Anale 2008

UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI
Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie

Catedra de Istorie
Centrul de Studii Danubiene
Analele Universităţii “Dunărea de Jos”

din Galaţi
Seria 19
ISTORIE
Tom VII, 2008
GALATI UNIVERSITY PRESS

CUPRINS
Istorie veche şi arheologie

Ovidiu COTOI, The pottery, an indicator of the trades between the Cucuteni and the
neighbouring communities in the Lower Danube Area ..............................................7
Isabela MIRON, Regele Rhesos între legendă şi realitate ........................................17
Decebal NEDU, In the shadow of Naples. The implication of Tarentum in the crisis
of 327-326 B.C. .........................................................................................................23
Iulian GRIGORAŞ, Togidumnus / Togidubnus. Rex et legatus Augusti sau rex
magnus Britanniae ....................................................................................................29
Istorie medievală
Virgil CIOCÎLTAN, Chestiunea Strâmtorilor în politica sultanului otoman Murad II
(1421-1451) ...............................................................................................................41
Cristian Nicolae APETREI, Anexele gospodăreşti ale reşedinţelor boiereşti din
Ţările Române (secolele XIV-XVI).............................................................................59
Liviu Marius ILIE, Cauze ale asocierii la tron în Ţara Românească şi Moldova (sec.
XIV-XVI) ....................................................................................................................75
Ionel CÂNDEA, Asediul Brăilei de la 1711. Două puncte de vedere contemporane
....................................................................................................................................91
Istorie modernă
Sergiu CORNEA, Considerations concerning the functionality of Bessarabia’s
provisional administrative system during the first years of Russian domination
(1812-1816) ...............................................................................................................97
Constantin I. STAN, Franţa între două revoluţii. 1830-1848 .................................117
Constantin ARDELEANU, „Masacrul din Galaţi” (aprilie 1859) – un episod din
istoria comunităţii evreieşti de la Galaţi ................................................................129
Nicolae IONIŢĂ, Portrete ale oamenilor politici români de la sfârşitul secolului al
XIX-lea în documente diplomatice germane ...........................................................147
Istorie contemporană
Arthur TULUŞ, Problema Dunării la conferinţa de pace de la Paris şi în perioada
imediat următoare ..................................................................................................175
George ENACHE, Depunerea jurământului faţă de statul „democrat popular” de
către cultele religioase din România în anul 1948 .................................................183
Luminiţa BANU, Florian BANU, Consilierii sovietici şi activitatea organelor
represive ale regimului comunist din România (1944-1964) ..................................197
Théodore TAKOU, Contribution a l’étude du droit local applique au tribunal
coutumier de Mbe (Nord-Cameroun): cas des conflits ruraux chez les dii ............223
Istoria culturii
Silviu LUPAŞCU, Anekāntavāda: la doctrine du non-absolutisme .......................235
Armin HEINEN, Despre cultura tehnică a epocii moderne occidentale şi perceperea
cu totul diferită a timpului în România. Măsurarea timpului şi timpul social din Evul
Mediu până în prezent .............................................................................................241
Alexandru ZUB, Dimitrie Cantemir: obsesia adevărului ......................................255
Recenzii şi note bibliografice

Philip Matyszak, Duşmanii Romei. De la Hannibal la Atilla, Editura All, Bucureşti
2008, 285 p., 72 ilustraţii (Decebal Nedu) ..............................................................261
Șerban Papacostea, Virgil Ciocîltan, Marea Neagră. Răspântie a drumurilor
intercontinentale (1204-1453), Ovidius University Press, Constanţa, 2007, 360
pp.+2h. (Eugen Zuică) ............................................................................................267
Constantin Stan, 1 decembrie 1918 la Alba Iulia şi Bucureşti. Percepţii buzoiene,
Editura Alpha MDN, Buzău, 2008, 187 pp. (Constantin Ardeleanu) .....................268
CONTENTS
Ancient history and archaeology

Ovidiu COTOI, The pottery, an indicator of the trades between the Cucuteni and the
neighbouring communities in the Lower Danube Area ..............................................7
Isabela MIRON, King Rhesos between legend and reality .......................................17
Decebal NEDU, In the shadow of Naples. The implication of Tarentum in the crisis
of 327-326 B.C. .........................................................................................................23
Iulian GRIGORAŞ, Togidumnus / Togidubnus. Rex et legatus Augusti or rex magnus
Britanniae .................................................................................................................29
Medieval history
Virgil CIOCÎLTAN, The Straits question in the policy of the Ottoman Sultan Murad
II (1421-1451) ...........................................................................................................41
Cristian Nicolae APETREI, The utilitarian-household enlargements of the nobiliary
residences from the Romanian Countries (14th-16 centuries)....................................59
Liviu Marius ILIE, Several causes regarding the association to the throne in
Wallachia and Moldavia (14th-16th centuries) ...........................................................75
Ionel CÂNDEA, The siege of Brăila in 1711. Two contemporary viewpoints.........91
Modern history
Sergiu CORNEA, Considerations concerning the functionality of Bessarabia’s
provisional administrative system during the first years of Russian domination
(1812-1816) ...............................................................................................................97
Constantin I. STAN, France between two revolutions. 1830-1848 ........................117
Constantin ARDELEANU, “The Massacre of Galatz” (April 1859) – An episode in
the history of the Jewish community from Galatz....................................................129
Nicolae IONIŢĂ, Portraits of the Romanian politicians from the end of the 19th
century in German diplomatic documents...............................................................147
Contemporary history
Arthur TULUŞ, The Danube Question during the Paris Peace Conference and the
immediately subsequent period ..............................................................................175
George ENACHE, The oath-taking in front of the “democratic people’s” state by the
representatives of the religious cults from Romania (1948)....................................183
Luminiţa BANU, Florian BANU, The Soviet counsellors and the activity of the
Romanian political police between 1944-1964 .......................................................197
Théodore TAKOU, Contribution to the study of the local law applied to the
customary court of Mbe (Northern Cameroon): the case of the rural conflicts among
the Dii ......................................................................................................................223
Cultural history
Silviu LUPAŞCU, Anekāntavāda: the doctrine of non absolutism .........................235
Armin HEINEN, On the technical culture of the Western modern age and the
completely different perception of time in Romania. Time measurement and social
time from the Middle Ages until nowadays..............................................................241
Alexandru ZUB, Dimitrie Cantemir: obsession with the truth................................255
Reviews and bibliographical notes

Philip Matyszak, Duşmanii Romei. De la Hannibal la Atilla, Editura All, Bucureşti
2008, 285 p., 72 ilustraţii (Decebal Nedu) ..............................................................261
intercontinentale (1204-1453), Ovidius University Press, Constanţa, 2007, 360
pp.+2h. (Eugen Zuică) ............................................................................................267
Editura Alpha MDN, Buzău, 2008, 187 pp. (Constantin Ardeleanu) .....................268
Ovidiu COTOI
THE POTTERY, AN INDICATOR OF THE TRADES

BETWEEN THE CUCUTENI AND THE NEIGHBOURING
COMMUNITIES IN THE LOWER DANUBE AREA
Abstract:
Abstract Our study aims at drawing the image of the trading relations
between the Cucuteni communities and the Gumelniţa and Cernavoda I ones,
based on the pottery imports found in the settlements belonging to the three
cultural areas. Therefore, our intention is to offer a view on the types of these
exchanges and to identify their possible routes.
Keywords:
Keywords archaeological cultures, Cucuteni, Gumelniţa, Cernavoda,
Stoicani-Aldeni, imports.
*
The Romanian and foreign archaeologists have been interested in the
relations between the Ariuşd-Cucuteni cultural complex and the neighbouring
cultures for a long time, their interest leading to a great number of studies
concerning the direct and indirect contacts between these cultural areas. This
approach was possible based on the study of the so-called pottery “imports”, present
both in the Cucuteni settlements and the ones belonging to the neighbouring
cultures, and allowed the specialists to offer a clear image of these relations.
Nevertheless, most of the studies focused on the cultural synchronism and on the
analysis of the reciprocal influences, neglecting the trading relations between the
bearers of these cultures, hidden behind abstract terminology such as “cultural
interference”, “cultural interaction / relations”, “cultural contacts”, “imports”,
“cultural synchronisms” etc. Our study aims at drawing the image of the trading
relations between the Cucuteni communities and the GumelniŃa and Cernavoda I
ones, based on the pottery imports found in the settlements belonging to the three
cultural areas. Therefore our intention is to offer a view on the types of these trades
and to identify their possible routes.
The greatest number of Cucuteni imports was discovered in the area of the
GumelniŃa culture (maps 1 and 2). Thus, several trichrome pottery fragments,
painted in the Ariuşd technique, with spiral stripes drew in white on a red
background and then black framed, were found in the late GumelniŃa level from
Stoicani (GalaŃi county)1. Typical Cucuteni materials, trichrome painted, dated
1
Mircea Petrescu-DâmboviŃa, CetăŃuia de la Stoicani, “Materiale şi cercetări arheologice”, I, 1953, p.
130.
Analele UniversităŃii „Dunărea de Jos” GalaŃi, Seria 19, Istorie, tom VII, 2008, p. 7-16.
8 Ovidiu COTOI
probably in the Cucuteni A2 phase2, were also found in the Stoicani-Aldeni area, in
the inferior level at Aldeni (Buzău county) together with fragments of cups which,
from a morphological and decorative point of view, show similarities with the
Ariuşd ones in the south-east of Transylvania3.
An important quantity of Cucutenian pottery materials belonging to the
Cucuteni A3 phase was found in the three sites from Lişoteanca (Brăila county)4.
Fragments, but also complete Cucuteni A3 pots were discovered at BrăiliŃa,
in the GumelniŃa A2 level (the IIa level)5. It is worth mentioning here a cup
discovered in a GumelniŃa settlement, made of fine Cucutenian paste, trichrome
decorated, with spiral-meander motifs6. A Cucuteni A2-A3 fragment was also found
in the A1/A2 GumelniŃa level at Cireşu-Scărlăteşti (Brăila county)7.
The Cucuteni A2 pottery materials were also found in two earth houses at
Râmnicelu (Brăila county) belonging to the A2 GumelniŃa level8.
An interesting situation was noticed at Carcaliu (Tulcea county) where, in
the A2-B1 level, there could be found Cucuteni A3 pottery fragments9 together with
Cucuteni C pottery fragments, containing crushed shells in the paste and comb
decoration (Kammkeramik)10. With a view to the trading relations between the two
cultures, the case from Carcaliu is interesting, arising the question if the “C” type
elements accompanied the Cucuteni ones (the movements of the Cucuteni culture
bearers influenced also the movement of the Cucuteni C bearers) or it should be seen
as a phenomenon on its own under the form of the Cucuteni C elements infiltration
into the GumelniŃa area, similar to that taking place in the Cucuteni area, or to the
women exchange in the exogamous marital relationships. In our opinion, the second
hypothesis seems more plausible. In this case, the Cucuteni materials circulated
alone, within some trades different from the ones through which the C pottery
arrives in the GumelniŃa environment from Carcaliu.
2
Eugen Comşa, La relations entre les cultures Cucuteni et GumelniŃa, in M. Petrescu-DâmboviŃa (ed.),
La civilisation de Cucuteni en contexte européen, Bibliotheca archaeologica iassiensis I, Iaşi, 1987, p.
82.
3
Ibidem.
4
Nicolae HarŃuche, Raport asupra săpăturilor de la Lişoteanca, jud. Brăila, “Materiale şi cercetări
arheologice”, Tulcea, 1980, p. 67, p. 76; Idem, Cercetările arheologice de la Lişoteanca I. Aşezarea
"Movila Olarului" (1970-1976), “Istros”, V, 1987, p. 33; E. Comşa, op. cit., p. 84; Puiu Haşotti,
Dragomir Popovici, Cultura Cernavoda I în contextul descoperirilor de la Hârşova, “Pontica”, XXV,
1992, p. 41; Cornelia-Magda Mantu, Cultura Cucuteni. EvoluŃie, cronologie, legături, Bibliotheca
Memoriae Antiquitatis, Piatra NeamŃ, 1998, p. 69.
5
N. HarŃuche, Săpăturile de la BrăiliŃa, “Materiale şi cercetări arheologice”, V, 1959, p. 225; N.
HarŃuche, F. Anastasiu, Catalogul selectiv al colecŃiei de arheologie a Muzeului Brăilei, Brăila, 1976,
p. 105, no. 176, fig. 176; E. Comşa, op. cit., p. 83; Cornelia-Magda Mantu, Cultura Cucuteni, p. 69.
6
N. HarŃuche, Săpăturile de la BrăiliŃa, p. 225; N. HarŃuche, F. Anastasiu, op. cit., p. 105, no. 176.
7
Valeriu Sîrbu, Cercetările arheologice de la Cireşu, “Istros”, I, 1980, p. 25, pl. VI/ 3a-b.
8
N. HarŃuche, F. Anastasiu, op. cit., p. 16.
9
Elena Lăzurcă, Ceramica cucuteniană în contextul aşezării gumelniŃene de la Carcaliu (judeŃul
Tulcea), “Peuce”, X, 1, 1990, pp. 13-14.
10
Ibidem.
The Pottery: an indicator of the trades (Cucuteni and its neigbouring communities) 9
In Dobrudja, the Cucuteni A3 imports could be found at Hârşova (ConstanŃa

county) in the GumelniŃa A2 level11 but also in the following one, Cernavoda I,
where together with more late GumelniŃa materials there also appear trichrome
painted materials, with narrow stripe, belonging to the Cucuteni A3-A412. A Cucuteni
C fragment was discovered in the same level, having crushed shell in its
composition, oxidating fired, decorated with triangle impressions13.
For the GumelniŃa B1 phase, there have been documented Cucuteni pottery
findings from Cucuteni A3 stage at Căscioarele. It is a fragmentary antropomorphic
pot, decorated in the Cucuteni A3 style14. The importance of this discovery is greater
as the Cucuteni pot seems to belong to a ritual complex.
For GumelniŃa B2 phase we mention the late Cucuteni A materials (A3 final
or A4) in the 2b level from BrăiliŃa, a level synchronic with the GumelniŃa B2 level
from Vidra (Ilfov county)15.
The Cucuteni pottery materials were also found in the Cernavoda I area
(map 3). Besides the findings in the Ia level at Hârşova mentioned above, Cucuteni
painted pottery was identified in other settlements too. Thus, Cucuteni imports,
dated in A-B phase, are present in the Cernavoda I settlement at OlteniŃa-Renie
(Călăraşi county)16, and Cucuteni B2 materials in the Cernavoda Ic level at
Pietroasele (Buzău county)17 and at Râmnicelu18.
The A-B and B Cucuteni pottery was also found in the Republic of
Moldova, in the necropolis belonging to the Cernavoda I culture. The findings at
SărăŃeni and Roşcani19 are representative for the first stage of the Cernavoda I
culture, while the Cucuteni B pottery appears in the funeral complexes at Novo-
Cotovsc, Koşari and Hadjider in the late phase20.
A special case is represented by the settlement at Râmnicelu. In the
Cernavoda I level, the amount of Cucuteni B pottery is unusually big, about 40% of
the total pottery21 suggesting that it was produced in that place, probably by the
people living there, who learned the technology and the style of the Cucuteni
11
D. Popovici, P. Haşotti, Considerations about the Synchronismus of the Cernavoda I Culture,
“Pontica”, XXI-XXII, 1988-1989, pp. 293-296.
12
D. Popovici, P. Haşotti, Doina Galbenu, Nicolae Constantin, Cercetările arheologice din tell-ul de la
Hârşova, judeŃul ConstanŃa, “Cercetări arheologice”, IX, 1992, p. 10; D. Popovici, P. Haşotti,
Considerations about the Synchronismus of the Cernavoda I Culture, pp. 293-296.
13
P. Haşotti, D. Popovici, Cultura Cernavoda I, pp. 40-41.
14
Vladimir Dumitrescu, Considerations et données nouvelles sur le problème du synchronisme des
civilisations de Cucuteni et GumelniŃa, “Dacia”, N.S., 1964, p. 61; E. Comşa, op. cit., p. 83.
15
N. HarŃuche, Săpăturile de la BrăiliŃa, p. 226; E. Comşa, op. cit., pp. 83-84; P. Haşotti, D. Popovici,
Cultura Cernavoda I, p. 48.
16
Ibidem, p. 41; Cornelia-Magda Mantu, Cultura Cucuteni, p. 69.
17
P. Haşotti, D. Popovici, Cultura Cernavoda I, p. 42; Cornelia-Magda Mantu, Cultura Cucuteni, p.
69.
18
N. HarŃuche, F. Anastasiu, op. cit., p. 17; P. Haşotti, D. Popovici, Cultura Cernavoda I, p. 41.
19
Igor Manzura, Culturi eneolitice în zona de stepă, “Thraco-Dacica”, XV, 1-2, 1994, p. 99; Cornelia-
Magda Mantu, Cultura Cucuteni, p. 70.
20
I. Manzura, op. cit., p. 99.
21
N. HarŃuche, F. Anastasiu, op. cit., p. 17; N. HarŃuche, Raport asupra săpăturilor de la Lişoteanca,
p. 65.
10 Ovidiu COTOI
painting. This statement is based on the archaeological context and the technological
information offered by the Cucuteni pottery at Râmnicelu. Thus, although the
pottery is made of a very good quality paste, the grey core of some fragments22
indicates an insufficient firing temperature resulting in an incomplete firing, which
differentiates it from similar Cucuteni products. In addition to the Cucuteni pottery,
the archaeologists also mentioned a pottery type imitating the Cucuteni one, made of
the same kind of paste, fired in similar conditions, but reproducing more the
Cernavoda shapes and less the Cucuteni ones. All these data indicate the existence
of a pottery centre at Râmnicelu, where the Cucuteni products were imitated and
then took the route of trades. Of course, we need some further information regarding
the raw materials used and the firing technology in order to identify the intrusive or
non-intrusive character of the Cucuteni pottery from there and to determine the
importance of the Cernavoda settlement at Râmnicelu in the trading network in the
Lower Danube area.
The GumelniŃa pottery imports in the Cucuteni area, as shown by some
researchers, are present in a smaller number than the Cucuteni imports in the
GumelniŃa cultural environment23 (map 4). The first contacts between the GumelniŃa
bearers and the Precucuteni-Cucuteni ones took place in the Precucuteni II phase as
shown by the Precucuteni import in the GumelniŃa settlement at Vidra24. During the
Precucuteni III phase, GumelniŃa pottery and plastic art appear at Traian-Dl.
Fântânilor25, Târpeşti (NeamŃ county)26 and Poduri (Bacău county), where an askos
pot and a replica of a house were discovered27. For the Cucuteni A phase, we
mention the graphite painted pot in the Cucuteni A2 level at Ruseştii Noi (the
Republic of Moldova)28 and the rython pots at Scânteia and Dumeşti (Vaslui county)
in the final Cucuteni A3 area29, the one at Truşeşti (Botoşani county), the Cucuteni
A3 level30 and at Izvoare-Piatra-NeamŃ, the Cucuteni A level31.
22
Ibidem, p. 65.
23
E. Comşa, op. cit., p. 85; Cornelia-Magda Mantu, Cultura Cucuteni, p. 47.
24
Vladimir Dumitrescu, ConsideraŃii cu privire la poziŃia cronologică a culturii Cucuteni în raport cu
culturile vecine, “Apulum”, VIII, 1, 1968, p. 39; Dan Monah, Ştefan Cucoş, Aşezările culturii Cucuteni
din România, Iaşi, 1985, p. 37.
25
Hortensia Dumitrescu, ContribuŃii la problema originii culturii Precucuteni, “Studii şi cercetări de
istorie veche”, VIII, 1-4, 1957, p. 69; E. Comşa, op. cit., p. 81.
26
Silvia Marinescu-Bîlcu, Cultura Precucuteni pe teritoriul României, Biblioteca de arheologie, 22,
Bucureşti, 1974, p. 84, p. 99, p. 139; D. Monah, Şt. Cucoş, op. cit., p. 38.
27
Cornelia-Magda Mantu, Gheorghe Dumitroaia, Catalogue, in Cucuteni, 1997, p. 181, no. 13-14, fig.
13-14.
28
D. Monah, Şt. Cucoş, op. cit., p. 38. Cornelia-Magda Mantu, Cultura Cucuteni, p. 145.
29
Ruxandra Maxim-Alaiba, LocuinŃa nr. 1 din faza Cucuteni A3 de la Dumeşti (Vaslui), “Acta
Moldaviae Meridionalis”, V-VI, 1983-1984, p. 118; Cornelia-Magda Mantu, Cultura Cucuteni, p. 145.
30
Anton NiŃu, Reprezentările zoomorfe plastice pe ceramica neoeneolitică carpato-dunăreană,
“Arheologia Moldovei”, VII, 1972, p. 23; Cornelia-Magda Mantu, Senica łurcanu, Scânteia, cercetare
arheologică şi restaurare, Iaşi, 1999, p. 67.
31
Silvia Marinescu-Bîlcu, Askoï et rhytons énéolitiques des regions balkano-danubiens et leur
relations avec le sud, à la lumiere de quelques pièces de Căscioarele, “Dacia”, N.S. 34, 1990, p. 21;
Cornelia-Magda Mantu, Cultura Cucuteni, p. 67.
A special discovery is the deposit of ornament objects at Brad (Bacău

