele, ghigherlii de mahala… De la un timp, bătrânele au
reintrat în casă, idilele s-au amânat pe a doua zi sau cine ştie
când, obloanele s-au închis şi în noaptea care s-a lăsat peste
tot, sergentul singur mai străjuie, dând ţignale prelungi din
vreme în vreme. Şi când nu-i încă nici un semn de ziuă afară
şi dorm cei ocrotiţi de soartă, ici-colo, câte o lumină sfioasă
se aprinde şi după fereşti joase, în încăperi strâmte şi
mohorâte, poţi vedea câte un cârpaci bătrân şi chinuit, cu
ochelarii pe nas, cum bate cuie de lemn într-o talpă veche
sau trage aţa cu amândouă mâinile, în vreme ce ai lui în
pernele mari, dorm înghesuiţi unul peste altul, în cuprinsul
aceleiaşi încăperi mohorâte şi fără aer218.”
Revin la evenimentul deosebit din viaţa culturală a Iaşului
anului 1901, expoziţia personală a pictorului Octav Băncilă
deschisă în saloanele casei Neuschotz, la 18 noiembrie.
Ziarele vremii au scris, pe larg, la superlativ, despre această
personală.
Cotidianul ieşean “Liberalul” din 17 noiembrie 1901 işi
anunţa cititorii că: ”Mulţumită amabilităţii doamnei Adelaida
de Neuschotz care a binevoit să pună la dispoziţia
talentatului nostru pictor Octav Băncilă saloanele sale din
strada Golia, anunţăm publicul ieşean că expoziţia artistică a
lui Băncilă se va deschide Duminică, 18 Noiembrie, a.c.
Nu ne îndoim ca tot ce Iaşul are mai distins, se va grăbi să
viziteze această expoziţie, deoarece e cea mai fericită
218
Dimitrie Anghel, Fantome, Ed. Minerva, Buc., 1911

167
ocaziune a admira capodoperele eminentului pictor…
Salonul e deschis toate zilele, de la 9 dimineaţa până la 5
seara. Biletele de intrare participă la o loterie cu două
tablouri ale artistului219.”
Expoziţia lui Băncilă s-a bucurat cu adevărat de un real
succes, acelaşi ziar “Liberalul” anunţând, la fiecare două,
sau trei zile, pe toată perioada cât a fost deschisă expoziţia
pe cei mai de seamă vizitatori care au trecut pragul caselor
Neuschotz de la prefect, la oameni de cultură sau
universitari ai cetăţii, grupuri de elevi şi studenţi, etc.
Dintr-o cronică plastică găzduită de acelaşi cotidian, aflăm
elemente interesante privind galeria de portrete expuse pe
simeze, portrete care, din păcate, nu se vor mai regăsi peste
70 de ani, în expoziţia omagială, organizată de Muzeul
Naţional cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea
pictorului220. Soarta acestor tablouri este necunoscută, cum
este şi cea a tabloului înfăţisand-o pe Adelaida Neuschotz.
Criticul de la “Liberalul” descrie câteva portrete expuse în
această expoziţie între care pe cele care zugrăveau familia
“dlui prof Nadejde, pe colonelul Dr. C. Georgescu, părintele
Şerban, dna Ulrich, simpaticul căpitan Bancov, ş.a.
Zăbovind în faţa portretului ce întruchipa pe gazda
expoziţiei lui Băncilă, dna Adelaida Neuschotz criticul
comenta: “Tabloul reprezentând în mărime naturală pe dna
Neuschotz e iarăşi admirabil şi cu multă fineţe executat, şi
când te gândeşti că un astfel de tablou ce s-ar plăti cu cel
puţin 3-4.000 lei în altă parte din lume, la noi s-a cumpărat
pe suma de 500 lei, bani peşină! Parcă-ţi vine să dezesperezi
de gustul artistic al ţării noastre221.”
Din cele scrise de „Liberalul” subînţelegem că tabloul cu
pricina a fost cumpărat de însăşi dna de Neuschotz careia
însă i se imputa, ce-i drept voalat, suma prea mică pe care
aceasta i-a dat-o pictorului, lucru ce poate fi adevărat
judecând contextul în care a fost organizată expoziţia dar nu
putem decât să ne îndoim de afirmaţia răutăcioasă a
criticului despre “gustul artistic al ţării noastre” aluzie la
aceiaşi dnă de Neuschotz.
219
„Liberalul”, Iaşi, sâmbătă, 17 noiembrie 1901
220
Poclos, Mihai, s.a., Octav Băncilă 1872-1972, Expoziţie…catalog, Buc., Muzeul de Artă, 1972
221
„Liberalul”, duminică, 2 Decembrie, 1901

168
Un Memorial dedicat soţilor Adelaida şi Iacob de Neuschotz
cât şi credincioasei lor fiice Roza-Bededicta a fost ridicat în
anul 1920 la Harlaching, o suburbie a oraşului Munchen,
astăzi Harthauserstrasse 25. Compoziţia arhitecturală şi
sculpturală aparţine arhitectului Emanuel von Seidl şi
sculptorului Julius Seidler cărora li s-a adăugat, mai târziu, şi
arhitectul Ottq Prollius.
Structura ansamblului a fost concepută din cărămizi de
piatră albă acoperite cu praf de tuff de culoare galbenă în
armonie cu albul marmorei din care sunt făcute sculpturile
cărora li se adaugă basoreliefuri din bronz222.
Memorialul este alcătuit din patru pilaştri de acces imaginaţi
de Julius Seidler care formează, împreună cu cele patru
forme umane sculptate în marmură şi zidul frontal placat cu
basoreliefuri o strânsă armonie cu natura: iarba verde,
pavelele şi cerul cu nori de vreme bună sau de ploaie.
Formele umane sculptate în marmură întruchipează cele
patru stadii ale vieţii omului, începând cu copilul din braţele
mamei şi ajungând, la final, la omul bătrân. În interiorul
spaţiului delimitat de pilaştri, apar diverse decoraţiuni
figurative între care şi însemnele zodiacale.
Imaginile “Memorialul Familiei Neuschoz” sunt din anul
1921, fotografii făcute şi comentate de criticul de artă G. J.
Wolf223.

222
Seidl, E. V. und Seidler, Julius. Gedächtnisstätte der Familie von Neuschotz în Monatsheft für Freie und
Angewandte Kunst, 44. Band. Der Dekorativen Kunst XXIV., Jahrgang, Munchen 1921, p. 105-112
223
Seidl, E. V. und Seidler, Julius. Gedächtnisstätte der Familie von Neuschotz în Monatsheft für Freie und
Angewandte Kunst, 44. Band. Der Dekorativen Kunst XXIV., Jahrgang, Munchen 1921, p. 105-112

169
„Memorialul familiei von Neuschotz” a rezistat până astăzi
timpului şi vicisitudinilor istoriei chiar dacă şi-a mai pierdut
din frumuseţea şi măreţia începuturilor acestuia când era
perfect integrat naturii. Astăzi, după cum se poate vedea
dintr-o fotografie recentă este marcat de patina vremii şi
parcă prea apropiat unui imobil modern construit în 1968 .
Adresa la care poate fi vizitat astăzi „Memorialul familiei von
Neuschotz” este: Harthauser Straße, 81545 München Sud,
Harlaching.

170
Boala, moartea, funeraliile
Potrivit “Universal Jewish Encyclopedia” Iacob Neuschotz,
dezamăgit şi împovărat sufleteţte de refuzul împământenirii
ca cetăţean român se retrage la Boian, lângă Cernăuţi unde-
şi cumpărase o moşie şi, într-o vizită la Iaşi, în vara lui 1888
se îmbolnăveşte şi trei săptămâni mai târziu moare224.
Potrivit a două certificate medicale eliberate, unul de dr.
Ludovic Russ senior şi altul de dr. Heinrich Burstin,
Neuschotz suferea de “enterită acută” respectiv de
“haemorhoidă” diagnostice puţin probabile şi oricum
necauzatoare de moarte dar care cu siguranţă defineau
simptome legate de o afecţiune intestinală foarte gravă
însoţită de hemoragie careia în ultimele zile de viaţă i se
adăugaseră dureri chinuitoare225. Dr. Burstin, doctorul
personal al lui Neuschotz era la 1888 un tânăr medic evreu
de o cultură aleasă în vârsta de 31 de ani, apropiat de
familia Neuschotz care avea să-i încredinţeze, mai târziu
conducerea Orfelinatului Neuschotz.
Despre medicul H. Burstin 1858 -1918? cuvinte de preţuire a
scris rabinul Niemirower la jubileul de 25 de ani de la
224
Landman, Isaac, Universal Jewish Encyclopedia, N.Y., Varda Books, vol. 8, 2009. p.162
225
Ibidem

171
obţinerea titlului de doctor în medicină şi la a 50-a
aniversare a naşterii sale, în anul 1908:
“Cultura este centrul vieţii sale. Când auzi discursurile sale
pline de adâncime, decorate de forme fascinante, când
citeşti eseurile sale magistrale şi înălţătoare, când remarci
modul său de a face filantropie, de a se purta în societate,
de a exercita prietenia şi de a se întâlni cu adversarii, nu poţi
altfel decât să exclami: iată un maestru al idealismului,
preotul bunului şi frumosului!… A împăcat spiritul lui filozofic
cu inima sa religioasă, cultura clasică şi literatura modernă,
care sunt vii întrânsul, cu tradiţia familiei sale, care descinde
din învăţaţi talmudişti şi rabini mari, este ţinta cercetărilor
sale vaste şi gândirilor înalte ce le-a exprimat într-o formă
elegantă în conferinţele sale “Ştiinţa şi Credinţa, Maimonde
ca filosof şi medic”, etc.” Ca şi conducător al Lojei “ Samuel”
a Ordinului “B`nei B`rith”, ca membru al comitetului de
asistenţă, ca director onorific al Orfelinatului “Neuschotz”, în
practica sa ca medic şi în relaţiile sale sociale a avut ocazia
de a arăta că medicul, oratorul, filozoful, evreul şi omul
Burstin au aceleaşi tendinţe de a planta ideia frumosului pe
terenul bunului, de a realiza idealul binelui în viaţa zilnică, de
a practica un iudaism şi un umanitarism naţional226.”
Boala care evolua foarte repede însoţită de dureri foarte
mari a adus la căpătâiul lui Neuschotz şi pe un faimos medic
din Berlin dr. Gerhard venit special pentru acesta, la vila din
dealul Copoului227. Certificatele medicale, autentificate de
notar au fost cerute de Neuschotz însuşi pentru a putea
încredinţa de acasă, de pe patul de suferinţă unui judecător
delegat de Judecătoria Iaşi câteva acte de donaţie între care
cele în favoarea Spitalului pentru copii “Caritatea”,
Orfelinatului Neuschotz şi Spitalului israelit. De asemenea,
tot acum îndeplineşte şi formalităţile notariale şi
încredinţează judecătorului testamentul său mistic (secret)
care va fi păstrat la Judecătoria Iaşi până ce acesta va intra
în posesia familiei şi deschis la 27 august 1888, după
decesul testatarului survenit pe 25 august 1888.228
226
I. Niemirower, Scrieri complete, vol.II, p.439-440 şi I. Niemirower, Iudaismul, Buc., Hasefer, 2005
p.202, 203, 355
227
Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-1889
228
Arhivele Stat.Iaşi, fond.Trib. Iaşi, s. III, dos.4/1888

172
Decesul lui Iacob Neuschotz a fost înregistrat sub nr. 56 în
Rgistrului de stare civilă pentru morţi pe anul 1888:
“Act de moarte a D. Iacob de Neuschotz, bancher, de şapte
zeci şi unu ani, de religie israelită domiciliat în Iaşi disp. I-a.
Mort ieri la două ore şi trei sferturi ante meridian, în casa sa
din via situată în această comună, căsătorit cu Dna Adelaida
de Neuschotz domiciliată disp. I-a. Martori au fost D. Volf
Vaserman, de şase zeci si doi ani, comersant, domiciliat în
Iassy disp.I şi Dl. Doctor Heinrich Burstein de trei zeci ani,
medic, domiciliat disp. III, care martori ne-au mai declarat că
voinţa familiei este de a se transfera corpul defunctului în
comuna Iassy, până la înmormântare şi în urmă a se
înmormânta la Cimitirul Israelit din aceiaşi comună şi au
subscris acest act după ce li s-a cetit şi constatat moartea de
noi inşine. ss. Petru Niculi primar Comuna Copou şi ofiţer
stare civilă229.”
Ziarele vremii au anunţat moartea marelui bancher si
filantrop publicând necrologuri şi fairparele familiei230. În
acestea se scria că Neuschotz a murit la vârsta de 71 de ani
ceea ce, dacă este adevărat, face improbabil anul 1819 ca
fiind anul corect al naşterii sale, an înscris în documente
anterioare dar şi în acte ce au fost făcute după moartea sa.
Ziarul ieşean „Fulgerul”, organ liberal, din 1 septembrie
1888 publica, în chenar negru:
“Necrolog
Moartea filantropului Jacob Neuschotz a cauzat vii regrete în
special ieşenilor. Acest bărbat era singurul în ţară, între
israeliţi, care, fără distincţiune de confesiune, ajuta
materialiceşte pe suferinzi.
În viaţă, el se distinse prin acte mari filantropice şi-şi câştigă
nemărginite simpatii în întreaga ţară. De la 1863 încoace,
mai cu samă, Jacob Neuschotz a făcut mari donaţiuni, numai
în scopuri filantropice: a fondat şcoli, a creat burse,
trimeţând un număr de tineri sărăci în străinătate, între care
şi români; a fondat un institut de orfani şi un templu, etc. La
1877, pe timpul resbelului Ruso-Româno-Turc, Neuschotz a
oferit un fond însemnat pentru susţinerea mai multor familii,

229
Arh. St. Iaşi, Fond. St. Civilă, dos. decedaţi 1888
230
„Curierul”, Iaşi, 26 aug. 1888

173
care şi-au pierdut pe şefii lor în resbel. Fondul acesta există
şi astăzi. Nici o nenorocire nu trecea fără ca Neuschotz să nu
aline suferinţele a sute de familii. Toate aceste mari acte de
adevărată filantropie au făcut ca numele de Neuschotz să fie
foarte cunoscut în ţară.
Faptul că sub guvernul trecut, i-a fost refuzată cetăţenia, nu
l-a descurajat şi el n-a încetat un moment a da dovezi
frumoase despre patriotismul său. Suveranul nostru, cât şi
cei străini, i-au oferit semne de distincţiune. Împăratul Franz-
Iosef i-a oferit titlul de cavaler al ordinului Franz-Josef; regele
Carol, acel al „Stelei României" şi regele Milan al Ordinului
„Takova”.
Era dar natural coreligionarii lui şi populaţiunea ieşană să-i
facă o înmormântare ca acea ce a avut loc duminică 29
august, cu atât mai mult, cu cât şi la moarte s-a gândit mult
a ajutora pe cei suferinzi, fără deosebire de religie, lăsând
sume însemnate la diferite societăţi de binefacere, precum şi
la diferite instituţiuni.
Impozantul cortegiu, care a însoţit rămăşiţele mortuare ale
acestui venerabil filantrop, a fost cea mai vie dovadă despre
meritele ce-şi le-a putut câştiga în curs de 71 de ani. Toate
societăţile israelite din Iaşi, precum şi toate breslele, s-au
grăbit a asista şi a depune pe sicriul acestui filantrop
coroane. Peste 30 de corone au împodobit două care
funebre, dintre care am putut observa pe acelea date de
Banca Naţională, Societatea de Asigurare „Naţionala”, între
fundatorii căreia a fost defunctul, acea a comitetului
spitalului israelit etc., etc. Primăria, cu toate că primise cu o
zi mai înainte de înmormântare 5.000 de lei pentru a-i
împărţi la săracii creştini, cu părere de rău constatăm că n-a
depus nici o corona, ba chiar n-a trimes măcar vreun
reprezentat al său.
Onorurile militare, au fost date de o companie de vânători.
Cortegiul se pune în mişcare la orele 12 p. m. în ordinea
prevăzută în program. În faţa templului din ograda casei
unde locuia defunctul, după cântările corului, predicatorul
Tauber şi dr. Lippe, au rostit discursuri.
Cortegiul parcurse stradele Lăpuşnenu şi Păcurari, însoţit
fiind de o lume imensă, cum a rare ori s-a văzut. Ajuns la

174
cimitir, s-au rostit 9 discursuri şi anume de către d-nii Const.
Lepădatu, fost deputat, dr. Taussig şi H. Tiktin, cari vorbiră în
limba germană, dl. V. Negruţi, care recită o frumosă poezie
făcută de d-sa cu acestă ocaziune şi care a fost împrăştiată
în public; mai vorbiră apoi d-nii L. Posner, dr. Finkelştein,
Scherzer, predicatorul Tauber şi Rabinul Taubes.231”

Reportaje de la funeralii a publicat şi “Revista israelită” de la

Bucureşti în numerele sale din 16 şi 20 septembrie 1888:
“Marele filantrop din Iaşi nu mai este! O telegramă ce am
primit-o Vineri la 26 August ne comunica următoarea tristă
ştire:
„Neuschotz decedat noaptea la 11 ore"
Şaraga.
Orice om din ţară dar mai cu seamă ieşenii au fost adânc
izbiţi de pierderea acestui bărbat care a făcut atâta bine
celor nevoiaşi fără osebire de cult. Cine nu cunoaşte actele
sale da caritate? „El a dat sute de mii de franci în diferite
ajutoare, cât şi pentru trimiterea de tineri în străinătate,
împărţind acei bani între tinerii români, creştini şi izraeliţi—
cum zicea d. M. Cogălniceanu cu ocazia indigenatului său.
Iaca de ce moartea lui Iacob de Neuschotz este regretată de
toţi oamenii de bine. La vestea morţii sale tot Iaşii, evreii şi
creştinii s-au dus laolaltă la casa decedatului spre a-şi lua
ultimul adio de la acela care făcuse numai bine în tot cursul
vieţii sale.
Înmormântarea a avut loc Duminică 28 curent, cu pompa
cea mai mare. Trei şcoli de băieţi, precum şi Orfelinatul, al
căror fundatore şi Preşedinte era decedatul, mergeau înainte
cu drapelele lor; nu mai departe, d. Scherzer încunjurat de
mai mulţi tineri în negru, purta pe o perinuţă de catifea
decoraţiile decedatului: Steaua României şi, Coroana de fer
austriacă, Coroana Serbiei etc., etc.; în urmă venea un car
acoperit cu măiestrie cu zeci de coroane, date de către
diferitele instituţiuni şi societăţi ieşene; în fine, carul funebru
tras de 6 cai şi înconjurat de elita ieşană, de toţi
reprezentanţii puterilor streine, directorii diferitelor bănci,

231
„Fulgerul”, An. 1. nr. 16, Iaşi, 1 sept., 1888

175
etc. Tot ce Iaşii are mai cu vază, într-un număr aproape de
4.000—5.000, urma în linişte şi tristeţe funebrul convoi.
Printre persoanele mai marcante s-au putut observa: D-nii
Daniil, Lepădat, Misir, Bogdan, Mârzescu, Baronul de
Peitschka, Byk, Niţescu, Weisengrün, Garfünkel, etc.
Averea rămasă în urma sa se evaluează la patru milioane.
Iacob de Neuschotz a lăsat —ne zice corespondentul nostru
d. M. W.—testamentar 30.000 fr. Spitalului Israelit, 20.000 lei
Academiei Române, 10.000 fr. săracilor ieşeni de orice
religiune şi 25.000 fr. Cimitirului Israelit.—Executorii
testamentari sunt d-nii avocaţi Costache Lepădatu şi Mihail
Mircea.
Să vărsăm o lacrimă pentru filantropul care s-a dus în calea
veciniciei şi pe care îl pierde ţara, Iudaismul din România şi
mai cu seamă Comunitatea din Iaşi.
Eternă fie memoria lui.—În No. viitor vom reveni pe larg232.”

*
Înmormântarea
“Am publicat în numărul trecut câteva amănunţimi
privitoare la înmormântarea regretatului Iacob de Neuschotz.
Corporaţiunile— despre care am vorbit atunci—au fost
organizate de către comitetul Spitalului Israelit, după
iniţiativa d-lui Şaraga.
La înmormântarea decedatului a fost o adevărată
manifestaţie populară, căci au luat parte toţi breslaşii
meseriaşi izraeliţi din Iaşi.
Fiecare corporaţie îşi avea câte un steag în doliu şi câte o
coroană cu inscripţia breslei. — Comitetul care a elaborat
programul era compus din domnii: Ph. Byck, W.
Wassermann, M. S. Goldbaum, Dr. C. Lippe, Şam.
Goldenthal, Şam. Byrk, A. S. Goldenthal, I. E. Carfunkfel, Dr.
Burstin, S. Şaraga, Em. Schnürer, Max Bachstitz, Iulius Adolf,
S. Hapaport, Felix Klärmar, Eduard Gerbel şi încă vreo câţiva.
S'au ţinut mai multe discursuri între care cităm cele rostite
de D-niî: Constantin Lepadatu, fost deputat, Dr. Taussig, H.

232
„Revista israelită”, nr. 16, 17, 20, 1888 p. 458, 537

176
Tiktin, Dr. C. Lippe, L. Possner, Dr. Finkelstein, Scherzer,
predicatorul Tauber, rabinul Taubes şi alţii.
Defunctul fiind cavaler al „Stelei României” i s-au dat
onorurile militare de o companie de vânători. Peste trei zeci
de coroane au împodobit două care funebre.