county) belonging to the Cucuteni A level. The pieces were placed in an askos type
pot missing the upper part, made of an oxidant fired paste, with many crushed shards
in its composition32, differentiating it from the typical Cucuteni pottery.
The askos pots are widespread in the Carpathian-Balkan Calcolithic, in the
GumelniŃa culture area also, the pot from Brad having analogies at Kalino in
Thracia33, Karonovo VI34, Ciolăneşti (Teleorman county)35, Căscioarele (Călăraşi
county)36 and BrăiliŃa (Brăila county)37. Therefore, the shape and the paste quality of
the pot from Brad seem to indicate the GumelniŃa origin, its presence in the
Cucutenian settlement could only have been explained by the existence of trades
between the two neighbouring communities.
As regards the presence of the Cernavoda I pottery in the Cucuteni
settlements, if it is the case, this is hardly differentiated from the so-called Cucuteni
C type. Ştefan Cucoş, noticing the variety of the “kitchen pottery” (especially in the
paste technology) does not exclude the southern influence of the Cernavoda I
culture38. The reality of the Cernavoda I culture influence on the Cucuteni C pottery
is questionable. It is more important to notice the process of cultural interference
taking place in the contact area in the north-east of Wallachia, between the Cucuteni
elements and the Cernavoda I ones, resulting in a synthesis pottery type called the
“Monteoru variant”.
The “Monteoru variant” appears in the late Cucuteni B2 level, in the
Cucuteni settlements in the curvature Subcarpathian area, from where it circulates in
the Cucuteni environment in the Subcarpathian area (map 5) as shown by the
findings at Podei-Târgu Ocna39, Gura Văii40, Calu-Piatra Şoimului41 and Poduri42,
32
Vasile Ursachi, Le depot d’objets de parure énéolihique de Brad, com. Negri, dep. de Bacău, in Le
paléolithique et le néolithique, Bibliotheca archaeologica iassiensis IV, Iaşi, 1991, p. 337 ; Idem,
Depozitul de obiecte de podoabă eneolitice de la Brad, com. Negri, jud. Bacău, “Carpica”, XXIII, 2,
1992, pp. 51-104.
33
Georgi I. Georgiev, Kulturgruppen der Jungstein und der Kupferzeit in der Ebne von Thrazien
(Sudbulgarien), in L’Europe à la fin de l’âge de la pierre. Actes de symposion consacré aux problèmes
du Néolithique européen, Prague-Liblice-Brno, 5-12 octobre, 1959, Praha, 1961, pl. XXVI/8a-8b; V.
Ursachi, Le depot d’objets de parure énéolihique, p. 343.
34
G. I. Georgiev, op. cit., pl. XXIII/4; V. Ursachi, Le depot d’objets, p. 343.
35
A. NiŃu, op. cit., p. 21, fig. 8/3.
36
Gheorghe Ştefan, Les fouilles de Căscioarele, “Dacia”, II, 1925, p. 162; V. Ursachi, Le depot
d’objets, p. 343.
37
N. HarŃuche, Ion T. Dragomir, Săpăturile arheologice de la BrăiliŃa, “Materiale şi cercetări
arheologice”, III, 1957, pp. 133-134, fig. 4/1-2; N. HarŃuche, Săpăturile de la BrăiliŃa, p. 226; V.
Ursachi, Le depot d’objets, p. 343.
38
Şt. Cucoş, Ceramica de tip „C” din aria culturii Cucuteni, “Memoria Antiquitatis”, IX-XI (1977-
1979), 1985, p. 73.
39
Constantin Matasă, Aşezarea eneolitică Cucuteni B de la Târgu Ocna–Podei (raionul Târgu Ocna-
Podei, regiunea Bacău), “Arheologia Moldovei”, II-III, 1964, p. 45, fig. 30/2; 32/1, 3-5, 7; 33/11; A.
NiŃu, C. Buzdugan, C. Eminovici, Descoperirile arheologice de la Gura Văii (Municipiul Gheorghe
Gheorghiu-Dej), “Carpica”, IV, 1971, p. 65, fig. 24/2-3.
40
Ibidem, p. 65; Şt. Cucoş, Faza Cucuteni B în zona subcarpatică a Moldovei, Bibliotheca Memoriae
Antiquitatis VI, Piatra-NeamŃ, 1999, p. 117.
41
Ibidem.
12 Ovidiu COTOI
but also in the Siret and Pruth area, as indicated by the pottery fragments at
Cucuteni-CetăŃuia43 and Ştefăneşti-Stârcea (Botoşani county)44. The paste is of good
quality, rough, sometimes with an external polished face, as at Gura Văii, for
example45, dark or light brown, sometimes black, depending on the effect of firing,
indicating a tradition and technology different from the Cucuteni one, asserting its
foreign origin. The shapes (bowls and short neck pots and turned up rim) as well as
the painted or the plastic decorations, among which can be noticed the highly
stylized bull heads46, suggest the Cucuteni influence. The buttons on the shoulders or
on the maximum curvature of the pots are similar to the ones in the Cucuteni C
pottery, but also to the Cernavoda Ic pottery47. Although this type of pottery is not
present in a great number of settlements, its presence in the more northern ones and
the ones in the inter-river Siret-Pruth, suggests an active circulation of its bearers in
the Cucuteni cultural area and also intense trading relations with the local
populations.
Some final remarks should be made at the end of this analysis. Firstly, it is
obvious that in terms of quantity the Cucuteni imports in the GumelniŃa and
Cernavoda I settlements outnumber the GumelniŃa and Cernavoda ones in the
Cucuteni settlements. Secondly, the paste technique and the painting style are
Cucutenian. The pot from GumelniŃa does not allow any doubts on its origin and
indicates the importance and the high appreciation of the Cucuteni pottery in the
GulemniŃa environment. This could be an explanation for the great number of
Cucuteni imports in the GumelniŃa settlements leading to the conclusion that they
could circulate as “goods” on their own.
Thirdly, we can notice the presence of Ariuşd elements in the earlier stages
of the GumelniŃa culture, coming from the south-east of Transylvania, which
indicates the existence of trades between the members of the communities on both
sides of the Carpathians.
The geographical distribution of the Cucuteni pottery imports allows us to
make some remarks on the circulation of this category of goods as well as on the
importance of the Danube as a circulation route in the trading network. During the
GumelniŃa A stage, the Cucuteni pottery materials appear in settlements on the
Danube (BrăiliŃa, Carcaliu, Hârşova) or on its tributaries, the Buzău river (Râmnicel)
and the CălmăŃui river (Cireşu, Lişoteanca, ÎnsurăŃei) (map 1) indicating the
existence of a trading network in the Danube area and its tributaries area. The most
42
Dan Monah, D. Popovici, Gh. Dumitroaia, Şt. Cucoş, Alexe Bujor, Raport preliminar asupra
săpăturilor arheologice de la Poduri-Dealul Ghindaru (1984-1985), “Memoria Antiquitatis”, XV-
XVII (1983-1985), 1987, p. 113; Şt. Cucoş, Faza Cucuteni B, p. 117.
43
Hubert Schmidt, Cucuteni in der Oberen Moldau, Rumänien. Die befestigte Siedlung mit bemalte
Keramik von der Steinkupferzeit in bis die vollentwickelte Bronzezeit, Berlin-Leipzig, 1932, p. 45, pl.
24/5.
44
A. NiŃu, Continuitatea ceramicii pictate între culturile Cucuteni – Tripolie şi Gorodsk-Usatovo
(Horodiştea-Folteşti), “Cercetări istorice”, S.N., VIII, 1977, pp. 145-212; Şt. Cucoş, Faza Cucuteni B,
p. 150.
45
A. NiŃu, C. Buzdugan, C. Eminovici, op. cit., p. 67.
46
Ibidem; Şt. Cucoş, Faza Cucuteni B, p. 117.
47
Ibidem.
southern findings of Cucuteni pottery in this stage are the ones from Hârşova, but
this situation reflects more a certain stage of researches than a historical reality.
In the GumelniŃa B phase, the number of findings is smaller, the Cucuteni
pottery being present in three settlements only (BrăiliŃa, Căscioarele and GumelniŃa),
all of them placed on the Danube (map 2). However, the situation is relevant enough
for the importance of the Danube river in trades at great distances which involved
the members of the Cucuteni communities and those of the late GumelniŃa
communities. The presence of the Cucuteni pottery in GumelniŃa settlements in the
south of Romania, at hundreds of kilometres from the southern boundary of the
Cucuteni area, indicates a Danubian route followed by these materials, although, in
this stage of the researches, there are not similar findings that interpose between the
findings from BrăiliŃa and the ones form Căscioarele and GumelniŃa. It is important
to notice that even in the next stage, corresponding to the evolution of the Cernavoda
I culture, the findings at Pietroasele (a little bit eccentric to the area we refer to),
Râmnicelu, Hârşova and OlteniŃa-Renie indicate a constant usage of the routes
already known (map 3), showing that the contacts with the Danube areas did not
stop, although they are not so intense.
The hydrographical network also played an important part in the circulation
of goods from the GumelniŃa area to the northern Cucuteni settlements, as shown by
the geographical distribution of the pottery imports. The small number of
settlements where GumelniŃa pottery could be found does not allow us to rigorously
trace the routes followed by these, but findings such as the ones from Izvoare, Brad,
Dumeşti, Scânteia or Truşeşti indicate that the goods coming from the GumelniŃa
space circulated towards the north, along the main river streams, the Siret and Pruth,
and their tributaries.
On the other hand, the small number of GumelniŃa pottery findings in the
Cucuteni environment does not allow us to appreciate the intensity of these trades.
Surely, the Cucuteni-GumelniŃa trades are more intense than shown by the
GumelniŃa pottery presence in the Cucuteni environment. A clearer image of the
trades between the members of the two communities can be drown taking into
account other trade indicators such as stone and copper tools and weapons, jewels
and prestige objects etc.
We can draw some conclusions regarding the characteristics of these trades.
Both the pots at Brad and Scânteia, Dumeşti, Truşeşti or Izvoare are not utilitarian
pottery, even if the paste is not of very good quality all the time. The role of askos
and rython pots should be related more to the religious practices, having a symbolic
meaning, as shown by the deposit at Brad. Therefore, when we refer to the types of
trades in which these products are involved, we have to take into account their
function as well. We can suppose that the presence of askos and rython pots in the
Cucuteni culture area can be explained by ritual trades, being circulated due to their
symbolic value and meaning. It is also possible that the presence of these pots in the
Cucuteni area to be explained by the integration of some GumelniŃa members in the
Cucuteni settlements.
The trades between the members of the Cucuteni and Cernavoda I
communities also have peculiar characteristics. The circulation of people and goods
14 Ovidiu COTOI
is also accompanied by the exchanges of ideas: technical and technological

information, aesthetical values, artistic patterns etc. The case from Râmnicelu is
significant in this regard, where we witness a transfer of pottery technology, the
Cernavoda community from here assimilating the superior Cucuteni techniques of
making and firing the paste. These permanent contacts and exchanges will also
result in a synthesis pottery such as “the Monteoru variant”, combining both the
Cucuteni and Cernavoda I traditions.
Found in the north-east of Wallachia, this type of pottery could also be
found in the north in the Cucuteni settlements placed in the Moldavia mountainous
and sub-mountainous area, such as the ones at Podei-Tg. Ocna, Gura Văii, Poduri,
Calu-Piatra Şoimului. All these settlements are placed near salty springs exploited
by the communities from there. Therefore, we can assert the existence of trades
between these communities and the ones producing the “Monteoru variant” pottery,
salt playing a very important part. Also we do not exclude the possibility that the
representatives of this community have played an important part in the circulation of
salt in the rest of the extra-Carpathian area, this hypothesis has to be sustained by
new researches and discoveries.
Piatra-NeamŃ-GalaŃi
MAP 1
The Cucuteni pottery in

GumelnitŃa A settlements
2 4
3
5
6
8 9
7
10
1. Stoicani; 2. Aldeni; 3.Râmnicelu; 4. Brăili Ńa; 5. Carcaliu; 6. Pietroasele; 7. Cireşu; 8. Lişoteanca; 9. Însură Ńei; 10. Hârşova.
MAP 2

Gumelni Ńa B settlements
2 3
1.Brăili Ńa; 2. Căscioarele; 3. Gumelni Ńa.
MAP 3
Cernavoda I settlements
1
2
3
1. Râmnicelu; 2. Pietroasele; 3. Hâr şova; 4. OlteniŃa-Renie.

16 Ovidiu COTOI
1
MAP 4
The GumelniŃa pottery

in Cucuteni settlements
5
2 4
3
1. Truşeşti; 2. Izvoare; 3. Brad; 4. Dumeşti; 5. Scânteia.
MAP 5
6 The “Monteoru variant” in

the Cucuteni culture area
5
4
3
2
1. Sărata Monteoru; 2. Gura Văii; 3. Podei-Tg. Ocna; 4. Poduri; 5. Calu-Piatra Şoimului; 6. Cucute ni; 7. Ştefăneşti-Stârcea.
Isabela MIRON
REGELE RHESOS ÎNTRE LEGENDĂ ŞI REALITATE
King Rhesos between Legend and Reality
Abstract: Although, in time, he was the focus of numerous studies

written by experts in the field, the Thracian king Rhesos is still a controversial
figure and there are countless unanswered questions about his participation in
the Trojan War, the territory he ruled over and even his existence as a real
character. These questions were raised due to the different ways in which the
Thracian ruler was illustrated in the existent documents. Since the main
objective of this article is not establishing the authenticity of the sources about
king Rhesos, we rested upon establishing how the story of king Rhesos, as it is
revealed by more or less disputed texts, relates to the Thracian kingship, in
particular, and to the Thracians, in general. Consequently, we can conclude that,
in the Thracian world, the king identifies himself with the God and the High
Priest and most often than not, the king embodies all these three qualities. On
the other hand, the texts also trace features of the Thracian civilisation such as
the tribal organisation, the military hierarchy, the social stratification or the
ethnic differentiation.
Keywords: Rhesos, Thrace, king, priest, god.
*
Primele menţiuni despre regii thracilor apar în poemele homerice, una dintre
cele mai interesante figuri descrise de Homer fiind cea a regelui thrac Rhesos.
Deşi a fost, de-a lungul timpului, subiectul a numeroase studii realizate de
specialiştii în domeniu 1 , personalitatea lui Rhesos este în continuare controversată şi
există numeroase semne de întrebare referitoare la: participarea sa la războiul troian,
1
Printre studiile referitoare la Rhesos menţionăm: Diana Donceva, Rhesos, One of the Legendary
Kings, în Proceeding of the 8th International Congres of Thracology „Thrace and the Aegean”, 2,
2000, pp. 607-613; W. Leaf, Rhesos of Thrace, în „The Journal of Hellenic Studies”, XXXV, 1915, pp.
1-11; L. Battezzato, The Thracian Camp and the Fourth Actor at Rhesus, în „The Cassical Quarterly”,
L, nr. 2, 2000, pp. 367-373; H. Parry, The Approach of Down in the Rhesus, în „Phoenix”, XVIII, nr. 5,
1964, pp. 283-293; J. Rolfe, The Tragedy Rhesus, în „Harvard Studies in Classical Philology”, IV,
1993, pp. 61-97; A. C. Pearson, The Rhesus, în „The Classical Reviews”, XXXV, nr. 3-4, 1921, pp. 52-
61; Grace H. Macurdy, The Down Songs in Rhesus (527-556) and in the Parodos of Phaethon, în „The
American Journal of Philology”, LXIV, nr. 4, 1943, pp. 408-416; A. D. Noch, The Rhesus, în „The
Classical Review”, XLIV, nr. 5, 1930, pp. 173-174; R. S. Bond, Homeric Echoes in Rhesus, în „The
American Journal of Philology”, CXVII, nr. 2, 1996, pp. 255-273.
Analele Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi, Seria 19, Istorie, tom VII, 2008, p. 17-22.
18 Isabela MIRON
teritoriul pe care l-a stăpânit şi chiar la existenţa sa. Aceste semne de întrebare au
apărut datorită modului diferit în care este prezentat Rhesos în sursele existente.
Conform prezentării făcute de Homer, bogăţiile lui Rhesos sunt fabuloase şi
nici unul dintre regii prezenţi pe câmpul de bătălie din Troia nu este descris cu atâta
strălucire. Rhesos este un rege puternic, deţinător al însemnelor regale: car de luptă
şi cai albi, armură de aur, bogăţii pe care numai zeii le aveau în stăpânire 2 .
După Homer, Rhesos este fiul lui Eioneus 3 , deşi alte texte îl consideră fiul
lui Strymon 4 . Unele surse susţin că Eioneus ar fi numele vechi sau poetic al lui
Strymon 5 , considerat de Hesiod 6 o zeitate a râului, fiul lui Okeanos şi al zeiţei
Thetys. Şi cu privire la mama lui Rhesos sunt diferite legende, aceasta fiind
identificată cu muzele Clio 7 sau Euterpe 8 .
Regele thrac a venit în ajutorul regelui Priam în cel de-al zecelea an al
războiului troian, instalându-şi tabăra în faţa zidurilor Troiei şi devenind vestit
pentru carul său de luptă bogat ornamentat şi pentru cei mai frumoşi cai pe care îi
văzuseră vreodată aheii. Conform unui oracol, atâta timp cât aceşti cai ar fi păscut pe
câmpiile Ilionului şi s-ar fi adăpat din apele râului Xanthus, Troia nu ar fi putut fi
cucerită. De aceea, Rhesos şi o parte din oastea sa au fost măcelăriţi în somn, chiar a
doua zi după sosirea lor, de către Odiseu şi Diomede. Cu puţin timp înainte de a fi
ucis, Atena i-a dezvăluit regelui într-un coşmar felul în care va muri.
Nu numai caii, ci şi armele acestuia, de dimensiuni uriaşe, ferecate în aur şi
argint, i-au făcut pe ahei să creadă că au avut de-a face cu un zeu. Faptul că oracolul
a prevestit că, atâta vreme cât caii săi vor paşte pe pajiştile Troiei, cetatea nu va
putea fi cucerită, îi conferă lui Rhesos puteri supranaturale. El este cel în care îşi pun
speranţele troienii aflaţi în al zecelea an de război, tabăra sa este aşezată separat de
cea troiană, iar apariţia sa divină prevesteşte parcă sfârşitul tragic ce i se pregătea.
Tot ca un zeu este descris Rhesos şi în tragedia Rhesus atribuită lui
Euripides. Tatăl regelui este chiar zeul râului Strymon, iar mamă îi este una dintre
muze. Copilul născut din unirea acestei muze cu apele râului este predestinat prin
educaţia oferită de muze să devină un rege şi războinic invincibil. Deşi mama lui va
încerca din răsputeri să-i împiedice participarea la războiul troian, Rhesos este
convins de Hector să se alăture troienilor. Întârzierea lui pe câmpul de luptă este
justificată în piesă cu un război pe care a trebuit să-l ducă împotriva sciţilor 9 . Forţele
2
Homer, Iliada, 10.420-427 „Thracii, veniţi de curând, se află la marginea oastei / Rhesos li-i Domn,
odrasla lui Eiomen, şi-i acolo / Caii văzutu-i-am eu, n-au seamăn de mari şi de mândri / Albi ca zăpada
sunt ei şi la fugă repezi ca vântul / Şi ferecat îi e carul cu aur şi-argint, şi mai are / Arme grozave de aur
ce par la vedere-o minune / dânsul cu ele-a venit. Parcă nici nu se cade pe lume / Oameni arme de
aceste să poarte, ci numai zeii”.
3
Ibidem, 10.435.
4
Euripides, Rhesus, 350.
5
Canon, Narr., 2, apud Diana Donceva, op. cit., p. 609.
6
Hesiod, Theogonia, 339.
7
Cf. Zofia Archibald, The Odrysian Kingdom of Thrace, Oxford, 1998, p. 101; o inscripţie din secolul
IV a.Chr. o menţionează pe muza Clio ca mamă a lui Rhesos.
8
Euripides, Rhesus, 350-387; Hesiod, Theogonia, 1.
9
Ibidem, 388-526.
Regele Rhesos între legendă si realitate 19
regelui nu sunt de neglijat, în condiţiile în care el nu ameninţă doar să distrugă

armata grecilor prezenţi în Troia, ci susţine că va invada chiar şi Grecia 10 .
În opera lui Euripides, conducătorul carului de luptă al lui Rhesos şi nu
regele însuşi are un vis premonitoriu cu privire la măcelul comis de Odiseu şi
Diomede 11 . În finalul tragediei, zeiţa Atena se lasă înduplecată de rugăminţile
mamei, în care este invocat chiar şi Orfeu drept văr al lui Rhesos, şi îi permite
acesteia să-l ducă pe regele thrac într-o peşteră din munţii Pangaion, unde acesta îşi
continuă existenţa, devenind mare preot orfic şi oracol al lui Dionysos.
Euripides subliniază natura divină a regelui, numindu-l théos şi
comparându-l cu Ares. Nemurirea îi este însă conferită prin aşa-zisul statut de
anthropodaimon, care implică o latură umană a celui venerat şi în acelaşi timp
despărţirea definitivă de lumea celor muritori 12 .
Mitologia a stabilit o legătură între Rhesos şi Dionysos, în măsura în care
regele, heroizat după moartea sa în războiul troian, ar fi continuat să trăiască în
peşterile muntelui Pangaion, bogat în argint, în chip de profet al lui Dionysos, zeul
care stăpânea în acele ţinuturi. De altfel, el a fost comparat cu un zeu al edonilor,
asemănător lui Zalmoxis al geţilor. Trebuie menţionat faptul că, dacă Homer nu
acordă o importanţă deosebită eroului atunci când descrie asasinarea acestuia şi a
armatei sale, în piesa lui Euripides explicaţiile referitoare la Rhesos sunt mult mai
numeroase, ceea ce întăreşte ideea că ultima scenă a piesei şi detaliile sale provin
dintr-o altă sursă, fiind „the product of local tradition or free invention, or a
combination of the two” 13 . În plus, în uciderea lui Rhesos descrisă de Euripides este
implicată direct zeiţa Atena şi, astfel, crima nu mai este doar urmarea unei trădări
umane ca la Homer, ci un rezultat al intervenţiei divine, care conferă piesei „a touch
of tragic solemnity lacking in the Homeric story” 14 .
Un alt text menţionează o soţie a lui Rhesos 15 . În drum spre Troia, Rhesos se
căsătoreşte cu Argantona din Misia, care, avertizată de un oracol, încearcă să-l
împiedice pe regele thrac să răspundă apelului lui Hector. Când află de uciderea
soţului în faţa zidurilor Troiei, Argantona se stinge din cauza suferinţei. În ceea ce
priveşte teritoriul stăpânit de Rhesos, informaţiile nu sunt foarte clare, însă tradiţia îl
leagă de tribul edonilor, al căror teritoriu se afla nu departe de gura Strymonului.
Un altfel de Rhesos ne este prezentat de Philostratus 16 , care povesteşte că
regele thrac creştea cai minunaţi în Munţii Rodopi. La altarul său veneau animalele
de bunăvoie pentru a se supune sacrificiului. În felul acesta, molimele erau ţinute
departe de satele numeroase din zona Munţilor Rodopi. Autorul nu-i menţionează
părinţii divini ai lui Rhesos, cum fac celelalte surse.
Memoria lui Rhesos a rămas extrem de vie în condiţiile în care numele său
reapare în legătură cu fondarea Amphipolisului. Când generalul atenian Hagnon,
10
Ibidem, 447-453.
11
Ibidem, 728-807.
12
Ibidem, 808-896.
13
W. H. Porter, The Rhesus of Euripides, Londra, 1929, p. 13.
14
Ibidem.
15
Parthenios, Erotica Pathemata, 36.
16
Philostratus, Heroikos, 3. 16-17.
20 Isabela MIRON
care conducea expediţia împotriva edonilor în 437/436 a.Chr., plănuia bătălia,

oracolul din Delphi i-a ordonat să aducă corpul lui Rhesos din Troia şi să-l îngroape
lângă râul Strymon 17 . Hagnon intenţiona să instaleze colonişti atenieni lângă gura
Strymonului. Această regiune a fost numită Enea hodoi sau „Nouă căi” 18 . Conform
profeţiei, această dorinţă a grecilor de a se aşeza aici nu era pe placul zeilor şi doar
după ce rămăşiţele regelui Rhesos ar fi fost aduse din Troia şi îngropate cu pompa
regală în pământul natal grecii ar fi putut trăi în pace cu thracii.
Ca şi asasinatul, înmormântarea are loc noaptea, aceasta reprezentând o
insignă a regalităţii. Ritualul înmormântării se făcea noaptea, pentru că oasele
regelui trebuiau ferite de soare 19 . Se credea că dacă dinastul zeificat ar fi fost expus
razelor soarelui, echilibrul naturii ar fi fost dereglat şi ar fi atras adevărate dezastre
asupra locuitorilor 20 . În plus, un anthropodaimon care cunoaşte viitorul nu are
nevoie de lumina zilei. Deci, Hagnon îngroapă oasele lui Rhesos pe pământul natal
şi ridică bastioanele Amphipolisului.
O problemă importantă rămâne aceea a localizării regelui Rhesos. Teritoriul
din care vine acesta este numit vag Thracia de către Homer, după Parthenios regele
vine din Bithynia, în timp ce Philostratus îl localizează în Munţii Rodopi. Mai târziu,
trupul lui Rhesos este adus şi înmormântat lângă gura Strymonului, fapt ce întăreşte
opinia conform căreia acesta este teritoriul natal din care Rhesos pleacă la războiul
troian.
Deşi putem spune că Homer şi Euripides reprezintă principalele surse
referitoare la regele Rhesos, ambele texte au fost contestate de specialişti.
Rhesos este prezentat de Homer în cântul X al Iliadei. Textul este însă
suspectat de a fi fost compus mai târziu şi adăugat apoi structurii originare a Iliadei.
Multe dintre cercetările efectuate asupra operei lui Homer susţin ideea că tracii
homerici aparţin epocii bronzului, teorie sprijinită pe opinia că epopeile homerice au
ca punct de plecare poezia epică myceniană care avea ca subiect central războiul
aheilor împotriva Troiei, eveniment petrecut, conform sistematizării cronografilor
antici, în cea de-a doua jumătate a mileniului al II-lea a.Chr. şi confirmată de
descoperirile arheologice corespunzătoare epocii bronzului de pe teritoriul locuit de
thraci 21 . Astfel, imaginea fastuoasă a principilor thraci a dus la ideea că civilizaţia
tracilor homerici îşi găseşte cele mai multe apropieri în epoca bronzului thracic,
unde aspectul general al culturii materiale sugerează o lume mai prosperă, teorie
susţinută şi de G. I. Kazarov, care afirma: „it is already clear that by the middle of
the second millennium B.C., the tribes there had developed a flourishing Bronze
Age civilization. The political and social life of the people at this period must have
correspondent to that of the Achaeans as represented in the Iliad” 22 .
Analize de mare fineţe au stabilit deosebirile dintre cântul X şi restul Iliadei,
deşi la o primă vedere nu par a fi deosebiri. În urma acestor analize, majoritatea
17
Polyaenus, 6. 53; Strabon, 7. 36.
18
Ibidem.
19
Ibidem.
20
Cf. N. Theodossiev, The Sacred Mountain of the Ancient Thracians, în „Thracia”, XI, 1995, p. 378.
21
M. Vasilescu, Thracii în poemele homerice, în „Cercetări istorice”, VIII, 1977, p. 236.
22
G. I. Kazarov, Thrace, în Cambridge Ancient History, VIII, Londra, 1930, p. 535.
Regele Rhesos între legendă si realitate 21
specialiştilor au acceptat ideea că al X-lea cânt al Iliadei a fost compus într-o

perioadă posterioară redactării finale a operei şi grefat pe varianta actuală a acesteia.
Aici stă, după alte opinii 23 , slăbiciunea principală a teoriei apartenenţei tracilor
homerici la epoca bronzului. Astfel, se consideră că armele şi carele de luptă ale
regelui thrac aparţin unei perioade mai târzii decât celei descrise în Iliada şi că
întreg episodul referitor la capturarea cailor regelui thrac pare o succesiune de fapte
neverosimile.
În aceste condiţii, Rhesos, care nu mai apare menţionat în nici un alt cânt al
poemului, pare, mai degrabă, o figură de basm decât un erou homeric 24 . De aici şi
ideea că mitul lui Rhesos a fost adaptat materialului şi situaţiei din Iliada 25 . Se
presupune chiar că această adăugire s-a făcut în textul original al Iliadei în timpul
transcrierii acesteia în palatul lui Peisistratus din Atena, fiind dictată de nevoia
ideologică de a-l glorifica pe Peisistratus, care stabilise relaţii comerciale cu dinaştii
din regiunea Pangaionului 26 . Cum civilizaţia thracilor prezentată în Iliada nu este cu
nimic inferioară celei greceşti şi cum este greu de crezut că thracii puteau avea un
nivel de civilizaţie comparabil cu al grecilor, putem considera descrierea pozitivă
făcută de Homer spaţiului thracic drept o invitaţie la colonizare adresată grecilor,
mai ales în condiţiile în care se ştie că alte surse mai târzii nu prezintă o imagine
pozitivă aspra teritoriului thracilor şi în special asupra locuitorilor acestui spaţiu.
În ceea ce priveşte piesa lui Euripides, atât autorul cât şi perioada în care a
fost scrisă sunt incerte şi părerile sunt împărţite. Mulţi specialişti resping teoria
atribuirii piesei lui Euripides şi susţin că piesa a fost scrisă mai târziu sub influenţa
operei lui Euripides şi propun ca datare sec. V-IV a Chr. 27 . Şi în cazul tragediei lui
Rhesos există suspiciunea că unele parţi ale piesei nu au aparţinut variantei
originale. De exemplu, scena în care mama îl plânge pe regele omorât de greci este
considerată de critici ca fiind adăugată operei mai târziu 28 .
În general, se acceptă ideea că Euripides a scris o piesă numită Rhesus, şi că,
deşi e puţin probabil ca opera care a ajuns până la noi să-i aparţină acestuia, nu
există suficiente argumente pentru a înlătura în totalitate această teorie 29 . W. Ritchie
consideră că sunt mai multe argumente in favoarea atribuirii piesei lui Euripides
decât în defavoarea ei, concluzia lui principală, în urma studiului dedicat tragediei
Rhesus, fiind: „Not only has it appeared that Rhesus is stylistically like the works of
Euripides, but is consistently associated with its early plays in all aspects of
compositions in which a development of Euripides’ style is to be discerned” 30 .
23
M. Vasilescu, op. cit., p. 240.
24
Ibidem, p. 243.
25
B. Fenik, Iliad and Rhesus. The Myth, 1964, apud, M. Vasilescu, op. cit., p. 243.
26
Al. Fol, K. Jordanov, K. Porozhanov, V. Fol, Ancient Thrace, Sofia, 2000, p. 107.
27
L. Battezzato, op. cit., p. 367; A. C. Pearson, op. cit., p. 52.
28
J. C. Rolfe, op. cit., p. 68.
29
W. Ritchie, The Authenticity of the Rhesus of Euripides, Londra, 1964, p. 346: „External sources
yield no evidence against the authenticity of Rhesus. Indeed, we possess more positive testimony in
support of its genuineness than we do for some other works of Euripides”.
30
Ibidem, p. 348.
22 Isabela MIRON
Pe de altă parte, ne putem întreba cum de a devenit thracul Rhesos subiectul

unei tragedii. W. Leaf leagă piesa de fondarea Amphipolisului şi o numeşte „pièces
d'occasion”, ocazia fiind fondarea noului oraş 31 . În felul acesta, Rhesus este, în
opinia sa, doar o piesă politică scrisă în jurul anului 437 a.Chr., menită să încurajeze
expediţia grecilor şi având drept surse de inspiraţie opera lui Homer şi imaginaţia
poetului 32 . De altfel, la Amphipolis este atestat cultul lui Rhesos 33 .
Dacă ne gândim la faptul că în timpul războiului peloponesiac, atunci când
atenienii doreau atragerea thracilor conduşi de regele Sitalkes de partea lor în război,
este introdus la Atena cultul zeiţei Bendis, că acest cult este abandonat pentru a fi
apoi reintrodus pe fondul creşterii puterii macedonene, când atenienii aveau din nou
nevoie de sprijinul thracilor, se poate considera că opinia lui W. Leaf nu este una
exagerată.
Trebuie să remarcăm, de asemenea, că cei care contestă autenticitatea piesei
lui Euripides o consideră o operă mediocră, în timp ce susţinătorii săi o consideră o
piesă valoroasă.
Cum stabilirea autenticităţii piesei lui Euripides sau a cântului X al Iliadei
nu constituie obiectivul principal al prezentei lucrări, ne limităm la a stabili
informaţiile pe care povestea lui Rhesos, aşa cum reiese ea din sursele mai mult sau
mai puţin contestate, le transmite cu privire la regalitatea thracă, în special, şi la
thraci, în general.
Se poate spune astfel că în lumea thracă exista o identificare între rege, zeu
şi mare preot, regele deţinând de cele mai multe ori toate aceste trei calităţi.
Pe de altă parte, se observă anumite trăsături ale civilizaţiei thracilor:
organizarea tribală, ierarhia militară, stratificarea socială, diferenţierea etnică, dar şi
informaţii privind anumite ocupaţii ale thracilor (agricultori, păstori, ostaşi), armele
de atac şi de apărare, tactica de luptă etc.
Galaţi
31
W. Leaf, op. cit., p. 8.
32
Ibidem.
33
Cf. Zofia Archibald, op. cit., p. 101.

Decebal NEDU
IN THE SHADOW OF NAPLES. THE IMPLICATION OF

TARENTUM IN THE CRISIS OF 327-326 B.C. *
Abstract: There are two versions about the crisis that existed at Naples
between the years 327-326 B.C.: one of Livy and other from Dionysius of
Halicarnassus. Both of them certify the diplomatic implication of Tarentum,
supporting the Greek city from Campania. Livy's narrative may be questionable
because it has an obvious annalistic impression. If we read only the Livian text
we may believe that the implication of Tarentum in the crisis of Naples is an
anticipation of the later conflict between Rome and the Dorian colony. But the
version of Dionysius contains elements that prove that there is a Greek source
behind his narrative, exempt of deformations. Both Livy and Dionysius mention
the implication of Tarentum at Naples. Relying on these findings, we may infer
that Tarentum was an important actor of the events which took place at Naples
in 327-326 B.C.
Keywords: Rome, Tarentum, Naples, Livy, Dionysius of Halicarnassus,

Italiote League.
*
The crisis which started in 327 B.C. at Naples had a great importance for the
development of the relationship between the communities of Italy during the last
decades of the fourth century B.C. This led to the outbreak of the Second Samnite
War, which allowed Rome to establish its power over the middle area of the
peninsula, after twenty years of fighting. In the same time, the incidents which
happened at Naples in 327-326 B.C. represented the opportunity to define some new
systems of agreements, very important for the balance of forces in Italy.
The development of the crisis of Naples is preserved in two versions, due to
the authorship of Livy and Dionysius of Halicarnassus. The first historian presents
the following evolution of the events: in 327 B.C., the Greeks from Naples and

*
This article was conceived during the training stage financed by the Alexander von
Humboldt and Fritz Thyssen foundations during the summer of 2006, at "Seminar für Alte
Geschichte", Bonn University. We express our profound gratitude towards the two
foundations and towards Professor Gerhard Wirth, Ph. D. and Professor Vasile Lica, Ph. D.,
without the support of whom this training period would not have been possible. Also, I
would like to thank Oana Adamescu for the translation of this article and Gina Necula for the
translation of the abstract.
24 Decebal NEDU

Palaeopolis committed hostile acts against the Romans from Falernum and from
Campania and they refused to discuss the possible reparations which could have
solved the situation peacefully; facing such an attitude, the Romans initiated military
operations against the city, entrusting the leadership to the consul Q. Publilius Philo;
the other consul, L. Cornelius Lentulus, with an army, was charged to prevent a
possible Samnite intervention in favour of the Greek city (8.22.7-10); in spite of
these measures, 2.000 soldiers from Nola and 4.000 Samnites managed to enter the
city by intimidation rather than request (8.23.1-2); in 326 B.C., the Lucanians and
the Apulians concluded treaties with Rome, promising soldiers and weapons
(8.25.3); due to the siege length, to the privations involved by the isolation of the
city and to the sizeable Samnite presence, some of the inhabitants of Naples decided
to come to a diplomatic agreement with Rome, although there were rumours about
the arrival of some support from Tarentum (8.25.7-8); after the negotiations with the
proconsul Q. Publilius Philo, the Samnite and Nolan troops had been evacuated
outside the city; this action proved to have useful consequences, because in the same
year Naples concluded a treaty with Rome, which preserved its independence
(8.25.9-8.26.7).
The version of the crisis of Naples preserved in The Roman Antiquities of
Dionysius offers a different perspective on the events which took place in 327-326
B.C.: the inhabitants of Naples committed hostile acts against the Campanians who
were in friendly relationship with the Romans; the Roman ambassadors asked the
Greeks not to bring damages to the subjects of Rome and if they have any litigation,
they should solve it by negotiations and not by war; but privately the delegates of the
Roman Republic were negotiating with the political leaders of Naples the city revolt
of the city against the Samnites’ authority and the initiation of diplomatic ties with
Rome (15.5.1); in the same time, ambassadors were arriving from Tarentum, refined
men who had a traditional relationship with the people of Naples; together with
them, delegates from Nola advised the inhabitants not to make any agreement with
Rome and not to abandon the Samnite friendship; the Greeks were advised not to
give up in the context of an open warfare with Rome, because the Samnites would
send help and Tarentum would put a strong fleet to their disposal (15.5.2-3); the
members of the council could not manage to take a decision and thus the debates
took place in the assembly of the people; influenced by the Samnites’
representatives, who promised the retrocession of Cumae, which had been occupied
by them two generations ago, the people sent the Roman ambassadors back home
without any answer, thus beginning the war (15.6.1-5).
Notwithstanding the differences concerning the details, both versions result
in the fact that four "actors" actively participated in the rising of tensions between
327-326 B.C. In the foreground there are Rome and Naples, which were on the edge
of warfare, but in the background the texts present two other powers interested in the
development of the crisis: the Samnite League with its allies from Nola and the
Dorian colony of Tarentum.
The participants’ grouping in a coherent pattern and the explanation of the
role played by each of them in the development of the events does not represent an
easy target. Either directly or indirectly, the Tarentum’s participation in the incidents

The implication of Tarentum in the crisis of 327-326 B.C. 25

that took place around the Greek city from Campania had been disputed by some
researchers inclined to believe that the Tarentine intervention could only be an
anticipation of the strained relationship between Rome and the Dorian colony during
the following decades 1 . If we consider only the Livian paragraphs, then we may
have doubts concerning the Tarentine involvement in the crisis of Naples. The text
of Livy includes plenty of elements that indicate, in all likelihood, hidden behind the
narrative itself, an annalistic source which distorted the events to Rome’s advantage.
The responsability of the conflict is assigned to the Greeks who committed acts of
violence against the Romans from Campania and Falernum and refused to accept a
diplomatic solution in order to end the crisis 2 . In their turn, the Samnites succeeded
in bringing troops inside the city, rather by intimidation and pressures than at the
inhabitants’ request 3 . These examples of the Livian version probably represent
traces of the annalistic intervention upon the description of the events, meant to
emphasize the ethics of the position adopted by the Romans in 327-326 B.C. They
can undoubtedly be submitted to a critical examination.
But the exclusion of the Tarentine intervention cannot find arguments strong
enough in the literary tradition that recorded the events of the years 327-326 B.C. If
we only study the text of Livy, then the denial of the Tarentine participation could
be taken into consideration. But the other version of the crisis, preserved in the work
of Dionysius of Halicarnassus, offers another perspective on the events, while
Tarentum appears as well in the narrative of the Greek historian. Dionysius gathered
many of the episodes of the history of the Roman Republic from the annalistic
literature, but the investigated issue seems to count among the exceptions.
According to his version, the Greeks of Naples did not commit any hostile acts
against the Romans who were situated in close proximity, as Livy declares, but
against the Campanians 4 . During the negotiations between Rome and Naples, the
Roman ambassadors were having private "underground" talks with the prominent
members of the community, in order to remove the Samnite influence from the city 5 .
These two elements of Dionysius’s version rise question marks upon the author’s
source of inspiration. Would an annalist really admit that the Roman delegates
negotiated in secret and simultaneously with the official talks, in order to spread the
Roman influence over the city? The most plausible answer is a negative one, thus
inducing us to question the annalistic source of the paragraphs elaborated by the
Greek historian about the crisis of Naples. Other short descriptions seem as well to
be unknown within the annalistic horizon. The source of Dionysius had been able to
inform him about the existence of a council and a public assembly at Naples, which
represented specific institutions of a Greek city. In accordance with the description
of Dionysius, the strained situation which appeared in 327 B.C. had been initially

1
G. de Sanctis, Storia dei romani II, Torino, 1907, p. 299.
2
Livy 8.22.7.
3
Livy 8.23.1.
4
Dionysius 15.5.1.
5
Dionysius 15.5.1.

26 Decebal NEDU

discussed in the council, the members of which reached no conclusion, and then the
responsibility for the decision had been transferred to the assembly of the people 6 .
The elements emphasized above have little chances to be found in a work
elaborated by an annalist. These component parts of the narrative of Dionysius prove
the existence of a Greek source as a textual ground for the description of the crisis
which occurred in 327-326 B.C. The political involvement of the four actors,
Naples, Rome, the Samnite League and Tarentum probably arises from the same
literary source and there are insufficient reasons to dwell upon it with an excessive
doubt 7 .
From our point of view, Tarentum was one of the powers that participated to
the evolution of the crisis of Naples from 327-326 B.C. Its presence is clearly
certified by both Dionysius and Livy. Consequently political and strategical
explanations may be discussed in order to justify the intervention 8 .
There is no doubt that Naples and Tarentum had political ties before 327
B.C. The Italic League seems to be the structure within which the previous relations
have been developed. The Greek League of the cities situated in the Italic Peninsula
had been established around 396 B.C., in order to be able to withstand the
aggressiveness of the Syracusane tyrant Dionysius the Elder and the attacks of the
Italic populations settled in close proximity 9 . In the IVth century B.C., after the
withdrawal of Dionysius, there have been certified as members of the league the
cities of Croton, Thurii, Metapontum, Naples, Tarentum and Heraklea. Probably
around the half of the century, during the flourishing of the Dorian city under the
leadership of Archytas, the headquarters of the federal organism moved from the
Cape of Lacinium, from the territory of Croton, to Heraklea, colony of Tarentum 10 .

6
Dionysius 15.6.1-2.
7
See W. Hoffmann, Rom und die griechische Welt im 4. Jahrhundert, Philologus, Suppl. 27,
Leipzig, 1934, pp. 21sq., 131sq.; M. Frederiksen, Campania, Oxford, 1984, pp. 208sq.; S.
Oakley, A Commentary on Livy Books VI-X II, Oxford, 1998, pp. 640-642; G. Forsythe, A
Critical History of Early Rome. From Prehistory to the First Punic War, London, 2005, pp.
293-294.
8
The involvement of Tarentum had been accepted by Th. Mommsen, Istoria romană, I,
Bucharest, 1987, p. 213; E. Ciaceri, Storia della Magna Grecia II, Milano, 1927, pp. 20-21;
E. Pais, Storia di Roma. Dalle origini all'inizio delle guerre puniche V, Roma, 1928, p. 134,
W. Hoffmann, op. cit., pp. 22sq., P. Wuilleumier, Tarente des origines à la conquête romaine,
Paris, 1939, pp. 89-90; A. Afzelius, Die römische Eroberung Italiens (340-264 a.Chr.),
Aarchus, 1943, p. 162, M. Frederiksen, op. cit., p. 208; G. Brauer, Taras. Its History and
Coinage, New York, 1986, pp. 73-74; K. Lomas, Rome and the Western Greeks, 350 BC-AD
200. Conquest and Acculturation in Southern Italy, London, 1993, pp. 46sq.; S. Oakley, op.
cit., pp. 680-682.
9
The set up of the Italiote League: E. Ciaceri, Storia della Magna Grecia III, Milano, 1932,
p. 413; the Greek alliance from Italy already existed in 393 B.C., when Dionysius the Elder
besieged Rhegium (ibidem); cf. P. Wuilleumier, op. cit., p. 64, G. Brauer, op. cit., pp. 43-44.
10
Data concerning the history of the league and its structure: E. Ciaceri, Storia de la Magna
Grecia III, pp. 436-437; G. Brauer, op. cit., p. 55; K. Lomas, op. cit., p. 46.

The implication of Tarentum in the crisis of 327-326 B.C. 27

The establishment of the league’s capital at Heraklea, a city under the direct
influence of Tarentum, shows that the great Dorian colony succeeded to establish
itself as the leader of the Italic federal structure.
Going back to the crisis of Naples, it is hard to believe that Tarentum
together with the members of the Italic League passively assisted to the convulsions
that were about to put the city under the Roman control. The two versions that we
have at our disposal only present the Tarentine reaction to the incidents that took
place between 327-326 B.C., but this focus can easily be understood if we take into
account the position of Tarentum within the league. The danger that threatened
Naples was more likely to be the subject of the common debates between the
members of the Italic alliance 11 . The sending of a military expedition to Campania
was definitely not an easy decision, due to the distance and the possible implications
of the intervention. The long and contradictory debates, as well as the necessary time
for the equipping of the army and of the fleet that were about to leave for Naples, all
these represent hypothetical elements that might help us to understand the reason
why the help of the Greek League did not manage to arrive at the right time 12 .
As the leader of the Italiotes, the Dorian colony had probably been the one
that informed the Greeks of Naples that the other cities were not indifferent to their
fate and assured them about their readiness to provide help. Another reason for
which Tarentum took over the mission of encouraging the Greek resistance at
Naples, facing the war with Rome, is suggested in the text of Dionysius. At Naples
arrived delegates of Tarentum, selected among the elite of the city, who had a
traditional relationship of hospitality with the citizens of the Greek city from the
Campanian coast 13 . This detail opens an interesting perspective on the relationship
developed between Tarentum and Naples before 327 B.C. and explains once more
the reason why the powerful Dorian city in the South had been intensely active in
matters of diplomacy during the crisis.
In 326 B.C., after one year of siege, Naples concluded with Rome a treaty in
favourable terms. Although the situation was politically solved without dramatic
consequences for the Greek community, the crisis of Naples however represented an
essential point for the further development of the balance of power in Italy. The
premises of the Second Samnite War are found in the incidents that took place at
Naples in the years 327-326 B.C. The war stained with blood the middle part of Italy

11
K. Lomas, op. cit., p. 40 noticed the fact that there was a confusion in sources concerning
the federal decisions and the individual initiatives of the league’s members; from this point
of view, it is hard to tell which actions refer only to the Tarentine affaires and what decisions
resulted after the common consultations.
12
The relationships between Naples and Tarentum developed not only within the political
sphere but also in the economic field. It is possible that Tarentum would have issued coins
after the weight standard of some coins from Naples. The dating of this currency with
"Campanian influences" is uncertain (see M. Frederiksen, op. cit., pp. 208 sq.; K. Lomas, op.
cit., p. 202, n. 38.).
13
Dionysius 15.5.2.

28 Decebal NEDU

until 304 B.C. but, in the same time, the strong efforts of the two adversaries
determined the spreading of the war’s consequences towards the South of the
peninsula. From another view, the intervention of Tarentum at Naples, as well as the
entering of the Greek city from Campania within Rome’s sphere of influence,
represent the starting point of some Roman-Tarentine diplomatic relationship that
had been very strained during the last years of the IVth century B.C. and the first
decades of the following century. The Italic League had lost an important member
and Tarentum felt the exit of the city from its influence like a hard blow. From this
moment on, Rome and Tarentum suspected each other and the political game of the
alliances developped in the peninsula proves that both powers were trying to be as
cautious as possible 14 .
Galaţi

14
The Roman-Tarentine strains may have older sources, they may date back to the presence
of Alexander the Molossian in the South of Italy. In 331 B.C., the king expanded his area of
action towards Poseidonia. This context led to a treaty between Rome and Alexander (Livy
8.17.10-11; Justin 12.2.12), the terms of which have not preserved. It is possible that this
diplomatic document had been understood as a Roman menace by the Tarentines, who were
in conflict with the king because of his attempts to assert his independence in the Italic space.

Iulian GRIGORAŞ
TOGIDUMNUS / TOGIDUBNUS. REX ET LEGATUS AUGUSTI SAU

REX MAGNUS BRITANNIAE
Togidumnus / Togidubnus. Rex et legatus Augusti or rex magnus Britanniae
Abstract: The paper details the ancient traditions and the modern
interpretations regarding the situation of Togidumnus, king of atrebats, and his
juridical relations with Rome. The author insists on two different completions of
an epigraph, according to which Togidumnus was either r(egis) legat[i A]ug(usti)
in Bri(annia) or rex magnus Britanniae. The difference is extremely for the
juridical relations with Rome, and the author supports the second variant, on the
basis of historical comparisons with similar cases. In fact, the existence of
dependent kingdoms in the vicinity of the Roman provinces was not new, and
the Romans constantly sought to adopt such solutions to protect their borders
and reduce the resources necessary to organise the newly conquered territories.
Keywords: dependent kingdom, Britannia, juridical status, Roman

Empire, Emperor Claudius.
*
Cucerirea Britanniei 1 a reprezentat unul din momentele ofensive ale politicii
externe imperiale romane, moment generat nu de necesitate, ci, mai degrabă, de
dorinţa împăratului Claudius 2 de a-şi egala în glorie înaintaşii 3 .
Atitudinea romanilor la începutul Principatului cu privire la problema
cuceririi Britanniei a fost cel mai bine surprinsă de marele geograf al antichităţii
Strabon 4 : „Britannii nu prezintă nici o pricină de îngrijorare (pentru că nu sunt atât
de puternici încât să ne atace trecând strâmtoarea), pe de alta, n-ar fi mare folosul să-
i supună. Se pare apoi că mai mare venit aduc în prezent prerogativele noastre
(comerciale) asupra lor, decât ar putea să procure tributul (regulat), mai ales dacă se
scade din el cheltuiala pentru întreţinerea trupelor însărcinate cu păstrarea ordinei în
insula şi cu perceperea tributului" 5 . Contemporan cu Augustus, geograful a surprins,
1
Hübner, în Paulys Realencyclöpedie der klassischen Altertumwissenschaft2 (RE), Bd. III 1, pp. 858-
879.
2
Gaheis, în RE, Bd. III 2, nr. 256, pp. 2778-2839.
3
A. R. Birley, The Roman Goverment of Britain, Oxford, 2005, p. 16.
4
W. Aly, E. Honigmann, în RE, Bd. IV A 1, nr. 3, pp. 76-155.
5
Strabon, 2.5.8; Autorul antic revine la această idee şi în cartea a 4.5.3 „Într-adevăr, ar fi nevoie de cel
puţin o legiune şi de o unitate de cavalerie ca să perceapă şi impozitele de la ei, iar cheltuiala cu
întreţinerea armatei ar echivala cu sumele încasate, pentru că în acel caz trebuie să se micşoreze taxele
30 Iulian GRIGORAŞ
probabil, ideea centrală a imaginii elitei romane privind popoarele aflate dincolo de
limitele Imperiului. Acestea sunt considerate, practic, o parte a teritoriului roman
asupra căreia a fost extinsă clementia şi amicitia, dar care nu merită costurile unei
ocupaţii datorită slabei lor infrastructuri economice 6 . Pe de altă parte, nu trebuie să
uităm că Strabon şi-a finalizat Geografia în vremea lui Tiberius, care, probabil şi din
raţiuni economice, a pus capăt ofensivei transrenane a lui Germanicus 7 .
Pretextul 8 implicării romane a fost oferit de detronarea regelui britan
9
Verica , obligat sa-şi părăsească regatul din cauza ofensivei tribului
catuvellaunilor 10 , duşmani declaraţi ai Romei. Campania s-a dovedit un succes, cel
puţin din perspectiva tradiţiei literare 11 , sfârşindu-se fără pierderi de partea
romanilor 12 .
În situaţia unei victorii uşoare, aşa cum reiese din mărturia surselor istorice,
ar părea surprinzătoare modalitatea de organizare a teritoriului proaspăt inclus în
Imperiu 13 . Numai că Roma era consecventă politicii de limitare a resurselor
implicate într-o astfel de acţiune, romanii permiţând existenţa mai multor formaţiuni
politice dependente în imediata apropiere a noii provincii, scopul declarat al acestora
fiind, cu siguranţă, protejarea spaţiului stăpânit direct de romani 14 .
Victoria lui Claudius în Britannia a fost celebrată de către Senat prin
ridicarea a două arcuri de triumf, unul la Gesoriacum 15 (Boulogne), locul unde
împăratul s-a îmbarcat, iar cel de-al doilea monument fiind ridicat, evident, la
Roma 16 . Din fericire, o parte a inscripţiei de pe al doilea arc de triumf s-a păstrat,
permiţând stabilirea unor informaţii importante cu privire la evenimentele petrecute
în Britannia în anul invaziei romane. Th. Mommsen 17 este cel care a reuşit să
restabilească textul integral, în care se vorbeşte de nu mai puţin de unsprezece regi
vamale impuse asupra mărfurilor, totodată s-ar întâmpina primejdii, dacă s-ar recurge la silnicie; ediţia
utilizată: Strabon, Geografia, studiu introductiv, traducere, note introductive, note şi indice Felicia
Vanţ-Ştef, Bucureşti, [1972].
6
C. R. Whittaker, Frontiers of the Roman Empire. A Social and Economic Study, Londra, 1994; vezi şi
P. A. Brunt, Review: Die Aussenpolitik des Augustus und die Augusteische Dichtung, by H. D. Meyer,
în „The Journal of Roman Studies”, LIII, 1963, pp. 170-176.
7
Pentru detalii şi literatură, vezi Vasile Lica, Clades variana and Postliminium, în „Historia: Zeitschrift
für Alte Geschichte”, L, nr. 4, 2001, p. 500, nota 31.
8
A. A. Barrett, The Career of Tiberius Claudius Cogidubnus, în „Britannia”, X, 1979, p. 229.
9
Henze, în RE, Bd. III 1, pp. 293-294; Cassius Dio 60.19 îl numeşte Βέρικος.
10
Hübner, în RE, Bd. III 2, pp. 1789-1799.
11
Suetonius, Claudius, 17.2; informaţia se regăseşte şi la Flavius Josephus, Războiul iudeilor împotriva
romanilor, III.1.
12
CIL VI 920a, ILS 216. Este vorba de inscripţia de pe arcul de triumf al împăratului, referirile tradiţiei
literare reluând limbajul acesteia.
13
A. R. Birley, The Roman Goverment, p. 16.
14
Th. Mommsen, Le droit public romain, VI/2, traduit par Paul Frédéric Girard, Paris, 1889, p. 299:
„Les rois qui appartenaient à l'union romaine avaient été communément placés où ils étaient pour
assurer la défense locale des frontières, et par conséquent le droit de faire la guerre devait leur être
laissé dans de certaines limites".
15
Ihm, în RE, Bd. VII 1, pp. 1823-1824.
16
A. A. Barrett, Claudius' British Victory Arch in Rome, în „Britannia”, XXII, 1991, p. 1.
17
Ibidem, p. 12.
Togidumnus / Togidubnus. Rex et legatus Augusti sau rex magnus Britanniae 31
insulari care au făcut act de supunere în faţa împăratului 18 . Nu există însă informaţii
despre toţi dinaştii amintiţi mai sus, Tacitus 19 fiind singurul autor antic care numeşte
trei dintre aceştia: Cartimandua 20 , regina briganţilor 21 , Prasutagus 22 , regele
icenilor 23 şi Togidubnus 24 , pentru cel din urmă nefiind specificat tribul pe care îl
conduce.
În cele ce urmează, vom încerca să stabilim, atât cât este posibil, statutul
juridic deţinut de regatul lui Togidubnus în raporturile cu Roma. Numele acestuia
este pomenit de Tacitus, dar apare şi într-un monument epigrafic. În panegiricul
Agricola, Tacitus menţionează un eveniment interesant privitor la acest
Togidubnus 25 : „Câteva cetăţi au fost date regelui Cogidumnus, rămas foarte
credincios până în zilele noastre, potrivit vechii şi statornicei tradiţii a poporului
roman de a avea ca unelte de sclavie chiar pe regi”.
Informaţia lui Tacitus este întregită de inscripţia descoperită în 1723 la
Chichester care, deşi fragmentară, permite, totuşi, reconstituirea numelui acestui
dinast. Sunt cunoscute astăzi două variante de reîntregire ale acestui monument
epigrafic.
Prima îi aparţine lui A. Hübner şi a fost realizată în 1873: [N]eptuno et
Minerve templum [pr]o salute do[mus] divinae [ex] auctoritate [Ti.] Claud.
[Co]gidubni r(egis) legat[i A]ug(usti) in Bri(annia), [colle]gium fabro(rum) et [q]ui
in e[o sun]t d(e) s(uo) d(ant), donate aream [ ]ente Pudentini fil(io) 26 . A doua
reîntregire îi aparţine lui J. E. Bogaers din 1973: [N]eptuno et Minervae templum
[pr]o salute do[mus] divinae, [ex] auctoritat[e Ti(berii)] Claud(ii) [To]gidubni,
re[g(is) m]agni Brit(anniae), [colle]gium fabror(um), et qui in eo [sun]t, d(e) s(uo)
d(ederunt), donante aream [...]ente Pudentini fil 27 .
18
CIL VI 920a, ILS 216: Ti(berio) Clau[dio Drusi f(ilio) Cai]sari / Augu[sto Germani]co / pontific[i
maxim(o) trib(unicia) potes]tat(e) XI / co(n)s(uli) V im[p(eratori) XXII? cens(ori) patri pa]triai /
senatus po[pulusque] Ro[manus q]uod / reges Brit[annorum] XI d[iebus paucis sine] / ulla iactur[a
devicerit et regna eorum] / gentesque b[arbaras trans Oceanum sitas] / primus in dici[onem populi
Romani redegerit].
19
Schwabe, în RE, Bd. IV 1, nr. 395, pp. 1566-1590.
20
Stein, în RE, Bd. III 2, p. 1627.
21
Hübner, în RE, Bd. III 1, pp. 843-844.
22
Hanslik, în RE, Bd. XXII 2, p. 1721.
23
Haverfield, RE, Bd. IX 1, pp. 820-821.
24
Stein, în RE, Bd. III 2, nr. 117, p. 2696; în privinţa numelui regelui, am adoptat lecţiunea
Togidubnus, adoptată şi de A. R. Birley pe baza argumentelor prezentate de Charles E. Murgia.
25
Tacitus, Agricola, 14: Consularium primus Aulus Plautius praepositus ac subinde Ostorius Scapula,
uterque bello egregius: redactaque paulatim in formam provinciae proxima pars Britanniae, addita
insuper veteranorum colonia. Quaedam civitates Cogidumno regi donatae (is ad nostram usque
memoriam fidissimus mansit), vetere ac iam pridem recepta populi Romani consuetudine, ut haberet
instrumenta servitutis et reges.
26
CIL VII. 11.
27
J. E. Bogaers, King Cogidubnus in Chichester: Another Reading of 'RIB' 91, în „Britannia”, X, 1979,
pp. 243-254.
32 Iulian GRIGORAŞ
Pornind de aceste informaţii, trebuie lămurită, în primul rând, problema