Discursul d-lui Dr. C. Lippe

Dăm publicităţii discursul d-lui Dr. C. Lippe, membrul curator
al Orfelinatului „Iacob şi Fanny Neuschotz" rostit în faţa
templului „Beth-Iacob" în numele orfelinatului fondat şi
întreţinut de răposatu:
Jalnică adunare,
Psalmistul zice: „Fericiţi sunt acei păzitori ai dreptăţii, fericiţi
acei ce exercită necurmat bine-faceri". Rabinii pun la
aceasta următoarea întrebare: Oare este în putinţa omului a
exercita necurmat bine-faceri?... Iată răspunsul: Cu aceasta
se înţelege acela care creşte un orfan în casa sa.
Există o mare diferenţă între binefacerea creşterii unui orfan
şi săvârşirea altor fapte de caritate. Dând de mâncare unui
flămând, sau îmbrăcând un om gol, aceste fapte au numai
un efect momentan. Nutrind un moşneag conservăm restul
vieţii unui individ, care, pentru societate, parcă de mult este
mort. Cu totul altceva este însă faptul, când cineva îngrijeşte
tânăra viaţa a unui sărman orfan, crescându-l şi făcându-l
membru util societăţii. Efectul acestei bine-faceri, nu ţine
numai în tot timpul însăşi a creşterii, ci el se întinde peste
întreaga viaţă a orfanului, chiar peste mormântul lui, fiindcă
un om crescut în caritate va şti a da şi el o creştere bună
copiilor şi a-i face membrii folositori societăţii.
Fiecare om, trăind, în societate, este dator a trăi şi
pentru societate. El trebuie să-şi conformeze
ocupaţiunile sale vitale astfel, ca să formeze un scop
pentru sine însuşi şi un mijloc pentru omenire. Numai astfel
îndeplineşte omul întâia datorie a vieţii sale. Se găsesc însă
în societate oameni care nu pot servi întru nimic societăţii şi
cu toate aceste, trebuie să fie susţinuţi, precum moşnegi,
invalizi, orfani, etc. Este dar de datoria societăţii, adică a
statului şi a comuniunii de a îngriji de existenţa lor. Această
aşa numită caritate publică, nu este suficientă a alina

177
mizeria omenească, în toate cazurile, şi deci trebuie să
intervină şi caritatea privată. Naturalmente însă că ea se
mărgineşte în cercuri restrânse. Dacă cineva întinde însă
cercul carităţii sale private până la îndeplinirea unor acte şi
unei întregi comunităţi, acel cineva valorează cât o
întreagă comunitate; daca însă, el produce acte, care intră
în atribuţiunile comunităţii (rămase însă neîndeplinite),
precum a făcut defunctul, fondând o casa de orfani şi acest
templu, atunci el prevalează o întreagă comunitate.
Prin urmare, jalnică adunare, noi ducem în mormânt, nu un
singur om, dar o întreagă comunitate.
Un asemenea act al carităţii este emanaţiunea unui înalt
sentiment moral dezvoltat. Două impulsuri înnăscute
omului îl însoţesc de la naştere şi până la moarte: impulsul
de conservare individuală, egoismul, care adeseori
degenerează în tendinţe de a se conserva pe costul şi în
dauna altora, ceea ce rabinii numesc impulsul cel „rău" şi
apoi simţământul moral, care se dezvoltă până la tendinţa
de a împărtăşi şi altora din al său ceea ce Rabinii numesc
„impulsul cel bun". Acel dintâi este un atribut al corpului,
deoarece el singur este supus schimbării materiale, morţii şi
descompunerii, şi prin urmare are trebuinţă materială pentru
susţinerea sa. Iar sufletul din contra. Fiinţa sa este conştiinţa
şi singura lui trebuinţă este ştiinţa, care se dobândeşte insă
fără paguba altora. Aşa glăsuieşte Talmudul; „Dacă unul
propune altuia zicând: „Învaţă-mă capitolul tău şi eu te voi
învăţa pe al meu — atunci amândoi ar câştiga, fără ca vre-
unul să piardă, de vreme ce înaintea acestei propuneri
fiecare ştia capitolul său; în urmă însă fiecare ar şti
amândouă. La câştigul bunurilor materiale se naşte o
concurenţă, unde partidele în luptă caută a se dăuna unul pe
altul, pe câtă vreme la câştigul bunurilor spirituale se naşte o
rivalitate care propagă ştiinţa.
Stăpânit de aceste două impulsuri, omul păşeşte în viaţa sa.
Fiecare din ele, caută a dobândi stăpânirea asupra omului.
Fericit este acel ce se supune simţămintelor morale, vai
însă aceluia care se dedă impulsului rău! Dar chiar cel
drept, care se lasă a fi stăpânit de simţămintele morale,
nu se poate, după concepţia doctrinei israelite cu totul

178
retrase influenţei răului impuls. Şi el nu este infailibil! Nu
există un om drept, care să facă bine, fără ca odată să nu
greşească. De aceea cel drept în timpul vieţuirii sale nu se
poate bucura pe deplin de satisfacţiunea morală a faptelor
sale bune, fără ca să fie împiedecat de impulsul rău, care-l
insuflă, spre exemplu, că cu banii întrebuinţaţi pentru un
scop filantropic şi-ar fi putut procura bunuri materiale, sau
orice alte plăceri. După moarte tocmai, când corpul a intrat
în descompunere, ne mai având trebuinţa de a fi întreţinut şi
după ce impulsul de conservare şi degeneraţiunea sa,
impulsul său, încetează a influenţa sufletul; atunci sufletul
ajunge a gusta pe deplin satisfacerea morală, ceea ce se
zice vecinica fericire, paradisul. Numărul prevalent al
meritelor stinge greşelile.
În această situaţiune de înaltă fericire, jalnică adunare, se
află decedatul.
Următoarele sunt acele a căror fructe omul le gustă pe
această lume şi capitalul cărora îi este rezervat pentru
lumea cealaltă, precum respectul pentru părinţi,
binefacerea, a semăna concordia între om şi om şi asupra
tuturor acestora planează studiul doctrinei. Contrariul se
întâmplă însă cu sufletul relefăcătorului ale căruia păcate
întrec meritele; el cade în chinuirea remuşcării de cuget,
ceea ce numim „iadul”. Asupra acestuia Rabinii se exprimă:
„Răul impuls îl împinge spre rău în această lume şi
mărturiseşte în contra-i pe cealaltă lume.
De aceia zică rabinul Simon ben Lachis: „Nu există un iad în
cealaltă lume, ci D-zeu scoate soarele (sufletul) din
teaca ei (corpul) şi cei drepţi la ea se îndreaptă şi cei răi se
condamnă".
Dintre marele merite omeneşti, după concepuţiunea
doctrinei iudaice este caritatea, precum zice Salomon:
„Averea nu foloseşte în ziua ursitei, dar caritatea scapă de
moarte", De care moarte? — întreb rabinii. — De imperiul
iadului, este răspunsul.
Mai mult încă, caritatea este şi chiar o jertfă, de espiare de
păcatele făptuite; precum se zice: „Binefacerea ridic poporul
şi caritatea este jertfa de expiare a naţiunilor". Vra să zică
orice moravuri să aibă o naţiune, dacă numai în sânul ei se

179
exercită fapte de caritate, dacă se fondează institute de
bine-facere, această naţiune este nobilă.
Modul întrebuinţat de decedat pentru împărţirea
donaţiunilor, vedem că a stat pe deplin pe tărâmul judaic. El
n-a deosebit întru nimic omul de rasa sa de străin, ceea ce
Talmudul prescrie lămurit zicând: “Să nutreşti săracii
păgânilor împreună cu săracii lui Israel” Şi apoi: “să cauţi
bolnavii păgânilor împreună cu ai lui Israel" şi mai mult: „să
înmormântezi morţii păgânilor împreună cu morţii lui Israel”
El stete pe un tărâm care în timpul din urmă fu părăsit de
naţiunile ariene. Impulsul cel rău a condus în cele din urmă
timpuri naţiunile în erori regretabile şi sub pretextul iubirii de
naţiune, le-a insuflat ura contra naţiunilor străine, prin care
fapt morala publică s-a clintit.
Şi decedatul a suferit prin o eroare identică, numită
antisemitismul. Noi însă n-am pierdut încrederea în
omenire şi aşteptăm cu siguranţă reîntoarcerea către bine şi
atunci:
„Duşmanii noştri se vor convinge şi ruşine le va fi. Noi însă
care posedăm încredere în D-zeu şi omenire, nu ne vom
ruşina.”
Defunctul nu va mai vedea această metamorfozare, când
ziua aceasta însă va sosi atunci buzele sale în mormânt se
vor mişca.”
Imediat ce dl. Dr. Lippe, sfârşi discursul, corul mai intonă un
imn şi cortegiul se puse în mişcare.
Un cortegiu mai impozant nici că se mai văzuse în Iaşi.
Atât carul funebru cât şi un alt car au fost acoperite de mai
bine de 60 coroane.
Ordinea a fost ţinută cu multă greutate de poliţie şi
jandarmi, din cauza imensei mulţimi ce se afla pe stradă.
La ora unu şi jumătate carul funebru întră în cimitir şi corul
mai intonă un imn funebru.
În faţa mormântului, cel dintâi care rosti un discurs funebru,
fu dl. Constantin Lepădatu, fost procuror general, şi fost
deputat al Iaşului, avocat.
Discursul d-lui C. Lepadatu.
“ Tristă adunare,

180
Mulţimea adunată în jurul acestui corp, amici, cunoscuţi şi
recunoscători, toţi, mari şi mici, cu inimile sfâşiate de durere,
cu ochii înecaţi în lacrimi şi zdrobiţi de adânci regrete, arată
lumii, arată străinului cât este de simţitoare pierderea lui
Iacob Neuschotz, cât este de mare deşertul ce el lasă între
noi.
Să nu descriem aice, noi pentru noi, viaţa, meritele şi
bunele fapte ale acestui bărbat mărinimos, ale acestui nobil
filantrop, ale acestui distins cetăţean, căci fiecare din
această imensă adunare, grupată în jurul mormântului,
îngrămădeşte în spiritul său numeroase dulci suvenire şi în
faţa uşii teribilei locuinţe, ce-l va acoperi, pentru totdeauna,
exclamă în sine discursul de durere pentru stingerea lui.
Să vorbim despre Neuschotz şi să-l înfăţoşăm cu drepturile
sale, cu titlurile sale, acelor ce nu l-au cunoscut, acelor
care, văzând extraordinara mişcare spontanee a
populaţiunii din Iaşi, expresiune a durerii, şi a regretelor,
plini de durere s-a întrebat: cine a fost Iacob Neuschotz?
O! Ascultă străine, ori cine vei fi, ascultă cu bună voinţă, căci
vei afla de un om, care dacă soarta i-a rezervat favoruri
uimitoare, el însă recunoscător, şi-a înţeles bine nobila
misiune şi cu o bunătate exemplară, cu un devotament
nemărginit şi cu o dragoste nesfârşită, a fost un adevărat
sclav al binefacerilor şi cu o dărnicie prodigă - a mângâiat
durerile şi nenorocirile, şi deci nu mă îndoiesc, străine, că şi
tu mişcat de acelaşi sentiment de întristare, vei veni, alăture
de această mulţime şi vei depune la rândul tău o lacrimă
sinceră pe acest mormânt.
Neuschotz, născut sărac şi fără sprijin, a fost în admiraţiunea
lumii, opera sa a fost exclusivă a muncii şi înţelepciunii sale.
Activ şi întreprinzător, a agonisit o însemnată avere şi dotat
de o inteligenţă rară şi nobil în sentimente, a dobândit
onoruri de mari distincţiuni.
Când soarta a început a-l acoperi cu favorurile sale, el întâi s-
a gândit la exprimarea profundei recunoştinţa către ea şi n-a
cruţat nici bani, nici osteneală şi ori unde se ivea la
cunoştinţa sa vreo durere, el îngrija spre a o alina.
Câţi bătrâni n-au fost susţinuţi! Câte văduve n-au fost
ajutate! Câţi orfani, n-au fost adăpostiţi! Câţi bolnavi, n-au

181
fost îngrijiţi! Câţi săraci n-au aflat milă la uşa casei sale! Câte
nevoi, acelor constrânşi, n-a înlăturat! El, în faţa mizeriei, nu
distingea, de cât numai suferinţele, căci în ochii săi, ori ce
om era om şi simţea o datorie a-l îmbrăţişa.
Sunt 20 ani, de când l-am cunoscut, iar de 8 ani, am fost în
relaţiuni de aproape şi am avut multe ocaziuni, a constata şi
admira sentimentele sale. Am fost martor la multe fapte
bune şi la satisfacţiunea sa, când afla că fapta sa a dat roade
mulţumitoare.
Deci, plânge-l soţie, că ai pierdut un soţ devotat şi care a
concentrat întreaga lui fericire în persoana sa; plângeţi-l
copilelor, rămase orfane, căci aţi pierdut un părinte tandru
şi care când vă vedea, eraţi pentru dânsul, comoara
bucuriei; plângeţi-l amici, căci aţi pierdut un demn amic;
plângeţi-l comercianţi, căci în relaţiuni cu el, aţi aflat un
stâlp puternic de care v-aţi rezemat; plângeţi-l rudelor,
văduvelor care aţi alergat la dânsul ca la un miluitor darnic;
plângeţi-l orfani şi voi copii săraci care aţi aflat adăpost
şi ajutor la învăţătură în sentimentele lui umanitare;
plângeţi-l săracilor, bătrâni, tineri şi copii, căci acel care cu o
mâna darnică şi iubitoare de cucernicie vă îmbrăţişa, a
închis ochii şi a rămas fără suflare, iar mormântul său
deschis, este gata a-l acoperi.
În faţa rămăşiţelor tale, Neuschotz, cu o emoţiune
dureroasă, îţi zic adio!
Fie-ţi ţărâna uşoară !”
După acest discurs, care a mişcat imensa mulţime,
până la lacrimi, se urcă la tribună dl. dr. B. Taussig şi rosti
o frumoasă cuvântare în limba germană, cuvântare care
produse o vie impresiune între asistenţi. Apoi d. H. Ttktin,
prieten al defunctului, într-o scurtă dar bine concepută
cuvântare descrise meritele defunctului. După dl. H.
Tiktin, apăru la tribună dl. V. Negruţi, profesor la şcoala
secundară, şi rosti o admirabilă poezie făcută de d- sa, cu
această ocaziune şi împărţită în public. Iată-o:
La mormântul mult regretatului JACOB de NEUSCHOTZ

Tristă veste, tristă veste ne loveşte ca putere!

Un oraş întreg în doliu, un norod întreg cernit

182
Tristă, dureroasă veste ! Zi de jale şi durere !
Jacques de Neuschotz nu mai este, Jacques de Neuschotz a
murit ! .

Trupul celui mai bun suflet, iubitor de omenire,

Mii de oameni plini de jale la mormânt îl însoţesc,
Ca un semn că fapta bună lasă 'n urmă-i amintire
Şi găseşte un răsunet în tot pieptul omenesc.

Până ieri o providenţă pentru cei lipsiţi de toate

Până ieri la sărăcia ajutorul său a dat,
Astăzi mâna morţii crude, mâna morţii ne'ndurate
L'a răpit pe veci mulţimii şi pe veci l-a 'nstrăinat.

Cât de mare nedreptate soarta răspândeşte 'n lume

Şi cum vremea din viaţă ne tot fura strop cu strop!
Însă pentru ce nu cruţă o fiinţă şi un nume
Care-a fost în a lui viaţa generos şi filantrop?

Moartea, nemiloasa moarte, seceră şi nu alege

Împotriva ei nimica nu putem, e în zădar....
Toţi avem aceeaşi soartă, —tristă lege, însă lege:
Cel care-a intrat în viaţă, morţii este tributar!

În cortegiul ce vine şi 'nsoţeşte trist în cete

Până la mormânt cadavrul rece şi ne 'nsufleţit
Al aceluia ce 'n urmă-i lasă-atât de vii regrete
Al aceluia ce 'n viaţă a fost mare şi iubit,

Câte văduve sărmane de Jacques Neuschotz ajutate,

Câţi bătrâni fără putere, ai mizeriei eroi,
Câţi germani, câte familii de nevoie încărcate
De Jacques Neuschotz ajutate în restrişte şi nevoi,
Câţi orfani cărora Neuschotz le-a fost mamă, le-a fost tată
Şi câţi tineri ce'ntr'o vreme vor reda poporului
O pleiadă studioasă de mizerie scăpată,
Ar putea să fie marturi ai filantropiei lui!

Dar Jacques Neuschotz nu mai este, a trecut la nemurire

183
El azi un corp de gheaţă rece, neînsufleţit
Şi de-abia aceasta humă, rest de tristă amintire
Mai arată cum că Neuschotz a fost viu şi a trăit.

Şi cu dânsul câte simţuri nobile, mărinimoase

Câtă dragoste de ţară şi iubire de popor
Se îngroapă pe vecie şi vor fi pe veci ne' n toarse
Pentru toţi cei mari de suflet ce cunosc valoarea lor,

Plângeţi, tinerilor, plângeţi tinerime iubitoare,

Plângeţi voi bătrâni, vădane îmbrăcaţi-vă 'n linţoliu,
Căci Jacques Neuschotz filantropul, patriotul, omul mare,
Astăzi pentru veci ne lasă! Plângeţi căci e zi de doliu,

Iar tu suflet mare, nobil, iubitor de om şi ţară

Tu Jacques Neuschotz, dormi în pace în eternul tău lăcaş
Şi din sfera nemuririi chipul tău măreţ răsară
Ca de-a pururea să fie de exemplu la urmaşi !

Mai vorbiră dl. L. Posner, în numele personalului

comptuarului; dl. Dr. Finkelstein, în numele societăţii din
Păcurari; dl. M. Scherzer, ca reprezentant al orfelinatului; dl.
S. D. Tauber, predicatorul templului „Bezh-Jacob" şi rabinul
Taubes, în numele populaţiunii evreieşti din Iaşi.
.
La 5 ore p.m. se sfârşi această solemnitate. După mai multe
zile, consiliul comunal Iaşi votă o adresă de mulţumire D-nei
de Neuschotz pentru donaţiunea de 5000 lei lăsată pentru a
se împărţi la săraci de către defunctul.”
Scrisori de condoleanţe au fost trimise familiei şi de către
evrei emigraţi din Moldova în Statele Unite cărora
Neuschotz, în calitate de fost consul onorific la Statelor Unite
la Iaşi, le înlesnise călătoria peste ocean:
“Societatea fraternă „Junimea română” din New-York, a
trimis onor Doamnei de Neuschotz, văduva regretatului
filantrop, următoarea scrisoare de condoleanţe:
“Doamnă,
Firul electric ne-a comunicat ştirea încetării din viaţă a
soţului Dv., marele filantrop „Baronul Iacob de Neuschotz”.

184
Meritele acestui distins bărbat sunt cunoscute tuturor. Deşi
suntem departe de iubita noastră patrie, totuşi inima fiecărui
israelit român din New-York s-a umplut de întristare aflând
această tristă ştire. Ar putea fi altfel? Un om ca Neuschotz,
care în tot cursul vieţii sale, fără a face deosebire de
religiune, a căutat a ajutora pe aproapele său, care a
înfiinţat atâtea instituţii de binefacere trebuie să fie regretat
de ori şi cine, şi împreună cu Dumneavoastră, avem aceleaşi
simţăminte.
Consolaţi-vă Doamnă; Neuschotz n'a murit: natura şi-a
reclamat numai dreptul său, spiritul său este cu noi şi
memoria sa va fi pururea între noi.
Doamnă, Societatea fraternă „Junimea Română" din -New-
York: prin organul meu, vă roagă să bine-voiţi a primi
condoleanţele sale şi roagă pe a Tot Părintele să vă acorde
putereea spre a suporta cu resignaţiune pierderea ce aţi
îndurat-o.
Primiţi, doamnă, asigurarea respectului ce vă conserv,
Preşedinte: Y. Kanner. Secretar, Is.
233
Eisenberg “

Testamentul
Testamentul mistic (secret) a fost încredintat de Neuschotz
spre păstrare judecatorului la 2 august 1888, cu trei
săptămâni înainte de a se săvârşi din viaţă.
Originalul cu siguranţă că a rămas în posesia familiei.
Fragmente din acesta au fost publicate, după deces, atât de
biograful lui Neuschotz, profesorul ieşean Vasile Negruţ dar
şi de Revista israelită din Bucureşti al carei colaborator a fost
I. Neuschotz. Am avut surpriza să găsesc alături de un act de
donaţie, o copie legalizată a testamentului într-unul din
dosarele Orfelinatului, dosar păstrat în Arhivele Statului din
Iaşi, fondul Primăriei. Parcurgând testamentul se pot
reconstitui date privind averea defunctului bancher, numele
moştenitorilor direcţi ai acestuia, alte lucruri mai puţin
cunoscute. Nu în ultimul rând testamentul dă mărturie
233
„Revista israelită”, Buc., nr. 20, 1 noi. 1888 p. 537

185
despre dragostea sa de oameni şi pentru pământul pe care
s-a născut, exprimând nobleţea sufletului său, mândria de fi
român.
Iată, reprodus integral, Testamentul bancherului şi marelui filantrop Iacob
de Neuschotz:
TESTAMENT234
În numele a tot puternicului Dumnezeu, eu Iacob de
Neuschotz, de religiune ebraică, domiciliat în Iaşi, prin acest
testament exprim ultima şi libera mea voinţă pentru
dispoziţiunile ce după săvârşirea mea din viaţă, moştenitorii
mei sunt datori a aduce la îndeplinire. Născut în această ţară
pe care am iubit-o şi căreia am fost devotat, sunt supus
român, prin urmare voi formula dispoziţiunile mele conform
legilor române.
Moştenitorii mei legali sunt:
Prea iubitele mele fiice legitime din a doua mea căsătorie,
numite Rosa Benedicte, născută în Iassy la 25 ianuarie 1882
şi Vita Sara, născută tot în Iassy la 6 noiembrie 1883 şi prea
iubitul meu strănepot Carl Chaim Rosenberg, fiu legitim al
nepoatei mele de fiu din întâia mea căsătorie, numită Lea
Minna Neuschotz, măritată Rosenberg, acum săvârşită din
viaţă, carele după legea română este în drept prin
reprezentaţie a forma o branşă în succesiunea averii mele.
Mult iubita mea soţie legitimă din a doua căsătorie Doamna
Adelaide de Neuschotz, cu care am dat naştere celor două
fiice, este după lege nutrice legală a fiicelor noastre şi prin
urmare în drept de a rămâne în capul administraţiunii averii
mele.
Am deplină încredere în bunele dispoziţiuni ale mult iubitei
mele soţii ca ceea ce este însufleţită de nobile sentimente şi
sunt sigur că în nemărginita sa iubire pentru fetele noastre
va desfăşura toată activitatea spre a conduce administraţia
cu folos.
Am muncit din copilărie fără alt sprijin decât numai
activitatea mea şi prin silinţă şi statornicie, cu ajutorul lui
Dumnezeu, am câştigat averea de care astăzi mă bucur.
Doresc ca această avere să se conserve în toate pentru a se
bucura de ea şi moştenitorii mei.
234
Arh. St. Iaşi, Fond Primăria Iaşi, dos. 199/1895

186
După moartea mea, Justiţia nu poate lua dispoziţii de
aplicare a legilor asupra comptuarului meu, căci art. 657 din
prevederile codului civil prescrie că o asemenea măsură se
ia numai atunci când minorii nu au un tutore. Moştenitorii
mei susnumiţi au fiecare tutorele lor legali, fetiţele pe mama
lor iar strănepotul pe tatăl său şi apoi averea mea este
constatată de mine însumi prin inventarele ce am făcut
anual, conform prescripţiunilor Codului Comercial şi care se
găsesc în arhiva Comptuarului meu.
Aplicarea sigiliilor asupra comptuarului într-un timp când
încă el funcţionează zilnic, ar fi chiar o lovitură simţitoare
morală şi materială prin întreruperea cursului afacerilor; de
aceea insist a ruga pe autorităţi să nu ordone această
lucrare.
Averea mea arătată în inventar consistă în mobile şi imobile
situate în diferite localităţi. Lămurescu că atât bijuteriile,
argintăriile şi lingerii, cât şi celelalte efecte de gospodărie
aflate în casele mele sunt proprietatea exclusivă a prea
iubitei mele soţii.
O însemnată parte din averea mobiliară, bani şi efecte se
află în circulaţie prin afacerile de bancă şi de comerţ ce am
întreprins sub firma I. Neuschotz & Companie înscrisă în
registrul respectiv al Tribunalului de Comerţ din Iassy şi al
căreia am fost şi sunt singurul proprietar.
Spre a reintra în casă a capitalurilor aflate în circulaţie
trebuie să se procedeze la lichidarea afacerilor mele.
Lichidarea afacerilor este operaţiunea prin care se stâng
toate raporturile ce am cu diferite persoane şi casse de
Bancă.
Din registrele mele şi din corespondenţa aflată în comptuar
se va putea lua încredinţarea că nu există nici un accept sau
obligaţie din partea mea; unicul meu pasiv este numai acela
care rezultă din compturile curente ce am cu diverse casse
de Bancă din ţară şi din străinătate şi care este
superiorminite, acoperite prin depozite consemnate la acele
casse de efecte române, franceze, austriace, ruseşti, turceşti
şi sârbeşti.
După încetarea mea din viaţă se va proceda la lichidare.