numelui. Astfel, în mai multe lucrări 28 este deja adoptată varianta Togidubnus, care
s-a impus după apariţia articolului lui Charles E. Murgia 29 . Acesta susţine faptul că
textul lui Tacitus a fost corupt, aducând două argumente principale. În primul rând,
editorii preferă manuscrisele care prezintă numele Cogidumnus, deoarece sunt mai
numeroase, existând o singură versiune care prezintă forma Togidumnus 30 . În al
doilea rând, potrivit cercetărilor celtologice, Murgia constată că nu există decât două
atestări a particulei Cogi- şi anume Cogitatus şi Cogitatinus, ambele fiind cel mai
probabil de origine latină, în schimb particula Togi- este mult mai bine atestată în
mediul celtic 31 . În ceea ce priveşte variaţia lui –dumnus în –dubnus, este des
întâlnită situaţia transformării pe care o suferă numele celtice în limba latină 32 .
O a doua problemă este reprezentată de tribul al cărui conducător este
Togidubnus, trib pe care Tacitus îl omite. Teoria cea mai răspândită 33 susţine că
dinastul menţionat mai sus era înrudit cu Verica, conducătorul atrebaţilor 34 . Prin
urmare, s-ar putea presupune că Togidubnus era atrebat. Potrivit unei alte teorii,
Togidubnus nu este altul decât Togodumnus, fiul lui Cunobelinus şi fratele lui
Caratacus. Se consideră că acest Togodumnus a supravieţuit confruntării din anul 43
p.Chr. şi a trecut de partea romanilor, fiind astfel recompensat cu un nou regat 35 .
Interesant este faptul că locul unde a fost descoperită inscripţia care
pomeneşte numele lui Togidubnus, oraşul Chichester (în antichitate Noviomagus 36 ),
este, conform unor surse istorice şi geografice mai târzii 37 , locuit de Regni 38 .
Pornind de la aceste informaţii, s-a dezvoltat o teorie 39 care consideră că existenţa
unui regat clientelar, loial, aflat într-un accentuat proces de romanizare, situat în
28
Patrick Ottaway, Archaelogy in British Towns, Routledge, 1992; Martin Henig, The Art of Roman
Britain, Londra, 1995; David Shotter, Roman Britain, Routledge, 1998; Graham Webster, The Roman
Invasion of Britan, Routledge, 2003; Christopher A. Snyder, The Britons, Blackwell, 2003; Malcolm
Todd (ed.), A Companion to Roman Britain, Blackwell, 2004; A. R. Birley, The Roman Goverment;
John Creighton, Britannia. The creation of a Roman province, Routledge, 2006; Stanley Ireland,
Roman Britain. A Sourcebook, Routledge, 2008.
29
C.E. Murgia, The Minor Works of Tacitus: A Study in Textual Criticism, în „Classical Philology”,
LXXII, 1977, pp. 323-343.
30
Ibidem, p. 339, este vorba de manuscrisul E2.
31
32
Ibidem.
33
S. S. Frere, Britannia. A History of Roman Britain, Londra, 1987, p. 28, p. 30.
34
Hübner, în RE, Bd. II 2, nr. 2, p. 2138.
35
J. G. F. Hind, A. Plautius Campaign in Britain: An alternative Reading of the Narrative in Cassius
Dio (60.19.5-21.2), în „Britannia”, XXXIV, 2007, pp. 96-100.
36
G. Macdonald, în RE, Bd. XVII 1, nr. 11, pp. 1213-1214.
37
Ptolemeu, Geographia, 2.3.28, numeşte Chichester ca fiind Νοιόμαγος, teritoriu locuit de Ρήγνοι;
Antonini Intinerarium menţionează numele Regno fără a fi clar dacă se referă la oraşul Chicester sau la
tribul care locuieşte acest teritoriu; Ravenna Cosmography aminteşte în Britannia de un oraş Navimago
Regentium.
38
Haverfield, în RE, Bd. I A 1, p. 509.
39
Ibidem. Teoria lui Haverfield se întemeiază pe ideea că textul Cosmografiei din Ravenna este corupt;
lectura corectă a denumirii tribale Regentium este, conform acestuia, Regnentium, nominativul acestei
lecţiuni fiind Regnenses, care s-ar traduce „poporul regatului”; lecţiunea lui Haverfield este respinsă, cu
argumente solide, de A. L. F. Rivet şi C. Smith, în The Place-Names of Roman Britain, Londra, 1979.
preajma ori chiar în cadrul provinciei romane Britannia, a lăsat urme în mentalul
colectiv, populaţia teritoriului fiind identificată, prin însăşi denumirea sa, ca
aparţinând acestei structuri politice 40 .
Pe de altă parte, K. Jackson este de părere că forma Ρήγνοι, care apare la
Ptolemeu, este o variantă a celei de Ρήγινοι, fiind vorba de o uşoară alterare a
denumirii de origine celtică, Regini, denumire formată din rădăcina regin-, care s-ar
traduce prin cuvântul mândru 41 .
Şi stabilirea limitelor temporale ale domniei lui Togidubnus este o
întreprindere greu de realizat din cauza precarităţii informaţiilor. În privinţa
momentului în care începe domnia acestui dinast există un oarecare consens,
considerându-se că evenimentul are loc la foarte puţin timp după cucerirea
Britanniei în anul 43 42 . Momentul final al domniei lui Togidubnus este plasat, de cei
mai mulţi specialişti, undeva la sfârşitul anilor ’70 43 , din acest moment teritoriul pe
care acesta îl stăpânise intrând sub autoritatea guvernatorului provinciei 44 .
Pornind de la textul tacitean 45 şi de la descoperirile arheologice, A. A.
Barrett propune o nouă teorie 46 pentru stabilirea sfârşitului domniei acestui dinast.
Astfel, potrivit opiniei sale, două aspecte reţin atenţia în textul autorului antic.
Primul este legat de formula ad nostram usque memoria, expresie care se referă,
probabil, la momentul tribunatului militar al lui Cnaeus Iulius Agricola 47 , acesta
aflându-se la post în Britannia sub comanda lui Caius Suetonius Paullinus 48 ,
devenind reală posibilitatea ca socrul istoricului să-l fi cunoscut pe Togidubnus. Al
doilea aspect este legat de loialitatea regelui faţă de Roma (fidissimus mansit).
Barrett consideră că, pentru a-şi dovedi fidelitatea, trebuie să fi jucat un rol
important în timpul unui eveniment care periclita stăpânirea romană, eveniment care
nu putea fi altul decât revolta icenilor conduşi de Boudicca 49 şi care s-a desfăşurat în
perioada guvernării lui Suetonius Paullinus şi a tribunatului militar al lui Agricola,
dinastul dispărând la scurt timp după reprimarea revoltei 50 .
Consideraţiile lui Barrett sunt susţinute şi de descoperirile arheologice 51 .
Cercetările efectuate la Chichester şi Silchester (în antichitate Calleva Atrebatum 52 ),
40
A. A. Barrett, The Career of Cogidubnus, p. 232.
41
K. Jackson, On Some Romano-British Place-Names, în „The Journal of Roman Studies”, XXXVIII,
1948, p. 58.
42
A. R. Birley, The Roman Goverment, p. 467: „It is unknown when his reign began. He might have
first been given a small kingdom in or soon after 43”; vezi şi A. A. Barrett, The Career of Cogidubnus,
p. 233: autorul consideră că este imposibil de stabilit cu precizie momentul de început al domniei lui
Togidubnus, singura certitudine fiind aceea că această domnie începe înaintea venirii lui Aulus Didius
Gallus în Britannia, în anul 52.
43
44
Ibidem.
45
Tacitus, Agricola, 14.
46
A. A. Barrett, The Career of Cogidubnus, pp. 240-241.
47
Gaheis, în RE, Bd. X 1, nr. 49, pp. 125-143.
48
Miltner, în RE, Bd. IV A 1, nr. 3, pp. 591-593.
49
Henze, în RE, Bd. III 1, pp. 796-797.
50
51
B. Cunliffe, Fishbourne: A Roman Palace and Its Garden, Londra, 1971; G. C. Boon, Silchester:
The Roman Town of Cavella, Londra, 1974.
34 Iulian GRIGORAŞ
probabil cele mai importante comunităţi urbane de sub stăpânirea lui Togidubnus, au
scos la iveală faptul că de la sfârşitul anilor ’60 aşezările menţionate mai sus suferă
modificări arhitectonice în conformitate cu ideile urbanistice romane 53 . Un argument
deosebit pentru stabilirea sfârşitului domniei dinastului atrebat în epoca împăratului
Nero este descoperirea băii publice de la Silchester, unde, printre altele, au fost
scoase la iveală ţigle care prezentau ştampile precum NER·CL·AUG·GER sau
NER·CL·CAE·AUG·GR 54 . Existenţa unei băi publice cu ţigle care prezintă ştampile
cu numele împăratului atestă faptul că teritoriul în cauză se afla sub directa autoritate
a guvernatorului. Prin urmare, sfârşitul domniei regelui Togidubnus poate fi plasat
undeva între revolta icenilor (60-61) şi moartea împăratului Nero în anul 68 55 .
O ultimă problemă care ne reţine atenţia este legată de titlul purtat de
Togidubnus în inscripţia descoperită la Chichester. Prima reîntregire a inscripţiei
descoperite în 1723 generează o problemă interesantă: [N]eptuno et Minerve
templum [pr]o salute do[mus] divinae [ex] auctoritate [Ti.] Claud. [Co]gidubni
r(egis) legat[i A]ug(usti) in Bri(annia), [colle]gium fabro(rum) et [q]ui in e[o sun]t
d(e) s(uo) d(ant), donate aream [ ]ente Pudentini fil(io). Aici Togidubnus apare ca
având calitatea de r(egis) legat[i A]ug(usti) in Bri(annia)56 , iar această întregire,
propusă de primii editori, a rămas multă vreme necontestată.
Plecând de la această citire a inscripţiei s-a considerat că personajul care
apare menţionat aici este fiul regelui Cogidumnus amintit de Tacitus, explicându-se
titlul de legatus 57 . Mergând mai departe, este posibil ca fiind fiul regelui menţionat
mai sus să fi fost educat la Roma, obţinând tronul în timpul şi, de ce nu, prin grija
împăratului Nero, explicându-se astfel cetăţenia romană care reiese din numele său
întreg Tiberius Claudius Togidubnus. Titlul de legatus l-ar fi primit undeva în timpul
frământărilor din anul celor patru împăraţi, drept recompensă pentru loialitatea sa,
dar şi cu scopul precis de a-şi folosi trupele ca să menţină Britannia în cadrul
Imperiului Roman. Această ipoteză ar explica şi expresia domus divinae care nu
poate fi pusă în legătură cu Vespasianus, ci, mai degrabă, cu urmaşii săi 58 . Pentru a fi
mai precişi în datarea domniei lui Togidubnus, în condiţiile în care expresia
menţionată mai sus este vagă, trebuie adus în discuţie un alt fragment al lui Tacitus,
Agricola, 29: „Astfel, trimiţând înainte flota ca să prade în mai multe locuri şi să
provoace groază şi nesiguranţă, ajunse cu armata fără bagaj, căreia îi adăugase pe cei
52
Hübner, în RE, Bd. III 1, p. 136.
53
S. Applebaum, Roman Britain, în H. P. R. Finberg, The Agrarian History of England and Wales,
Cambridge, 1967, pp. 15-29.
54
M. V. Taylor, R. G. Collingwood, Roman Britain in 1925, în „The Journal of Roman Studies”, XV,
1925, p. 243 şi p. 250; vezi şi J. Greenaway, The Neronian Stamped Tile from Little London, near
Silchester, în „Britannia”, XII, 1981, pp. 290-291.
55
56
A. Hübner, CIL VII, 11, 18 f. şi 305, addit., Berlin, 1873.
57
A. Hübner, Über den Namen des Arminius, „Hermes. Zeitschrift für Klassische Philologie”, X,
Berlin, 1876, p. 399.
58
Pentru chestiunile legate de acest aspect, cf. D. M. Pippidi, Recherches sur le culte impérial, Paris-
Bucureşti, [1940], p. 132; Trebuie menţionat că A. A. Barrett, în articolul The Career of Tiberius
Claudius Cogidubnus, consideră expresia ca aparţinând epocii lui Nero, respingând ideea existenţei a
două personaje, tată şi fiu, cu nume asemănătoare.
mai viteji dintre britanni, încercaţi prin credinţa lor îndelungată, la muntele Graupius
ocupat de duşmani” 59 .
Textul de mai sus arată existenţa unor aliaţi ai romanilor în rândul
populaţiilor autohtone, consideraţi siguri dacă Agricola îi folosea în luptă împotriva
unora cu care împărtăşeau originea comună. Pe de altă parte, este greu de crezut că
fidelul Cogidumnus a trăit până în timpul acestor evenimente. Este posibil deci, ca
după desfiinţarea autonomiilor briganţilor şi icenilor, singurul aliat roman, aflat
acum intra provinciam, să fie tocmai regatul atrebaţilor, stat condus de nimeni altul
decât Togidumnus, fiul personajului amintit de Tacitus.
Posibilitatea ca un rege precum Togidubnus, fie el personajul care apare
menţionat de Tacitus sau fiul său, să deţină calitatea de legatus este greu, dacă nu
chiar imposibil, de demonstrat. Există totuşi regi care conform titulaturii au deţinut,
chiar dacă doar onorific, poziţii oficiale în cadrul statului roman 60 . Putem menţiona
astfel trei cazuri: Marcus Iulius Cottius, rege peste paisprezece triburi în Alpi şi care
apare în inscripţii în calitate de praefectus civitatium 61 ; Gaius Iulius Laco, rege al
Spartei, care cumulează mai multe titluri printre care şi pe cel de procurator 62 ;
Herodes cel Mare, regele iudeilor, primeşte de la Augustus titlul de procurator al
Siriei 63 . Exemplele prezentate mai sus nu se pot compara totuşi cu ceea ce
presupune calitatea de legatus; reprezintă totuşi o ipoteză de lucru interesantă.
În 1979, J. E. Bogaers propune o nouă lectură a inscripţiei de la Chichester:
[N]eptuno et Minervae / templum / [pr]o salute do[mus] divinae / [ex] auctoritat[e
Ti(beri)] Claud(i) / [To]gidubni r[eg(is) m]agni Brit(anniae) / [colle]gium
fabror(um) et qui in eo / [sun]t d(e) s(uo) d(ederunt) donante aream / [Pud]ente
Pudentini fil(io) 64 . Noua emendaţie a lui Bogaers elimină calitatea de legatus, pe
care ar fi avut-o acest Togidubnus, înlocuind-o cu titlul de rex magnus Britanniae.
Această interesantă emendaţie se întemeiază pe revizuirea atentă a
corespondenţei anticarilor, care au văzut şi reprodus inscripţia în momentul
descoperirii ei. De asemenea, Bogaers apelează şi la analogii istorice 65 . În ceea ce-l
priveşte, el crede că un posibil argument în sprijinul noii sale ipoteze ar putea rezulta
din faptul că, în lumea hellenistică, titlul de βαστλεύς μέγας nu însemnă altceva decât
59
Tacitus, Agricola, 29: Igitur praemissa classe, quae pluribus locis praedata magnum et incertum
terrorem faceret, expedito exercitu, cui ex Britannis fortissimos et longa pace exploratos addiderat, ad
montem Graupium pervenit, quem iam hostis insederat.
60
A. A. Barrett, The Career of Cogidubnus, pp. 236-237.
61
CIL 05, 07231: Imp(eratori) Caesari Augusto divi f(ilio) pontifici maxumo(!) tribunic(ia) potestate
XV imp(eratori) XIII / M(arcus) Iulius Regis Donni f(ilius) Cottius praefectus ceivitatium(!) quae
subscriptae sunt Segoviorum Segusinorum / Belacorum Caturigum Medullorum Tebaviorum
Adanatium Savincatium Ecdiniorum Veaminiorum / Venisamorum Iemeriorum Vesubianiorum
Quadiatium et ceivitates(!) quae sub eo praefecto fuerunt.
62
AE 1927, 0001: Ti(beri) Claudi Caesar(is) / Aug(usti) Germanici / procuratori / C(aio) Iulio C(ai)
f(ilio) Fab(ia) Laconi / augur(i) agonothet(ae) / Isthm(ia) et Caesareon(!) / IIvir(o) quinq(uennali)
cur(ioni) fla(mini) Aug(usti) / Cydichus Simonis / Thisbeus b(ene) m(erenti).
63
Flavius Josephus, Bellum Iudaicum, 1.20.4.
64
J. E. Bogaers, King Cogidubnus, pp. 243-254.
65
ILS 8957 regele iudeilor Agrippa (I sau II): [regi] mango; ILS 8958 regele Emesei C. Iulius
Sohaemus: regi mango.
36 Iulian GRIGORAŞ
rege peste mai multe state 66 . Acest argument este îndreptăţit, întrucât la Appian 67 se
află o afirmaţie foarte limpede în acest sens: „Tigranes, fiul lui Tigranes, regele
Armeniei, care a supus multe din naţiunile vecine, conduse de proprii lor regi, şi care
datorită acestei situaţii a dobândit titlul de rege al regilor, a atacat Seleucia deoarece
nu îi recunoştea supremaţia" 68 . Emendaţia şi analogia istorică propuse de Bogaers
sunt acceptate şi de către A. Birley, potrivit căruia pasajul din Tacitus quaedam
civitates Cogidumno ar putea fi echivalent formulei hellenistice de βαστλεύς μέγας
69
.
Rămâne totuşi curioasă apariţia unui astfel de titlu, des întâlnit în Orient, dar
niciodată menţionat în Occident. Cea mai „vestică” apariţie a titlului în discuţie este
legată de domnia lui Pharnakes, stăpânul regatului Bosporan, suveran care îşi
atribuie titlul de Βαστλεύς βαστλέων μεγαλου 70 . Ar mai fi de amintit presupunerea
legată de regele Burebista căruia, în inscripţia descoperită la Dionysopolis, îi este
atribuită calitatea de πρώτος καί μέγιστος βασιλεύς, situaţie în care este greu de
determinat motivul apariţiei acestei expresii 71 . Este, deci, cu atât mai uimitoare
apariţia unui astfel de titlu tocmai în Britannia, pe care o putem numi chiar limita
vestică a imperiului creat de romani, şi legat de un rege în cazul căruia nu putem
vorbi nici de descendenţa achemenidă a lui Pharnakes şi nici de o stăpânire întinsă
ca în cazul lui Burebista.
*
În privinţa încadrării juridice a raporturilor dintre acest rege şi Roma,
situaţia este extrem de dificilă. Complexitatea problemei este dată de lipsa unor
informaţii precise şi, nu în ultimul rând, din cauza incertitudinii care încă mai
învăluie reconstituirea textului inscripţiei în care apare numele monarhului.
Pentru început, putem afirma că principala preocupare a elitei politice
romane, în orice situaţie de felul celei întâlnite în cazul Britanniei, era aceea de a
evita o implicare masivă atât din punct de vedere militar, cât şi din punct de vedere
material. Este, de altfel, o certitudine faptul că Roma a căutat să evite, cât de mult a
66
A. von Gutschmid, Über die Beinamen der hellenistischen Könige, în F. Rühl (ed.), Kleine Schriften
von Alfred von Gutschmid, Leipzig, 1893, p. 119: „Der Titel βαστλεύς μέγας drückt in der
hellenistischen Zeit weiter nichts aus, als dass sein Träger mehr als ein Reich in seiner Hand
vereinigte”.
67
Pentru discuţii şi alte exemple, V. Lica, The Coming of Rome in the Dacian World, Konstanz, 2000,
pp. 82-83, nota 93.
68
Appian, Syr., 48: Καί βασιλεύς Αρμενίας Τιγράνης ό Τιγράνους έθνη πολλά τών περιοίκων ίδίοις
δυνάσταις χρώμενα έλών, βασιλεύς άπό τούδε βασιλέων ήγείτο ειναι καί τοίς Σελευκίδαις επεστράτευεν
ούκ έθέλουσιν ύπακούειν.
69
A. R. Birley, The Roman Goverment, p. 467: „Grossly inflated though the style rex magnus
Brit(anniae) might appear for a man whose realm comprised only a tract of southern England, the
parallels cited by Bogaers, two eastern client-kings of the first century A.D., demonstrate that rex
magnus simply meant ‘king of more than one state’, which is exactly what Tacitus mentions, quaedam
civitates”.
70
W. Hoben, Untersuchungen zur Stellung kleinasiatischer Dynasten in den Machtkämpfen der
ausgehenden Republik, Diss. Mainz, 1969, pp. 15-16, apud V. Lica, Scripta Dacica, Brăila, 1999, pp.
84-85.
71
V. Lica, The Coming of Rome, p. 83.
fost posibil, implicarea în acest caz şi atunci când totuşi intervenţia s-a produs nu a
fost rezultatul unei nevoi imediate, ci mai degrabă dorinţa unui împărat de a căpăta
gloria necesară pentru a-i egala în prestanţă pe înaintaşii săi 72 .
Rezultatul imediat al intervenţiei romane este actul de supunere a
unsprezece şefi de triburi de pe insulă, cum aflăm din inscripţia triumfală 73 . Este cert
faptul că, în această situaţie, identificăm un act de deditio, capitularea acestor regi, şi
punerea lor la dispoziţia (in fidem) împăratului, caz în care, în calitate de dediti,
stabilirea condiţiilor capitulării depinde exclusiv de bunul plac al învingătorului 74 .
*
Situaţia întâlnită în Britannia nu este una singulară în timpul domniei lui
Claudius. Astfel, Tacitus ne spune că: „De aceea Zorsines, frământându-şi mult
mintea dacă să se îngrijească de situaţia lui Mithradates, acum ajunsă la cea mai grea
strâmtoare sau de tronul părinţilor săi, şi deoarece au căzut mai greu în cumpănă
interesele neamului său, dând ostatici, se închină până la pământ în faţa steagurilor
cu chipul împăratului, spre marea slavă a armatei romane, care – fără vărsare de
sânge şi biruitoare – era sigură că se află acum la trei zile de marş depărtare de
fluviul Tamais” 75 .
O situaţie istorică asemănătoare este descrisă în celebrul elogiu epigrafic
dedicat lui Tiberius Plautius Silvanus Aelianus 76 . În această inscripţie, după trecerea
72
Suetonius, Claud., p. 17: Expeditionem unam omnino suscepit eamque modicam. Cum decretis sibi a
senatu ornamentis triumphalibus leviorem maiestati principali titulum arbitraretur velletque iusti
triumphi decus, unde adquireret Britanniam potissimum elegit, neque temptatam ulli post Diuum
Iulium et tunc tumultuantem ob non redditos transfugas; vezi şi A. A. Barrett, The Career of
Cogidubnus, p. 229: „Roman policy in Britain appears to have been to avoid direct involvement in
local affairs for as long as Roman interests could be served by diplomatic ends; the cornerstone of this
policy was the presence of a friendly power south of the Thames to balance the strength of the anti-
Roman Catuvellauni in the north. The arrival of Verica in Rome was convincing proof that the policy
had finally collapsed. Rome could hardly avoid a direct involvement at this stage. While Claudius's
decision to invade Britain may have been based partly on a desire to emulate the glorious achievements
of his ancestors, it also appears to be a logical response to the recent turn of events”.
73
CIL VI 920a = ILS 216.
74
Th. Mommsen, op. cit., p. 276: „Après que cette partie s'est livrée à discrétion (in fidem), ou, ce qui
revient au même, après qu'il y a eu deditio, il n'y a pas besoin de demande spéciale; car, par cet acte, la
cité vaincue s'est soumise d'avance à toutes les mesures qui pourraient être prises envers elle, et par
conséquent aussi éventuellement à son incorporation dans l'union militaire. Les dediti ne peuvent donc
pas refuser d'y entrer après la deditio, et la détermination des conditions dépend alors exclusivement
des Romains”.
75
Tacitus, Annales, 12.17: igitur Zorsines, diu pensitato Mithridatisne rebus extremis an patrio regno
consuleret, postquam praevaluit gentilis utilitas, datis obsidibus apud effigiem Caesaris procubuit,
magna gloria exercitus Romani, quem incruentum et victorem tridui itinere afuisse ab amne Tanai
constitit. sed in regressu dispar fortuna fuit, quia navium quasdam quae mari remeabant in litora
Taurorum delatas circumvenere barbari, praefecto cohortis et plerisque auxiliarium interfectis.
76
CIL XIV 3608: […] legat(o) pro praet(ore) Moesiae / in qua plura quam centum mill(ia) / ex
numero Transdanuvianor(um) / ad praestanda tributa cum coniugib(us) / ac liberis et principibus aut
regibus suis / transduxit motum orientem Sarmatar(um) / compressit quamvis parte(m) magna(m)
exercitus / ad expeditionem in Armeniam misisset / ignotos ante aut infensos p(opulo) R(omano) reges
signa / Romana adoraturos in ripam quam tuebatur / perduxit regibus Bastarnarum et / Rhoxolanorum
filios Dacorum fratrum(!) / captos aut hostibus ereptos remisit ab / aliquis eorum opsides accepit per
38 Iulian GRIGORAŞ
în revistă a impresionantului cursus honorum al lui Aelianus, este descrisă energica