187
Deşi în aparenţă operaţiunea lichidării ar fi simplă, totuşi
reclamă de la administraţie aceeaşi aptitudine şi experienţă
ca şi însăşi afacerile, căci pentru fiecare operaţiune trebuie a
se avea în vedere timpul şi locul precum şi natura ei. De
aceea găsesc că este inevitabil ca mult iubita mea soţie să
fie ajutată de un consiliul de experţi în această materie spre
a nu face vreo eroare datorită inexperenţei sale. O consiliez
să nu procedeze la operaţiuni mai însemnate decât numai
după ce va asculta exprimarea amicilor mei arătaţi mai jos
care sper că vor binevoi a-i da preţioasele lor poveţuri.
Rog pe amicii mei Dnii Leon Daniel, Selke Ruscher, Iov
Bogdan directorul Sucursalei de Iassy a Băncii Naţionale şi
cumnatul meu Boguslav Jolles ca să primească această
sarcină şi oricând vor fi invitaţi să binevoiască a se întruni
spre a lumina pe mult iubita mea soţie asupra chestiunilor ce
li se vor prezenta pentru ca operaţiunile să fie folositoare şi
capitalurile ce vor reintra în casă bine asigurate.
Dorinţa mea este ca amicii mei să conlucreze toţi la un loc
dar când vreo unul ar lipsi atunci mult iubita mea soţie,
împreună cu amicii prezenţi vor ruga pe alţi ai mei amici din
acei cu cunoştinţe în materie a lua parte la consultaţie. Acest
consiliu nefiind decât un ajutor moral pentru operaţiunile
lichidării nu va fi niciodată considerat ca un consiliu judiciar.
Operaţiunile de lichidare se vor face sub firma I. Neuschotz &
comp. Orice act necesar în interesul afacerilor mele se va
subscrie de mult iubita mea soţie cu firma mea, dar o
consiliez a însărcina pe unul din impiegaţi a contrasemna
acele acte.
Această dispoziţiune trebuie, prin o circulară, a se aduce la
cunoştinţă amicilor mei din ţară şi din străinătate cu care
sunt în relaţiuni de afaceri.
Compturile curente se vor achita succesiv fie prin încasarea
acţiunilor mele după felul lor, obligaţiuni, debitori în compturi
şi altele, fie prin vânzarea efectelor.
Dacă încasarea acţiunilor sau vânzarea efectelor nu vor fi
avantajoase pentru moment, atunci se vor putea repeta
creditele, ceea ce în comerţ este admis, dar un asemenea
lucru să se facă cu o mare prudenţă spre a nu se aduce vreo

188
atingere numelui firmei, ce am câştigat prin lucrurile mele în
cursul aproape a jumătate de secol.
Sunt convins că prin energie şi asiduitate, cu concursul
amicilor mei şi conlucrarea impiegaţilor luminaţi, lichidarea
se va termina în cursul a cel mult trei ani. Numerarul realizat
şi efectele retrase din depozite se vor asigura sau prin
depunerea lor la vreo casă sigură, precum este Banca
Naţională a României şi Casa de consemnaţiuni sau prin
cumpărare de imobile producătoare de venituri avantajoase.
Dacă în cursul lichidării afacerilor, mult iubita mea soţie va
găsi de cuviinţă, şi amicii mei pe care-i va consulta nu vor fi
de opinie contrarie, va putea întreprinde şi afaceri de Bancă
şi escompt însă capitalul ce va utiliza sau va întrece cifra de
500.000 adică cinci sute mii lei noi. O consiliez însă că în
acest caz să nu se dedice la afaceri mari, întinse şi mai ales
să nu dea accepte sau obligaţiuni.
Îndată ce lichidarea se va termina, firma va înceta, registrele
se vor închide şi serviciul se va desfiinţa, atunci
administraţia se va reduce la simpla îngrijire de conservarea
capitalurilor şi exploatarea mobilelor. Mult iubita mea soţie
va conlucra cu amicii mei, vor constata definitiv activul
printr-un proces-verbal ce se va păstra în arhiva comtuarului.
În cazurile când, după lege, concursul unui consiliu de familie
va fi necesar, acest consiliu de familie doresc a se alcătui din
următoarele persoane, care după lege sunt în drept a fi
chemate:
1) Dl. M. Schürer cumnatul răposatului meu fiu;
2) Dna. Rosalie Pannes buna strănepotului meu;
3) Dl. S. Reischer, amicul meu;
4) Dl. Boguslav Jollies cumnatul meu şi:
5) Dl. Maximilian Jollies, al doilea cumnat al meu.
Averea ce las doresc a se conserva în comun până la
ajungerea moştenitorilor mei la majoritatea legală. Doresc
conservarea în familie a caselor şi celelalte mobile, mai ales
casa cea mare unde se află templul Beth-Iacob; nu se vor
vinde doar decât acele imobile care sunt de mică valoare şi
care s-ar judeca că sunt păgubitoare.
Până acum am dat consiliul în scopul de a se reîncasa şi
asigura capitalurile din circulaţie. Aceste consilieri, fruct al

189
îndelungatei mele experienţe, doresc a se observa şi
executa întocmai. Din veniturile averii se vor întrebuinţa
numai sumele ce vor fi reclamate de strictul necesar pentru
existenţa familiei mele conform cu rangul meu social, pentru
educaţiunea şi instruirea fetiţelor, pentru unele legături şi
pentru diferite opere de caritate despre care voi vorbi mai
jos iar restul ce vor prisosi se vor capitaliza.
Totalitatea averii mele se va face în patru părţi egale din
care:
1. Fiica mea Rosa Benedicta va primi o porţiune;
2. Fiica a doua Sara Vita va primi o porţiune;
3. Strănepotul Carol Chaim Rosenberg va primi o
porţiune asupra cărui porţiune se va computa suma
300.000 adică trei sute mii Ruble date ca zestre şi
donaţiune mumei sale Minna la ocasiunea căsătoriei sale
cu Dl. Dr. Mark Rosenberg în conformitate cu cele
prevăzute în contractul de căsătorie, din 22 iulie 1879
trecut în Registrul foilor dotale al Tribunalului Iassy,
Secţia III sub nr. 173/1879; iar:
4. Asupra porţiunii a patra, ca porţiune disponibilă
calculată conform cu Art. 841 Cod civil, instituiesc
legatară universală pe mult iubita mea soţie, Doamna
Adelaide de Neuschotz cu care în timpul căsătoriei am
avut o viaţă fericită şi căreia mă simt dator a exprima şi
mulţumi călduros pentru devotamentul său şi pentru
osteneală ce şi-a dat-o cu buna îngrijire a persoanei
mele, mai ales la bolile de care am suferit.
Deşi proprietară absolută asupra acestei porţiuni dar
precum am rugat-o şi mi-a promis, rog şi aici pe mult iubita
mea soţie să nu provoace partajul decât când fetiţele
noastre vor deveni majore.
Sunt cunoscute mult iubitei mele soţii operele mele de
caritate pentru care am avut predilecţiune şi la care şi Dânsa
a conlucrat cu mult zel vrednic de laudă, o rog să întreţină şi
în viitor în numele nostru:
Acele opere de caritate, precum subvenţii la şcoală şi
pentru studii, ajutorul bolnavilor, celor nenorociţi şi altele
asemenea pentru care mă refer la conştiinţa şi sentimentele
sale generoase. Pentru unele acte tot de binefacere, care

190
sunt de o importanţă mai mare şi care m-au preocupat cu
deosebire, dispun în mod expres cele ce urmează şi oblig pe
mult iubita mea soţie a le aduce la îndeplinire:
I. Donez şi legu suma de 20.000 adică lei noi
douăzeci mii, în bilete de bancă Academiei Române din
Bucureşti. Acest capital va face parte din fondurile
Academiei şi se va afecta pentru premierea autorilor de
opere, ce după aprecierea Academiei se vor admite ca bune
şi folositoare. Acest legat se va plăti de mult iubita mea soţie
îndată după săvârşirea mea din viaţă.
II. Donez şi legu suma de 30.000 adică treizeci mii lei
noi în efecte publice valoare nominală Spitalului Israelit din
Iassy. Acest capital se va da la epoca când fetiţele noastre
vor deveni majore dar şi atunci nu se va plăti decât dacă
spitalul va fi recunoscut de persoană juridică şi va putea face
o accepţiune legală.
Până atunci însă atât mult iubita mea soţie cât şi
moştenitorii mei vor servi venitul acestui capital de 5%,
cinci la sută pe an, încredinţându-l în mâinile acelor ce vor
constitui consiliul de administraţie a spitalului.
Oblig pe mult iubita mea soţie ca îndată după săvârşirea
mea din viaţă să construiască la cimitirul israelit o hală
pentru depunerea morţilor până la a lor înmormântare
pentru care va cheltui suma de 20.000 adică douăzeci
mii lei noi.
Rog şi amintesc onorabililor mei colegi din Comitetul
pentru administrarea cimitirului israelit din Iassy, al căruia
sunt preşedinte, ca locul de înmormântare ce am ales la
cimitir, în faţa Dlui Wolf Wassermann şi Ch. Sadagurstri să
fie rezervat pentru mine şi familia mea.
III. Templu Beth-Iacob aflător în curtea caselor mele din
strada Ştefan cel Mare unde locuiesc, va fi susţinut şi în
viitor întocmai cum l-am susţinut în tot timpul de la
înfiinţarea lui. Spre acest sfârşit, mult iubita mea soţie va da
amical în tot cursul vieţii sale, câte 2.000 adică două mii lei
în primire administratorilor ce vor fi spre a îngriji de serviciul
divin care trebuie să urmeze regulat.
IV. Dintre rudele mele cele mai apropiate de mine sunt
surorile de pe mamă numite: Rebeca Neuschotz şi Anna

191
Zikel şi nepoţii mei Hersch Wexler, Pavel Wexler şi Chase
Wexler fii ai surorii mele Cessel. Atât surorile mele sus
numite cât şi cei din urmă nepoţi ai mei au avut şi au
ajutoare de la mine pentru existenţa lor. În dorinţa ca aceste
rude să se bucure de ajutoare pentru existenţa lor şi după
săvârşirea mea din viaţă, dispun următoarele în favoarea lor:
A. Donez şi leg surorilor mele Rebeca Neuschotz, Anna
Zikel şi nepotului Hersch Wexler casele şi moara de aburi din
oraşul Mihăileni ce au fost a lui Samuel Schlesinger şi pe
care le-am cumpărat de la licitaţia ţinută de Tribunalul din
Dorohoi pentru care mi-a eliberat ordonanţa de adjudecare
nr.512 din 22 decembrie 1886 pentru al cărei loc dup
transcripţia ce am făcut cu Luminarea Sa Principele Grigorie
M. Sturza, proprietarul moşiei, la 3 februarie 1888,
autentificat de Tribunalul Iassy, Secţia a III-a sub nr. 272 s-a
fixat besmanul anual de 106 (una sută şase lei noi) către
care este alipit şi locul ce a fost a lui Meŭri Mencĭ, alăturea
de această moară şi pe care l-am cumpărat de veci de la
Luminarea Sa Principele Sturza, cu actul tot din 3 februarie
1888, autentificat de Tribunalul de Iassy, Secţia a III-a sub nr.
274 şi transcris sub nr. 32 al Tribunalului Dorohoi, asemenea
face parte din încăperile necesare pentru exploatarea
acestei mori şi clădirea ce a fost odinioară Magazia pentru
vamă, împreună cu locul ei ce asemenea este cumpărat de
noi tot de la Luminarea Sa Principele Sturza cu actul din 3
februarie 1888 autentificat de către Tribunalul Iassy, Secţia a
III-a sun nr. 275 şi transcris sub nr. 31.
Fiind însă că această moară astăzi este exploatată de
mine şi eu am acolo material şi personalul trebuitor, apoi
mult iubita mea soţie va putea, dacă va găsi de cuviinţă sau
a opri sau a continua exploatarea ei mai departe în folosul
casei succesorale.
De aceea, sus numiţii legatari nu vor putea cere
posesiunea acestui legat, căci rămâne în facultatea absolută
a mult iubitei mele soţii de a-l preda când dânsa va judeca
de cuviinţă. Până când însă li se va acorda posesiunea
acestor imobile, soţia mea cu titlul de indemnizare pentru
veniturile acestui legat va da:

192
a) Surorii mele Rebeca Neuschotz pensiune anuală ce a
primit-o şi o primeşte şi astazi de la mine în sumă de 4.800
patru mii opt sute lei noi pe an;
b) Nepotului Hersch Wexler i se va da pensiunea ce a primit-
o şi o primeşte şi astăzi de la mine în sumă de 2.400, două
mii patru sute lei noi pe an;
c) Nepoatei mele Hasse i se va da câte 100 una sută lei noi
pe lună;
d) Surorii mele Anna Zikel nu i se va da nimic în curs de 5
ani, fiindcă soţul său Dl. Os.L. Zikel îmi datorează o sumă de
25.000 lei din capitalul pe care-l imput asupra pensiunii pe
timp de 5 ani, iar după 5 ani, dacă până atunci sora nu li se
va da în posesiune legaturile sus indicate, i se va da şi Dnei
Zikel aceeaşi pensiune ca şi surorii mele Rebeca Neuschotz.
Când mult iubita mea soţie va găsi de cuviinţă a delasa
posesiunea, acest stabiliment împreună cu casele şi locurile
arătate, vor trece în posesiunea sus numitelor mele surori
Rebeca Neuschotz, Anna Ziekel şi nepotului Hersch Wexler
cu dreptul de deplini proprietari.
Din acel moment pensiunile anume indicate mai sus vor
înceta, căci susnumiţii legatari se vor bucura de veniturile
acelui stabiliment pe care le vor împărţi în trei părţi egale şi
fiecare din ei va lua câte o porţiune. Însărcinez pe nepotul
Hersch Wexler ca din momentul luării în posesiune a acestui
legat de către cei trei legatari care sunt Rebeca Neuschotz,
Anna Liekel şi el, Hersch Wexler, să plătească el în numele
surorii sale Hasse câte 100, una sută lei noi pe fiecare lună.
Scrisoare eu am fost dat nepoatei mele Hasse, asigurându-i
un capital de existenţă rămâne în totul reno….. neavinită.
Toate sarcinile de beznian şi impozite din momentul predării
posesiunii a morii cu atenansele vor fi în sarcina legatarilor.
B) Donez şi leg nepotului meu Pavel Wexler:
1) Casele cu locul lor de veciu situate în strada Aron Vodă
din Iassy înscrisă la nr. 67 şi cumpărate de mine pe numele
său cu preţ de 4250 lei plus cheltuielile pentru care s-a
eliberat de Tribunalul Iassy, Secţia a III-a Ordonanţa de
adjudecare nr. 259 din 31 martie 1884.
2) Obligaţiunea ipotecară a lui Solomon Nacht pe suma de
1500 din 30 aprilie 1876 autentificată sub nr. 329 înscrisă

193
sun nr. 229 şi transcrisă sub nr. 218 pentru asigurarea cărui
capital şi a procentelor de 2% (doi la sută pe lună) s-a
constituit ipoteca şi anticriză casele numitului debitor
compuse din cinci apartamente cu atenanse şi osebit
clădirile situate în colţul stradelelor Târgul de Sus şi Zorile
din Iassy, aceste imobile în puterea menţionatelor titluri de
stăpânire paşnică şi nu sunt supuse la nici o sarcină, se vor
lua în stăpânire de susnumitul meu nepot Pavel Wexler
după săvârşirea mea din viaţă cu titlul de deplină proprietate
şi de îndată se va bucura de veniturile lor. Toate dările de
impozite şi bezmăn vor fi în sarcina legatarului Pavel Wexler
din momentul luării în stăpânire a caselor.
VI. După săvârşirea mea din viaţă, mult iubita mea soţie va
da cu titlul de gratificaţiune impiegaţilor din comptuarul meu
şi tuturor servitorilor câte o sumă care să reprezinte
onorariul pe timp de şase luni.
Încheind dispoziţiunile testamentare încă mă adresez din
nou la mult iubita mea soţie şi o rog a susţine operele mele
de caritate, mai ales Institutul pentru orfani ce l-am înfiinţat
în acest oraş spre a dobândi o înflorire şi mai mare, aşa
precum am avut satisfacţia de a vedea roade precise
produse de acest institut. Consiliez pe mult iubita mea soţie
şi pe fiicele mele, ca la căsătoria acestora două din urmă să
constituiască din porţiunile ce vor primi după partaj, căci
numai astfel, ele femei, vor putea a se bucura de siguranţa
averii lor.
Ca părinte, consiliez pe fiicele mele a nu se depărta de
consilierile mamei pe care să le respecte cu toată
religiozitatea.
Orice act sau scrisoare care să cuprindă vreo dispoziţiune
testamentară făcută de mine sunt revocate, căci numai cele
cuprinse în acest testament sunt dispoziţiile ce doresc a se
executa. Carele singure sunt expresiunea ultimei mele
voinţe.
Făcut la vila mea Mon Repos de la Copou, Podgoria Copou,
lângă Iassy, astăzi 2 august 1889
ss) Iacob de Neuschotz.

194
Premiul “Neuschotz” al Academiei

Premiile Academiei Române - unele pentru teme scoase la

concurs, iar altele acordate pentru lucrări întocmite din
iniţiativa autorilor- au fost un important mijloc de încurajare
a culturii şi ştiinţei. Numărul premiilor, care răspundeau unei
sfere largi de preocupări, a crescut datorită diferitelor donaţii
şi testări. Între anii 1880-1891 s-au acordat şapte premii
pentru lucrări puse la concurs şi alte 18 premii pentru
diferite cărţi publicate.
Donaţiile au jucat un rol decisiv în existenţa Academiei
Române şi în procesul ei de creştere şi dezvoltare. “Multe
persoane, spunea Iacob Negruzzi într-o şedinţă solemnă a
Academiei Române, făcură instituţiunii noastre însemnate
donaţii între vii şi testamentare prin care îi procurară
mijloacele să dea o mai mare extindere lucrărilor sale”.
Donatorii au provenit din toate categoriile sociale. Printre ei
se află orăşeni modeşti dar şi deţinători de averi însemnate,
descendenţi ai unor vechi familii cu obiceiul ctitoriilor,
intelectuali sau membri ai înaltului for academic sau donaţii
făcute în amintirea celor căzuţi pe front235.
Între donatorii Academiei Române s-a aflat şi Jacob
Neuschotz care prin voinţă testamentară lasă instituţiei o
sumă însemnată de bani spre a se institui un premiu care să-
i poarte numele.
În şedinţa Academiei din 23. sept 1888 se citeşte scrisoarea
Adelaidei Neuschotz prin care se comunica legatul de 20.000
lei instituit de Iacob Neuschotz pentru a constitui un fond de
premiere al Academiei, iar în şedinţa din 2/14 dec. 1888 se
citeşte testamentul.
Raportul de instituire a Premiului “Neuschotz” a fost aprobat
de Academie în sedinţa din 20 martie 1889. Raportul a fost
redactat de Al. Odobescu şi se găseşte în Arhiva Academiei.