sa activitate ca guvernator al Moesiei: „a mutat mai mult de 100.000 de
Transdanubieni, cu femeile, copiii, principii ori regii lor, dincoace de fluviu, spre a
plăti tribut; a înăbuşit o mişcare a Sarmaţilor chiar de la începutul ei, deşi trimisese o
mare parte a armatei la expediţia din Armenia; a adus regi, până atunci necunoscuţi
sau duşmani poporului roman, pe malul Dunării, pe care-l păzea, spre a-i pune să se
închine steagurilor romane; a trimes înapoi regilor Bastarnilor şi Roxolanilor pe fii
lor prinşi ori luaţi înapoi de la duşmanii lor, iar regilor Dacilor pe fraţii lor; de la unii
dintre dânşii a luat în schimb ostatici. Astfel a statornicit el pacea provinciei şi a
lărgit hotarele ei. A făcut apoi şi pe regele Scythilor să ridice asediul cetăţii
Chersonesus, care e dincolo de Borysthenes. Cel dintâi ca guvernator al Moseiei a
uşurat lipsa de pâine a poporului roman trimiţând mari cantităţi de grâu din această
provincie”.
În cursul legaţiei sale în Moesia, Aelianus aşează pe malul drept al Dunării
100.000 de transdanubieni, cu copiii, soţiile şi regii lor, scopul principal al acestei
acţiuni fiind, cel mai probabil, realizarea unei zone de siguranţă la graniţa
Imperiului 77 , o practică obişnuită în cadrul politicii tuturor marilor state 78 .
Faptele asemănătoare cu cele petrecute în Britannia sunt prezentate în
rândurile 16-18 ale inscripţiei: ignotos ante aut infensos p(opulo) R(omano) reges
signa / Romana adoraturos in ripam quam tuebatur. La fel ca în cazul regelui
Zorsines sau a dinaştilor britani şi stăpânii regatelor aflate în valea Dunării sunt
determinaţi să se plece în faţa acvilelor romane. Prin acest gest, reges ignoti et
infensi sunt obligaţi să ofere deditio 79 .
Măsurile luate de Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, deşi datează din
timpul domniei urmaşului lui Claudius, Nero, scot în evidenţă caracterul staţionar al
politicii externe a Romei de după Augustus, printre măsurile cele mai des întâlnite
fiind crearea de zone de siguranţă şi transformarea statelor barbare aflate dincolo de
graniţe în regate dependente 80 .
*
Datele inscripţiei care celebrează triumful lui Claudius în Britannia sunt
completate de tradiţia literară 81 şi de emisiunile monetare 82 , constatându-se astfel
faptul că mai mulţi dinaşti îşi conservă statutul, regăsindu-se în situaţia unor regi
quem pacem / provinciae et confirmavit et protulit / Scytharum quoque rege{m} a Cher<s=R>onensi /

quae est ultra Borustenen opsidione summoto / primus ex ea provincia magno tritici modo / annonam
p(opuli) R(omani) adlevavit hunc legatum in […].
77
D. M. Pippidi, Contribuţii la istoria veche a României, Bucureşti, 1967, p. 306: „[…] ne găsim
înaintea unei măsuri inspirate de politica din totdeauna urmată de romani faţă de popoarele a căror
vecinătate era socotită primejdioasă, dar a căror supunere le-ar fi cerut sacrificii disproporţionate”.
78
Florus 2.28.18; Strabon, 7.3.10.
79
V. Lica, The Coming of Rome, p. 162.
80
Ibidem, p. 165
81
Cartimandua: Tacitus, Historii, 3.45; Annales, 12.36-40; Prasutagus: Tacitus, Annales, 14.31;
Togidumnus: Tacitus, Agricola, 14.
82
S. S. Frere, Britannia, Routledge, 1987, p. 54: „Corio… and Boduocus of the Dobunni in
Gloucestershire; Antedius, perhaps Prasutagus’ predecessor as ruler of the Iceni”.
dependenţi de Imperiu. Este de presupus că şi Togidubnus s-a aflat printre aceşti

dinaşti care au făcut act de supunere. Poziţia sa privilegiată în rândul regilor amintiţi
mai sus este atestată de faptul că romanii i-au reconfirmat şi mărit regatul. Putem
astfel presupune că măsurile privitoare la aceşti dinaşti se încadrează în conceptul
general al politicii externe romane din timpul primei dinastii imperiale.
Tradiţia literară ne oferă câteva amănunte interesante privitoare la
raporturile acestor dinaşti cu Imperiul roman. Cassius Dio, 60.23, ne spune că:
„Toate acestea s-au făcut datorită succeselor obţinute în Britannia; şi pentru ca alte
popoare să fie mai uşor de convins a încheia înţelegeri, s-a votat aprobarea tuturor
înţelegerilor încheiate de Claudius şi locotenenţii săi, ca şi cum acestea ar fi fost
încheiate de Senat şi popor” 83 . Este probabil ca Togidubnus să se fi aflat printre regii
care încheie aceste acorduri cu romanii, fie prin persoana împăratului, fie prin
intermediul reprezentanţilor acestuia.
O altă informaţie ne este oferită de către Suetonius, care, în naraţiunea
privind viaţa lui Claudius, aminteşte de ceremonia organizată de acesta în scopul
încheierii unui tratat cu nişte regi, pe care omite să-i numească, convenţie încheiată
în forum şi întărită prin sacrificarea unei scroafe şi rostirea vechii formule a
feţialilor 84 . Potrivit lui Mommsen, care îl şi menţionează pe Togidubnus, ar fi vorba
de regii din Britannia, marele istoric considerând situaţia reală prin înregistrarea a
mai multor astfel de cazuri în epoca imperială 85 .
Informaţii preţioase cu privire la înţelegerile încheiate între romani şi britani
ne oferă şi Tacitus: „Însă în Britannia pretorul P. Ostorius găsi o situaţie tulbure.
Duşmanii împânziseră ţinutul aliaţilor noştri printr-o năvală cu atât mai aprigă, cu
cât credeau că noul general nu li se va împotrivi, acum în pragul iernii, cu o armată
pe care n-o cunoştea. […] Cei dintâi care se împotriviră acestor măsuri fură icenii,
neam puternic, care, fiindcă intrase de bunăvoie în alianţă cu noi, nu fuseseră
zdrobiţi în lupte” 86 .
Prin urmare, se poate afirma că Togidubnus a încheiat un foedus cu
împăratul Claudius, şi, în consecinţă, a dobândit calitatea de socius 87 . Potrivit
dreptului roman, orice regat dependent are ca singură bază a existenţei sale
83
Cassius Dio, 60.23: … καί ϊνα γε καί άλλοι ράον εσ όμολογίαν ϊοσιν, εψηφίσθη τας συηβασεις άπάσας,
όσας άν ό Κλαύδιος ή καί οί άντιστράτηγοι αύτού πρός τινασ ποιήσωνται, κυρίας ώς καί πρός τήν βουλήν
τόν τε δήμον είναι.
84
Suetonius, Claudius, 25: Cum regibus foedus in foro icit porca caesa ac vetere fetialium praefatione
adhibita.
85
Th. Mommsen, op. cit., p. 279: „Les reges avec lesquels Claude conclut un fœdus à Rome avec
l'assistance de fétiaux (Suétone, Ctaud. c. 25) sont probablement des rois de Bretagne appartenant à
l'empire, tels que Cogidumnns (Tacite, Agrie. 14 ; C.I.L. VII, 11); s'il était venu à Rome, à cette époque,
des rois n'appartenant pas à l'empire, nous le saurions sans doute. Pour l'époque de la République, il ne
nous est rien rapporté de semblable”.
86
Tacitus, Annales, 12.31: At in Britannia P. Ostorium pro praetore turbidae res excepere, effusis in
agrum sociorum hostibus eo violentius quod novum ducem exercitu ignoto et coepta hieme iturum
obviam non rebantur. […] quod primi Iceni abnuere, valida gens nec proeliis contusi, quia societatem
nostram volentes accesserant.
87
Th. Mommsen, op. cit., p. 279: „Les princes et les rois admis à faire partie de l'empire ne sont pas en
droit au dessous des villes fédérées; mais on ne les appelle jamais fédérés, on les appelle uniquement
socii”.
40 Iulian GRIGORAŞ
convenţia încheiată cu Roma, autonomia sa fiind precară şi luând în mod legal

sfârşit la dispariţia suveranului. Practic, juriştii romani nu au găsit procedeele legale
prin care să transforme un tratat personal, încheiat cu un monarh, în tratat încheiat cu
regatul acestuia. O astfel de convenţie poate fi perpetuă doar dacă este încheiată
între două oraşe 88 , comunităţile urbane fiind considerate de către romani, datorită
guvernării lor reprezentative pe baza legilor proprii, liberi populi în opoziţie cu
regatele dependente aflate la bunul plac al dinastului 89 . Această ambiguitate servea
romanilor ca, la moartea respectivului dinast, regatul acestuia să fie încorporat
statului roman fără încălcarea principiilor de drept internaţional 90 .
Pentru a dobândi măcar o parte din marea glorie militară a lui Drusus Maior,
tatăl său, şi a lui Germanicus, fratele său, împăratul Claudius s-a aventurat în
cucerirea unui nou teritoriu, încălcând astfel îndemnul lui Augustus de a păstra
imperiul în graniţele pe care el însuşi le stabilise 91 . Toţi urmaşii acestuia, până la
Traian, au căutat să asigure graniţele naturale ale Imperiului: Rin, Dunăre, Eufrat 92 .
În aceste condiţii, Claudius trebuia să confere durabilitate stăpânirii romane în
Britannia, din acest motiv acceptând o seamă de concesii importante făcute
dinaştilor de aici, concesii menite să îi consolideze stăpânirea. În concluzie, statutul
deţinut de Togidubnus se datorează acestei conjuncturi speciale care a determinat
impunerea stăpânirii romane asupra Britanniei.
Galaţi
88
Ibidem, p. 276: „L'alliance ne peut pas, comme la convention d'amitié, être conclue entre une cité et
un particulier. Elle peut, dans conclue à perpétuité entre deux villes”.
89
Ibidem, p. 278: „Ils sont appelés liberi comme constituant des républiques urbaines par opposition
aux royaumes dépendants”.
90
Ibidem, p. 277: „Quand un traité de cette espèce est conclu avec un prince, le droit public, avons-
nous déjà vu ne connaît pas de procédé pour transformer le traité personnel conclu avec le roi en traité
avec le royaume, pour lui donner la stabilité légale d'une convention jurée conclue avec la République.
L'autonomie des royaumes et des principautés entrés dans les liens d'autonomie dépendante reste donc
toujours précaire en ce sens qu'elle disparaît légalement à la mort du souverain et peut bien alors être
établie à nouveau par la puissance suzeraine, mais qu'elle peut aussi être alors supprimée par elle. […]
Le principe en est que le royaume légalement dépendant trouve la seule base de son existence dans la
convention avec Rome et qu'à chaque transmission du trône, ce royaume peut être réduit en
circonscription administrative ordinaire sans violation du droit; ce qui fait que le gouvernement romain
attend en général la vacance du trône pour procéder à de telles transformations”.
91
Tacitus, Annales, 1.11: addideratque consilium coercendi intra terminos imperii.
92
V. Lica, The Coming of Rome, pp. 147-148.
Virgil CIOCÎLTAN
CHESTIUNEA STRÂMTORILOR ÎN POLITICA SULTANULUI

OTOMAN MURAD II (1421-1451)
The Straits Question in the policy of the Ottoman Sultan Murad II (1421-1451)
Abstract: The foreign policy of sultan Murad II aimed, by speculating the

Veneto-Genoese adversity, to preserve, by means of the Ligurian Republic, his
control of the port of Gallipoli, a strategic point that represented “the key of the
Straits”. The Genoese support, received in difficult circumstances such as the
Ottoman civil war or confrontations against anti-Ottoman coalitions, allowed
sultan Murad II to keep his hand on Roumelia, to intervene firmly in Anatolia
and, due to the mobility of the troops transported on Genoese vessels from the
Asiatic bank of the Bosphorus to the European one, to gain the victory of Varna
(November 10, 1444) and to continue his expansionist policy in the Balkans. The
alternation of diplomacy and force allowed Murad II to rebuild the unity of the
Ottoman Empire, to consolidate its strength in relation to the Christian powers,
to extend its domination and boundaries in the Balkans and in Anatolia, where
the Christian states led by local dynasts disappeared quickly following the Porte’s
military campaigns.
Keywords: sultan Murad II, the Straits, the Ottoman Empire, Genoa, the
Black Sea.
*
În timpul domniei lui Murad II a fost reluat programului expansiv după 20
de ani de stagnare, dar nu în formula „maximalistă” a lui Baiazid I, care mobilizase
şi solidarizase forţe superioare în cele din urmă puterilor statului otoman. Principiul
de bază al politicii externe a noului sultan s-a materializat în disjungerea
adversarilor, prin exploatarea, în limita posibilului, a rivalităţilor dintre aceştia.
Alianţa tradiţională cu genovezii a atins pe acest fond maxima ei împlinire, în timp
ce antagonismul cu veneţienii a cunoscut manifestările cele mai acute din suta de ani
care a precedat căderea Constantinopolului.
∗
Trei ani de criză au urmat morţii lui Mehmed I în 1421.
Începutul domniei lui Murad II, un tânăr de 17 ani, a fost marcat de un şir de
probleme, care păreau resuscitate din vremea tatălui său. Chiar personajele
42 Virgil CIOCÎLTAN
principale, care se opuseseră puterii centrale în timpul lui Mehmed I, au rămas

aceleaşi.
Criza a fost declanşată îndată ce factorii de conducere ai Bizanţului l-au
eliberat pe prinţul Mustafa împreună cu asociatul acestuia, emirul Giuneid. Presaţi
de Mehmed I, ei îşi găsiseră refugiu la Constantinopol, de unde au continuat să
conspire cu bizantinii şi cu veneţienii împotriva lui Murad.
Constrâns de aripa războinică din conducerea imperiului, Manuil II l-a
acceptat la 19 ianuarie 1421 coregent pe mult mai dinamicul său fiu, Ioan VIII, care
socotea împreună cu partizanii săi că Bizanţul poate profita de pe urma luptelor
intestine ale împărăţiei otomane. Înainte de punerea în libertate, Mustafa a făcut o
promisiune irezistibilă, anume că după alungarea lui Murad va ceda imediat
Gallipoli bizantinilor. Contraoferta lui Murad de a menţine pacea şi status quo-ul în
schimbul trimiterii la Constantinopol a 20.000 de ducaţi de aur şi a 12 tineri din
protipendada otomană ca ostatici, precum şi de a ceda împăratului hinterlandul
cetăţii Gallipoli 1 a fost respinsă. Manuil a pledat pentru acceptarea acestei propuneri
şi, deci, pentru continuare coexistenţei paşnice a Bizanţului cu Poarta până când
Occidentul va reuşi să-şi mobilizeze forţele în vederea combaterii turcilor. Ioan VIII
şi adepţii săi impetuoşi au respins însă această soluţia moderată, ceea ce l-a
determinat pe Manuel să i se adreseze resemnat succesorului său: „Fă ce vrei, fiul
meu, pentru că eu sunt bătrân şi aproape de moarte; împărăţia şi tot ce ţine de ea ţi
le-am lăsat ţie, aşa că fă ce vrei” 2 . Tânărul basileu cu privirea aţintită asupra cetăţii
Gallipoli, nadă pe care i-o purtase pe sub nas Mustafa 3 , îşi imagina că înfruntările
din lumea otomană vor duce la o împărţire a puterii, fapt care va înlătura sau măcar
va reduce presiunea asupra Bizanţului 4 .
Mustafa a promis concomitent veneţienilor că le va ceda jumătate din
încasările vamale de la Gallipoli şi fâşia de litoral mărginită de acest port şi de
Salonic, împreună cu alte teritorii. În intenţia de a ţine două fiare pe foc, senatul a
negociat în paralel cu Murad chestiunea exportului de grâne din ţinuturile otomane
şi recunoaşterea vechilor tratate 5 .
Coîmpăratul Ioan VIII Paleologul şi adepţii săi au constatat foarte curând că
făcuseră un calcul politic greşit. De îndată ce în jurul celor doi disidenţi s-a strâns
oaste, compusă ca în 1415-1416 din elemente antifeudale, Mustafa i-a comunicat lui
1
Laonici Chalcocondylae, Historiarum demonstrationes, vol. II, rec. E. Darkó, Budapestini, 1927, 1 şi
urm.
2
J. W. Barker, Manuel II Palaeologus (1391-1435): A Study in Late Byzantine Statesmanship, New
Brunswick, 1969, p. 356.
3
E. Werner, Die Geburt einer Großmacht – Die Osmanen (1300-1481). Ein Beitrag zur Genesis des
türkischen Feudalismus, Berlin, 1985, p. 246: „Johannes starrte wie gebannt auf Gallipoli, das ihm
Mustafa als Lockspeise vor die Nase hielt”.
4
L. Chalcocondylae, Historiarum demonstrationes, vol. II, 3; J. W. Barker, Miscellaneous Genoese
Documents on the Levantine World of the Late Fourteenth and Early Fifteenth Centuries, în „Byzantine
Studies/Études byzantines”, VI, nr. 1-2, 1979, pp. 355-357; E. Werner, op. cit., p. 246; potrivit lui H.
İnalcık, Gelibolu, în Encyclopaedia of Islam, vol. II, Leiden, 1960, p. 985, nici unul dintre rivali nu a
fost dispus să cedeze controlul asupra bazei de la Gallipoli.
5
F. Thiriet, Régestes des délibérations du Sénat de Venise concernant la Romanie, vol. II, Paris, 1959,
nr. 1825, nr. 1943, nr. 1948, nr. 1980; E. Werner, op. cit., p. 246.
Chestiunea Strâmtorilor în politica sultanului otoman Murad II (1421-1451) 43
Ioan VIII că pentru el sunt preţioase pacea şi prietenia cu împăratul, dar că nu îi va

putea ceda niciodată Gallipoli; mai bine încalcă jurăminte solemne, decât să
procedeze împotriva lui Allah şi să dea pe mâna unor nemernici musulmani pioşi;
poporul său este ales de Dumnezeu şi nu ar suporta ca el, sultanul, să permită
intrarea împăratului în cetate; toată strădania lui se va îndrepta în viitor spre
cuprinderea de noi oraşe şi cetăţi 6 .
Rumelia l-a recunoscut pe Mustafa sultan, partizanii săi cei mai de nădejde
fiind beii de frontieră 7 , în timp ce doar ienicerii şi ulemalele îi rămăseseră fideli lui
Murad 8 . Acesta din urmă a beneficiat însă de susţinerea genovezilor, crucială în
anumite momente ale confruntării cu adversarii săi din interiorul statului otoman.
O cronică bizantină anonimă a reţinut din aceste desfăşurări complexe doar
faptul că Murad a ieşit în februarie 1422 din Gallipoli împreună cu o oaste genoveză,
l-a ucis pe Mustafa şi a devenit suveran 9 . Benedetto Emo, bailul veneţian la
Constantinopol, l-a informat tot sintetic, dar cu amănunte suplimentare la 22
februarie 1422 pe ducele Cretei că Mustafa a trecut cu 12.000 de călăreţi şi 5.000 de
pedestraşi în Asia Mică, în timp ce genovezii armau patru vase pentru a-l trece pe
Murad în Europa 10 .
Genovezul Giovanni Adorno, arendaş al mahonei din Foceea Nouă, a pus la
dispoziţia lui Murad II în 1421 o flotilă şi un corp de oaste numeros pentru a-l
combate pe uzurpatorul Mustafa, pe care tocmai îl învinsese în Asia Mică. Cu
ajutorul ambarcaţiunilor genoveze, sultanul a putut trece în Europa, unde
contingentul oferit de Adorno a luat parte activ la cucerirea cetăţii Gallipoli şi a
însoţit apoi oastea sultanală victorioasă până la Adrianopol. Ca recunoştinţă pentru
ajutorul atât de oportun, Murad l-a răsplătit imperial pe binefăcătorul său genovez:
Giovanni Adorno a primit 27.000 de piese de aur, dreptul viager de a încasa
veniturile vamale la Noua Focee şi de a stăpâni fortăreaţa de la Peritherion, localitate
situată pe ţărmul tracic, la vest de Enos. Prin această cesiune teritorială, comerţul
genovez a dobândit un punct de sprijin deosebit de avantajos 11 . Intervenţia
genovezilor în favoarea lui Murad nu a fost un episod ocazional, izolat 12 . Peste
câţiva ani, în 1424, va proceda identic Percivalle Pallavicini, succesorul lui Giovanni
Adorno 13 .
6
Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-1462), ed. V. Grecu, Bucureşti, 1958 (Scriptores byzantini, I),
pp. 154-156; E. Werner, op. cit., p. 247.
7
Halil İnalcık, Imperiul Otoman: epoca clasică 1300-1600, ed. M. Maxim, Bucureşti, 1996, p. 63.
8
Ibidem; T. Gemil, Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI, Bucureşti, 1991, p. 103.
9
E. Mioni, Una inedita cronaca bizantina (dal Marc. gr. 595), Bologna, 1981 (extras din „Rivista di
Studi Bizantini e Slavi”, I, 1981=Miscellanea Agostino Pertusi, vol. I, pp. 71-86), p. 76 (original grec),
p. 83 (traducere italiană).
10
„‹...› quatuor naves Januensium armate erant pro traiciendo Morath-beim in Greciam” (N. Iorga,
Notes et extraits pour servir à l’histoire des Croisades au XVe siècle, vol. I, Paris, 1899, p. 316).
11
Vezi pe larg W. Heyd, Histoire du commerce du Levant au Moyen Âge, II, Leipzig, 1936, pp. 278-
279; O. Cristea, „Anotimpurile” veneţiene: cronica unei hegemonii eşuate, în Marea Neagră. Puteri
maritime – puteri terestre (sec. XIII-XVIII), vol. editat de O. Cristea, Bucureşti, 2006, pp. 97-98.
12
Vezi V. Ciocîltan, Bazele alianţe otomano–genoveze din 1352, în Marea Neagră. Puteri maritime –
puteri terestre, passim.
13
Vezi mai jos.
Nu numai genovezii de pe coasta de vest a Asiei Mici şi-au arătat prompt