“Domnilor Membri.
235
Berindei Dan, Istoria Academiei Române (1866-2006), Buc., Ed. Academiei, 2006, p. 178, 282

195
Comisiunea însărcinată de d-voastră de a propune o
reglementare pentru aplicarea legatului de 20.000 lei, făcut
Academiei Române, în anul încetat 1888, de către răposatul
Iacob de Neuschotz, bancher din Iaşi, a avut, mai înainte de
toate, în vedere termenii următori din art. 1 al testamentului
mistic din 2 august 1888:
,,Donez şi leg suma de 20.000 lei (douăzeci mii lei) în bilete
de bancă Academiei Române din Bucureşti. Acest capital va
face parte din fondurile Academiei. Veniturile lui vor fi
prevăzute în bugetul anual al Academiei şi se vor afecta
pentru premii autorilor de opere ce după aprecierea
Academiei se vor admite ca bune şi folositoare. Acest legat
se va plăti de mult iubita mea soţie îndată după săvârşirea
mea din viaţă".
Comisiunea a constatat că aceşti bani, primiţi de cancelaria
Academiei la ianuarie din anul curent, au fost îndată
transformaţi de delegaţiune în efecte cu valoare de 22.000
lei rămânând un numerar de lei 196, b. 20, care la timp se
vor adaugă la capital.
Rezultă din aceasta că actualul venit al fondului Neuschotz,
după prelevarea de 15% pentru uzurile Academiei este ca de
940 lei.
Pentru a îndeplini dorinţa testatorului, comisiunea are
onoare a vă propune ca:
1. Academia să instituie, sub numele de Premiul „Neuschotz”
un premiu bienal de 1500 lei, care să se decearnă celei mai
bune şi folositoare opere, fie tipărită, fie manuscrisă, care va
trata succesiv subiecte ştiinţifice, ori istorice, ori literare,
considerate totuşi, mai cu seamă, din punctul de vedere
economic şi sociologic.
2. Academia îşi rezervă facultatea de a propune însăşi
pentru acest concurs de câte ori se va socoti de cuviinţă,
anume subiecte de tratat prin concurs în cercul acestor
materii,
3. Atât cărţile tipărite cât şi manuscriptele, cu sau fără nume
de autor ce se vor propune în acest concurs bienal, să fie
supuse la regulile stabilite de Academie pentru concursurile
de asemenea natură.

196
4. Primul concurs la premiul Neuschotz să se anunţe pentru
anul 1891.
5. De câte ori premiul Neuschotz nu va putea fi acordat, sau
prin lipsa de concurenţi, sau prin insuficienţa operelor,
tratând despre materii anume propuse de Academie, suma
premiului să se adauge la fondul Neuschotz, spre a înmulţi
eventual numărul premiilor.
Membrii comisiunei: N. Ionescu, Odoboscu, A., Dr. Brandza “
AA, .A — 3, dosar 2-3, 1889 . f. 36 r~v236
Numele lui Iacob Neuschotz va fi pomenit alături de cel al
altor ilustri donatori ai Academiei române în cuvântarea
rostită de Ioan Bianu, membru al Academiei, în şedinţa
plenară de la 1 iunie 1922, discurs intitulat: ‘’Pomenirea
donatorilor Academiei Romane”.
Lista celor pomeniţi este deschisa de regele Carol I, urmat de
domnitorul Cuza, Evanghelie Zappa, Doctorul Anastasie Fătu,
generalul Constantin Năsturel-Herescu, Gheorghe Ghiţu,
fraţii bancheri Daniel, Dumitru Hagi-Vasile, G. Sân-Marin,
Ioan Fătu, Iacob Neuschotz (bancher din Iaşi, urmând pilda
dată de fraţii Daniel, a lăsat prin testament la 1888
Academiei 20.000 lei “pentru premii autorilor de opere bune
şi folositoare”. La patru autori s-au dat ca premii 7.000 lei,
iar cu 10.400 lei s-a contribuit la cheltuielile generale. Fondul
este acum de 72.300 lei.) Lista donatorilor, în ordine
cronologică, continuă cu Alexandru Constantin-Bodescu,
domniţa Alina Ştirbei, Maria Uţa Schiopescu, Ioan Lacomte
du Nouy, Elena dr. Turnescu, Maria general I. Carp, Aristia E.
Angelescu, Fondul “Ionel. C. Istrati”, Demostene
Constantinide, Vasile Adamachi, s. a.
După ce a făcut fiecărui donator o scurta biografie Ioan
Bianu îşi încheia discursul astfel: “Recunoştinţa eternă
datorată donatorilor de până acum se poate arăta numai
prin îndeplinirea acelor înalte datorii faţă de cultura
naţională. Numai astfel vor fi îndemnaţi alţi donatori să
aducă jertfa lor la acest altar al culturii românşti, numai
astfel Academia, ca instituţie, se va putea ţine la înalţimea la
care a fost pusă şi neamul întreg vrea să ramână; numai

236
Odobescu Alexandru, Opere, vol. XII Corespondenţa 1889-1891, Buc., Ed. Academiei, 1992, p.90, 551,
552, 630

197
astfel fiecare din noi vom putea avea în ultima oră a vieţii
conştiinţa senină şi liniştită că ne-am făcut datoria pentru
care am fost chemaţi aici !
Etern binecuvantată fie pomenirea marelui rege si a tuturor
donatorilor Academiei Române!”237
„Se formase la sfârşitul seclului XIX un anume „clişeu” de
testament, deosebit de semnificativ pentru mentalul colectiv
al elitei evreieşti a epocii. Donaţiile se făceau în primul rând
pentru comunitatea evreiască – şi aici ar fi de subliniat
preferinţa pentru şcoală – la Neuschotz era o bursă pentru
învăţământul în străinătate – apoi pentru Palestina – Ereţ-
Israel dar şi pentru societatea românească în mijlocul căreia
au trăit.
Se cuvine să facem o observaţie. La Iaşi, o preferinţă
specială (locală) în testament era pentru spitalul israelit.
Aceasta şi datorită prestigiului său special şi faptului că este
vorba de instituţia evreiască cea mai veche şi cea mai
importantă din oraş, care în unele perioade a jucat rol de
comunitate. Din bugetul său erau sprijinite atât şcolile cât şi
societăţile de binefacere.238„
Premiul “Neuschotz” şi premiaţi:
Th. C. Aslan ,“Finanțele României de la Regulamentul
organic până astăzi, 1831-1905” Lucrare premiată de
Academia română cu premiul Neuschotz din 1903.
Ziarul “Egalitatea” anunţa în 1905 că “Premiul Neuschotz de
2000 lei al Academiei Române se va decerna în sesiunea
generală din anul 1907 celei mai bune lucrari scrise în limba
româna asupra următoarei chestiuni: Istoricul căilor ferate
din România şi influenţa lor din punct de vedere economic,
social şi politic.
Termenul prezentării manuscriptelor la concurs este până la
1 septembrie 1906.”239
Tudor Pamfile, “Industria casnică la Români, trecutul și
starea ei de astăzi, contribuțiuni de artă și tehnică populară”.
Premiul Neuschotz din 1909.

237
Pagini din Istoria Academiei Române (1866-1948) Acte, donaţii, discursuri, portrete şi evocări
academice. Buc. Ed. Academiei, 2007, p. 72, 550, 558
238
Rotman Liviu, Şcoala Israelito-Română (1851-1914), Ed. Hasefer. Buc., 1999 p347-348
239
“Egalitatea”, an XVI, nr.36, 1905, p.286

198
Constantin Sandu-Aldea cu lucrarea “Calugărenii “ a obţinut
premiul Neuschotz pe anul 1921, publicată la Bucuresti,
Ed.Suru în anul 1920
Elena Farago a obţinut Premiul "Neuschotz" in anul 1927
pentru “Ziarul unui motan” proză pentru copii240.
Pentru premiul “Neuschotz” pe anul 1915 este propusă o
lucrare a lui Pantelimon Diaconescu, învăţător sătesc. În
raportul adresat Academiei pentru acest premiu Barbu
Delavrancea spunea: “Lucrarea prezentată Academiei
Române cu deviza: “Munca, economie şi prevedere” este un
raport critic, o ancheta, destul de binişor scrisă, uşoara la
citit, un fel de constatare de fapt a invaziei produselor
străine, cari într-un mod violent au înlocuit produsele
gospodăriei casnice la ţărănimea noastră.” Apoi
Delavrancea este foarte critic în judecarea lucrării lui
Pantelimon Diaconescu fiind de părere că autorul nu merită
decât o parte din valoarea premiului241.
Cum binele naşte bine, în scrisoarea de mulţumire adresată
Academiei Române la 16/29 aprilie 1904 de către Th. C.
Aslan acesta, după ce aduce mulţumiri înaltului for ştiinţific
şi cultural, face următoarea menţiune: “Academia, binevoind
a premia lucrarea mea asupra Finanţelor României cu
premiul “Neuschotz” de lei 2.000, am onorea a vă ruga să
binevoiţi a reţine din suma de 2.000 lei, una sută (100 lei)
pentru ca să se dea ca premiu celei mai bune eleve care va
termina în anul acesta şcoala “Oteteleşanu” de la Măgurele.
Acest premiu - arata el în continuare - aş dori să poarte
numele de “Irina Aslan”, în amintirea mamei mele, a carei
întreagă viaţă a fost consacrată învăţământului242”

Iacob Neuschotz alias Iţic Castner?

240
Dobre,Alex., Academia Română, Buc., Ed Academiei, 2004, p.175
241
Delavrancea, Barbu, Opere, vol.5, Buc., Ed. Pt. Literatura, 1969 p.532
242
Rusu Dorina, Istoria Academiei Române în date (1866-1996), Buc., Ed. Academiei, 1997, p. 91, 137

199
O ipoteză despre originea şi numele real ale lui Iacob
Neuschotz, anume că familia sa provenea din Galiţia austrică
şi că el se numea, la venirea în Iaşi, însoţit de mama sa
văduvă şi de cele două surori, Iţic (Ezek) Castner, am găsit-o
formulată în corespondenţa schimbată în anul 1971 de
reputatul istoric Alexandru I. Gonţa (1918-1977) cu unul din
descendenţii familiilor Neuschotz-Castner, Walter
Wechsler243. În două scrisori expediate în America de
profesorul Gonţa, ca răspuns la o altă epistolă în care Walter
Wechsler îi cerea ajutorul în identificarea rădăcinilor sale de
la Iaşi, pe lângă ipoteza susţinută cu documente asupra
numelui originar al lui Neuschotz sunt enumerate şi multele
imobile din Iaşi care au aparţinut strămoşilor acestuia.
Walter Wechsler (1914-1993) s-a născut în U.S.A şi a fost
mulţi ani trezorier al Statului New Jersey, expert în
management fiscal public şi al afacerilor, membru a
numeroase fundaţii şi organizaţii americane, un influent
cetăţean în viaţa americană. O errată se impune totuşi a fi
făcută acestor scrisori, anume că Neuschotz nu a avut nici
un frate ci numai două surori, numele Fany, atribuit de
Gonţa „fratelui său” fiind, de fapt numele primei soţii a
baronului Neuschotz. Scrisorile reproduse mai jos furnizează
aşadar, date biografice referitoare la familiile Castner –
Neuschotz şi Haim Luis Wechsler din Iaşi, din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Cele două epistole ale
profesorului Gonţa sunt completate de o hartă cu numele
străzilor din Iaşul sfîrşitului de secol XIX, de numeroase fişe
bibliografice şi de liste cu date de stare civilă din care am
reprodus doar pe acelea ce fac referire la familia Neuschotz.
Documentele citate fac parte din „Fondul Al. I. Gonţa” aflat
în custodia Arhivelor Statului din Iaşi. De asemenea, pe baza
unei note bibliografice a aceluiaşi prof. Al. I. Gonţa a fost
identificat şi reprodus documentul ce susţine ipoteza că
Iacob Neuschotz este una şi aceiaşi persoană cu Iţic (Ezek)
Castner.

STATE OF NEW JERSEY

243
Arh. St. Iaşi, Fond Al..I Gonţa dos. IV/997

200
 DEPARTMENT OF THE
TREASURY
DIVISION OF BUDGET AND
ACCOUNTING
Walter Wechsler,
Director
April 26, 1971

Professor Alexandru Gonta

Strada Vespasian No. 54
Bucharest, Romania

Dear Professor Gonta :

The attached copy of letter from United States Senator

Clifford Case of New Jersey to me and a letter to him, also
enclosed, from Mr. Abshire, Assistant Secretary for
Congressional Relations indicates that you are aware of my
desire to identify my ancestors who lived in Jassy during the
latter half of the 19th century. I thank you for your
willingness to help me trace my family and I would welcome
any information about them.

I am now planning a tour of Europe, leaving the United

States on May 20th and arriving in Bucharest from London
on the afternoon of Monday, Mai 24, 1971. I plan to go
immediately to the United States Embassy and then to Jassy,
presumably by train, and to leave Romania on Friday, May
28th from Bucharest.

There are enclosed birth certificates of my mother and father

(who were cousins), together with a vaccination certificate of
my mother. My father`s birth certificate shows his first name
as Haim, but he later changed it to Louis. The addresses
where they were born are shown and I would want to visit
these sites.

201
Also enclosed is a picture of Max Wechsler, my father`s first
cousin, who lived in Jassy around 1880 or later. I do not know
if this is the man from whom Strada Max Wexler was named.

My mother`s father was Moritz Neuschotz who was a notary

public in Jassy and died on January 11, 1892. He was a
nephew of one Jacob Von Neuschotz who, I am informed,
was made a Baron of Austria by the German Emperor and
who lived in Jassy until his death around 1890. A picture of
him is enclosed. I recall viewing a picture of a tall obelisk
taken in a Jassy cemetery with the name “Neuschotz” on it.

Jacob Von Neuschotz was a banker in Jassy. His bank was in

the city square and was near a school for priests. There were
several churches in the immediate area. There was also a
school or an orphanage for boys which was known as the
Weisenschoolen, wich my father attended. The Baron had a
villa in or beyond the Coppo (sic!)[Copou] section.

An oddity in my mother`s background is that her father was

the son of the Baron`s sister whose name was Kastner or
Castner. This sister and her family changed their names to
Neuschotz, perhaps out of a desire to identify with a
prominent relative.

All of this information was given me by my mother many

years before her death and more recentely by an aunt, age
88 years, who is living. My aunt advises me that she was
born on Strada Alba but I cannot find that street on the map
of Jassy. Nor can I locate on the map the names of the
streets on wich my father and mother were born, as shows
on the enclosed birth certificates.

I would appreciate it very much if you could advise me, if

possible before I leave for my tour, whether there is any
trace wich you may find of my family and if there will be any
fee for your services. I would also appreciate any
suggestions you may have concerning travel and
accommodations.

202
To expedite a replay, there is enclosed one dollar for air mail
postage cost.

And above all, thank you for your willingness to assist even
you can find nothing.
Sincer
ely yours, ss
s.s.
Walter Wechsler
Dir
ector

Bucureşti ,
6 mai 1971

Mult Stimate Domnule Wechsler,

Am primit scrisoarea expediată de Domnia Voastră în 26

aprilie a.c., în care vă exprimaţi dorinţa de a cunoaşte datele
biografice referitoare la străbunii Castner – Neuschotz şi
Haim Luis Wechsler, din Iaşi, din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea.
Întîmplarea face că, subsemnatul am făcut studiile la Iaşi,
fiind elev la Seminarul „Veniamin Costache”, între anii 1929-
1937, numit de mătuşa Dvs. „şcoala de preoţi”, care a
funcţionat în palatul lui Mihail Sturza, de pe strada
Lozonschi, puţin mai jos de casele baronului Neuschotz.
Deoarece Domnia Voastră doriţi un răspuns înainte de a fi
plecat spre Europa, am cules în grabă cîteva date sumare,
pe care vi le expediez, pentru a le primi pînă la 20 mai a.c.
Numele Castner apare în documente în timpul domniei lui
Mihail Sturza (1834-1848), perioadă în care a venit din
Austria şi a rămas la Iaşi tot ca supus austriac. Într-un act din
16 decembrie 1847, şeful poliţiei din Iaşi, Colonelul Caranfil,
intervine pe lîngă Agenţia Cezaro-Crăiască să nu sancţioneze

203
[pe] Castner Iţic (= Ezec, prenume ebraic) om din înalta
societate a Iaşului, care aflîndu-se în fruntea unei cete de
conaţionali, pe Str. Sf. Vineri, a admonestat cu vorbe
defăimătoare pe Iancu Beer Feltz, pentru că acesta şi-a
părăsit portul strămoşesc şi s-a îmbrăcat în costum
„european”.
Persoana sus pusă şi cu influenţă Castner şi-a schimbat
numele în Neuschotz, după această dată.
În anii 1848-1864 Iţic a devenit Iacob Neuschotz.
Împreună cu fratele său Fany, făcînd comerţ en-gros cu mii
de vedre de rachiu (21 lei vadra), ei au cîştigat atîţia bani
încît au fondat o bancă, alegîndu-şi clienţii numai din
rîndurile marilor boieri şi negustori ai Iaşului, cărora le
acordau credite cu dobîndă de 12% anual, ajungînd să
concureze cea mai mare bancă a Moldovei de pe atunci, a lui
Michael Daniel şi Fiu.
Începînd cu anii 1868 ei fondează, din dividendele
obţinute, mai multe institute sociale şi de cultură. În 1868 ei
pun temelie Orfelinatului israelit „Iacob şi Fany Neuschotz” şi
unei şcoli israelite; în 1868-1869 ei oferă casele din Strada
Mare (=Ştefan cel Mare) colţ cu Lozonschi pentru
întemeierea unui teatru, în 1872 ei înfiinţează „Reuniunea
femeilor israelite”, încununînd activitatea lor chiar cu
fondarea unui templu în Str. Goliei (Cuza Vodă).
De numele Wechsler trebuie să legăm Banca W. Wechsler
din anii 1848-1864, în care, probabil, bunicul Domniei
Voastre a avut vreun rol, căci altfel, nu şi-ar fi putut atrage
cognomenul german de Wechsel (= schimb, poliţă), pe care
l-a şi adoptat ca nume mai tîrziu.
Nu ştiu, pînă la o cercetare mai amănunţită daca Isac
Wechsler, arendaş de moşii în ţinutul Vaslui şi Iosef
Wechsler, arendaş în ţinutul Botoşani, după anii 1900, fac
parte din familia Domniei Voastre. În ceea ce priveşte
„Strada Albă”, numită şi „Strada Nemţească” din secolele
XVIII-XIX, a fost numită mai tîrziu „Elena Doamna”. Este
strada care trece prin faţa „Bisericii Albe”, din apropierea
Spitalului israelit, alta decit Biserica Albă, pe locul căreia se
ridică astăzi catedrala Ortodoxă (Mitropolia).

204
 În aşteptarea sosirii Domniei Voastre la Bucureşti, primiţi
vă rog respectuasele mele salutări.
ss. Alexandru I.
Gonţa
cercetător ştiinţific
principal la
Institutul de Istorie „N. Iorga”,
Bucureşti.

Bucureşti, 10
mai 1971

Mult Stimate Domnule Wechsler,

V-am expediat în ziua de 6 mai a.c., o scrisoare – răspuns,

alcătuită pe cîteva date sumare culese în grabă din
materialul documentar găsit în biblioteca personală.
Pentru a mă controla însă, am plecat în aceiaşi zi la Iaşi.
Acolo, verificînd datele cu documentele din Arhivele Statului
şi apoi pe teren în locurile unde familiile Neuschatz-Wechsler
au avut proprietăţi imobiliare, am constatat că toate
corespund realităţii istorice.
O îndoilă am numai asupra persoanei din familia Casner,
despre care Domnia Voastră mi-aţi scris că şi-a schimbat
numele în Neuschatz (=Comoară Nouă). Nu am putut să
identific precis, dacă Iţic (=Ezek) Casner, - citat în
documentul din 1847, este acela care şi-a luat numele de
Neuschatz, ori un alt ascendent al mamei Domniei Voastre.
Motivul este foarte serios. Între anii 1903-1912 procurator al
văduvei Adelaida Neuschatz, moştenitoarea fabuloasei averi
Iacob Neuschatz, este Arnold Casner, desigur o rudenie
foarte apropiată a familiei. Aceasta nu înseamnă că ducînd
cercetaările mai departe, identificarea nu se va putea face în
viitor, căci familia Casner a continuat să existe cu Neuschatz.
Mergînd pe teren, din amintirile din copilărie confruntate
cu izvoarele documentare, am revăzut unele din clădirile

205
Neuschatz existente şi astăzi, şi am identificat cu ajutorul
memoriei oamenilor bătrîni, locurile acelora care au fost
distruse de bombaedament şi înlocuite cu clădiri noi.
Aşa că, atunci cînd veţi merge la Iaşi, veţi avea satisfacţia
să vedeţi clădirile Neuschatz, cari se află pe str. Ştefan cel
Mare Nr. 2 şi pe str. Golia Nr. 81, 83, 85 şi 87, azi Cuza Vodă.
Toate au fost cumpărate de Fany şi Iacob Neuschatz, pe
acte eliberate de Divanul Ţării de Sus din anul 1841, 1842 şi
1852, la 14 aprilie 1961, şi adjudecate baronesei Adelaida
Neuschatz, după 1888, căci Fany Neuschatz a decedat în 10
iunie 1876, iar Iacob Neuschatz, în 28 august 1888.
În 30 ianuarie [anul ?] clădirea din Str. Cuza Vodă Nr. 83 a
fost în parte mistuită de incendiu.
După anul 1911, când Adelaida Neuschatz s-a mutat
definitiv la Munchen, parte din aceste clădiri au fost vîndute
bancherului Braunstein, proprietarul băncii de pe Str. Cuza
Voda Nr. 87, care avea în proprietate şi clădirea de vis-a-vis
de Statuia lui M. Costin de lîngă Teatrul Naţional unde
funcţiona şi banca lui.
Una din clădiri a rămas însă în proprietatea familiei
Wechsler şi aşa o numesc şi astăzi bătrînii Iaşului casa în
care a funcţionat Banca Wechsler şi Administraţia Financiară
a oraşului, din Str. Ştefan cel Mare, Nr. 2.
Pe locul Templului „Beth-Iacob” Neuschatz din str. Cuza
Vodă 83 se ridică astăzi patru blocuri, toate în Piaţa Unirii, în
faţa hotelului Traian, numit „Moldova”.
Casa Wechsler de pe str. Lăpuşneanu Nr. 41 a fost
demolată şi pe locul ei se ridică astăzi, probabil, clădirea
Telefoanelor. Wechsler mai erau numite şi casele din str.
Mîrzescu Nr. 4 şi 26. Ştrul Aron cerea, la 28 oct. 1911,
Primăriei oraşului Iaşi, aprobare să acopere casele Wechsler
cu tablă.
Numărul celor născuţi sub numele Neuschatz şi Wechsler
în perioada 1865-1875 este destul de mare, iar acela al
morţilor din 1876-1896 de-a dreptul impresionant (19
Neuschaţi şi 88 Wechsleri)
În ce priveşte Max Wechsler, el este acelaşi cu Moise
Wechsler, născut în 6 noiembrie 1870. Numele lui îl poartă
astăzi strada (fostă colonel Langa), dinspre Episcopia

206
Catolică şi Mitropolia Ortodoxă, pentru meritul de a fi fost un
militant activ în mişcarea socialistă din România. Face parte
din organizatorii şi conducătorii „Cercului de Studii Sociale”
din Iaşi. A colaborat la gazetele „Lumina”, „Viitorul
Social”,”România Muncitoare” şi a... murit la Iaşi în 1917,
după manifestaţia de 1 mai.
Casele Neuschatz din Tg. Copou au fost zidite de Mihail
Cogălniceanu în anul 1842 şi vîndute lui Iacob Neuschatz, în
anul 1868. De la urmaşii lui Neuschatz a ajuns în
proprietatea lui Mihail Sadoveanu, în anul 1919, care a
stăpînit-o pînă în anul 1836.
Astăzi, clădirea este întreagă şi adăposteşte Institutul de
Lingvistică de pe lîngă Academia R.S.R, Filiala Iaşi şi se
numeşte „Vila Sadoveanu”. Actele de vînzare şi cumpărare
se află la Arhivele Statului din Iaşi.
Multe amănunte biografice despre familiile, Casner,
Neuschatz şi Wechsler se pot culege din documete, dar şi din
mărturiile bătrînilor din Iaşi. Necesită însă timp şi cercetare.
Cu deosebită
stimă,
ss. Alexandru I
Gonţa,
Cercetător ştiinţific
principal
Institutul de Istorie „N.
Iorga”, Bucureşti

Lista244 întocmită de prof Al. I Gonţa cu persoanele

născute şi decedate cu numele „Neuschatz” şi
derivatele acestuia.