ataşamentul faţă de proaspăt înscăunatul sultan, ci şi compatrioţii lor de la Bosfor.
Anumiţi membri ai coloniei din Pera au împins servilismul faţă de Murad atât de
departe, încât i-au cerşit în 1421 materiale şi bani pentru a edifica un turn foarte
înalt, de care au promis că vor atârna însemnele sale heraldice. Guvernul din
metropolă a blamat sever această atitudine nedemnă 14 .
După victoria dobândită în 1422 cu ajutor genovez asupra unchiului său
Mustafa, pe care l-a executat, şi asupra lui Giuneid, care s-a refugiat în Anatolia,
Murad a hotărât măsuri de represalii împotriva celor care s-au aflat la originea
răului, anume bizantinii, a căror capitală a fost asediată în vara anului 1422.
Murad a însărcinat cu organizarea blocadei pe unul dintre cei mai de seamă
reprezentanţi al protipendadei militare otomane, Mihaloğlu, care a ţinut încercuită
metropola de la Bosfor şi a bombardat-o cu tunuri mari între 10 iunie şi 24 august 15 .
Asaltul general executat după sosirea lui Murad în 22 august a eşuat şi blocada a
trebuit să fie ridicată, întrucât sultanul a fost chemat în Anatolia, unde a trecut în 6
septembrie, pentru că acolo se răsculase fratele său, Mustafa cel Tânăr 16 .
Singurii care puteau sări în ajutorul asediaţilor erau veneţienii, care se aflau
însă într-o situaţie ingrată, întrucât doreau deopotrivă să-şi menţină poziţiile în
Constantinopol, dar şi în teritoriile otomane. Senatul veneţian a ordonat la 26 august
1422 bailului din capitala bizantină să-l anunţe pe împărat că până în vara viitoare
nu pot fi trimise ajutoare şi să-i recomande să se adreseze în acest scop „genovezilor,
ospitalierilor sau altora”; de asemenea, înaltul reprezentat al republicii trebuia să-şi
ofere bunele oficii ca mediator între Manuil şi Murad, basileul fiind invitat să
renunţe la orice act provocator 17 .
Trecerea lui Murad în Anatolia la începutul lui septembrie 1422 pentru a
lichida insurgenţa lui Mustafa cel Tânăr nu a înlăturat pericolul care plana asupra
Constantinopolului. Papa Martin V (1417-1431) l-a însărcinat pe generalul Ordinului
Franciscan, Antonio della Massa, să-i sondeze pe veneţieni în privinţa organizării
unei noi cruciade. Destul de rezervat, senatul s-a angajat să participe doar cu trei
galere şi numai dacă alte state vor contribui cu 10 vase. Iniţiativa papală s-a risipit
încă o dată în vânt 18 .
De dificultăţile începutului de domnie a lui Murad II au încercat să profite
toţi adversarii Porţii, mai norocoasă între ei fiind Veneţia. În timpul asediului
Constantinopolului, conducerea republicii a început negocieri cu bizantinii pentru
14
W. Heyd, op. cit., vol. II, p. 278.
15
H. İnalcık, Imperiul Otoman, p. 63, p. 67.
16
N. Iorga, Notes et extraits, vol. I, p. 324, nota 1; E. Mioni, op. cit., pp. 83-84; M. M. Alexandrescu–
Dersca Bulgaru, Venezia e la ripresa dell’espansione ottomana al tempo di Murad II, în „Il Veltro.
Rivista della Civiltà italiana”, XXIII, nr. 2-4, 1979, p. 76; depăşită de evenimente a fost informaţia
transmisă de raguzani lui Sigismund de Luxemburg la 14 octombrie 1422: „De Teucris dicitur quod
expugnant civitatem Constantinopli contra imperatorem et quod ab ipso imperatore et gentibus suis
conflictm maximum acceperunt” (N. Iorga, Notes et extraits, vol. III, Paris, 1902, p. 206).
17
Situaţia fiind însă incertă, ambasadorul Stefano Contarini a primit instrucţiuni şi pentru pace şi pentru
un eventual război cu turcii (N. Iorga, Notes et extraits, vol. I, p. 323; M. M. Alexandrescu–Dersca
Bulgaru, op. cit., p. 76).
18
Ibidem, p. 77.
Salonic şi pentru Moreea. În vara anului 1423, Manuil II a cedat Veneţiei marele
oraş–port, aflat atunci sub blocadă otomană 19 .
Temându-se că reacţia sultanului provocată de acest act ar putea conduce la
un nou asalt asupra Constantinopolului, a cărui cucerire ar antrena şi cădere Perei,
genovezii s-au străduit să stabilizeze situaţia la Strâmtori, în primul rând prin
pacificarea relaţiilor otomano–bizantine. Ei au recomandat moderaţie maximă lui
Ioan VIII Paleologul şi l-au sfătuit să caute să se înţeleagă cu Murad, fiindcă
prezenţa sa la Veneţia, care tocmai pregătea o flotă împotriva turcilor, îl putea
provoca pe sultan să atace din nou Constantinopolul 20 .
Veneţienii au constatat în 1423 că după dispariţia lui Mustafa puterea lui
Murad a crescut vertiginos şi că biruitorul intenţiona să cucerească capitala
bizantină. Pentru a preveni acest dezastru, guvernul republicii preconiza într-o
scrisoare adresată papei organizarea comună a apărării metropolei de la Bosfor,
puterile creştine urmând să trimită zece galere în acest scop, Veneţia trei 21 . Într-o
scrisoare din 4 martie 1423, papa Martin V le-a comunicat florentinilor că un
franciscan i-a adus vestea că există primejdia ca oraşul să intre în puterea
otomanilor 22 .
Ecourile asediului capitalei bizantine din 1422 au ajuns şi în Asia Mică,
unde a amintit principilor turci din Anatolia veleităţile imperiale ale lui Baiazid, care
se manifestaseră atât de dezastruos pentru propriile lor stăpâniri. Îngrijoraţi că
Murad II ar putea resuscita politica agresivă a bunicului lor şi ar anula, deci,
rezultatele „păcii westfalice” instituite de Timur Lenk în Anatolia, beii din Asia Mică
l-au incitat pe fratele său mai mic, Mustafa, să se revolte şi să ia cu asalt Brusa.
Murad II a ridicat asediul Constantinopolului, a trecut Strâmtorile şi l-a învins pe
fratele său la 20 februarie 1423. Susţinătorii săi au fost şi ei supuşi la represalii,
beilicurile din vestul Anatoliei fiind desfiinţate, iar teritoriile lor alipite statului
otoman. De această soartă au scăpat însă geandarizii şi karamanizii. După
pacificarea în acest chip a Anatoliei, sultanul s-a concentrat iarăşi asupra
problemelor din Rumelia 23 .
19
Barak paşa, fiul lui Evrenos beg, a asediat în iunie 1422 Salonicul, al doilea oraş ca importanţă al
Bizanţului, aşezat la întretăierea liniilor de comunicaţie est-vest şi nord-sud, deosebit de valoroase din
punct de vedere comercial (Ducas, Istoria turco-bizantină, p. 239); metropola Macedoniei îşi pierduse
parţial importanţa economică pentru veneţieni, deoarece otomanii o blocaseră dinspre uscat (M. M.
Alexandrescu–Dersca Bulgaru, op. cit., p. 78); trecerea Salonicului în stăpânirea republicii a agravat
antagonismul veneto-otoman şi a accentuat în anii următori propensiunea Veneţiei pentru cruciadă (Ş.
Papacostea, Gênes, Venise et la croisade de Varna, în Balcanica Posnaniensia. Acta et Studia, vol. VIII,
Poznan, 1997, p. 31=idem, La mer Noire, carrefour des grandes routes intercontinentales, 1204-1453,
Bucureşti, 2006, pp. 276-289).
20
Murad, „qui videret suarum rerum desperationem, faciliter, ut sepe faciunt desperantes, posset de
urbe Constantinopoli disponere sicut pridie de Tessalonica fecit (N. Iorga, Notes et extraits, vol. I, p.
360; W. Heyd, op. cit., vol. II, p. 278, nota 6).
21
Ei au observat că „‹…› et potentiam suam extendit ad capiendum civitatem Constantinopolis” (N.
Iorga, Notes et extraits, vol. I, p. 336).
22
„‹…› periculum esse, nisi provideatur, ne dicta civitas [=Constantinopol] veniat sub potestate
Teucrorum”, ea fiind „propugnaculum adversus Infideles” (ibidem, vol. III, p. 215).
23
H. İnalcık, Imperiul Otoman, pp. 63-64.
Exercitate conjugat, presiunile din Anatolia şi din Rumelia şi – mai ales –

teama că împăratul Manuil II ar putea proceda cu Constantinopolul cum procedase
cu Salonicul, adică să-l cedeze veneţienilor, l-a convins pe Murad să încheie o pace
cu împăratul la 22 februarie 1424 24 . Prin acest tratat, Bizanţul a renunţat la teritoriile
de la Marea de Marmara şi de pe coasta de vest a Mării Negre, dobândite de la
Soliman în 1403 25 ; tributul a fost fixat la 300.000 de akcele anual; în schimb,
sultanul s-a angajat să nu-i asedieze capitala 26 . Concomitent, Murad a făcut pace şi
cu beii anatolieni, astfel că şi-a putut concentra forţele asupra unui singur obiectiv:
Salonicul.
∗
La originea războiului otomano–veneţian din intervalul 1423-1430 s-a aflat
Salonicul, cedat în 1423 de bizantini Republicii Sf. Marcu. Senatul a sperat şi s-a
străduit în consecinţă să ajungă la o soluţie negociată cu Murad în această chestiune,
dar aşteptările i-au fost înşelate.
Cu toate că până la cucerirea lui în 1430, metropola Macedoniei a rămas
principalul punct de fixaţie al conflictului 27 , el a fost conexat de la bun început cu
Gallipoli, al doilea focar al disputelor: din primul an al înfruntărilor, talasocraţia
veneţiană a replicat la asalturile terestre ale turcilor asupra Salonicului cu atacuri
navale împotriva cetăţii-cheie a Dardanelelor, bază strategic de însemnătate vitală
pentru statul otoman 28 .
Astfel, de îndată ce câteva vase veneţiene au fost capturate de turci,
Silvestro Mocenigo, comandantul unei escadre însărcinate de senat cu recuperarea
24
Acordul a fost negociat de Sphrantzes; Zancaruolo îi aminteşte principalele clauze: robii luaţi în
război vor fi restituiţi; sultanul poate recruta contra cost trupe la Constantinopol; tributul anual al
Bizanţului către Înalta Poartă a fost fixat la 100.000 de ducaţi; Marino Sanudo pretinde că Murad a
consimţit să încheie această pace sub presiunea flotei comandate de amiralul Pietro Loredano,
învingătorul flotei turceşti în 1416; Zancaruolo consideră şi el că sultanul a fost presat, dar nu de
veneţieni, ci de pregătirile de război ale emirului de Karaman (N. Iorga, Notes et extraits, vol. I, p. 360,
nota 1, nota 2).
25
H. Inalcik, Imperiul Otoman, p. 64.
26
F. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden des Oströmischen Reiches, vol. V, (1341-1453), München–
Berlin, 1965, nr. 3412, nr. 3413, nr. 3314; E. Werner, op. cit., p. 250.
27
N. Iorga, Notes et extraits, vol. I, p. 429; M. M. Alexandrescu–Dersca Bulgaru, op. cit., pp. 77-78, p.
81.
28
N. Iorga, Notes et extraits, vol. I, p. 374; idem, Geschichte des osmanischen Reiches nach den
Quellen dargestellt, vol. I, Bis 1451, Gotha, 1908, p. 401; F. Thiriet, Régestes, vol. II, nr. 1931, nr.
1949; H. İnalcık, Gelibolu, p. 984; ca punct strategic, Gallipoli era destinat să controleze deopotrivă
relaţia nord-sud, adică trecerea de pe un continent pe celălalt (vezi privitor la însemnătatea acestui cap
de pod consideraţiile contemporanilor în V. Ciocîltan, op. cit., p. 11 şi urm.), vizirul Baiazid a rostit o
cuvântare, evident fictivă, în care apare însă o întrebare retorică cât se poate de concludentă pentru
această funcţie de control al traficului maritim: „Sau poate nu ştiţi că Gallipoli şi vadul de acolo este
cheia dintre Răsărit şi Apus, dintre Marea Egee şi cea Neagră?” (Ducas, Istoria turco-bizantină, p. 188;
K. Fleet, Early Turkish naval activities, în „Oriente moderno”, n. s., XX (LXXXI), nr. 1, 2001, p. 135);
în timpul războiului otomano–veneţian, Signoria a fost hotărâtă să cucerească Gallipoli, ca în 1402 şi
1444 (H. İnalcık, The Question of the Closing of the Black Sea under the Ottomans, în „Archeion
Pontou”, XXXV, 1979, p. 81); Murad II dispunea în 1442 de o flotă de 60 de nave la Gallipoli şi între
80 şi 100 de vase uşoare pe Dunăre (H. İnalcık, Imperiul Otoman, p. 67).
lor, a executat la Gallipoli o veritabilă acţiune de comando: el a rupt „palisada” şi a

pătruns în portul interior al amintitei cetăţi, dar, în cele din urmă, a fost constrâns să
se retragă 29 . Obiectivul imediat al acestei incursiuni a fost distrugerea flotei
otomane, deşi capturarea portului şi a cetăţii a fost şi a rămas ţinta prioritară 30 . Cât
de apăsătoare a fost această primejdie pentru conducerea împărăţiei turceşti, reiese
din faptul că Murad a dispus distrugerea turnului edificat cu ajutor genovez la
Lampsaki de sultanul Soliman la începutul secolului pentru a nu fi capturat de
veneţieni 31 .
Guvernul veneţian a încercat să reglementeze diferendul şi pe calea
tratativelor, îmbinate cu ingrediente militare. Astfel, senatul a trimis la 4 aprilie 1424
pe Pietro Loredano, căpitan general al mării, să negocieze cu Murad pacea: să-i
ofere 100.000 sau chiar 200.000 de ducaţi anual, cu condiţia să renunţe la Salonic,
pe care îl posedă veneţienii „et non intendimus dererlinguere”. Pentru a face presiuni
asupra sultanului, ambasadorul avea instrucţiuni să blocheze cu flota pasajul
otomanilor la Gallipoli, să încurajeze rebeliunea unui nepot al sultanului, Ismail, şi
să iniţieze tratative cu beiul din Karaman, Ibrahim 32 .
Un prilej de a pune în dificultate pe sultan s-a ivit pentru republică în acelaşi
timp. Senatul veneţian a ezitat la începutul anului 1424 să dea curs cererii emirului
Giuneid, refugiat la Psili (Ipsili, în regiunea Smirna) cu 3.000 de călăreţi, după ce
pierduse Altoluogo, de a fi transportat împreună cu oamenii săi la Salonic pentru a
lupta împotriva lui Murad. Abia după ce presiunea otomană asupra oraşului, în
Modon şi Coron a crescut şi mai mult, guvernul republicii a dat puteri depline lui
Pietro Loredano să negocieze o alianţă cu Giuneid, dispus să plătească 5.000 de
ducaţi pentru transportul trupei sale Gallipoli. În caz de victorie, se angaja să lase
veneţienilor jumătate din veniturile vamale ale Salonicului împreună cu alte drepturi
asupra oraşului şi, în deplină proprietate, litoralul Mării Egee între amintitul port al
Macedoniei şi Gallipoli. Blocarea lui Giuneid la Psili cu ajutorul galerelor din
Lesbos şi din Chios, închiriate de genovezi lui Murad, şi înfrângerea fiului lui
Giuneid la Akhisar, au decis senatul să-l trimită pe Fantin Michiel, succesorul lui
Pietro Loredano, în fruntea unei flotile la Psili şi la Dardanele pentru a tăia legătura
otomanilor peste Strâmtori, apoi să-l aducă pe emir la Salonic. În instrucţiunile
primite de noul căpitan general al mării în martie 1425, senatul a precizat atitudinea
pe care trebuia să o adopte: cu toate că a prevăzut şi un conflict cu genovezii, aliaţii
lui Murad 33 , senatul nu a abandonat ideea de a ajunge la un acord cu sultanul, fiind
dispus să mărească tributul, cu condiţia ca negustorii republicii să se poată
aproviziona în teritoriile otomane 34 .
Guvernul veneţian a reluat în martie 1425 chestiunea Giuneid şi în
instrucţiunile date lui Fantin Michiel s-au făcut precizări privitoare la atitudinea pe
29
N. Iorga, Notes et extraits, vol. I, pp. 505-506; H. İnalcık, Gelibolu, p. 984.
30
N. Iorga, Geschichte des osmanischen Reiches, vol. I, p. 409; F. Thiriet, Régestes, vol. II, nr. 2189,
nr. 2212; H. İnalcık, Gelibolu, p. 984.
31
Ibidem.
32
N. Iorga, Notes et extraits, vol. I, pp. 363-364; M. M. Alexandrescu–Dersca Bulgaru, op. cit., p. 79.
33
N. Iorga, Notes et extraits, vol. I, p. 396.
34
M. M. Alexandrescu–Dersca Bulgaru, op. cit., p. 79.
care trebuia să o adopte dacă la asediul otoman al cetăţii Psili, unde se afla emirul
Giuneid, participau dinspre mare genovezi: căpitanul urma să-i invite paşnic să se
retragă, arătându-le că Veneţia se afla în relaţii bune cu Genova şi cu aliatul ei,
ducele milanez, şi să-i avertizeze să nu se amestece în războiul pe care republica îl
ducea pentru întreaga creştinătate; dacă nu se vor conforma, vor fi trataţi ca inamici,
aidoma otomanilor; după îndeplinirea acestei misiuni, Fantin Michiel va merge la
Gallipoli, va bloca pasajul turcilor şi va încerca să ajungă la negocieri de pace cu
sultanul 35 .
Această misiune nu a fost dusă la îndeplinire pentru a nu periclita tratativele
concomitente cu Sarugea, subaşâul otoman al cetăţii Gallipoli. Giuneid a fost,
aşadar, lăsat în voia sorţii sau, mai exact, pe mâna genovezilor şi a sultanului. Învins
în 1415 de Mehmed I cu ajutor genovez şi ioanit 36 , fostul emir din Smirna a fost din
nou biruit după zece ani de Murad II tot cu sprijin genovez. Percivalle Pallavicini,
succesorul lui Giovanni Adorno în demnitatea pe care o deţinuse în Noua Focee, l-a
blocat dinspre mare cu trei galere închiriate din Chios, în timp ce 50.000 otomani îl
asediau dinspre uscat pe principele turc, refugiat acum în castelul Psili pe coasta
micrasiatică în dreptul insulei Samos 37 .
Când notarul veneţian Giovanni Bonito s-a dus însă la Adrianopol pentru
confirmarea acordului încheiat cu Sarugea a fost arestat şi azvârlit în închisoare 38 .
Pentru a marca intransigenţa în chestiunea Salonicului, Murad a dispus, de
asemenea, noi incursiuni în teritorii veneţiene: castelanii din Coron şi Modon s-au
plâns în aprilie 1425 lui Fantin Michiel, urmaşul lui Pietro Loredano în funcţia de
căpitan general al mării, de incursiunile de jaf ale otomanilor. S-au luat măsuri de
represalii 39 .
Dificultăţile războiului cu turcii i-a determinat pe veneţieni să încerce o
apropiere de Ungaria, aflată şi ea de la revenirea lui Sigismund de Luxemburg în
1424 la frontul dunărean în căutare de aliaţi împotriva otomanilor. Regele a propus
la sfârşitul lui octombrie 1425 senatului veneţian constituirea unei ligi antiotomane,
oastea ungurească urmând să opereze pe uscat, galerele republicii per mare et
Danubium şi a dat asigurări că nu va face pace separată cu turcii. Guvernul Veneţiei
a răspuns că este gata să blocheze Strâmtorile, când Sigismund va ajunge cu oastea
în preajma lor 40 .
Interesaţi în realizarea unei alianţe ungaro–veneţiene antiotomane au fost şi
bizantinii. Urmând exemplul tatălui său Manuil II, împăratul Ioan VIII Paleologul îşi
35
N. Iorga, Notes et extraits, vol. I, pp. 392-393, p. 396; M. M. Alexandrescu–Dersca Bulgaru, op. cit.,
p. 79.
36
37
Ducas, Istoria turco-bizantină, p. 194; W. Heyd, op. cit., vol. II, p. 279.
38
M. M. Alexandrescu–Dersca Bulgaru, op. cit., pp. 80-81.
39
40
Veneţienii au fost dispuşi, ca în 1396, şi în 1425 să-l sprijine pe Sigismund de Luxemburg, dacă
cruciata se punea în mişcare; ei s-au oferit să blocheze tranzitul turcilor de pe un continent pe altul la
Gallipoli. În anii următori, galere veneţiene au continuat să supravegheze activitatea otomanilor în
Dardanele (N. Iorga, Notes et extraits, vol. I, pp. 409-410, p. 434, p. 490; Ş. Papacostea, Gênes, Venise
et la croisade de Varna, pp. 30-31, p. 35).
oferise încă din anul precedent, 1424, bunele oficii în nădejdea că întreprinderea lor
comună îi va salva patria 41 .
În primii ani ai războiului otomano–veneţian, genovezii şi-au păstrat cursul
politic tradiţional, rămânând şi acum alături de aliaţii ei de dată veche, turcii
osmanlâi. Ei i-au notificat în 1424 lui Sigismund, care încercase să-i atragă în
coaliţia împotriva Porţii că în nici un caz nu vor putea fi determinaţi să ajungă la
duşmănie cu turcii 42 . Într-o scrisoare din 1 februarie a aceluiaşi an, membrii
guvernului genovez şi-au exprimat satisfacţia că un compatriot a obţinut de la sultan
dreptul de a reconstrui fortăreaţa Simiso de pe ţărmul nordic al Asiei Mici 43 . Grija
de a păstra aceste bune relaţii a rămas aceeaşi şi în anii următori: în instrucţiunile
date la 5 mai 1428 de conducerea comunei solului trimis la Murad se preciza că
pentru a evita cheltuielile insuportabile în Levant şi a asigura liniştea locuitorilor din
acele părţi singurul mijloc era de a căută prin orice mijloc menţinerea păcii cu
sultanul 44 .
Opţiune politică a Genovei nu putea să nu altereze raporturile bilaterale ale
celor două republici maritime: guvernul veneţian şi-a avertizat la 10 mai 1425
supuşii aflaţi în Pera să fie cu ochii în patru, pentru că genovezii, aliaţi ai turcilor,
pot deveni periculoşi 45 .
Începând cu anul 1427, influenţa ungurească în nordul Peninsulei Balcanice
a crescut simţitor, simultan cu declanşarea conflictului cu Înalta Poartă, în urma
deschiderii succesiunii la conducerea Serbiei şi a instalării lui Dan II pe tronul Ţării
Româneşti 46 .
Contactele diplomatice între curtea regală din Buda şi Veneţia s-au
intensificat în acest context. Senatul veneţian a răspuns favorabil la 8 octombrie
1428 propunerilor lui Gaspar Schlick, protonotarul lui Sigismund de Luxemburg:
între altele, republica admitea termenul de cinci ani pentru armistiţiu, iar dacă regele
va pleca în persoană împotriva turcilor sau, în absenţa sa, va fi trimisă o armată
puternică ubicumque inter Danubium et Mare, flota veneţiană va păzi Strâmtorile,
Gallipoli şi celelalte, cu condiţia ca senatul să fie avertizat din timp, întrucât galerele
nu pot fi însă ţinute în Strâmtori de la mijlocul lui noiembrie usque per totam
hyemem 47 .
Lucrurile au luat însă o turnură neaşteptată după eşecul lui Sigismund, din
toamna anului 1428, de a redobândi cu mijloace militare cetatea Golubač de pe
malul sârbesc al Dunării, cucerită de curând de turci, întrucât regele Ungariei s-a
41
N. Iorga, Notes et extraits, vol. I, pp. 350-353; Ş. Papacostea, Gênes, Venise et la croisade de Varna,
p. 31.
42
„‹…› quod ulla ratione posset nos inducere in discordiam vel imicitiam cum Turcis” (Archivio di
Stato di Genova, ms. 652, p. 13, apud Ş. Papacostea, Gênes, Venise et la croisade de Varna, p. 33).
43
„‹…› Batistam [sic!] Vayrolum a potentissimo Morat Bei obtinuisse rehedificari posse oppidum
Simisso ‹…›” (N. Bănescu, Archives d’État de Gênes. Officium provisionis Romaniae (I), în „Revue des
études Sud–Est européennes”, IV, nr. 3-4, 1966, p. 576).
44
„‹…› providere omni via de habendo pacem cum Turcho” (N. Iorga, Notes et extraits, vol. I, pp. 471-
472).
45
Ibidem, p. 396.
46
H. İnalcık, Imperiul Otoman, p. 64.
47
N. Iorga, Notes et extraits, vol. I, pp. 504-505.
resemnat să negocieze un armistiţiu pe trei ani cu turcii. Gheorghe (Đorđe)

Branković a fost recunoscut conducător al statului, care va îndeplini funcţia de
tampon între ungurii din Belgrad şi otomanii din Golubač 48 . Închiderea frontului de
la Dunăre, consacrată prin acest acord, care a făcut caducă înţelegerea similară cu
Veneţia 49 , a fost de fapt o încercare a lui Sigismund de a face din nevoie virtute,
anume pentru a se putea întoarce cu toată greutatea împotriva regelui Poloniei,
Vladislav Iagello, şi a îl constrângă să procedeze la desfiinţarea şi împărţirea
Moldovei, potrivit tratatului de la Lublau 50 . Deşi a promis conducerii republicii Sf.
Marcu în 1425 că nu va încheia o pace separată cu sultanul 51 , monarhul de la Buda a
calculat cu satisfacţie că retragerea Ungariei din războiul cu otomanii va îngădui
Porţii să se prăvălească cu toată forţa asupra Veneţiei, a cărei litigiu cu coroana Sf.
Ştefan pentru coasta dalmată nu reuşise să-l tranşeze favorabil numai cu puterile
statului său 52 .
Socotelile lui Sigismund de Luxemburg în această privinţă au fost corecte:
contribuţia sa la trecerea Salonicului din proprietate veneţiană în patrimoniul Porţii
în 1430 este de netăgăduit.
Obstinaţia cu care Murad II a râvnit Salonicul – în contrast izbitor cu
politica sa paşnică faţă de Constantinopol după 1422 – este dovedită de vigoarea şi
de perseverenţa campaniilor împotriva marelui oraş–port al Macedoniei.
Raguzanii l-au anunţat pe Sigismund de Luxemburg la 8 iunie 1427 că 50 de
fuste seu galee et galeotte au părăsit Gallipoli şi s-au îndreptat spre Salonic 53 . La 4
aprilie din anul următor, senatul veneţian a luat măsuri pentru apărarea insulei
Negroponte şi a Salonicului, deoarece se aflase de potenti armata Turchi, care a
descins de curând ad partes Nigropontis. Flota trimisă de sultan număra, într-adevăr,
trà galie e galiote, da LXV in suxo 54 . Conducerea republicii a trimis apoi, la 15 mai
1429, o escadră în Strâmtori ca să taie turcilor passum Constantinopolis et passum
Galipolis, simul et semel pentru a-l constrânge pe sultan la pace. Sultanul se îndrepta
în acest timp spre Salonic cu o flotă puternică 55 . La 1 august 1429 a avut loc o
bătălie sângeroasă între turci şi veneţienii la Gallipoli, două vase fiind capturate de
turci. În noiembrie senatul a luat măsuri suplimentare pentru securitatea
bastimentelor 56 .
48
E. de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. I/2, 1346-1450, publicate de N.
Densuşianu, Bucureşti, 1890, pp. 551-552, pp. 556-557; H. İnalcık, Imperiul Otoman, p. 64.
49
Armistiţiu încheiat de Sigismund de Luxemburg cu Veneţia la 8 septembrie 1428 era valabil doar
până în aprilie 1429 (Diplomatarium relationum Reipublicae Ragusanae cum Rregno Hungariae, ed. J.
Gelcich, L. Thallóczy, Budapesta, 1887, p. 331; Deutsche Reichstagsakten unter Kaiser Sigmund, 4.
Abteilung: 1431-1433, ed. H. Herre, Gotha, 1905 (Deutsche Reichstagsakten, X), p. 114).
50
Vezi mai sus; Codex epistolaris Vitoldi Magni Ducis Lithuaniae, 1376-1430, ed. A. Prochaska,
Cracoviae, 1892 (=Monumenta medii aevi historica res gestas poloniae illustrantia, VI), pp. 818-819; V.
Ciocîltan, Raporturi moldo–lituaniene (1420-1429), în Românii în istoria universală, vol. III/1, Iaşi,
1988, p. 141.
51
Vezi mai sus.
52
V. Ciocîltan, Raporturi moldo–lituaniene, p. 141.
53
Deutsche Reichstagsakten unter Kaiser Sigmund, p. 324.
54
55
Ibidem, pp. 490-491.
56
Toate aceste operaţiuni, ofensive şi defensive, ale Veneţiei au fost în cele din
urmă zadarnice: turcii a cucerit Salonicul la 29 martie 143057 .
Emisarii republicii au ajuns după trei luni, la 7 iulie, la un acord de pace cu
Hamza-beg, care a fost confirmat la 4 septembrie de Murad II cu următoarele
stipulaţii de bază: în schimbul Salonicului, otomanii vor respecta posesiunile
veneţiene, precum Lepanto şi oraşele din Albania, pentru care veneţienii vor plăti
însă tribut; negustorilor veneţieni li se recunoştea dreptul de a face comerţ în
imperiul otoman; Signoria renunţa la clauza impusă navelor de război otomane de a
nu ieşi în Marea Egee 58 .
Acest acord nu a fost în măsură să asigure stabilitatea în regiune.
∗
În aprilie 1431, Genova, dependentă la această dată de ducatul de Milano, a
fost atrasă în conflictul acestuia cu Veneţia. Silită să declare la 8 ale lunii război
rivalei ei tradiţionale, Republica Ligură şi-a avertizat coloniile orientale asupra
primejdiei unei noi confruntări cu Veneţia şi le-a transmis ordinul de a adopta măsuri
de apărare corespunzătoare 59 .
Veneţienii i-au atacat în apele lor teritoriale pe genovezi, unde au obţinut o
victorie la 8 august 1431 şi tot în aceeaşi lună senatul a decis să îndrume o flotă spre
insula Chios, poziţie cheie a Comunei Ligure în regiune. Corpul expediţionar
veneţian a început asaltul în noiembrie. Teama că genovezii din insulă nu vor fi
capabili nici cu ajutorul compatrioţilor din Pera să facă faţă forţelor superioare ale
adversarilor, a inspirat guvernului din metropolă hotărârea de a apela la aliaţii
încercaţi, care erau turcii otomani: la 31 octombrie 1431, autorităţile din Genova au
adresat un apel solemn în acest sens sultanului Murad II 60 .
Scrisoarea începe prin evocarea legăturii strânse dintre republică şi coloniile
ei răsăritene cu bunicul şi tatăl sultanului, Baiazid I şi Mehmed I, precum şi cu
înaintaşii acestora. Este înfăţişată apoi primejdia generată de noua fază a agresivităţii
veneţienilor, manifestată îndeosebi prin intenţia lor de a reconstrui fortificaţiile în
insula Tenedos şi de a lua cu asalt poziţiile genoveze din Orient. Metropola,
precizează în continuare mesajul adresat lui Murad II, a început pregătirile pentru a
trimite o forţă navală puternică în ajutorul coloniilor ei, dar, întrucât stăpânirile
sultanului se aflau în vecinătatea aşezărilor genoveze ameninţate de veneţieni,
conducerea Genovei solicită suveranului otoman să acorde sprijin militar şi furnituri
57
M. M. Alexandrescu–Dersca Bulgaru, op. cit., p. 82.
58
Ibidem, p. 83; An economic and social history of the Ottoman Empire, vol. I, 1300-1600, vol. editat
de H. İnalcık şi D. Quataert, Cambridge (Mass.), 1994, p. 194.
59
Pentru geneza şi evoluţia războiului, vezi Virginia Vasiliu, Sur la seigneurie de „Teodoro” en Crimee
au XVe siècle, în „Mélanges de l’École roumaine en France”, IX, 1929, pp. 301-306 şi Fr. Dupuigrenet
Desrousilles, Vénitiens et Génois à Constantiople et en mer Noire d’après une lettre de Martino de
Mosto, baile à Constantinople, au baile et au conseillers de Negropont, în „Cahiers du mond russe et
soviétiques”, XX, nr. 1, 1979, pp. 111-122; Ş. Papacostea, Genovezi şi otomani în 1431-1434. Din
istoria unei alianţe, în Istorie şi diplomaţie în relaţiile internaţionale. Omagiu istoricului Tahsin Gemil,
Constanţa, 2003, p. 92.
60
Textul scrisorii editat în N. Iorga, Notes et extraits, vol. I, pp. 546-547; Ş. Papacostea, Genovezi şi
otomani în 1431-1434, p. 92.
de alimente conaţionalilor lor aflaţi în primejdie. Cunoscându-i puterea, amplissimas

vires imperii vestri, guvernul genovez avea convingerea că sultanul îi putea ajuta
doar „cu puţină trudă”. Mai cu seamă îngrijorătoare era perspectiva edificării
fortificaţiilor veneţiene la Tenedos, tot atât de periculoase pentru posesiunile
genoveze, cât şi pentru puterea otomană. Navele genoveze, adaugă textul, au primit
ordinul să stea la dispoziţia sultanului pentru a conjura această ameninţare. În
concluzie, autorităţile conducătoare ale statului genovez recomandă „protecţiei” sale
acele aşezări „oricum ar evolua situaţia” şi îi anunţă sosirea unui trimis special,
însărcinat să-i comunice informaţii pe care nu s-au încumetat să le aştearnă pe
hârtie 61 .
Fidel pactului încheiat de predecesorii săi cu genovezii, probabil înnoit sau
recunoscut de el însuşi, Murad II a răspuns fără întârziere chemării aliaţilor săi
genovezi 62 . Indiferent dacă a recurs la forţă sau doar la ameninţarea cu forţa, efectele
nu s-au lăsat aşteptate: la începutul anului 1432 veneţienii au abandonat asediul
Chiosului, fără să renunţe însă la intenţia de a submina în continuare poziţiile
orientale ale Genovei 63 .
În noua etapă a înfruntării, veneţienii şi-au concentrat eforturile în regiunea
Strâmtorilor şi în Marea Neagră. Acum însă, intervenţia otomană în favoarea
genovezilor s-a dovedit încă mai însemnată decât în 1431. Un izvor german din
martie 1432 a consemnat astfel rezultatul unei ciocniri navale otomano–veneţiene:
„Turcii au scufundat multe galere şi nave ale veneţienilor în mare”, informaţie
urmată de ştirea „redobândirii” insulei Chios de către genovezi 64 . Luptele între cele
două talasocraţii rivale au continuat la Bosfor în cursul anului1432, fără rezultat
decisiv 65 .
La începutul anului 1433 s-a petrecut în Crimeea un eveniment care a
ameninţat să ruineze întregul sistem pontic genovez. Incitat de veneţieni încă din
anul precedent şi sprijinit de tătarii din regiune, principele de Mangup a smuls
controlului genovez portul Cembalo, pierdere percepută de coloniştii din Caffa ca
pericol de moarte pentru interesele strategice şi comerciale ale comunei. Spiritul de
revoltă s-a extins şi la alte puteri pontice. Trapezuntul, Bizanţul şi, în cele din urmă,
Moldova au încercat să folosească impasul grav în care se aflau genovezii pentru a
recupera de la ei măcar o parte din beneficiile comerciale, mult diminuate de
privilegiile acordate de voie sau de nevoie oaspeţilor liguri. Şi în această nouă
situaţie, sultanul i-a susţinut activ pe aliaţii săi genovezi: intervenţia flotei otomane a
fost acum salutară 66 .
61
Ibidem, pp. 92-93.
62
63
Ş. Papacostea, Genovezi şi otomani în 1431-1434, p. 93.
64
K. Forstreuter, Die Berichte der Generalprokuratoren des Deutschen ordens an der Kurie, vol. IV,
1429-1436, 1. Halbband: 1429-1432, Göttingen, 1973, p. 425; genovezii înşişi au înregistrat în aceeaşi
vreme ştirea scufundării unor vase veneţiene de către turci (Ş. Papacostea, Genovezi şi otomani în
1431-1434, pp. 93-94).
65
Ibidem, p. 94.
66
Idem, Une révolte antigénoise en mer Noire et la riposte de Gênes (1433-1434), în idem, La mer
Noire, carrefour des grandes routes intercontinentales, pp. 285-290, idem, Genovezi şi otomani în
1431-1434, p. 94.
Împotriva Bizanţului, care, încurajat de evenimentele din Crimeea, s-a

angajat deschis în acţiunea antigenoveză, turcii au organizat o acţiune navală la
Constantinopol, coordonată cu o conjuraţie antiimperială a unor elemente de la
periferia capitalei. Revolta a eşuat şi, împreună cu ea, lovitura navală pregătită de
Murad II 67 .
De la Constantinopol însă escadra otomană s-a îndreptat din ordinul
sultanului spre Marea Neagră 68 . O relatare mai amănunţită, care a surprins direcţiile
multiple şi amploarea acţiunii, a lăsat Laonic Chalcocondil: „Dar Amurat a trimis
după aceea trireme asupra Colchidei [=Trapezunt] ca să pustiească ţara şi să
robească oraşul, dacă o să poată, şi să se abată pe la Goţia [=principatul de Mangup]
şi, oriunde ar acosta, să debarce şi să prade ţara. Şi triremele plecând au debarcat în
pământul Colchidei şi, în cale când au ajuns la goţi, au prădat ţara şi au făcut robi nu
puţini. La întoarcere însă, flota a fost apucată de o furtună puternică şi, vântul de
nord bătând, a dus triremele spre Asia pe la Heraclea Pontică şi, duse de vânt, unele
dintre ele s-au prăpădit şi au avut de îndurat o nenorocire ca aceasta” 69 .
Desigur, intervenţia flotei turceşti în favoarea genovezilor nu a fost factorul
decisiv care a permis republicii să-şi salveze poziţiile pontice şi egeene în anii 1431-
1434. Meritul principal a revenit în această privinţă marelui efort naval întreprins în
cursul anului 1434, efort care, restaurând controlul Caffei asupra aşezării de la
Cembalo, a înlăturat primejdia cea mai gravă pentru hegemonia comercială
genoveză în nord-vestul Mării Negre. Dar, în aşteptarea acestei acţiuni de mari
proporţii a cărei organizare cerea timp, intervenţia flotei turceşti a redus presiunea
exercitată de adversarii Genovei asupra aşezărilor ei din Strâmtori şi din Marea
Neagră. Însăşi înclinarea puterii otomane de parte genovezilor, după cum o
recunoşteau chiar aceştia, a influenţat în favoarea lor evoluţia situaţiei. Înlesnind
genovezilor încă o dată apărarea cu succes a intereselor lor în spaţiul egeano-pontic,
alianţa otomană şi-a dovedit eficacitatea. Zece ani mai târziu, genovezii s-au achitat
de datoria contractată, sprijinind lupta sultanului în situaţia critică în care s-a aflat în
1444, în timpul ofensivei forţelor creştine, încheiată cu dezastrul de la Varna 70 .
∗
Uniunea de la Florenţa a creat cadrul spiritual favorabil relansării cruciadei.
Victorii dobândite de Iancu de Hunedoara asupra turcilor au în 1442 şi 1443 au
apropiat din nou pe veneţieni de forţele creştine care se pregăteau să-i izgonească pe
turci din Europa 71 .
67
68
O cronică veneţiană a consemnat: „‹…› et ando a Mar Mazor, verso Trebisonda, per veder di far
danni in quelle bande, comme li fu commesso dal suo signore” (N. Iorga, Notes et extraits, vol. I, p.
560; Ş. Papacostea, Genovezi şi otomani în 1431-1434, p. 94).
69
L. Chalcocondil, Expuneri istorice, ed. V. Grecu, Bucureşti, 1958, p. 158; Ş. Papacostea, Genovezi şi
otomani în 1431-1434, p. 94.
70
Ibidem, p. 95.
71
Fr. Pall, Le condizioni e gli echi internazionali della lotta antiottomana del 1442-1443, condotta da
Giovanni di Hunedoara, în „Revue des études Sud–Est européennes”, III, nr. 3-4, 1965, pp. 433-463;
M. M. Alexandrescu–Dersca Bulgaru, op. cit., pp. 75-92; Ş. Papacostea, Gênes, Venise et la croisade de
Varna, p. 31.
După cucerirea Salonicului în 1430, politica otomană în nordul Peninsulei

Balcanice a devenit din nou activă şi s-a soldat cu campanii dincoace de Dunăre în
1432 şi 1438. După această din urmă lovitură împotriva Ungariei, Murad II a
declarat în 1439 despotatul Serbiei provincie otomană, iar în anul următor au
încercat fără succes să-i alunge pe unguri din Belgrad şi să cucerească oraşul 72 .
Iancu de Hunedoara i-a învins în 1441 şi 1442 pe invadatorii rumelioţi în
Transilvania şi în Ţara Românească, iar în anul următor armata ungurească aflată
sub comanda sa a trecut Dunărea şi a înaintat până la Munţii Balcani, stârnind panică
în rândul adversarilor săi otomani. Profitând de ocazie, karamanizii au ocupat
teritoriul fostului principat Hamid. Angajat pe două fronturi, Murad a devenit
conciliant şi a semnat la Adrianopol un acord de pace cu Ungaria la 12 iunie 1444.
Vladislav, regele ungar, şi despotul Serbiei au ratificat tratatul la Szeged. Turcii au
admis restaurarea despotatului sârbesc ca stat, iar ungurii s-au angajat să nu treacă
Dunărea şi să nu emită pretenţii asupra Bulgariei 73 .
Revenit în aceeaşi vară în Anatolia, sultanul a încheiat şi cu beiul de
Karaman un tratat la Yenişehir, prin care a renunţat la pretenţiile asupra beilicului de
Hamid 74 .
Conducătorii forţelor creştine nu au respectat însă înţelegerea încheiată. În
timp ce cruciaţii avansau în interiorul Peninsulei Balcanice în direcţia
Constantinopolului, grosul forţelor otomane în frunte cu sultanul se aflau blocate în
Anatolia de flota creştină care luase poziţii în Dardanele 75 . Incapabile să folosească
pasajul obişnuit de la Gallipoli, Murad II şi-a îndreptat trupele spre Bosfor, unde
ostilitatea Bizanţului se profila ca impediment major al trecerii în Europa. În lipsa
unei flote capabile să se măsoare cu forţele navale ale adversarilor, sultanul părea
condamnat să asiste neputincios la avansul armatei cruciate, pe care puţinele trupe
otomane lăsate în Rumelia după ce marea armată a trecut în Asia Mică pentru a-l
combate pe beiul de Karaman nu puteau să-l stăvilească. În acest moment atât de
critic pentru puterea turcească a intervenit providenţa întruchipată de genovezii din
Pera, care i-au sărit în ajutor sultanului şi l-au scos din gravul impas în care se afla:
ei au transferat oastea otomană din Asia Mică în Europa 76 .
Alianţa dintre coloniştii liguri şi Înalta Poartă a continuat în mod obişnuit şi
în anii care au precedat actul de „înaltă trădare” a creştinătăţii. În 1437, o companie
compusă exclusiv din genovezi, a arendat minele de alaun din Asia Mică, din Grecia
şi din Lebos, fapt care a pus-o în contact nemijlocit cu Murad II 77 . Într-o scrisoare a
bailului veneţian din Negroponte din 17 octombrie 1441 către căpitanul din Creta se
comunica un fapt extrem de caracteristic pentru colaborarea otomano–genoveză pe
multiple planuri: la vasele care însoţeau galerele comerciale pentru a trece de
72
73
Ibidem.
74
Ibidem.
75
În 1444, papa Eugeniu IV a trimis în Strâmtori o flotă, compusă, potrivit raportului unui pelerin
anonim din Augsburg, care se afla atunci la faţa locului, din şase galere din Veneţia, patru din Candia,
două din Negroponte şi şase ale împăratului bizantin (W. Heyd, op. cit., vol. II, p. 286, nota 2).
76
Ş. Papacostea, Gênes, Venise et la croisade de Varna, pp. 27-28.
77
Gallipoli, anume la Lampsaki, au venit trei bărci otomane „nelle qual in prima fò
uno Zenovese renegado, al qual à nome Manco, que al presente l’è amiragio del
Galipoli” 78 . Consecvent cu atitudinea sa fundamentală, guvernul Genovei s-a opus
în 1442 proiectelor de cruciadă ale papei Eugeniu IV 79 .
Cea mai de seamă mărturie în această privinţă „păcatului” comis de
genovezi în 1444 aparţine lui Waleran de Wavrin, comandantul escadrei burgunde
aflate în vara anului amintit în Strâmtori. Detaşându-se de flota creştină însărcinată
cu paza „vadului” de la Gallipoli, „qui estoit le principal passage des Turcs”, Wavrin
s-a deplasat cu patru mari bastimente au passage garder, adică pentru a-l împiedica
pe sultan să treacă peste Bosfor numeroasele efective concentrate pe ţărmul
anatolian, după ce încercase zadarnic să le transfere pe la Gallipoli 80 . Peroţii, care
„voulaient en tout favoriser le Turq à leur puvoir”, au început prin a asigura legătura
între Murad II şi slabul contingent otoman de pe coasta europeană, apoi i-au
procurat piese de artilerie cu care să bombardeze vasele cruciaţilor care încercau să-l
împiedice să treacă Strâmtoarea; în sfârşit, fapt extrem de grav, i-au furnizat
ambarcaţiunile care au transbordat forţele terestre ale sultanului în Europa 81 .
Waleran de Wavrin nu este singurul care a înregistrat iniţiativa genovezilor
cu urmări fatale pentru întreprinderea cruciată. Prefăcându-se că nu poate să creadă
versiunea acestei trădări atât de abominabile a cauzei creştinătăţii, papa Pius II a
consemnat însă fapta. Potrivit zvonurilor care i-au parvenit, Murad a reuşi să-şi
treacă trupele în Europa „non sine magna Januensium infamia”, deoarece, concret,
„et quaedam Januensium naves praebuisse transitum illis”. Pentru acest act josnic,
sultanul i-a răsplătit cât se poate de generos pe peroţi: un ban de aur pentru fiecare
turc trecut din Asia Mică în Europa 82 . O sursă otomană pare să confirme ajutorul dat
lui Murad de „frânci”, care în cazul dat nu pot fi decât genovezii 83 . Ea a fost preluată
ca atare de cei dintâi istorici occidentali ai imperiului otoman 84 . Urmaşii lor moderni
nu au pus la îndoială implicarea decisivă a genovezilor de partea marilor duşmani ai
creştinătăţii 85 .
78
N. Iorga, Notes et extraits, vol. III, pp. 75-76.
79
W. Heyd, op. cit., vol. II, p. 285, nota 6.
80
N. Iorga, Cronica lui Wavrin şi românii, în „Buletinul Comisiei Istorice a României”, IV, 1927, p. 85;
Ş. Papacostea, Gênes, Venise et la croisade de Varna, p. 28.
81
N. Iorga, Cronica lui Wavrin, p. 88, p. 90; Ş. Papacostea, Gênes, Venise et la croisade de Varna, p.
28.
82
„Tantum potuit Genuensium inexplebilis avaritia, quae pro his, quos transfretaverat a Turcis
septuaginta millia aureorum percepit” (Aeneae Sylvii Pii Pontificis Epistolarul liber primus, în idem,
Opera quae extant omnia, Basileae, 1551, p. 565); vezi L. M. Tocci, Ottaviano Ubaldini della Carda e
una inedita testimonianza sulla battaglia di Varna (1444), extras din Mélanges Eugène Tisserant, vol.
VII, Città del Vaticano, 1964, pp. 124-124, pp. 97-130; Ş. Papacostea, Gênes, Venise et la croisade de
Varna, p. 29.
83
F. Babinger, Die frühosmanischen Jahrbücher des Urudsch, Hannover, 1926, p. 55, p. 111; Ş.
Papacostea, Gênes, Venise et la croisade de Varna, p. 29, nota 5.
84
Între alţii de Hans Löwenklau (J. Leunclavii, Annales Sultanorum, Venetia, 1729, col 256; Ş.
Papacostea, Gênes, Venise et la croisade de Varna, p. 29).
85
N. Iorga, Dardanelele. Amintiri istorice, extras din „Analele Academiei Române. Memoriile
Secţiunii Istorice”, s. II, t. XXXVII, 1915, p. 16 (în extras); W. Heyd, op. cit., vol. II, p. 286; Die Vita
(menaqibname) des Schejch Bedr ed-din Mahmud, gen. Ibn Qadi Samauna von Chalil b. Isma`il b.
Perspectiva instalării veneţienilor la Gallipoli în 1444 era pentru genovezi

inacceptabilă: Genova nu riscase în secolul al XIV-lea un război pe viaţă şi pe
moarte ca să-i împiedice pe rivali să ocupe Tenedosul, poziţie-cheie la intrarea în
Dardanele pentru a le permite acum să controleze navigaţia prin Strâmtori dintr-o
poziţie încă mai favorabilă. Pentru negustorii liguri din Romania stăpânirea
turcească la Gallipoli era răul cel mai mic, care contribuia la menţinerea unui
echilibru de forţe în Strâmtori convenabil lor, echilibru pe care Genova singură nu
avea mijloace să-l întreţină. Dependenţi, aşadar, existenţial de Înalta Poartă,
genovezii nu au ezitat în 1444 să se pună încă o dată, cu toate inconvenientele, în
serviciul sultanului. Ei au făcut-o primordial nu pentru bănuţii de aur primiţi pentru
„trădare” in modum Jude, după cum aprecia papa Pius II, ci pentru a se opune noii
încercări a Veneţiei de a se instala la Gallipoli 86 .
Succesul campaniei conduse de Iancu de Hunedoara în 1443 şi perspectivele
încă mai favorabile pe care le-a deschis pentru anul următor au determinat guvernul
veneţian să renunţe la ezitările sale şi să spere că, pe lângă înlăturarea presiunii
turceşti asupra stăpânirilor sale, va izbuti să-şi sporească numărul posesiunilor, la loc
de frunte situându-se Gallipoli. Dogele Francesco Foscarini a comunicat la 6
februarie 1444 comandantului flotei pe care se pregătea să-l trimită în Strâmtori
ordinul de a accepta eventuala oferta a locuitorilor din Gallipoli de a se pune sub
protecţia Veneţiei, dar că trebuia să-i anunţe că această luare în posesie se făcea „in
nomine Serenissimi Regis Hungarie et Polonie” 87 . O lună mai târziu, veneţienii l-au
înştiinţat pe legatul papal Giuliano Cesarini că fuseseră informaţi despre bunăvoinţa
sa faţă de republică în chestiunea Gallipoli 88 . La începutul lunii iulie 1444, Gallipoli
figura alături de Salonic şi de alte locuri printre revendicările oficiale ale Veneţiei 89 .
Nu sunt motive de îndoială că cererea Serenissimei a fost acceptată de cardinal şi de
curia papală 90 .
Murad II a abdicat în 1444 din proprie iniţiativă în favoare fiului său
Mehmed cu scopul de a-i uşura începutul domniei, care se dovedise – după cum
Schejch Bedr ed-din Mahmud, I. Teil: Urtext nach der einzig erhaltenen Handschrift im Revolutions-
Museum zu Istanbul (Sammlung Muallim Cevdet Nr. 228), ed. F. Babinger, Leipzig, 1943, p. 63; Fr.
Pall, Un moment décisif de l’histoire du Sud-Est européen: la croisade de Varna (1444), în „Balcania”,
VII, 1944, pp. 116-117; F. Babinger, Maometto il Conquistatore e il suo tempo, Torino, 1957, p. 73 care
nu exclude şi participarea unor nave veneţiene la această operaţie; G. Pistarino, Chio dei Genovesi,
Spoleto, 1970 („Studi Medievali”, X, nr. 1, 1969), p. 58; C. Manfroni, Le relazioni fra Genova,
l’Impero Bizantino e i Turchi, în „Atti della Società Ligure di Storia Patria”, XXVIII, nr. 3, 1989, p.
735; Ş. Papacostea, Gênes, Venise et la croisade de Varna, p. 29.
86
F. Thiriet, Régestes, vol. III, Paris, 1961, nr. 2656 (5 iulie 1444); Fr. Pall, Le condizioni e gli echi
internazionali, p. 462; Ş. Papacostea, Gênes, Venise et la croisade de Varna, p. 36.
87
A. Cieszkowski, Fontes rerum polonicarum e tabulario Reipublicae Venetae, series I, fasc. 2 (acta
Vlasislao Jagellonide regnante), Posnaniae, 1890, p. 74; D. Caccamo, Eugenio IV e la crociata di
Varna, în „Archivio della Società Romana di Storia Patria”, IIIa serie, LXXVII, nr. 1-4, 1954, pp. 70-
71; Ş. Papacostea, Gênes, Venise et la croisade de Varna, p. 36.
88
„‹…› in factis Gallipoli” (D. Caccamo, op. cit., p. 80); Ş. Papacostea, Gênes, Venise et la croisade de
Varna, p. 36.
89
„‹…› et quod haberemus Gallipoli et Salonicum ac de aliis terris Grecie ‹…› si Teucri expellentur de
Grecia” (D. Caccamo, op. cit., p. 111); Ş. Papacostea, Gênes, Venise et la croisade de Varna, p. 36.
90
Ibidem.
arăta experienţa deceniilor precedente – o încercare dificilă şi riscantă pentru

majoritatea precursorilor săi 91 . Doritori să profite de vârsta necoaptă a noului sultan,
care avea doar 12 ani, papa şi împăratul Bizanţului au încurajat partida războinică
din Ungaria, care, într-adevăr, l-a convins pe rege să declare pacea încheiată cu turcii
nulă şi neavenită şi să reînceapă ostilităţile. Foştii dinaşti din Rumelia s-au asociat
fără rezerve acestei întreprinderi. În toiul crizei, Murad a fost rechemat din Anatolia
şi a întâlnit oastea ungaro–munteană la Varna în 10 noiembrie 1444. „Victoria
otomană a hotărât soarta Balcanilor şi a imperiului bizantin” 92 .
Murad şi-a început al doilea sultanat în 1446 în campanii menite să supună
pe vasalii balcanici răsculaţi în 1444. Cea dintâi intervenţie, în 1446, a fost
împotriva despotului Moreei, apoi, în 1448 şi 1450, împotriva conducătorului
albanezilor, Gheorghe Castriota, cunoscut şi ca Iskender beg 93 .
După o luptă violentă la Kosovo, Murad II a pus capăt ultimei tentative
ofensive de pătrundere în Balcani a lui Iancu de Hunedoara 94 .
Când a murit, la 3 februarie 1451, Murad II a lăsat imperiul otoman deplin
refăcut după lovitura din 1402 95 .
Bucureşti-Galaţi
91
F. Babinger, Von Amurath zu Amurath. Vor- und Nachspiel der Schlacht bei Varna 1444, în „Oriens”,
III, 1950, passim; reîntronarea propriu-zisă a lui Murad II a avut loc în mai 1446 (H. İnalcık, Imperiul
Otoman, p. 66).
92
Ibidem; otomanii au folosit în această bătălia de la Varna muschete (ibidem, p. 67).
93
Ibidem, p. 66.
94
Ibidem; C. Mureşan, Iancu de Hunedoara, Bucureşti, 1968, p. 48.
95
Cristian Nicolae APETREI
ANEXELE GOSPODĂREŞTI ALE REŞEDINŢELOR BOIEREŞTI