Născuţi în perioada 1865 - 1875:

Naisatz Leea 27.04.1875 act. St. Civ. Nr. 474

desp. IV
244
Lista nu este exhaustivă şi a fost întocmită la 7 mai 1971, la cererea lui Walter Wechsler. .Arh. St. Iaşi,
Fond Al..I Gonţa dos. IV/997

207
Naisatz Neha 12.02.1873 551
I
Naisatz Aron Solomon ? .04.1871 208
III
Naisatz Mihel Leib 14.01.1871 33
I
Naisotz Brana 10.07.1869 375
III
Naisatz Mariam 11.02.1868 128
I
Neuşatz Ruhla 30.05.1867 265
III
Naisati Şmil 16.10. 1866
1552 I
Naisatz Cecilia 01.05.1865
1445 I

Decedaţi în perioada 1876 - 1896:

Naisetz Tirel 01.05 1876

Neuşatz Fanea 10.06.1876
Naisetz Strul Lipa 20.04.1878
Neuischatz Ianchel 29.04.1879
Naisatz Haim 15.09.1883
Naisatz Iţic 21.12.1883
Naischatz Haia 08.01. 1885
Naisatz Lupu 16.03.1886
Naischatz Leib Volf 10.04.1886
Naischatz Maria 23.04.1886
Neuschatz Reisa 10.12.1887
Neuschatz Iacob 28.08.1888 act. St. Civ. Nr.
828
Naisatz Maria 10.09.1889
Neuschatz H. Tauba 03.05.1890
Naisitz Moise 12.02.1892
Naişati Marcu 09.09.1892
Naişati Brana 30.04.1894
Naisaţi Meer 05.09.1894
Naişaţ Ţirla 15.10.1896

208
Fişe bibliografice245 întocmite de prof. Al. I. Gonţa:
9/22 mai 1911
Adelaida Neuschatz văduvă dă de la Munchen unde domiciliază
procură lui Arnold Casnet şi Ieschina Coher să subscrie actul de vînzare
a porţiunii de loc expropriate din str. Golia şi să primească banii în
sumă de 15.000 de lei.
Arh. Stat Iaşi, Fond Primăria oraş Iaşi, Imobile, p.475 (originalul în
germană)
5 februarie 1909, 9 februarie 1909
La 30 ianuarie 1909 ard Casele Neuschotz din str. Golia nr. 83
Procurator Casner
Arh. St. Iaşi, Fond Primăria oraş Iaşi, Dos. 47/81, 84, 85 Imobile
7 august 1907, 23 august 1907, 5 februarie 1909
Adelaida Neuschoty are procurator pe A. Kasner
Arh. Stat. Iaşi, Fond Prim. Oraş Iaşi, Imobile Dos. 47/81-83-85
13 oct. 1906
Adela Neuschotz; Consiliul Comunal din Iaşi dă Decisiune no. 671
pentru a expropria o porţiune de teren din proprietăţile Adela
Neuschotz, str. Golia no. 83 şi 85, Adolf Braunstein str. Golia No. 87
spre alinierea stradei Golia.
Arh. St. Iaşi, Fond Primăria oraş Iaşi, Dos. 47/81-83-85 Imobile (A.
Braunstein fost Adelaida de Neuschatz)
23 febr 1903
Adelaida Neuschotz 1899/1900 a scos autorizaţie încă din anul trecut
pentru refacerea zidului caselor din str. Golia No. 83. Planuri.
Arh. St. Iaşi. Fond Primăria oraş Iaşi, Dos. 47/81 f. 328/83, Imobile
30 ian 1909
Adela Vecsler pensioneră ocupă locuintă gratis. Însemnare de venitul
proprietăţii Adelaida de Neuschotz din Iaşi str. Golia 83 şi 85, Iaşi.
Arh. St. Iaşi, Fond Primăria oraş Iaşi, Dos. 47/81-83-85 Imobile p.256
10 şi 11 iunie 1905
Istoricul propriet. Neuschotz din str. Golia 83-85 (Adţia Financiară)
Adelaida Neuschotz vinde imobilul din str. Golia No. 83 şi Şt. C. M. No.
2 compus dintr-o casă mare cu 2 rînduri care are 30 de încăperi cu 4
antreturi – pe temeiul titlurilor de proprietate:
-Act de vînzare legalizat de Divanul de Întărituri a Moldovei la No. 2658
din 1841; Zapis din anul 1842 luna martie legalizat de acelaşi Divan la
No. 1278
-Actul de veşnică vînzare legalizat la No. 2017 din 1852 de Divanul de
Întărituri a Modovei .
-Hotărîrea No…. din 14 apr. 1861 Secţia II-a a Curţii de Întărituri a
Moldovei asupra actului de cumpărătură al lui Iacob Neuschotz.

245
Sunt reproduse doar acele fişe care fac referire directă la fam. Neuschotz

209
-Ordonanţă de adjudecare No. 825 din 21 oct 1897 a Trib. Iaşi secţia III
învestită cu formula executorie la No. 36/1898 prin care se adjudecă
definitiv asupra subsemnatei (Ad. Neuschotz)
-Procesul verbal cu No. 148/1898 apr. 10 avisat de portărelul Trib Iaşi
prin care subsemnata Ad. De Neuschotz este pusă în stăpînore de fapt
a imobilului adj. Asemenea cu 150.000 lei noi
Arh. St. Iaşi, Fond Primăria Iaşi, Dos. 47/81, 83, 85 Imobile p. 505
20 apr. 1905
Adelaida Neuschatz locuieşte la via sa din Copou. (Dosar A. Braunstein
fost Adelaida de Neuschotz). La 17 mai 1905 cere să zidească un etaj
deasupra dughenilor din str. Golia 85. (Proiectul pt. Constr. Unui etaj în
str. Golia 85, zona I)
Arh. St. Iaşi, Fond Primăria oraş Iaşi, Dosar 47/81, 83, 85 (str. Cuza
Vodă 8!)
7 iunie 1905
Baroneasa Adelaida Neuschotz cere autorizaţie pentru construirea unui
etaj la dughenile din str. Golia No. 83. Proprietatea Dnei Adelaida
Baroneasa de Neuschotz. Proiectul şi planuri.
Arh. Stat Iaşi, Fond Primăria oraş Iaşi, Dosar 47/ 81, 83, 85
Iulie 1910
Proprietatea str. Golia 83, 85 Neuschatz cumpărată de Braunstein cu
140.000 lei . Cerere din 23 iunie 1911
Arh. Stat Iaşi, Fond Primăria oraş Iaşi Dos. 47/ 81-83-85

Braunstein str. Cuza Vodă 85-87 fost Adelaida de Neuschotz

Arh. St. Iaşi, Fond Primăria oraş Iaşi, Dos. No. 47/81, 83, 85, 87
1922
Templul “Beth - Iacob de Neuschotz” : Elias Şaraga, Kasner, Becker,
Lazar Iosef – consilieri la procesul Templului cu vecinii pt. a desfiinţa
gardul
Arh. Stat. Iaşi, Fond Primăria oraş Iaşi, Dos. 47/ 81, 83, 85, 87
1899-1900
Templul “Beth – Iacob” (Curtea Beaunstein) de rugăciune evreiesc;
Şcoala Neuschotz; Templul „Beth – Iacob” din str. Cuza Vodă no. 83
(gard dinspre Curtea Braunstein)
Arh, St. Iaşi, Fond Primăria or. Iaşi, Dos. 47, Desp. I, str. Cuza Vodă No.
81-87 din 1899/1900, schiţa locului şi proprietăţile
22 mai 1904
Arnold Kasner cere strămutarea zaplasului de la Casele str. Golia 83
propr. Adelaidei Neuschotz, Disp. I, zona I
Arh. St. Iaşi. Fond Primăriei oraş Iaşi, Dos. 47/ 81, 83, 85 f. 328/83 str.
Cuza Vodă 81
1863
Iacob Neuschotz – Bancă

210
Banca iacob Neuschotz a fost dată în judecată în 1863 printr-o acţiune
civilă pentru încasarea de procente “nelegiuite” mai mult de 10% pe
an c]t prevedea “Codul Comercial, Codul Calimah”
Arh. St. Iaşi, trans 1810, op. 2072 dos. 6426 f. 1
Prima instanţă a condamnat acuzatul la Tribunalul Iaşi, secţia II-a
(ibidem f. 102-108)
Curtea de Apel din Iaşi a reformat însă sentinţa Tribunalului şi a respins
acţiunea reclamantului, pentru motiv că actele de împrumut, care
făceau obiectul procesului, erau autentificate de instanţele
judecătoreşti. În consecinţă acestea nu puteau fi invalidate decît tot
prin probe autentice.
Ibidem f. 214-220
Cf. C. Angelescu, Creditul în Moldova de la 1848 la 1864 în Dezvoltarea
Economiei Moldovei între anii 1848-1864, Bucureşti, 1963, p. 406-407
1868; 1912-1913
Neuschotz Iacob şi Fany
Orfelinatul Iacob şi Fany Neuschotz. Casa de orfani Iacob şi Fanni
Neuschotz fondată în 1868, întreţine 18 copii orfani, posedă două
imobile şi un fond în bonuri, toate dăruite de Iacob de Neuschotz.
Bilanţul pe 1912 era 14.206 lei venituri şi 13.571 cheltuieli.
N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, ed. II, Iaşi, 1913 p. 268 şi 443
1872, 1904
Neuschotz – Societate israelită
„Reuniunea femeilor Israelite” fondată în 1872 posedă imobilul
cumpărat din legatul Fani Neuschotz, avînd 100 membre
contribuitoare. Întreţine 2 şcoli primare. Bugetul pe 1912-1913 era de
25.508 leiSubvenţionat de I.C.A „Societatea Israelită Caritatea, secţia
Iacob de Neuschotz” fondată în 1904
N.A. Bogdan, Oraşul Iaşi, ed. II, Iaşi, 1913 p. 443, 444
1868-1869
Teatrul din Iaşi – Neuschotz
Un nou comitet teatral, numit de Primărie a condus teatrul în iarna
1868-1869... „Tot în acea iarnă, într-o casă din Strada Mare (Şt. C.
Mare) a bancherului Neuschotz, în care era un hotel intitulat de Nord,
fu instalată prin spargerea a patru odăi de la fată din etajul I, o sală de
teatru, construind un rînd de loji şi staluri, în care actorul Ion Lupescu,
cunoscut şi mult simpatizat de ieşeni, împreună cu cîţiva actori din
Bucureşti şi provincie, dădură o serie de reprezentaţii.”
N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, ed. II, Iaşi, 1913 p. 297
Neuschotz Iacob – casele lui
„Un templu, instalat mai modern şi servind elitei evreieşti, este acel
clădit de răposatul bancher Iacob Neuschotz, în curtea fostelor sale
case din str. Cuza Vodă”.
N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, ed. II Iaşi. 1913 p. 85
Neuschotz – Iacob şi Fany Naişoţ

211
Str. Ştefan cel Mare, de la poarta palatului pînă la colţul hotelului
Dacia.
Tot Ştefan cel Mare pînă casele lui Neuschotz. De la casele lui
Neuschotz pînă la Liceul Naţional. Din colţul caselor Naişoţ pînă în
colţul respintenei Petrea Bacalu – Piaţa Unirii. Din strada Ştefan cel
mare de vis-a-vis de hotel Dacia, pînă în Seminar, str. Lozonschi.
N.A. Bogdan , Oraşul Iaşi, erd. II, Iaşi, 1913, p. 85
1819
Strada Albă – fostă a Agenţiei Nemţeşti; Tîrgul de Jos şi str. Ghica Vodă
(beilicu), pînă la colţul Stradei Albe, în faţa Spitalului evreiesc; Str.
Panu (Sf. Vinere) pe dinaintea Halei pînă la Strada Albă.
Numiri actuale după Scarlat Pastia; În 1842 a fost zidit Spitalul
evreiesc la răspîmtia stradelor Albă acum Elena Doamna, Ghica Vodă şi
Oricescu
N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, ed. II, Iaşi, 1913, p. 85 p. 85 şi 442
1848-1864
Iacob Neuschotz – Bancă. Între anii 1848-1864 începe să se afirme
Banca Iacob Neuschotz. Clientela ei este alcătuită din negustori şi
boieri. În 1855 ea acordă lui Dominic Berezonschi, negustor din Iaţi,
10.000 de galbeni pe care în 1859 il majorează la 18.000 galbeni; lui
Costachi Ghica 11.000 galbeni, etc. Fiind în relaţii cu finanţa austriacă,
Banca Iacob Neuschotz ajunge după 1864 pe aceiaşi treaptă cu Banca
Michel Daniel si fiu.
C. Angelescu, Creditul în Moldova de la 1848 la 1864, p. 388-389 în
Desvoltarea economiei Moldovei între anii 1848-1864, Bucureşti, 1963
13 dec. 1847
Iţic Casnăr – supus austriac (Ezec Casner) are un conflict cu Iancu Beer
Felţ pe Str. Sf. Vineri din Iaşi căruia îi adresează cuvinte de defăimare
pentru faptul de a se fi îmbrăcat ăn costum european şi şi-a părăsit
vechiul port.
Şeful Poliţiei raportează faptul Agenţiei Cezaro-Crăieşti din Iaşi rugînd-o
să nu pedepsească pe Casner.
Arh. Stat. Iaşi, Tran. 1772 opis. 2020, dos. 11.190

Biograful familiei Neuschotz

Vasile Negruţi a scris „Viaţa lui Iacob de Neuschotz” imediat
după moartea bancherului şi marelui filantrop, în anul 1888
pe care a publica-o la începutul lui 1889, la solicitarea
văduvei acestuia, baroneasa Adelaida de Neuschotz şi

212
cuprinde, sub forma unei naraţiuni literare, evenimente din
viaţa marelui filantrop şi a familiei sale. Vasile Negruţi era la
acea vreme un cunoscut şi apreciat profesor de gimnastică
dar şi literat, colaborator la „Perdaful”, foaie umoristică
ieşeană ce-şi spunea şi „jurnalu` Guvernamentului care rade
cu sopon” din al cărui comitet de redacţie făcea parte. În
acest săptămânal umoristic Negruţi a publicat diverse satire,
piese de teatru sau poezie umoristică. A tipărit mai multe
cărţi cuprinzând aceste genuri de literatură sub titlurile:
„Satire umoristice”, 1888, „Grefierul - Dramă în 4 acte”,
1912, „Patru dialoguri în versuri”, 1913, „Frigurile alegerilor
în ţara lui Hubsch - Comedie de moravuri în trei acte”, 1914,
„Cum e lumea în judeţu”, ş.a.
Cu toate acestea Vasile Negruţi a excelat în cu totul alt
domeniu decât cel al literaturii. Profesorul Vasile Negruţi
este considerat întemeietorul învăţământului de educaţie
fizică şi de gimnastică din Iaşi fiind cunoscut şi ca unul din
pionierii gimnasticii artistice din România246.
În anul 1884, Vasile Negruţi înfiinţează o „şcoală pentru
pregătirea maeştrilor de gimnastică” care va funcţiona până
în anul 1924. Şcoala dura doi ani şi a fiinţat la început ca o
iniţiativă particulară care, o dată cu crearea „Societăţii de
Gimnastică şi Muzică” din Iaşi, în anul 1902, trece pe lângă
aceasta şi apoi avea să fie recunoscută şi de Ministerul
Instrucţiunii, în anul 1904.
Pentru meritele sale în acest domeniu a primit, din partea
Regelui Carol, „proprio manu” medalia „Coroana României”
în grad de cavaler.

246
Negruţi, V., Gimnastica în „Arta Română”, Iaşi, nr. 4, aprilie 1908, p. 84-86

213
 Vasile Negruţi
V. Negruţi a funcţionat ca maestru de gimnastică la Şcoala
Militară şi la Liceul Naţional, Gimnaziul Alexandru cel Bun
precum şi la mai multe şcoli secundare de băieţi şi fete din
Iaşi. Era de părere că educaţia fizică şi gimnastica predată în
şcoli copiilor va face din aceştia „cetăţeni deprinşi să-şi
iubească Neamul şi Patria” De asemenea profesorul Vasile
Negruţi era adeptul influenţei benefice a gimnasticii asupra
fizicului: „Vă închipuiţi uşor că atunci când mişcarea fizică e
însoţită de cântec, plămânii se dezvoltă, funcţiunile
respiratorii se îndeplinesc în condiţii mai prielnice şi viaţa
animală e normală. Iată dar viaţa fizică normală în strânsă
legătură cu estetica, aşa că adagiul cunoscut latin ar putea fi
transformat: „mens sana in corpore... belo.”

214
Vasile Negruţi este autorul primului manual de gimnastică
din România apărut în 1882, reeditat în anul 1908 sub titlul:
„Manual de Gimnastică raţională, executată cu cântece
naţionale şi patriotice pentru uzul şcolilor secundare,
primare de ambele sexe, şcoli militare şi pentru armată,
ediţia a IV-a, Iaşi.”
Elev al profesorului de gimnastică şi scrimă V. Negruţ de la
Liceului Militar din Iaşi sau liceul fiilor de militari cum i se mai
spunea, în perioada 1899-1903 a fost şi viitorul savant
Henri Coandă, inventatorul avionului cu reacţie şi
descoperitorul fenomenului carei poartă numele. În
amintirile sale, Coandă evocă orele profesorului V. Negruţ:
“La gimnastică, exerciţiile erau pe atât de îndrăzneţe încît
circula chiar butada în Iaşii acelor vremuri, că circul Sidoli ce-
şi avea reşedinţa în Iaşi şi organiza spectacole în turneele
întreprinse în restul ţării şi chiar trecând frontiera, şi-ar
recruta protagoniştii acrobaţiei dintre unii elevi ai Liceului
Militar, pentru acele numere “aeriene”, din cupola circului, la
care muzica încetează iar spectatorilor li se întretaie
respiraţia urmărind ce se petrece acolo, în înălţimile
ameţitoare ale arenei…
Atît de ştraşnic erau pregătiţi de profesorul lor V. Negruţ, un
om de suflet, purces de la sat, stînjenit parcă de rezonanţa
numelui ce-l purta, fără să facă parte din vechea familie
moldovenească a Negruzzilor. N-a fost elev care să scape
prin sita acestui pasionat gimnast fără a satisface anumite
baremuri obligatorii, cum ar fi fost “omul zburător”…247”
Note:
1.Vasile Negrutzi profesor de gimnastica şi arme din Iaşi, dorind să dea
o producţie şcolară la Circul Sidoli, roagă Primaria să-i dea “cuvenita
autorizaţie”. Arh. St. Iaşi, Fond Primarie 41/1985
2.Vasile Negruţi professor la Liceul Militar din Iaşi numit la 1 octombrie
1886 ca “maistru de gimnastică”. Arh. St. Iaşi Fond Liceul Militar 126,
241/1881
3.V. Negruţi numit professor la Gimnaziul Alexandru cel Bun din Iaşi, de
la 1 mai 1877- iunie 1901 (când iese la pensie). Din iunie 1901 – 12
oct. 1904 completare de ore. Arh. St.Iaşi Fond Gimnaziul Alex cel Bun
129/1915

247
Firoiu, V., Din nou acasă… Convorbiri cu Henri Coandă, Ed. Tineretului, Buc., 1969 p. 64-65

215
4.V. Negruţi - Cerere de paşaport pentru o călătorie în Europa cu un
grup de elevi pentru demonstraţii de gimnastică. Arh. St. Iaşi Fond
Prefectura Iaşi

Din biografia scrisă de profesorul Vasile Negruţi şi intitulată

“Viaţa lui Jacob de Neuschotz”248 ce cuprinde „pe lângă
portretul defunctului şi o detailată descriere a înmormăntării,
parte din discursurile rostite şi parte din dispoziţiunile
testamentare”, publicată în 1888 reţinem cuvântul către
cititori al autorului dar şi “portretul” făcut nobilului bancher
filantrop:

“Cătră cititori
M-am împovărat cu o sarcină cam grea; căci a descrie
frumoasa viaţă a lui Jacques de Neuschotz, nu este uşor şi
iată pentru ce:
Din modestia care-l caracteriza pe Neuschotz, acte de înaltă
filantropie îndeplinite în viaţă, de dânsul, au rămas numai în
memoria acelora, care s-au adăpat la izvorul dulce şi nesecat
al filantropiei sale.
Sunt însă suficiente, binefacerile de notorietate publică; dar
o descriere a vieţii sale, cere negreşit să pomenim de mai
toate actele savârşite, dacă nu este posibil să le menţionam
pe toate chiar.
Şi aici am întâmpinat dificultăţi, astfel că cu greu am putut
să aflu însemnate acte filantropice săvârşite de decedatul.
Cititorii dar, vor găsi desvelită aici viaţa lui Neuschotz, nu
însă cu măiestria pe care mareţele lui fapte o reclamă.

Viaţa lui Iacob de Neuschotz

„Omul numai după moarte poate
fi judecat”

Solon

Viaţa omului este definită de filosoful Leibniz în chipul

următor: “Este un joc, viaţa omului, fericit însă este acel ce
cunoaşte bine acest joc”…

248
Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de V. Negruţi, 1888-1889

216
Unul dintre puţinii, care patrunse acest joc al vieţii, fu şi
Neuschotz. A ştiut omul a-şi aduna avere, dar nu mai puţin
adevărat e, că iarăşi a ştiut s-o şi întrebuinţeze cu calcul.
Deviza lui era: ”că nu banul face pe om, ci omul face banul”
şi călăuzit de acest salutar adevăr, Neuschotz, se lupta
bărbăteşte cu valurile vieţii, învingând, rând pe rând, toate
nenorocirile de care a fost lovit.

*
Să trecem la biografia sa.
În târguşorul Herţa, din judeţul Dorohoi, trăia cu 80 ani în
urma, familia Neuschotz, nascută din părinţi născuţi şi
crescuţi în ţara aceasta. Şeful acestei familii era un bogat
agricultor, având pământuri şi păduri întinse. El era de o
exemplară onestitate. Nenorocirea însă-l lovi într-un proces
bşnesc foarte complicat şi astfel îşi pierduse întreaga avere.
Îmbolnavindu-se de supărarea ce i-a cauzat pierderea unei
însemnate averi agonisită după o muncă îndelungată şi
cinstită, muri.
În urma sa lasa, o soţie, o fiica şi un fiu de zece ani, Iacob,
eroul acestei biografii.
Văduva şi orfanii, din momentul morţii bătrânului, se văzură
nevoiţi a părăsi Herţa, de care orăşel erau legate atâtea
amintiri scumpe lor, pentru ca să-şi caute un trai cât de
modest, într-un oraş. Se stabliră la Iaşi. După un scurt timp
mama lui Iacob, se mărita din nou, iar el se devota
comerţului, intrând la un comerciant de mărfuri. Nu trecură
nici zece ani şi Iacob, deveni un mic negustor. Cu câştigul
său modest, văzând că împreună cu dânsul ar putea să
trăiască tot atât de bine şi o altă persoană,- se hotarî a se
însura şi lua de soţie pe Fanny Neuschotz, cea dintâia sa
soţie şi care în urmă se distinsese până la moarte, prin mari
acte de filantropie. Şi astfel trăi în fericire, cu soţia sa, care a
dat naştere în timpul căsniciei lor, la patru copii. Din
nenorocire copii au murit toţi, tineri fiind încă.
Devenind şeful unei familii, Iacob Neuschotz, începu deja a
se îngriji şi de viitorul ei. Ajutat fiind de darurile naturii,
spiritul şi activitatea, care le poseda, într-un foarte scurt
timp, ajunse a fi un comerciant cu vază. Şi în lumea

217
comercială era privit ca un om care va deveni avut. Prăvălia
sa o avea într-o stradă principală.
După doi ani însă o criza îl lovi din care n-a putut scăpa
decât cu o mică particică din averea ce şi-o agonisise cu
sudoarea frunţii sale. În urma acestei nenorociri, atât de
simţitoare pentru familia sa, se hotărî a intra ca contabil la
un mare comerciant cu un salariu de mai multe ruble pe
săptămână, mulţumit fiind pe deplin de această ocupaţiune,
care-i aducea un folos suficient faţă de cerinţele sale
familiale. El desfăşură o activitate nemarginită în acest post
şi prin economie şi escedente, reuşi a-şi forma un capital de
aproape 1.000 de galbeni, când îşi deschise o casă de
schimb ăn piaţă, şi cu încetul deveni un mic bancher, dar cu
oarece însemnătate, căci Vodă Mihail Sturza când părăsi
Moldova, împrumutase de la el 6.000 galbeni. O dată cu
acest împrumut, Vodă Mihail Sturza, înceta de a mai avea
afaceri cu alţi bancheri şi se mărgini în daraverile sale
bănesti cu Iacob Neuschotz. Nimeni altul, este de notat, nu
îndrăznise în acele timpuri să împrumute lui Vodă Sturza,
mai cu seamă când avea de gând să treacă fruntariile ţării.
Şi din acest moment Neuschotz, întreprinse afaceri din ce în
ce mai mari şi devenise cunoscut prin onestitatea şi
încrederea de care se bucura. Nu trecu mult apoi şi
Neuschotz îşi cumpară casele lui Micule, care le-a locuit până
când moartea-l răpi.
La 1878, un an după moartea soţiei sale Fany Neuschotz, el
se însura cu dra Adelaide Jolles, din Dresda, dintr-o familie
nobilă şi veche, cu care convieţui în fericire şi în belşug. În
timpul acestei căsnicii, soţia născuse două fete, cea dintâi
astăzi în vârstă de 8 ani, cea de-a doua de 5 ani.
În 1879, Neuschotz mărita, o fiica (Minna) a fiului său cel mai
mare, pe care el o crescu cu multă iubire încă din copilărie,
cu dl. Dr. phil. Rosenberg, din Heidelberg. După un an însă,
ea muri, după ce născuse un băiat, într-o localitate din
Elveţia, de unde corpul ei fu adus şi înmormântat pe vechiul
cimitir din Iaşi.

218
Din citirea rândurilor de mai sus este firesc lucru să se nască
în mintea cititorilor nedumeriri, cum şi prin ce minuni, omul
neînsemnat de odinioara, din Herţa, s-a transformat după o
mică durată - în bancher? Oare la ce focar de cultură
adapâtu-s-a Neuschotz ăn târguşorul Herţa? Şi de unde, mă
rog, cunoştinţele şi priceperile în contabilitate şi în urmă în
diriguirea chiar a unui mic comptuar? Întrebări serioase, la
care uşor găseşti răspunsul. Iacob de Neuschotz, în tinereţea
sa şi la bătrâneţe era foarte inteligent şi înzestrat de un spirit
comercial, care treptat, treptat, s-a dezvoltat. Caracterul său
ferm şi perfecta sa onestitate, toate aceste calităţi erau
personificate în Iacob Neuschotz şi aceasta, numai aceasta a
contribuit la evoluţia socială graduate prin care el trecu.
Şi că Neuschotz avea mari aplicaţiuni şi respect pentru
cultură, avem o stralucită dovadă. Cu toate că nu mai era în
floarea tinereţii, când mai ales dorinţa arzătoare pentru
cultură se manifestează, totuşi în vârsta sa de 40 până la 50
de ani, el sacrifică ore îndelungate pentru studierea mai
multor limbi şi în puţin timp Neuschotz a căpătat serioase
cunoştinţe practice şi teoretice în limbile română, franceză şi
germană.
Înzestrat, precum am mai spus şi de o rară inteligenţă,
Neuschotz, fu îmbrăţişat de orice societate distinsă.
Relaţiunile cele mai prieteneşti, au început a exista între
Neuschotz şi bărbaţi de Stat, atât în ţară cât şi din
străinătate. Iar din călătoriile sale prin ţările mai înaintate în
civilizaţie, el iarăşi tragea foloase culturale.
Iată dar, cum Iacob Neuschotz, singur el, printr-o muncă pe
cât de activă, pe atât de onestă, s-a înălţat dintr-un unghiu
întunecos al târguşorului Herţa, într-un palat splendid din
Iasi! Şi nimeni, nu va putea tăgădui, că nu este un merit, un
mare merit al lui, când mai cu seamă, în calea care a
străbătut-o a întâlnit obstacole şi nenorociri, care le-a ştiut
însă, una câte una, să le înfrângă. Da, fără îndoială, este un
mare merit al acestui bărbat.
De la anul 1863, Neuschotz începu a se înfăţişa lumii cu acte
de filantropie. Şi pe acele vremuri nu fără curaj şi simţăminte
umane, trebuia să fie omul care nu se arăta indiferent la
geamătul celui suferind. Erau oameni, cu colosale avuţii,

219
cunoscuţi însă numai prin aceea că erau avuţi, nu însă prin
generozitatea lor. Asupra lui Neuschotz însă nu avu nici o
înrâurire indiferenţa clasei avute, faţă cu aceea săracă.
Nimeni şi nimic nu putea să puie piedici, generozităţii sale.
Cel dintâi act al său, de mare însemnătate, a fost zidirea
unui Templu. Scopul lui Neuschotz, este demn de toată
lauda. Prin clădirea unui templu după cerinţele moderne,
Neuschotz, vroia să înlăture fanatismul nesuferit, care era
atunci încă în toată floarea, în genere la israeliţi, vroia să
rupă odată cu obiceiurile urâte ale havrei şi reuşi întru câtva.
Pentru zidirea acestui lăcaş, se întâmpinară însă mari
dificultăţi din partea comunei [primariei], care în virtutea
unei legi, se opunea la autorizaţiunea de a se zidi templul
israelit pe locul din apropierea unei biserici creştine (peste
drum de biserica Sf. Dumitru Balş). Pentru înlăturarea
acestei dificultăţi se delegă o persoană care să obţină prin
stăruinţi autorizaţiunea de la minister. Ministerul făgăduind
că va supune Camerei revizuirea articolului pe care comuna
se bază, însă până atunci va intervene ca în ogradă, dnul
Neuschotz să-şi poată zidi un paraclis, la ceea ce comuna nu
se opusese.
Şi astfel templul care avea să fie zidit cu faţada spre stradă,
s-a înălţat în ogradă, unde se află şi astăzi. Odată templul
înălţat, Neuschotz aduse din străinătate un cantor, care
organiză un frumos cor, precum şi un predicator şi astfel
introduce cu vremea reforme simţitoare în săvârşirea
serviciilor religioase.
Templul “Beth-Iacob” peste vreo câţiva ani are a-şi serba a
25-a aniversare de la fondarea sa. Neuschotz era decis să
facă o strălucită serbare, dar nenorocirea lovi acest lăcaş,
prin moartea fondatorului.
Un alt act de adevărată flantropie şi pentru care Neuschotz
va fi pomenit în veci, este fondarea unei case de orfani
“Orfaneum Iacob şi Fanny Neuschotz”. Instituţiunea aceasta
e unică în ţară la noi. Averea orfelinatului constă astăzi dintr-
un fond de vreo 200.000 lei, rezultate din nenumăratele sale
donaţiuni.
Numărul orfanilor care au fost crescuţi în această instituţiune
este mare. În permanenţă 18 orfani îşi găsesc traiul lor în

220
această filantropică instituţiune şi propgresul lor în şcoală
este foarte satisfăcător şi înaintează uşor în şcolile publice
primare cât şi secundare. Acei dintre orfani care au părăsit
adăpostul lor, astăzi sunt vrednici de a se susţine singuri.
Mulţi dintre dânşii, cei mai eminenţi, au fost chiar trimişi în
străinătate şi s-au întors cu studii întinse. Toată lumea este
recunoascătoare lui Neuschotz pentru întreţinerea şi
asigurarea unui viitor la atâţia sărmani orfani.
Dar ei nu erau orfani pe câtă vreme Neuschotz vieţuia. Căci
el era adevăratul şi iubitul lor părinte. Dulce şi afabil în
manierele sale, el adresa de atîtea ori orfanilor cuvinte de
mângâiere şi lacrimile-l înăbuşeau când îi auzea pe toţi, într-
un glas, rostind rugăciuni în templu, pentru sufletele
părinţilor lor şi al Fanei Neuschotz. Dar inima-i creştea de
bucurie, când admira opera sa filantropică, prin care a
scăpat atâţia tineri de o neagră mizerie, sau chiar de
moarte! Sărmanii orfani, astăzi cu toţii vor plânge amar
pierderea părintelui lor, căci durerea ce lasă în inimile lor, nu
îngăduie altă elocinţă, afară de aceia a lacrimilor.
La 1867, când holera bântuia fără cruţare ţara, Neuschotz,
întreţinu pe propria sa cheltuială, un lagăr de aproape cinci
mii de oameni timp de zece zile. Astfel el scăpă viaţa a mii
de oameni de acest îngrozitor flagel.
La 1867, o foamete mare era în ţară. Pe atunci, Neuschotz a
fost proprietarul moşiei Şerbăneşti din districtul Tecuci. El
cheltui peste 1.000 galbeni, cumpărând popuşoi şi împărţind
pe la locuitorii de pe moşia sa, care erau ameninţaţi de
foame, pe când alţi proprietari jupeau ţăranii, mai mult decât
oricând. Actul acesta, care a uşurat nevoile ţăranilor de pe
moşie, i-a hotărât să facă prin publicitate o mulţumire
proprietarului moşiei. Foaia “Moldova” a publicat mulţumirea
adresată lui Neuschotz de către locuitori şi care era
acoperită de un număr foarte însemnat de iscălituri, iar pe
de altă parte, ministerul îi mulţumi prin “Monitorul Oficial”.
Pe cât Neuschotz se îngrijea de starea materială a
coreligionarilor, pe atâta ţinea seamă şi la starea morală, cu
totul decăzută. Pentru îndreptarea acestui mare rău, a luptat
şi el ca mulţi alti bărbaţi iluştri, însă lupta a rămas
infructuoasă. Avea de gând, sunt mulţi ani de atunci, de a

221
înfiinţa în Iaşi un seminariu, căci zicea el, adevărata cauză a
decadenţei morale a israeliţilor este - fiindcă sunt lipsiţi de
popovăduitori ai bisericei, însă culţi si adăpaţi la izvorul
studiilor moderne. În vederea acestui scop, el trimise pe
propria sa cheltuială la Berlin, doi tineri cu cunoştinţe
talmudice pentru a-şi completa studiile lor la o facultate
teologică de acolo. Întorcându-se în ţară, după terminarea
studiilor ce ei aveau de făcut, proiectă înfiinţarea unui
seminariu israelit, cu care Neuschotz cheltui peste 10.000
lei. Prin acest fapt el câştigă simpatia şi respectful
profesorului Lazarus din Berlin, care a primit însărcinarea de
a patrona această instituţiune.
Toate ostenelele erau însă zadarnice. Elevii nu aveau nici o
dispoziţiune pentru aceste studii şi apucau cu totul alt drum.
Neuschotz văzând că nu reuşeşte în realizarea planului său,
renunţă la el şi destină un fond însemnat pentru trimiterea la
Viena a mai multor tineri fără deosebire de confesiune, unde
să studieze ştiinţele comerciale, căci pe atunci încă nu se
înfiinţară şcoalele comerciale la noi în ţară. Acest fond există
şi astăzi sub privegherea ministerului de instrucţiune din
Viena, şi mulţi tineri, săraci îşi formează cariera lor. Sunt în
Iaşi tineri eminenţi care ocupă funcţiuni însemnate la Stat şi
bine retribuite şi aceştia datoresc recunoştinţă numai lui
Neuschotz care le-au dat mijloacele pentru studiile şi
existenţa lor, pe când erau lipsiţi de totul. Mai sunt şi doctori
în drept şi medicină care au fost întreţinuţi în Paris şi Viena,
tot din acest fond.
Când Neuschotz, cumpără moşia Boian din Bucovina, locuită
de mulţi români, era deja bine cunoscut prin numeroasele
sale acte de binefaceri. Locuitorii din Boian, erau fericiţi de
venirea noului proprietar, de care au auzit povestindu-se că
e un mare om de bine. Şi Neuschotz cum se puse în
stăpânirea moşiei, ţinu să dovedească, că orişiunde este
acelaşi. Orăşelul Boian il găsi sărac. Copiii care urmau şcoala
nu aveau îmbrăcăminte, care să le conserve bine corpul.
Neuschotz le făcu la toţi [daruri] fără deosebire de
confesiune, destinând un anume fond. Spitalului din sat,
aflându-se într-o stare rea, el donă o sumă însemnată pentru
îmbunătăţirea şi întreţinerea lui. Asemenea a făcut donaţiuni

222
atât şcoalei israelite cât şi bisericii, în sume egale. Pe lângă
toate aceste îmbunătăţiri care le-a făcut pe proprietatea sa,
cu ocaziunea vizitelor ce făcea, mai împărţi sume însemnate
la săracii de pe moşie.
De un asemenea “stăpân” pe moşie, ţăranii au nevoie şi
locuitorii din Boian, vor plânge pierderea lui.
Defuncta lui soţie, din întâia căsătorie, era şi ea un suflet
caritabil. În viaţă fiind, a săvârşit mai multe acte mari de
filantropie; murind a lăsat legate însemnate la diferite
instituţii de binefacere. Şcoala israelito-română de fete din
strada Banu, este fondată de defuncta Fanny Neuschotz.
Astăzi această şcoală este căutată de un mare număr de
copile şi face frumoase progrese.
Dar ne-ar trebui un volum destul de gros, pentru ca să
putem înşira actele de binefacere săvârşite de Neuschotz. Şi
ar fi apoi imposibil să înşiri atâtea văduve, familii sărace,
care erau sprijinite ani îndelungaţi de Neuschotz. Asemenea,
trecem fără a menţiona nenumăratele ofrande făcute cu
orice ocaziune nenorocită, precum incendiu, secetă sau ierni
grele. Câte sume însemnate n-a subscris Neuschotz, pentru
incendiaţi sau inundaţi? Câte sume pentru cei loviţi de
secetă? Câte mii de stânjeni de lemne, n-a dat în timp de
iarnă? La câte familii care şi-au pierdut şefii lor în rezbelul de
la 1877, Neuschotz nu le veni în ajutor? Era oare bal, sau
oricare altă petrecere în casa lui Neuschotz fără ca sute de
săraci să nu primească ajutoare şi multe societăţi să-şi
sporească fondurile? Şi câte petreceri publice luă sub
patronajul său, în scop de binefacere?
Întrebări la care mii de oameni ar putea răspunde
mulţumind, pentru alinătorul suferinţelor lor. Şi zeci de mii
de oameni, s-ar constitui martori oculari ai nemărginitei sale
filantropii.
Aceste mari acte ale lui Neuschotz hotărâră o mulţime de
societăţi de binefacere să-l pue în fruntea lor ca preşedinte
de onoare şi cu drept cuvânt merita aceste distincţiuni, fără
nici o discuţiune. El era preşedintele de onaoare al mai
multor societăţi de binefacere.
În călătoriile sale ce le făcu prin străinătate, Neuschotz
obţinu audienţe pe la Suverani, şi la distinşi bărbaţi politici.

223
Şi cunoscut fiind chiar în afară din ţară prin faptele sale,i se
conferiră mai multe semne de distincţiune. Împăratul
Wilhelm al Germaniei îi acordă titlul “von”; Împăratul Franz
Iosef al Austro-Ungariei, îi conferi titlul de cavaler al ordinului
“Franz Iosef”; Regele Carol I al României îi oferi ordinal
“Coroana României” şi urmă îl numi cavaler al ordinului
“Steaua României”; Regele Milan al Serbiei îi conferi ordinul
“Takova” iar din partea a nenumărate mari societăţi de
binefacere din ţară şi din afară, precum am arătat el era
numit preşedinte onorific la unele şi membru onorific la
altele. După ce-şi formase o reputaţiune atât de frumoasă,
după ce se distinsese cu diferite ocaziuni, prin acte de
adevărat patriotism, după ce se făcuse cunoscut ţării ca unul
ce nu distinge omul prin religiune, se hotărî a cere
Parlamentului român, să-l recunoască de cetăţean român,
căci în ţară era născut, din părinţi născuţi în ţară şi pentru
ţară a dovedit că lucra.
Nimeni într-adevăr nu ar fi crezut că în Parlamentul ţării s-ar
fi găsit o voce, care să tăgăduiască meritele lui Neuschotz. Şi
cu atât mai sigur erau cu toţii că va fi recunoscut de
cetăţean român, dacă nu în unanimitate, cel puţin cu mare
majoritate, cu cât s-au prezentat deja parlamentului alţi
israieliţi cu merite inferioare şi chiar fără merite, care totuşi
au obţinut cetăţenia.
La 26 Februarie 1882 Senatul român în urma raportului dlui
raportor general Cernat, a votat cu majoritate de 18 voturi,
contra 7, împământenirea lui Neuschotz. Nu însă tot astfel
crezu de cuviinţă Camera să facă. În şedinţa de la 4
Decembrie 1882, veni în dezbatere împământenirea lui
Neuschotz. Aproape o oră s-a dezbătut chestiunea. Dnul
deputat Iacob Negruzzi, luă cuvântul contra indigenatului şi
stărui cu pasiune de a fi respins. Distinsul nostru bărbat de
Stat, dnul Mihail Cogălniceanu, deputat, replică atunci dlui
deputat Negruzzi...
... În urma acestor dezbateri, închizîndu-se discuţiunea,
rezultatul scrutinului a fost respingerea cererii de
împământenire a lui Neuschotz cu 37 voturi pentru şi 42
contra...

224
...Neuschotz cu toate că primise această lovitură nedreaptă
nu se descurajă deloc. Până în cele din urmă momente ale
sale, a dat dovezi netăgăduite de adevărat patriotism. Chiar
prin testament el îşi exprimă această dorinţă, pe care o dăm
textual:
„Născut în această ţară, pe care am iubit-o şi căreia i-am
fost devotat, sunt supus român, prin urmare voi formula
dispoziţiunile mele conform legilor române.”

*
Neuschotz ştia ce vrea să zică a fi om. Ştia apoi, ceea ce
puţini ştiu, că pentru a fi fericit, trebuie să lucrezi pentru
binele altora. Era duşmanul neîmpăcat al falsului filantrop.
Căci sunt oameni avuţi, care umblă val-vârtej după măriri,
care vor sa facă zvon în jurul lor, care în fine văzând că nu
pot reuşi în scopul lor egoist prin umilinţă, se hotărăsc a
risca ceva sub forma de binefaceri. O fac aceasta, fiindcă
egoismul lor o cere, o fac aceasta chiar în profitul personal şi
o mai fac aceasta şi pentru că ştiu bine că mila faţă de cel
sărac şi actele de binefacere în genere, ori şi unde şi ori şi
când înalţă pe autorul lor şi dar de aceasta o fac.
Dar Neuschotz era el oare omul din categoria aceastora? Sau
era adevăratul filantrop, om caritabil, în strictul înţeles al
cuvântului?
Natura faptelor sale filantropice, constituie o dovadă despre
sufletul mare, curat şi generos al acestui bărbat. Pe faţa lui
se cunoştea omul cu simţămintele umane care se pătrunde
de milă pentru cei nenorociţi, săraci şi orfani. Ochiul său
pătrunzător privea şi urechea sa ageră asculta suspinul
cerşetorului şi al orfanului. Era mai mare prin caracterul său
virtuos, decât prin avuţia sa. Dulce şi afabil în manierele
sale, înzestrat de simţăminte generoase de amiciţie,
Neuschotz, pe cât de onorat era în palatul bogatului, pe atât
era de iubit la coliba săracului.
Şi fireşte că un asemenea om, nu poate să fie decât de o
onestitate perfectă. Pe viaţa lui Neuschotz, nu este nici o
pată de acelea, care să pue la îndoială exemplara sa
onestitate în afacerile publice de comerţ.

225
O dovadă despre aceasta? Dar oare dovada cea mai
strălucită nu este creditul nemărginit de care se bucură faţă
cu casele de comerţ în şi afară din ţară? Mai este însă o
dovadă, cum acest om, s-a păzit în viaţa sa să nu-şi păteze
onoarea:
În testamentul său insistă mult şi roagă atât pe amicii săi,
cât şi pe iubita sa soţie, ca împreună consfătuindu-se să
lichideze afacerile casei, cât se poate cu mai multă băgare
de seamă, ca nu cumva firma să fie întru câtva atinsă în
reputaţiunea ce şi-a dobândit-o cu atâtea sacrificii. Şi
Neuschotz sfătuieşte mai departe, cum să se conducă mai
bine afacerile.
„ Am muncit – zice el în testament începând aceste sfaturi –
din copilărie, fără alt sprijin decât numai activitatea mea şi
prin ştiinţă şi statornicie cu ajutorul lui Dumnezeu, am
câştigat averea de care mă bucur.”
Iată omul, care astăzi e viu, prin măreţele sale fapte!
El a dobândit în viaţă un lucru mare: fericirea. Şi este lucru
greu, foarte greu, de a găsi fericirea în noi înşine şi cu
neputinţă, zice moralistul Chamfort, de a o găsi aiurea.
El a murit cu sufletul liniştit, cu deplina satisfacţie, că în viaţă
a putut aduce partea sa la alinarea suferinţelor şi îndulcirea
traiului al atâtor oameni.
Mormântul lui Neuschotz, este adânc săpat în sufletul acelor
care-i datoresc o veşnică recunoştinţă şi pomenirea de el, va
fi eternă în memoria celor care l-au cunoscut!

226
Bibliografie
1. Acte concernând fundaţia Casei de Orfani Iacob şi Fani
Neuschotz, Iaşi, Goldner, 1914
2. Anghel, Rodica, Câteva instituţii filantropice evreieşti
ieşene, în SAHIR, vol.3, Buc., Ed. Hasefer
3. Antoniu, Alexandru, Album general al României, Partea I,
Dresda, Berlin, Stengel & Co., 1901; Partea II, Buc., Socecu,
1904
3. Abza-Bogdan, Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara
Românească, vol.I, Simetria, 2006
4. Dimitrie Anghel, Fantome, Ed. Minerva, Buc., 1911
5. Anineanu, Marta, Scrisori către Vasile Alecsandri, Ed.
Minerva, Buc., 1978
6. Aslan, Th. C., Finanţele României de la Regulamentul
organic până astăzi: 1831-1905, Buc, Carol Gobl, 1905.
( Lucrare premiată de Academia română cu premiul
Neuschotz din 1903 )
7. Bogdan, N. A., Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială,
ilustrată, retipărire a ediţiei a II-a (din 1913), Iaşi, Ed.
Tehnopress, 2004

227
8. Bogdan, N. A., Eremia, C.I., Cel mai nou ghid al Iaşului,
Ed. Damaschin, Iaşi, 1932
9. Benjamin Lya, Evreii din România în texte istoriografice,
Buc., Ed. Hasefer, 2002
10. Bizovi, Vasile, Boianul, Cernăuţi, Ed. Bukrek, 2005
11. Berindei Dan, Istoria Academiei Române (1866-2006),
Buc., Ed. Academiei, 2006
12. Brauştein, Iancu, Întreprinzatori evrei în Moldova, vol.I,
Iaşi, Jumimea, 2003
13. Breban, Emilia, Naţionala – tradiţie în asigurări, Buc., Ed.
Semne, 2002
14. Butnaru, I. C., Holocaustul uitat, ACMEOR, Tel Aviv, 1985
15. Burada, Teodor. T., Istoria Teatrului în Moldova, Buc., Ed.
Minerva, 1975
16. Berindei, Dan, Cucerirea independenţei (1877-1878), Ed.
şt. şi encicl., Buc., 1977
17. Bădărău, Dan, Iaşii vechilor zidiri, Iaşi, Junimea, 1974
18. Botez, Demostene, Amintiri despre M. Sadoveanu, Iaşi,
Junimea, 1973
19. Bulei, Ion, Fundaţia Vatra Luminoasă în Ziarul financiar,
2 mai 2008
20. Cantacuzino-Enescu, Maria, Umbre şi lumini. Amintirile
unei prinţese, Oneşti, Ed. Aristarc, 2005
21. Căpreanu, Ioan, Eseul unei restituiri. C. Stere, Iaşi, Ed.
Junimea, 1988
22. Condiţiile istorice ale apariţiei şi dezvoltării clasei
muncitoare în România, Buc., Ed. Politică, 1984
23. Coman, Anton, Octav Băncilă, ESPLA, Buc., 1954
24. Comarnescu, Petru , Octav Băncilă, Bucureşti,
Meridiane, 1972
25. Damean, Sorin Liviu, Carol I al României, Buc., Ed.
Paideia, 2000
26. Daniel Soyer, Jewish immigrant associations and
American identity in New York, 1880-1939, Cambridge,
Mass., Harvard University Press, 1997
27. Dumitrescu, Maria, Dumitrescu, Horia, Ioan Lupescu
(1837-1893) în Saeculum, Focşani, nr.1, 2002
28. Documente privind Istoria României: Războiul pentru
Independenţă, Buc., vol. I, p.1, Ed. Academiei, 1954

228
29. Documente privind istoria României, Războiul pentru
Independenţă, vol. 3/6, Buc. Ed Academiei, 1954
30. Dreptu, Ruxandra, Băncilă, Ed. Meridiane, Buc., 1987
31. Dobre, Alex, Academia Română, Buc., Ed Academiei,
2004
32. Delavrancea, Barbu, Opere, vol.5, Buc., Ed. pt.
Literatură, 1969
33. Demeny Lajos, Moses Gaster în „Revista istorică”,
tom.8, nr.1-2, Buc., 1997
34. Epure, Maria, Octav Băncilă, Ed. de Stat pentru
Literatură şi Artă, Buc., 1956
35. Eliezer, Ilan, Din trecutul Sionismului în
România.Contribuţii la o Istorie a Sionismului în România.,
vol. I, Buc., Ed. Hasefer Hahadas, 1968
36. Eminescu, Mihai, Opere, vol. IX: Publicistica 1870-1877,
Buc., Ed. Academiei, 1980
37. FCER - Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor, Evreii din
România în secolul XX 1900-1920, Fast şi nefast într-un
răstimp istoric, vol. II, Buc., Ed. Hasefer, 2003
38. FCER - Evreii din România în secolul XX. Documente şi
mărturii, vol. I, Buc., Hasefer, 2003
39. FCER - O istorie a evreilor din Romania în date, vol. 2,
Ed. Hasefer, Buc., 2000
40. Fecheci, Aurora, Iaşii –arhitectură şi legendă, Iaşi,
Editura Sedcom Libris, 2003
41. Firoiu, V., Din nou acasă… Convorbiri cu Henri Coandă,
Ed. Tineretului, Buc., 1969
42. von Frank, Karl Friedrich, Standeserhebungen und
Gnadenakte für das Deutsche Reich und die österreichischen
Erblande bis 1806 sowie kaiserlich österreichische bis 1823:
mit einigen Nachträgen zum Alt-Österreichischen Adels-
Lexikon : 1823 – 1918, K - N, vol.3, Selbstverl., 1972
43. Frank-Döfering, Peter, Adelslexikon des österreichischen
Kaisertums 1804-1918, Herder, 1989
44. Gaster Moses: Judaica & Hungarica, ed. Miskolczy
Ambrus; Budapest, Eötvös Lorand University, 1993
45. Gîlea, Ctin., Monumente din municipiul şi judeţul Iaşi.
Ghid bibliografic, Iaşi, Biblioteca Municipală, 1969

229
46. Gherner H, Wachtel Beno, Evreii ieşeni în documente şi
fapte, Iaşi, Tip. Opinia, 1939
47. Iancu, Carol, Bleichroeder şi Cremieux, Lupta pentru
emanciparea evreilor din România, Buc., Ed. Hasefer, 2006
48. Iancu, Carol, Evreii din România de la excludere la
emancipare, Ed. Hasefer, Buc.1996
49. Ioanid, Radu, Holocaustul în România: distrugerea
evreilor şi romilor sub regimul Antonescu 1940-1944, Buc.,
Ed. Hasefer, 2006
50. Ionescu, Adrian-Silvian, “Reclame, distracţii şi senzaţii în
presa românească din sec al. XIX- lea” în Revista de istorie
socială, vol. II- III, 1997-1998
51. Iorga, N, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu,
Buc., 1981
52. Iorga, N., O viaţă de om aşa cum a fost, Buc., Ed.
Minerva, 1972
53. Jewish Calendar Lodge and Society Directory: containing
description and location of charitable, educational, religious
and social institutions, synagogues, temples, homes,
hospitals, asylums, dispensaries, sanitariums, sick and
benefit associations, sisterhoods, ladies' societies, etc.
Compiled and edited by Alex Eli Jacobs, New York: Jewish
Directory Co., 1905
54. Kara, I., Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi,
Bucureşti, Editura Hasefer, 1997
55. Kara, I., Obştea evreiască din Bacău, Buc., Ed. Hasefer,
1995
56. Kogălniceanu, Mihail, Opere, vol.V, 2, Oratorie III 1878-
1891, Buc., Ed. Academiei, 1974
57. Kogălniceanu, M., Corespondenţe de familie (IV) în
Manuscriptum, vol XII, nr. 4, 1981
58. Kinsky Hersell, Carol, Synagogues of Europe:
architecture, history, meaning, New York, MIT Press, 1985
59. Kuller, Hary, Presa evreiască bucureşteană 1857-1994,
Buc., Ed. Hasefer, 1996
60. Kuller, Hary, “Samuel Pineles în panteonul sionismului
mondial” în “Realitatea evreiască”, Buc., nr.251 (1051), 13
apr.-5 mai 2006

230
61. Lamm, Hans, Vergangene Tage: jüdische Kultur in
München, Ed. Langen Müller – 1982, pg.122
62. Lamm, Hans, Von Juden in München: ein Gedenkbuch,
Ner-Tamid-Verlag, 1958, pg.76
63. Landman, Isaac, Universal Jewish Encyclopedia, N.Y.,
Varda Books, vol. 8, 2009
64. Loeb, Isidore, Evreii, Buc. Ed. Egalitatea, 1894
65. Loeb, Isidore, La situation des israélites en Turquie,
Serbie et in Roumanie, Paris, Joseph Baer et Cie, 1877
66. Majuru, Adrian, Societatea Generală de Asigurări
“Naţionala”, în Capital, Buc., nr. 39, 12 sep. 2007
67. Maiorescu, Titu, Jurnal, vol.8, Buc., Ed. Minerva, 1989
68. Marian, Boris, “Rabinul Aizic Taubes din Iaşi” în
Realitatea evreiască, nr. 286 (1086), nov-dec., 2007
69. Massoff, Ioan, Teatrul Românesc. Privire istorică, vol.VII,
Buc., Ed. Minerva, 1978
70. Mitican, Ion, Evreii din Târgu Cucului de altădată, Iaşi,
Ed. Tehnopress, 2006
71. Mitican, Ion, Un veac prin gara Iaşi, Buc., Sport-Turism,
1983
72. Montel, Alfredo, Le case nelle regioni sismiche e la
scienza delle costruzioni, Torino, Ed. Lattes e C., 1909/1910
73. Monske, R., Vatra Luminoasă. Regina Elisaveta, Ed.
Carol Gobl, Buc., 1908
74. Mecu, Nicolae, Iacob Negruzzi între „amintiri
şi...”însemnări zilnice” în Revista de istorie şi teorie literară,
vol.35, nr.3-4, Buc., 1987
75. Negruţi Ecaterina, Despre munca salariată în agricultura
Moldovei în Studii şi Cercetări Ştiinţifice, An. X, fasc.1-2, Ed.
Academiei RPR, 1959
76. Negruţi V.,Viaţa lui Iacob de Neuschotz, Iassy, editat de
V. Negruţi, 1888-1889
77. Niemirower, I., Ochire asupra istoriei comunităţii
israelite din Iaşi. Conferinţă ţinută la Toynbee Hall în Iaşi,
Buc., Tipografia „Speranţa”, 1907
78. Niemirower Iacob Iţhac, Iudaismul: studii, eseuri,
omiletică şi retorică, Buc. Ed. Hasefer, 2005
79. Odobescu Alexandru, Opere, vol. XII Corespondenţa
1889-1891, Buc., Ed. Academiei, 1992

231
80. Oprea N. Ion, Lumânărică Sfântul Ioan de la Tutova, Iaşi,
Ed. Pim, 2009
81. Oprescu, Eugenia, Manuscrisele lui Samson Bodnărescu
în Studii de istorie a literaturii române, Buc., Ed. Academiei,
1968 p. 205
82. Opriş, Ioan, Monumentele istorice din România (1850-
1950), Buc., Ed.Vremea, 2001
83. Peixotto, B.F., Story of the Romanian Mission, în “The
Menorah”, N.Y., v. III, nr.3, sept., 1887
84. Popescu-Boteni, Stelian, Realţii între România şi SUA
până în 1914, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1980
85. Poclos, Mihai, s.a., Octav Băncilă 1872-1972, Expoziţie,
catalog, Buc., Muzeul de Artă, 1972
86. Pop N. Z. Augustin, Catalogul corespondenţei lui Mihail
Kogălniceanu, Buc., Ed. Academiei, 1959
87. Popescu-Sireteanu, Ion, Amintiri despre Mihail
Sadoveanu, Iaşi, Ed. Junimea, 1978
88. Popovici, V., Dezvoltarea Economiei Moldovei între anii
1848 şi 1864. Contribuţii, Buc., Ed. Academiei, 1963
89. Rosetti, D. Dimitrie, Dicţionarul contimporanilor, Buc.,
Tip. Populară, 1898
90. Rotman Liviu, Şcoala Israelito-Română (1851-1914), Ed.
Hasefer, Buc., 1999
91. Russ L., Douazeci de ani de existenţă a Spitalului de
Copii “Caritatea” din Iaşi, Iaşi, Tip. Naţională, 1905
92. Rusu Dorina, Istoria Academiei Române în date (1866-
1996), Buc., Ed. Academiei, 1997
93. Sadoveanu, Profira, Destăinuiri, Buc., Ed. Eminescu,
1989
94. Sadoveanu, Profira, Casa de la Copou în România
literară, nr.5, 30 ian. 1986, p. 15
95. Samoilă, Ştefan, Primele ordine şi medalii militare
româneşti. Evoluţia Ordinului “Steaua României”, Simpozion
Numismatic, Braşov, 27 nov 2003
96. Sanie, Liviu, Sanie, Şeiva, Două Lăcaşuri de cult ieşene,
în SAHIR, vol. 10, Buc., Ed. Hasefer, 2007
97. Seidl, E. V. und Seidler, Julius. Gedächtnisstätte der
Familie von Neuschotz în Monatsheft für Freie und

232
Angewandte Kunst, 44. Band. Der Dekorativen Kunst XXIV.,
Jahrgang, Munchen 1921
98. Sibechi, Gh., Librari şi librării în Iaşii de odinioară
(secolul XIX) în Cercetări istorice, vol. 14-15, Muzeul de
Istorie al Moldovei Iaşi, 1983-1984 p. 202
99. Sokolow, Nahum, History of Zionism, vol. II, London,
Longmans, 1919
100. Spreti, Vittorio, Enciclopedia storico nobiliare italiana,
vol. IV, Milano, Ed. Enciclopedia storico-nobiliare italiana,
1931
101. Stern Adolphe, Din viaţa unui evreu român, vol. 2, Ed.
Hasefer, Buc., 2001
102. Stoyanova, Svetlana, List of US consular officers at the
Balkans and in the Mediterranean lands, 1789-1939,
Balcanica II, vol. 9, Sofia, CIBAL, 1989, p. 119
103. Sturdza, Dim., Junimea societate secretă, în Convorbiri
literare, Iasi, nr.6-7, 2004
104. Sturdza Dimitrie, L`Activite de l`Academie Roumaine de
1884 a 1905, Buc., Gobl., 1905
105. Suţu, Rudolf, Iaşii de odinioară, vol. 1-2, Iaşi, Lumina
Moldovei, 1923-1928
106. Suţu, Rudolf, Despre librarii şi librăriile vechi din Iaşi,
tip. Opinia, 1929
107. Sylva, Carmen, I pensieri di una Regina, Traduzione di
Violetta Montel-Neuschotz, preceduta da due parole su
Carmen Sylva, della traduttrice, Roma, Ed. Voghera, 1910
108. Sylva, Carmen, Nella Lunca: Idillio Rumeno, Traduzione
della Baronessa Violetta Neuschotz Montel, Lattes, Roma,
1922
109. Tercatin, Baruch, Lucian-Zeev Herşcovici, Prezenţe
rabinice în perimetrul românesc, Buc., Hasefer, 2008
110. Ungureanu, Mihai-Răzvan, Convertire şi integrare
religioasă în Moldova la începutul epocii moderne, Ed. Univ.
Al. I. Cuza, Iaşi, 2004
111. Vasiliu Lucian, Holban Ioan, Rusu Olga, Prin Iaşii de
odinioară. 100 cărţi poştale ilustrate şi comentate, Iaşi,
Cronica, 1995
112. Vitcu, Dumitru, Relaţiile româno-americane timpurii,
Buc., Ed. Albatros, 2000

233
113. Wigoder, Geoffrei, Evrei în lume, Buc., Ed. Hasefer,
2001
114. Wustmann, Cornelia, "Das Ideal will nicht gelobt, es will
gelebt werden": Jüdische Wohlfahrt am Beispiel der
wohltätigen jüdischen Stiftungen in Dresden und Leipzig, Vol.
24 in Studien zur Wirtschafts- und Sozialgeschichte, Scripta
Mercaturae Verlag, 2002, pg. 190
115. Wininger, Salomon, Grosse jüdische National-
Biographie: mit mehr als 8000 Lebensbeschreibungen
namhafter jüdischer Männer und Frauen aller Zeiten und
Länder, Nachtrag A-Z, vol. 7, Editor Druck "Orient", 1936
116. Zub, Al., Mihail Kogălniceanu, Biobibliografie, Buc., Ed.
Enciclopedică, 1971
117. Evreii din România (1900-1920) Fast şi nefast într-un
răstimp istoric, vol.2, Buc., Ed. Hasefer, 2003
118. Pagini din Istoria Academiei Române (1866-1948) Acte,
donaţii, discursuri, portrete şi evocări academice. Buc. Ed.
Academiei, 2007
119. OBERSTES RÜCKERSTATTUNGSGERICHT, Dritter Senat,
BAND VI, 1955-1956, Nurnberg p. 389 – 391
120. Atti della Società degli Ingegnieri e degli Architetti in
Torino, XXXV, nr.42, 1901, p. 3
121. L'espresso,Vol. 43, Nr 31-34, Editrice L'Espresso, 1997,
p.71
122. Archives Israelites, Paris, XXVII, nr.24, dec. 1867, p.
1143
123. Archives Israelites, Paris, vol. 26, tom.XXVI, 1865. p.
923, 928-929
124. Archives Israelites: recueil litteraire, religieux et
morale, Paris, nr.21, tom.XXVI, 1865. p.923, 928-929
125. Egalitatea, an XVI, nr.36, 1905, p.286
126. Ethos, Buenos Aires, nr.1, 1973, Ed. Instituto de
Filosofia Practica, Buenos Aires. p. 95, 98, 101
127. Buletin de L`Aliance Israelite Universelle, Paris, mai,
1862, juillet, octobre 1864
128. Fraternitatea, Buc., nr.6, 10 feb., 1884, p.43
129. Fulgerul, Iaşi, 1 sept., 1888
130. Monitorul oficial al României. Desbaterile corpurilor
legiutoare, nr.31 5/17 dec. 1882, p. 400-404

234
131. Revista israelită, Buc. nr.17, 1890, p. 493
132. Vatra Luminoasă, Buc., nr. 2, 12 iulie, 1909 p. 3
133. Site Internet Muzeul Literaturii Române Iaşi
134. Site Internet Direcţia pentru Cultură, Culte şi
Patrimoniul Cultural Naţional a judeţului Iaşi
135. L`Univers Israelite, Journal des principes conservateurs
du judaisme, Paris, An. 37, Nr. 15, 16 avril 1882 p.477-478

ADDENDA

235
Rabinul Aizic Taubes din Iaşi249
Aizic Taubes s-a născut la Iaşi, în anul 1834, într-o familie cu
iluştri antecesori, mergând, se spune, până la Rasşi. A primit
o educaţie temeinică de la bunicul său, rabinul Aron Moses
Taubes, Mare Rabin
al Iaşilor, ca şi de la tatăl său, rabinul din Vaslui,
Michel Taubes. În 1862, prin Decret Domnesc, este numit
Rabin al Bârladului şi judeţului Tutova.
Alexandru Ioan Cuza îl cunoştea personal şi îl preţuia, ca şi
Lambrino, prefect de Tutova, Tecuci, Covurlui.
Rabinul Aizic Taubes a fost adesea chemat la consfătuiri
rabinice europene, a scris în diverse publicaţii de limbă
ebraică, „Ez Hahaim“, „Iaadel Tora“ ş.a.
A fost unul dintre susţinătorii luptei pentru emanciparea
evreilor din România. A publicat „Evreii şi ministrul
Brătianu“, broşură tradusă în Franţa, Germania. În 1868,
vine la Bucureşti, fiind susţinut de Adolphe Crémieux şi
Armand Lévy. A luat atitudine faţă de violenţele antisemite
de la Galaţi, Bârlad, Tecuci, a intervenit la Ion C. Brătianu, C.
A. Rosetti.
Despre aceste evenimente s-a scris în presa europeană,
americană, iar o serie de guverne au înaintat proteste la
Bucureşti.
„Alianţa Israelită Universală“ l-a susţinut pe rabin în acţiunile
sale de apărare a drepturilor evreimii din România. În 1872,
se alătură consulului B.F. Peixotto, din S.U.A., în activitatea
acestuia de sprijinire a vieţii comunitare evreieşti, a
funcţionării unui „Ordin“. De asemenea, a încurajat ideea
emigrării în Ţara Sfântă.
În octombrie 1872, a participat la Congresul Evreiesc de la
Bruxelles. Pe lângă publicistică, s-a dedicat poeziei
religioase, traducerilor din limba română, inclusiv din Vasile
Alecsandri (Ginta latină).
Rabinul Taubes a explicat public semnificaţia jurământului
„More Judaico“, o obligaţie discriminatorie iniţiată în 1660,
de evreul convertit Pfefferkorn, prin care evreii numiţi în
anumite funcţii trebuiau să jure că vor fi fideli autorităţilor
249
Marian, Boris, “Rabinul Aizic Taubes din Iaşi” în Realitatea evreiască, nr.286(1086), nov-dec 2007

236
Bisericii, deşi erau de religie mozaică, procedura fiind
umilitoare, descalificantă. În sec. al XIX-lea, în ţările
dezvoltate din Vestul Europei s-a renunţat la acest obicei
(ex. cazul lordului Disraeli), dar în Est s-a mai stăruit în
această practică retrogradă. Până şi şef Rabinul dr. I.J.
Niemirower, în sec. XX, s-a mai lovit de asemenea
prejudecăţi. În 1890, rabinul Aizic Taubes s-a exprimat
deschis împotriva acestei practici.
A fost un luptător pentru dreptate şi un bun patriot până la
capătul vieţii. S-a stins din viaţã în 1920, toate publicaţiile
importante, evreieşti anunţând trista veste.

NEUSCHOTZ, JACOB DE250, communal worker and

philanthropist, b. Hertza, Moldavia, Roumania 1819; d. Jassy,
Roumania 1888. He was born of very poor parents in the
predominantly Jewish town of Hertza as started as an
apprentice in a grocery store of Jassy, working sedulousely,
so that in a few years he became owner of the store. In 1849
he founded, at Jassy, an exchange and broker`s office, which
later will turned into a bank, becoming one of the great
Jewish bankers of Jassy.
Neuschotz diverted much of his wealth to communal and
charitables purposes. With the approval of the reigning
Prince, Alexander Cuza, he erected, in 1865, a Reform
temple, and, in 1868 the Fany and Jacob Neuschotz Orphan
Asylum, both at Jassy. Many children reared at the
orphanage, wich was still in existence in 1942, attained
important positions in Roumanian life. Neuschotz also aided
Jewish youths studying at the universities outside of
Roumania. In an endeavor to obtain emancipation of the
Jews of Roumania, he founded (1868) the Israelite
Association, wich was of only short duration.
In 1882 Neuschotz applied to the Roumanian Parliament for
citizenship. When his petition was refused, he left Roumania
and established himself at Bojan in neighboring Bucovina,
then a province of Austria. There he continued to contribute
lavishly to charitable causes, and received Austrian nobility
from Francis Joseph I. He died on a journay to Jassy.
250
Landman, Isaac, Universal Jewish Encyclopedia, N.Y., Varda Books, vol. 8, 2009. p.162

237
Neuschotz (Iacob)251. – Bancher, născut în Herţa (Dorohoiu)
la 1809, încetat din viaţă la 1889.
La vârsta de 10 ani a intrat ca băiat de prăvălie la un
negustor de manufactură din Iaşi şi peste alţi zece ani,
deveni el singur negustor. Pierdu însă capitalul său şi intră
comptabil la un mare comerciant, unde izbuti prin economie
să formeze un capital de o mie de galbeni.
Atunci deschide o casă de schimb şi devine sub Vodă Mihai
Sturdza, un bancher mai însemnat, în capul unei averi cu
vază. La 1863 zideşte un templu izraelit în Iaşi şi fondează
mai târziu tot acolo o casă de orfani, care posedă astăzi o
avere de peste 200.000 lei, provenita din donaţiunile sale.
Prin testamentul său a lăsat 20.000 lei Academiei Române şi
a destinat un fond special spre a se trimite bursieri în
străinătate, fără deosebire de confesiune.

Karpel Lippe252

Dr. Karpel Lippe (1830 Stanislau, Galiţia - 1915 Viena),

slujitor al lui Hipocrat,"medic al sărăcimii evreieşti", "plin de
talent şi vioiciune, luptător neobosit, apărător al evreilor".
Cunoscut si sub pseudonimul literar Nathan Pthachjahu /
Nathan Petachja
La Iaşi s-a stabilit in 1860 şi a activat aici jumatate de secol.
A fost printre fondatorii filialei B'nai B'rith din Iaşi. A deschis,
ca preşedinte de vârstă, primul congres sionsit din Viena.
Strălucită figură a sionismului român.

251
Rosetti, D. Dimitrie, Dicţionarul contimporanilor, Buc., Tip. Populară, 1898. p.138
252
Kara, I., Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997 p.50

238
"Un adevărat tip popular al Iaşului era doctorul Lippe, era şi
cel mai vechi practicant dintre toţi hipocraţii de atunci ai
Iaşilor. Cu capul îndesat în guler, cu ochelari mari, cu
barbete scurte şi sure, îl întâlneai pretutindeni cu birja cu un
cal, grăbit, nervos, agitat, grav, vorbind cu sine însuşi şi
având aerul de a căuta pe cineva..." (Rudolf Suţu, Iaşii de
odinioara, 1923).
Un rol deosebit l-a jucat Dr. Lippe şi în înfiinţarea Societăţii
culturale "Toynbee-Hall". A fost curatorul "Orfelinatului
Neuschotz", preşedinte al Şcoalelor "Junimea" din Iaşi,
fondator al clubului de lectură "Ohle Shem".

Samuel Pineles253 (n. 1843, Brody – m. 1928, Galaţi). Nu

toţi evreii mari erau şi mari evrei. Samuel Pineles, născut la
Brody (Galiţia), ca fiu al preţuitului talmudist, maskil şi
scriitor Herş Mendel Pineles, era. Nu întâmplător, ziarele
timpului îl caracterizau în necrologurile publicate la moartea
sa drept „veteranul iudaismului moldav“, „bunicul mişcării
evreieşti din ţarã“, „patriarhul coreligionarilor săi“, chiar
dacã nu era decât un întreprinzãtor şi financiar stabilit la
Galaţi la vârsta de 17 ani pentru a-şi ajuta părintele în cele
„economice“, dar nu numai. Căci atât fiul cât şi tatăl au
excelat în atâtea alte tărâmuri. Ca bun evreu, Samuel
Pineles a sprijinit toate marile acţiuni de întrajutorare pentru
populaţia evreiască din vremea sa, de aceea şi era denumit
„stâlp al filantropiei“: a fost în fruntea celor care au dat
ajutor refugiaţilor evrei veniţi – prin înţelegerea guvernului
român – să caute adăpost în România, urmare a
pogromurilor ţariste, apoi ale vicisitudinilor produse şi unor
evrei de revoluţia bolşevică.

253
Hary Kuller, Samuel Pineles în panteonul sionismului mondial în Realitatea evreiască, Buc., nr.251
(1051), 13 apr.-5 mai 2006

239
Ca bun evreu, Samuel Pineles a fost un mare sionist:
împreunã cu dr. Karpel Lippe a întemeiat la Iaşi gruparea
„Işuv Eretz Israel“, apoi gruparea „Chowewe Zion“. În 1882,
la Conferinţa societãţilor de emigrare din Focşani a fost ales
preşedinte. Cu ajutorul său olimii (emigranţii) din Moldova
(Moineşti, Galaţi ş.a.) care au înfiinţat în
Palestina coloniile Zichron Iaakov şi Roş Pina au putut
beneficia de fonduri provenite de la baronul Edmond de
Rotschild. În ţarã a fãcut parte din mai multe instituţii
sioniste, din Comitetul de Acţiune, fiind unul dintre fondatorii
Trustului Colonial Evreiesc.
Împreună cu Eliezer Rokeach – venit din Palestina – Pineles a
întemeiat, la Galaţi, gazeta „Emigrantul“. În acelaşi timp a
colaborat la cele mai importante ziare evreieşti (germane,
engleze, palestiniene şi locale) care dezbăteau problema
evreiască la nivel „global“ .
Când a apărut Theodor Herzl, cu al său Program de sionism
politic, S.P. a devenit un adept hotărât al noii mişcări. A
participat la toate Congresele acestei mişcãri – de la primul,
Basel, 1897, unde a şi fost ales, alãturi de Max Mordau,
vicepreşedinte – pânã la al zecelea. De câte ori revenea de
la aceste Congrese sioniste mondiale aducea un suflu nou în
viaţa evreiască locală, stimulând în acelaşi timp acţiunile
Keren Kayemeth şi Keren
Haiesod (fonduri naţional evreieşti) la implementarea cărora,
în ţară, şi contribuise. Ca activist de seamă, în Loja
gălăţeană a B’nai B’rith – în „care erau cuprinşi oamenii cu
stare din localitate“ – izbutea să convingă pe mulţi dintre
„fraţii“ organizaţiei să-şi sporească contribuţiile la aceste
fonduri.

240
Samuel Pineles stăpânea vaste cunoştinţe privind cultura
românã, iudaică şi universală, pe care le răspândea cu
generozitate li talent sub formã de conferinţe, dezbateri,
rubrici permanente în gazetã (vezi şi ciclul de la finele anilor
’30 în „Opinia Evreiascã“).
Prin toate cele de mai sus, Samuel Pineles era un evreu
exemplar – un mare Om şi totodată un mare Evreu, astfel
recunoscut în ambele sale calitãţi. La înmormântarea sa,
românii, evreii şi de alte naţionalităţi au urmat carul mortuar,
magazinele oraşului au fost închise, au fost prezente toate
oficialităţile, consulul englez, cel polon, o delegaţie de preoţi
ortodocşi, armeni ş.a. Dovadă peremptorie a preţuirii
unanime
pe care o dobândeşte o personalitate de Mare Evreu este
aceea că se dovedeşte a fi percepută ca Om şi Evreu atât în
afara etniei
sale cât şi înăuntrul ei. Samuel Pineles era iubit şi respectat,
de neevrei ca şi de evrei, pentru virtuţile şi acţiunile sale
specifice, dar şi generale în acelaşi timp: grija pentru
prosperitatea urbei sale, portul Galaţi, pentru sănătatea
vieţii economice şi financiare locale, pentru relaţiile cu
străinătatea ş.a.m.d. Relaţiile sale epistolare cu Adolphe
Crémieux, stau dovadă în acest sens. Trimitea Alianţei
Israelite Universale din Paris informaţii periodice şi
documente privitoare la evreii din România.
În 1965, osemintele lui Samuel Pineles au fost reînhumate pe
Har Hazikaron din Ierusalim.

241
Cuprins

Explicaţie
Doi oameni fericiţi
Bancherul
Marele filantrop
Baron von Neuschotz
Militant pentru emanciparea evreilor
Refuzul ocordării cetăţeniei române
Fruntaş al mişcarii sioniste
Omul politic
Consul al Statelor Unite ale Americii
Publicistul şi cărturarul
În slujba artelor şi artiştilor
Cavaler al Ordinului „Steaua României”
Templul Beth-Iacob
Palatul Neuschotz
Vila “Mon Repos“
Doamnele de Neuschotz
Boala, moartea, funeraliile
Testamentul
Premiul “Neuschotz” al Academiei
Iacob Neuschotz alias Iţic Castner?
Biograful familiei Neuschotz
Bibliografie
Addenda

‫יעקב נוישוץ‬
‫( יעקב נוישוץ‬Jacob de Neuschotz)‫ עסקן ציבור ונדבן יהודי‬,1888 ‫ באוגוסט‬25 - 1819
‫ מייסד ובונה בית‬,‫הונגרית וברון‬-‫ בעל נתינות אוסטרו‬,‫ חלוץ בתחום הביטוח בנסיכות מולדובה‬,‫רומני‬
‫ היכל נוישוץ ביאשי‬,‫הכנסת הרפורמי שנשא את שמו‬.
‫חייו האישיים ועסקיו‬

242
‫יעקב נוישוץ נולד בסביבות העיר גרצה‪ ,‬אז בנסיכות מולדובה וכעת באוקראינה‪ .‬הוא היה בנו של חקלאי‬
‫יהודי בעל קרקעות ויערות נרחבים‪ ,‬שאיבד את רכושו במהלך משפט ממושך ומורכב ביותר‪ .‬האב המדוכא‬
‫מאובדן נכסיו חלה ומת והותיר אחריו את בנו‪ ,‬יעקב‪ ,‬אחותו של יעקב ואימם‪ .‬משפחת נוישוץ עזבה את‬
‫גרצה והתיישבה ביאשי‪ ,‬שהייתה אז בירת הנסיכות‪ .‬האם נישאה פעם נוספת ויעקב עסק במסחר ונשא‬
‫לאישה את רעייתו הראשונה‪ ,‬פאני‪ .‬במשך כעשר שנים עסק יעקב במסחר והייתה לו חנות ברחוב הראשי‪,‬‬
‫אך שנתיים לאחר נישואיו‪ ,‬נפגעו עסקיו ממשבר כלכלי וכל הונו הלך לאבדון‪ .‬הוא התחיל לעבוד כמנהל‬
‫חשבונות‪ ,‬בשכר שבועי‪ ,‬אצל סוחר גדול ובהדרגה שיקם את עצמו‪ ,‬פתח עסק לחלפנות‪ ,‬שהתפתח לעסקי‬
‫‪.‬בנקאות גדולים‬
‫עסקי נוישוץ התפתחו עד כדי כך‪ ,‬שב‪ 1849-‬נתן הלוואה של ‪ 6,000‬מטבעות זהב לשליט העוזב‪,‬‬
‫ביאשי והוא היה אחד ‪ Golia,‬מיכאיל סטורזה וזה יצר לו מוניטין טוב במיוחד‪ .‬בנק נוישוץ שכן ברחוב‬
‫הצינורות העיקריים דרכם תושבי מולדובה הזרימו את חסכונותיהם למימון בניית מסילות הברזל החדשות‬
‫‪.‬הבנק נתן ריבית של ‪ 7,5%‬לשנה ‪ Ofenheim.‬על ידי חברת‬
‫נוישוץ היה בעל מניות גדול בחברות הביטוח העיקריות של התקופה ונמנה בין חברי מועצת המנהלים של‬
‫‪ Naţionala.‬וחברת ‪ România‬חברת‬
‫ליעקב נוישוץ ולרעייתו‪ ,‬פאני‪ ,‬נולדו ארבעה ילדים שלא האריכו חיים‪ .‬שנה לאחר מות רעייתו נשא יעקב‬
‫‪.‬מדרזדן ‪ Adelaide de Jolles‬אישה שנייה‪ ,‬העלמה‬
‫פעילותו כנדבן‬
‫במקביל להתעשרותו נוישוץ עסק‪ ,‬יחד עם אשתו‪ ,‬בהרבה מעשי נדבנות‪ .‬כבר ב‪ 1863-‬החל בבניית בית‬
‫כנסת מודרני ליד ביתו‪ ,‬בית הכנסת הרפורמי הראשון בנסיכות מולדובה‪ .‬לתפעול בית הכנסת דאג להביא‬
‫מחוץ למולדובה חזן ומטיף‪ .‬בית הכנסת נקרא "היכל נוישוץ" או "בית אל"‪ .‬נוישוץ רצה להקים סמינר‬
‫רבני והשקיע מאמצים לשם כך‪ ,‬אך נכשל בכך‪ .‬הוא שלח על חשבונו צעירים בעלי השכלה תלמודית‬
‫‪.‬ללמוד בווינה לתואר דוקטור ובסמינר הרבני‪ ,‬כדי שישובו רבנים מודרניים‪ ,‬כמקובל בבית הכנסת שהקים‬
‫בית הכנסת פעל עד מלחמת העולם השנייה‪ ,‬במהלכה הופצץ ובאמתלה שהוא מהווה סכנה‪ ,‬השלטונות‬
‫האנטישמיים של התקופה הרסו אותו כליל‪ .‬בבית כנסת זה כיהן יעקב נימירובר בתפקידו הראשון כרב‬
‫‪.‬וכדרשן‬
‫בית היתומים על שם יעקב( ‪ Orfaneum Iacob şi Fany Neuschotz‬נוישוץ הקים ומימן את‬
‫ופאני נוישוץ(‪ ,‬מוסד בו חיו בקביעות ‪ 18‬יתומים‪ ,‬שזכו לקיום מכובד ולימודים יסודיים‪ ,‬תיכוניים וחלקם‬
‫‪.‬גם נשלחו ללמוד בחוץ לארץ על חשבון הברון נוישוץ‬
‫בשנת ‪ ,1866‬בעת מגפת כולרה‪ ,‬כשהגיעו פליטים רבים שנסו מפני המגפה‪ ,‬נוישוץ מימן במשך עשרה‬
‫‪.‬ימים את כלכלתם של כחמשת אלפים פליטים‬
‫בשנת ‪ ,1867‬כשפשט הרעב במחוזות הרומניים ובעלי האחוזות עשקו את חוכריהם ככל שיכלו‪ ,‬נוישוץ‪,‬‬
‫שהיה בעצמו בעל אחוזה‪ ,‬בניגוד להתנהגותם של אחרים‪ ,‬קנה כמויות של תירס וחילק אותו ליושבים‬
‫באחוזותיו‪ ,‬כדי שלא יסבלו חרפת רעב‪ .‬דברים אלה התפרסמו והוא זכה לתודות רבות‪ ,‬גם מאישי שלטון‬
‫‪.‬של התקופה‬
‫אותות כבוד‬
‫יעקב נוישוץ זכה לקבל בחייו מגוון של אותות ותארי כבוד‪ .‬וילהלם הראשון‪ ,‬קיסר גרמניה‪ ,‬העניק לו את‬
‫תואר האצולה‪ ,‬פרנץ יוזף הראשון‪ ,‬קיסר אוסטריה‪ ,‬מינה אותו לאביר במסדר "פרנץ‪-‬יוזף"‪ ,‬קרול‬
‫הראשון‪ ,‬מלך רומניה מינה אותו לחבר במסדר "כתר רומניה" והעניק לו תואר של אביר המסדר "כוכב‬
‫‪".‬רומניה"‪ .‬מילאן הראשון‪ ,‬מלך סרביה‪ ,‬צירף אותו למסדר "טאקובה‬
‫פרשת האזרחות והצוואה‬
‫על פי החוקה הרומנית רק נוצרים זכו לאזרחות הרומנית ולהענקת אזרחות למי שאינו נוצרי היה צורך‬
‫בהעברת חוק בשני בתי המחוקקים של רומניה‪ .‬היהודים הרומנים‪ ,‬פרט לקבוצה של פחות מאלף‪,‬‬
‫שהשתתפו במלחמת העצמאות של רומניה‪ ,‬היו חסרי אזרחות או שהיו אזרחים של מדינות זרות‪ .‬יעקב‬
‫נוישוץ‪ ,‬שהיה יליד נסיכות מולדובה )אחת משתי הנסיכויות שיחד יצרו את רומניה(‪ ,‬בן להורים ילידי‬
‫נסיכות מולדובה‪ ,‬שחי ברומניה‪ ,‬ניהל בה עסקים גדולים ונודע שמעשי הנדבנות שלו‪ ,‬ביקש את האזרחות‬
‫הרומנית‪ .‬אישים רומנים ידועי שם‪ ,‬ביניהם מיכאיל קוגלניצ'אנו ויון ברטיאנו‪ ,‬דיברו למען הענקת‬

‫‪243‬‬
‫האזרחות והאזרחות אושרה לו בבית העליון‪ ,‬ב‪ 26-‬בפברואר ‪ ,1888‬ברוב קולות‪ ,‬אך הבית התחתון‪,‬‬
‫ב‪ 4-‬בדצמבר‪ ,‬באותה שנה‪ ,‬סירב לאשר את החוק ובכך נדחתה בקשתו‪ .‬למרות אכזבתו נוישוץ המשיך‬
‫‪.‬לראות את עצמו כבן רומניה ונתן ביטוי לכך גם בצוואתו‬
‫יעקב נוישוץ השאיר בצוואתו עשרים אלף לאי לאקדמיה הרומנית‪ ,‬לייסוד פרס על שם נוישוץ‪ ,‬פרס‬
‫שהוענק ליצירות ספרותיות איכותיות‪ .‬בין מקבלי פרס נוישוץ הייתה גם אלנה פאראגו‪ ,‬משוררת ילדים‬
‫‪.‬רומניה‬
‫מותו‬
‫שברובע קופואו‪ ,‬ביאשי‪ .‬למחרת הוצגה ‪, Mon Repos,‬יעקב נוישוץ נפטר ב‪ 25-‬באוגוסט‪ ,‬בחווילתו‬
‫גופתו באחד הסלונים של ארמונו )הארמון מהווה כעת מוזאון המוקדש לסופר מיכאיל סדובאנו( כשהיא‬
‫מקושטת בפרחים וקהל גדול מאוד עבר על פניו‪ .‬ביום ראשון‪ 28 ,‬באוגוסט‪ ,‬הועמדה הגופה בשערי בית‬
‫ובין )‪, (Păcurari‬הכנסת בית אל )היכל נוישוץ(‪ .‬הקבורה נערכה בבית העלמין היהודי‪ ,‬פקוראר‬
‫השליח( המקומי( ‪ Curierul‬המספידים היו ראשי הציבור‪ ,‬כולל התובע הכללי‪ ,‬שהיה מידידיו‪ .‬העיתון‬
‫‪.‬הופיע למחרת במסגרת שחורה ועם תיאור מעשי הצדקה שלו‬

‫‪244‬‬