DIN ŢĂRILE ROMÂNE (SECOLELE XIV–XVI)
The utilitarian-household enlargements of the nobiliary residences from the

Romanian Countries (14th-16th centuries)
Abstract: The paper tries to reconstruct, from a functional and

constructive point of view, the structure of the utilitarian–household
enlargements found in the ensemble of the Romanian nobiliary residences.
Studied from an analytic perspective, this type of constructions proved to be very
diverse from a functional point of view. It contains kitchens, stables, storage
places, houses for the personnel and different industrial installations. In the
majority of cases, the information on these enlargements comes from written
sources, which very rarely insist on the constructive details. The archaeological
researches can provide us with much more information, but the number of sites
which offered significant data in this sense is yet rather limited. Nevertheless,
the few cases investigated so far have allowed the author to outline a few
constructive features for each of the utilitarian-household enlargements.
Keywords: Wallachia, Moldavia, nobiliary residences, medieval

archaeology, utilitarian-household enlargements.
*
Reşedinţele boiereşti din spaţiul românesc extracarpatic, asemenea tuturor
celorlalte reşedinţe nobiliare europene, aveau aspectul unor ansambluri de clădiri
grupate în jurul locuinţelor propriu-zise, în alcătuirea cărora trebuiau să se găsească
diverse tipuri de anexe gospodăreşti menite să satisfacă necesităţile zilnice ale
familiilor rezidente. Izvoarele scrise subsumează uneori aceste anexe termenului
colectiv OÉ»´ÀÁO (acareturi) 1 , alteori însă le indică individual, textele aflate în
această din urmă situaţie alcătuind de fapt unica sursă de informaţii privitoare la
specificul lor funcţional. Utilizarea izvoarelor scrise pentru cunoaşterea acestui tip
de obiective are totuşi o eficienţă limitată, întrucât de cele mai multe ori informaţia
pusă la dispoziţie vizează doar dimensiunea funcţională, în vreme ce amănuntele
referitoare la structurile lor constructive sunt, de regulă, trecute sub tăcere.
1
Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, vol. V, vol. întocmit de Damaschin Mioc şi
Marieta Adam Chiper, Bucureşti, 1983, p. 19, nr. 15 (în continuare DRH); Documente privind istoria
României, B. Ţara Românească, veacul XVI, vol. V, p. 250, nr. 262 (în continuare DIR).
60 Cristian Nicolae APETREI
Încercarea de a reconstitui înfăţişarea acestor spaţii şi clădiri utilitar–

gospodăreşti este, aşadar, un demers care se poate baza numai pe datele furnizate de
arheologie şi, în mod special, pe cele ale investigaţiilor cu caracter sistematic. Din
păcate, însă, numărul cercetărilor întreprinse în cadrul reşedinţelor boiereşti este
relativ redus, iar ponderea cercetărilor sistematice este şi mai redusă. Consecinţa
directă a acestei stări de fapt este aceea că din totalul siturilor intrate în atenţia
arheologilor numai în trei (cele la Giuleşti, jud. Suceava 2 , Liteni, jud. Suceava 3 , şi
Cernica, jud. Ilfov 4 ) au fost deocamdată identificate vestigii ale unor anexe
gospodăreşti. Problema transcende, de altfel, limitele stricte ale studiului
reşedinţelor boiereşti, ea fiind prezentă şi în cazul altor tipuri de situri arheologice 5 .
Trebuie menţionată totuşi şi o posibilă justificare obiectivă pentru această
insuficienţă a izvoarelor arheologice, neajuns care se leagă de însăşi structura
constructivă a anexelor avute în vedere: dat fiind faptul că în marea lor majoritate
acestea trebuie să fi fost construcţii uşoare, ridicate din lemn, este de crezut că, de
cele multe ori, ele au lăsat urme materiale puţin consistente, dificil de cercetat pe
cale arheologică.
Bucătăria. Una dintre cele mai importante anexe este bucătăria, o

componentă funcţională a reşedinţei boiereşti la cunoaşterea căreia contribuie atât
izvoarele arheologice, cât şi documentele interne de cancelarie. Cercetările
arheologice întreprinse până în prezent îngăduie evidenţierea a două soluţii de
aşezare a bucătăriei în raport cu corpul locuinţei. O primă variantă este aceea a
amplasării celor două componente în locuri diferite, soluţia constructivă adoptată
fiind una pragmatică, dacă avem în vedere riscul de declanşare a incendiilor pe care
îl presupunea acest gen de spaţiu funcţional. Cea de-a doua variantă presupunea
ignorarea acestei măsuri de precauţie, amenajarea spaţiului pentru prepararea hranei
fiind făcută în acelaşi corp de clădire în care se regăseau camerele de locuit ale
familiei boiereşti.
Din punct de vedere arheologic, separarea spaţiului afectat preparării hranei
de locuinţa propriu-zisă ne este demonstrată de cercetările întreprinse la reşedinţele
de la Giuleşti şi Cernica, în cazul cărora bucătăriile au fost amenajate sub forma
unor complexe de vetre şi cuptoare plasate la mică distanţă de principalele
componente civile ale celor două complexe.
2
Lia Bătrâna, Octav Monoranu, Adrian Bătrâna, Cercetările arheologice din cuprinsul reşedinţei
feudale de la Giuleşti, com. Boroaia, jud. Suceava, în „Cercetări arheologice”, VII, 1984, pp. 155-158.
3
Mircea D. Matei, Emil I. Emandi, Octav Monoranu, Cercetări arheologice privind habitatul medieval
rural din bazinul superior al Şomuzului Mare şi al Moldovei (secolele XIV–XVII), Suceava, 1982, pp.
43-89, pp. 51-62.
4
Gh. Cantacuzino, Unele probleme istorice privind aşezările medievale muntene în lumina cercetărilor
arheologice de la Cernica, în „Studii şi cercetări de istorie veche”, XIV, nr. 2, 1963, pp. 366-370.
5
Material concludent pentru decelarea unor tipologii constructive au furnizat până în prezent doar
şantierele arheologice de la Baia şi Orhei; a se vedea Eugenia Neamţu, Vasile Neamţu, Stela Cheptea,
Oraşul medieval Baia în secolele XIV–XVII, vol. II, Cercetările arheologice din anii 1977-1980, Iaşi,
1984, pp. 42-44; Pavel Bârnea, Tatiana Reaboi, Anexele gospodăreşti de la Orheiul Vechi din secolul al
XV-lea şi de la începutul secolului al XVI-lea, în „Arheologia medievală”, III, 2000, pp. 85-87.
Anexele gospodăreşti ale reşedinţelor boiereşti din Ţările Române (sec. XIV–XVI) 61
La Giuleşti, în zona în care se bănuieşte că s-a aflat locuinţa boierească şi

anexele sale, respectiv la 250 m spre nord-vest de biserica reşedinţei, au fost
descoperite trei astfel de complexe. În cazul unuia dintre ele este vorba despre o
vatră asociată cu două gropi (o încăpere de alimentare a vetrei şi o groapă menajeră).
Celelalte două complexe reprezentau serii de câte şase şi respectiv trei cuptoare,
prevăzute cu gropi de alimentare, a căror funcţie trebuie să fi fost aceea de preparare
a pâinii şi a hranei, în general. Cuptoarele au fost săpate în lutul galben, la o
adâncime de 0,20–0,30 m faţă de nivelul medieval de călcare, şi aveau în plan o
formă circulară sau uşor ovală, cu diametre variind între 1,00 m şi 1,40 m 6 .
A doua situaţie de acest fel este aceea de la Cernica, unde, în apropierea
locuinţei şi a bisericii, au fost descoperite resturile materiale ale unor bordeie de
dimensiuni diferite, două din cele cinci astfel de locuinţe scoase la lumină aparţinând
sfârşitului secolului al XVI-lea. În acest caz, fiecărei locuinţe îi era asociat câte un
cuptor boltit, cu destinaţii similare celor de la Giuleşti, având gura orientată, de
regulă, spre sud sau sud-vest şi un pavaj de cărămizi în jurul acesteia 7 .
Această modalitate practică de amplasare a bucătăriei pare a fi confirmată şi
de actele interne de cancelarie. În acest sens poate fi invocat un document emis la 7
mai 1583, care face trimitere la cumpărarea de către Ieremia Movilă, marele vornic
al Ţării de Sus, a unei case cu „cuhne” în Iaşi, achiziţionată de la Mărica, jupaniţa
vornicului Paţă 8 . Menţionarea cu caracter excepţional a bucătăriei în documentul
citat, ca de altfel şi a unei a doua anexe, despre care vom vorbi mai departe, ne
conduce către aceeaşi concluzie formulată mai sus, a existenţei unei construcţii
separate, individualizate în raport cu corpul locuinţei. Este însă greu de spus cum va
fi arătat bucătăria cumpărată în Iaşi de Ieremia Movilă. Cel mai credibil model de
reconstituire ne este furnizat, bineînţeles, de exemplul contemporan al „bucătăriei”
de la Cernica. Alături de acesta, ar mai putea fi menţionate ca modele posibile
bucătăriile atestate un secol mai târziu, tot în Iaşi, în incinta mănăstirii Cetăţuia, dar
şi în Ţara Românească, în cadrul complexelor rezidenţiale domneşti de la
Brâncoveni şi Potlogi. În aceste din urmă cazuri este vorba despre bucătării care
aveau aspectul unor construcţii paralelipipedice de zid, surmontate de câte un turn–
lanternă 9 .
Cea de-a doua soluţie desprinsă din analiza izvoarelor arheologice este cea
ilustrată de exemplul locuinţei descoperite la Runcu, jud. Gorj. În acest caz, camera
estică a edificiului dispunea de o vatră cu dimensiunile de 0,67 m x 1,75 m x 0,60 m,
adosată unuia dintre pereţi. Instalaţia de aici a fost construită din cărămidă şi folosea
un grătar din ceramică, prevăzut cu orificii pentru scurgerea cenuşii 10 . Judecând
după indiciile furnizate de investigaţia arheologică (ziduri groase de peste 1 m;
6
L. Bătrâna, O. Monoranu, A. Bătrâna, op. cit., pp. 155-158, fig. 2.
7
Gh. Cantacuzino, op. cit., pp. 366-368, fig. 6.
8
DIR, A. Moldova, veacul XVI, vol. III, p. 216, nr. 268.
9
A se vedea Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri. Până la 1821, Iaşi, 1974, pp. 246-247;
Anca Brătuleanu, Curţi domneşti şi boiereşti în România. Valahia veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-
lea, Bucureşti, 1997, p. 57, p. 59, fig. 67.
10
Venera Rădulescu, Săpăturile arheologice de la Runcu, jud. Gorj, în „Cercetări arheologice”, VII,
1984, p. 176.
prezenţa unei duşumele din scânduri; urme de tencuială păstrate pe ziduri;

recuperarea unor fragmente de stucatură), se poate afirma că locuinţa descoperită a
fost una etajată, iar spaţiul special destinat preparării hranei a fost prevăzut în
structura primului nivel.
Importanţa bucătăriei pentru familiile boiereşti din Ţările Române este
demonstrată şi de constatarea că unele dintre reşedinţele acestora dispuneau de
personal specializat pentru prepararea hranei. O situaţie de acest fel este menţionată
într-un act intern de cancelarie din 31 martie 1555, prin care Dan, portar de Suceava,
primeşte întărire domnească pentru doi robi tătari „anume Iacob socaci, pe care l-au
cumpărat de la Grigorie, fiul Năstascăi, nepotul lui pan Gavril Totruşan” şi „Barbul
socaci, ce i l-a dat de bunăvoia sa Bolea aprod” 11 . Mai mult decât atât, se pare că
uneori boierii nu se despărţeau de acest personal specializat nici atunci când
părăseau ţara, foarte grăitor în acest sens fiind cazul solului moldovean Nicolae
Burlă, aflat la Cracovia în răstimpul 21-26 mai 1551, unde era însoţit, printre alte
persoane, de un bucătar şi de un ajutor de bucătar 12 .
Grajdul. Prezenţa unor construcţii special amenajate pentru adăpostirea

animalelor este slab reflectată în izvoarele arheologice existente, individualizarea
locului deţinut de aceste anexe în ansamblul unui complex rezidenţial boieresc fiind
înlesnit în special de sursele scrise.
Singura reşedinţă boierească în cazul căreia cercetările arheologice au
condus la descoperirea unei amenajări ce a funcţionat probabil ca adăpost pentru
animale este aceea de la Liteni, unde anexa în cauză se afla, împreună cu alte două
construcţii modeste, la o distanţă de cca. 8 m de locuinţa boierească. Presupusul
grajd se prezenta sub forma unei gropi de cca. 3 m x 3,5 m, cu acces prin
intermediul unui plan înclinat, amenajat pe latura nordică. Pereţii interiori nu
prezentau urme ale unor amenajări speciale, în schimb, podeaua, înclinată de la nord
spre sud, pare a confirma funcţionalitatea sugerată de autorii descoperirii, aceasta
având probabil menirea de a permite scurgerea dejecţiilor 13 . În partea superioară,
construcţia de la Liteni se ridica probabil cu câteva zeci de centimetri deasupra
nivelului solului, pentru a permite iluminarea şi ventilarea interiorului. În acest
context, este de crezut că ea avea aspectul unei clădiri semi-îngropate, asemănătoare
probabil cu grajdurile–bordei pe care cercetările etnografice le semnalează în mediul
rural până spre jumătatea secolului al XX-lea 14 .
Pe parcursul veacului al XV-lea, alături de tipul constructiv exemplificat
prin cazul de la Liteni, în Moldova se pare că a funcţionat şi un altul, ceva mai
complex. Pe acesta din urmă îl avem atestat arheologic doar în mediul rezidenţial
11
DIR, A. Moldova, veacul XVI, vol. II, pp. 72-73; Ştefan Olteanu, Constantin Şerban, Meşteşugurile în
Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu, Bucureşti, 1969, p. 58.
12
Theodor Holban, Documente româneşti din arhivele polone şi franceze, în „Anuarul Institutului de
Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol» din Iaşi”, XIII, 1976, p. 305; Ilie Corfus, Documente privitoare
la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979, p. 154.
13
M. D. Matei, Em. I. Emandi, O. Monoranu, op. cit., pp. 60-62.
14
Gheorghe Focşa, Elementele decorative la bordeiele din sudul regiunii Craiova, în „Studii şi
cercetări de istoria artei”, II, nr. 3-4, 1955, p. 81.
domnesc, însă nu este deloc exclus ca prezenţa lui să se fi asociat şi cu unele

reşedinţele boiereşti din epocă. Este vorba despre tipul de clădire ilustrat de aşa-
numita „casă domnească” descoperită pe platoul din faţa cetăţii Suceava, căreia unii
cercetători i-au atribuit o funcţie de reprezentare (graţie mai ales cahlelor descoperite
în umplutura locuinţei, ce au fost asociate cu o presupusă sobă monumentală). Ca şi
grajdul de la Liteni, construcţia de la Suceava a fost amenajată sub forma unei fose,
orientate pe direcţia nord-sud, având de această dată dimensiuni mult mai mari (26
m x 10 m). Intrarea se făcea tot prin intermediul unui plan înclinat, gârliciul de acces
fiind dispus perpendicular pe latura nordică. Clădirea de la Suceava prezintă însă şi
unele diferenţe notabile în raport cu cea de la Liteni. Avem aici în vedere utilizarea
unui schelet din lemn bazat pe sistemul „amnarelor”, menit să susţină loazbele care
căptuşeau în interior pereţii gropii, iar pe de altă parte existenţa unei podele din
lemn 15 . Mai trebuie spus că detaliile legate de stratigrafia fosei, înclinarea acesteia
dinspre sud către nord, precum şi prezenţa unei gropi în colţul nord-estic al podelei
par să fi alcătuit sistemul de drenaj al dejecţiilor, astfel încât, foarte probabil, nu ne
aflăm în faţa unei locuinţe, ci a unui grajd 16 .
Clădirea din faţa cetăţii Sucevei a avut însă şi o suprastructură susţinută de o
reţea de stâlpi fixaţi în exteriorul fosei 17 , această constatare conducând la concluzia
că deasupra primului nivel afectat grajdului propriu-zis se va fi aflat un etaj, probabil
rezervat stocării furajelor. Accesul la nivelul superior se făcea pe aceeaşi latură cu
gârliciul, acolo unde au fost descoperite alte două gropi corespunzătoare stâlpilor pe
care se sprijinea scara de acces 18 .
Din punct de vedere funcţional, construcţia descoperită pe platoul din faţa
cetăţii Sucevei pare să îşi găsească şi ea analogii târzii, studiile cu caracter
etnografic oferindu-ne numeroase astfel de exemple din secolele XVIII–XIX, când
sunt atestate sub denumirea de şure cu grajd 19 . Trebuie spus însă că, din punct de
vedere constructiv, acestea din urmă erau în marea lor majoritate clădiri ridicate la
suprafaţa solului, ceea ce poate să însemne că la un moment dat, pe parcursul
veacurilor XV–XVIII, grajdurile semi-îngropate au început să fie înlocuite cu cele
ridicate la suprafaţă.
Pentru secolul al XVI-lea, ne lipsesc deocamdată dovezile arheologice cu
privire la structura constructivă a acestor anexe gospodăreşti. Avem, în schimb,
câteva cazuri în care ele apar menţionate documentar. O astfel de menţiune ne este
15
Radu Popa, O casă domnească din secolul al XV-lea lângă Cetatea Sucevei, în „Studii şi cercetări de
istorie veche”, XX, nr. 1, 1969, pp. 43-66; R. Popa, Monica Mărgineanu–Cârstoiu, Mărturii de
civilizaţie medievală românească. O casă şi o sobă monumentală de la Suceava din vremea lui Ştefan
cel Mare, Bucureşti, 1979, pp. 30-31.
16
A se vedea Petre Diaconu, Consideraţii privind casa domnească de pe platoul din faţa Cetăţii
Suceava, în idem, Recenzii şi discuţii arheologice, vol. I, Călăraşi, 1994, pp. 138-149.
17
R. Popa, op. cit., p. 46, fig. 6-8; R. Popa, M. Mărgineanu–Cârstoiu, op. cit., p. 15.
18
R. Popa, op. cit., p. 49, fig. 6-8; autorul pune stâlpii şi scara de acces în legătură cu gârliciul prin
intermediul unui foişor. Reconstituirea este însă puţin probabilă pentru că cele două gropi descriu o
linie de sprijin perpendiculară pe axul lung al gârliciului, situaţie în care suprastructura scării nu putea
fi decât paralelă cu acesta din urmă şi perpendiculară pe corpul clădirii.
19
A se vedea Valer Butură, Etnografia poporului român. Cultura materială, Cluj-Napoca, 1978, pp.
116-119.
oferită de actul din 7 mai 1583, la care ne-am referit mai sus, act în care, alături de
bucătăria pe care viitorul domn Ieremia Movilă o achiziţiona împreună cu locuinţa
din Iaşi, găsim atestată şi existenţa unui grajd 20 . Probabil tot în legătură cu prezenţa
unei reşedinţe boiereşti este şi informaţia rezultată dintr-un document datat 23 iunie
1629, care pomeneşte un alt grajd din Iaşi, aparţinând de această dată boierului
Balica fost hatman 21 .
Realităţi similare pot fi surprinse şi în Ţara Românească. Astfel, un act din
15 februarie 1590, prin care jupanul Gherghe Lamina cumpăra de la un oarecare
Gaşpar Magea o curte în Bucureşti, precizează că, printre alte anexe, reşedinţa
acestuia din urmă includea şi un grajd 22 . La sfârşitul secolului al XVI-lea, aici pare a
se fi conturat chiar o anumită tendinţă de standardizare a terenurilor pe care boierii şi
negustorii bogaţi le achiziţionau în scopul ridicării de reşedinţe, acestea fiind
prevăzute în principiu cu câte un spaţiu rezervat grajdului. Către această concluzie
ne îndreaptă un act din 20 august 1648, care, referindu-se la realităţi mai vechi,
contemporane domniei lui Mihnea al II-lea Turcitul, menţionează un astfel de loc de
casă cu loc pentru grajd, căruia, însă, după vânzare, i-a fost schimbată destinaţia,
cumpărătorul construind pe el case şi prăvălii 23 .
Ridicarea anexelor de acest gen nu pare să se fi legat de creşterea animalelor
domestice, întrucât până în secolul al XIX-lea atât vitele mari, cât şi cele mici iernau
în aer liber sau în adăposturi sumare, cel mult împrejmuite 24 . De altfel, este foarte
greu de crezut că grajdurile epocii ar fi putut să adăpostească şeptelurile marilor
gospodării boiereşti. Judecând după modul în care izvoarele scrise caracterizează
această ramură a economiei locale 25 , construcţiile respective ar fi trebuit să fie foarte
numeroase, pentru a putea adăposti sutele şi chiar miile de capete crescute în
vederea comercializării. Am văzut însă mai sus că ele sunt foarte rar atestate
documentar şi aproape întotdeauna menţionate ca fiind singulare în cadrul
complexelor rezidenţiale boiereşti. Prin urmare, se ridică în mod firesc întrebarea:
care a fost rostul acestor grajduri?
Explicaţia funcţională care poate fi oferită, în stadiul actual al cercetării, este
aceea că astfel de construcţii erau destinate unor animale care necesitau o îngrijire
20
21
Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Centrală a Statului, vol. II, vol. întocmit de Mihai
Regleanu, Iulia Gheorghian, Veronica Vasilescu, Doina Duca, Bucureşti, 1959, nr. 502, p. 115.
22
DIR, B. Ţara Românească, veacul XVI, vol. V, p. 431, nr. 448.
23
Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. VI, vol. întocmit de Marcel–
Dumitru Ciucă şi Silvia Vătafu–Găitan, Bucureşti, 1993, nr. 1205, p. 458.
24
Victor Spinei, Realităţi etnice şi politice în Moldova Meridională în secolele X-XIII. Români şi
turanici, Iaşi, 1985, p. 105; Mihai Lazăr, Realităţi fiscale din Ţara Moldovei. Dări de cotitate în sfera
economiei păstoreşti (secolul al XV-lea–mijlocul secolului al XVIII-lea), Iaşi, 2000, p. 47. De altfel,
această din urmă realitate este semnalată ca o adevărată curiozitate de către unii dintre străinii care
vizitau Ţările Române, a se vedea Călători străini despre Ţările Române, vol. II, vol. întocmit de Maria
Holban (redactor responsabil), Maria Matilda Alexandrescu–Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, 1970, p. 383 (relatarea îi aparţine lui Antonio Maria Graziani).
25
M. M. Alexandrescu–Dersca Bulgaru, Economia agrară a Ţării Româneşti şi Moldovei descrisă de
călătorii străini (secolele XV–XVII), în „Studii. Revistă de istorie”, XXI, nr. 5, 1968, pp. 851-857; M.
Lazăr, Călători străini despre creşterea animalelor în Moldova în secolele XVI–XVIII, în „Hierasus”, I,
1978, pp. 362-371.
specială. În acest context, ele trebuie puse în legătură cu creşterea cailor de rasă,
numiţi „turceşti”, „arăpeşti” sau „dobrogineşti”, cai antrenaţi pentru luptă, care erau
importaţi în special din Imperiul Otoman. Reprezentând o componentă fundamentală
a echipamentului militar cu care se înzestra elita socială autohtonă, aceste animale
erau singurele care puteau beneficia de o atenţie atât de mare, încât să li se
construiască spaţii speciale menite să le protejeze de intemperii. Pentru boierimea
română, îngrijirea cailor de luptă trebuie să fi fost cu atât mai importantă, cu cât
aceştia erau mai scumpi decât exemplarele autohtone, ei fiind priviţi, de altfel, ca
articole de lux 26 .
În sprijinul ipotezei avansate, putem aduce un izvor extern, care reflectă însă
foarte bine modul de raportare a nobilimii române la această problemă. Este vorba
despre o scrisoare a pretendentului Ştefan Mâzgă 27 , aflat în pribegie la Satu Mare, de
unde scria autorităţilor habsburgice, la 30 iunie 1581, pentru a se lamenta în privinţa
lipsurilor cu care se confrunta. Cu această ocazie, „voievodul” ridica în special
probleme legate de îngrijirea cailor, indispensabili pentru serviciul militar pe care îl
presta în slujba împăratului, printre alte aspecte, acesta evocând necesitatea
construirii unui adăpost pentru iarnă pentru cai: „acum ar trebui să fac pentru caii
mei pentru iarnă un adăpost nemernic sau un grajd” 28 .
Spaţiile de depozitare. Un alt tip de anexă componentă a reşedinţelor

boiereşti este reprezentat de spaţiile destinate stocării diverselor categorii de bunuri,
a căror prezenţă trebuie să fi fost obligatorie dacă avem în vedere contextul relaţiilor
economico–sociale ce caracterizau societatea medievală românească şi modul în
care aceste relaţii se reflectau în mentalul colectiv 29 . Pornind de la informaţiile
documentare cunoscute, se poate spune că, din punctul de vedere al
contemporanilor, aceste spaţii se împărţeau foarte probabil în două tipuri
constructive diferite: subterane şi supraterane. În acest sens, deosebit de sugestiv
este un document de cancelarie din 30 mai 1598, care menţionează reşedinţa din
Bucureşti a boierului Trifan pivnicerul, reşedinţă care avea ca spaţii de depozitare o
pivniţă şi mai multe cămări 30 . Aşadar, în vreme ce pivniţele erau spaţii de depozitare
construite sub nivelul solului, cămările pivnicerului trebuie să fi reprezentat, în
antiteză, o serie de amenajări supraterane.
26
Pentru o comparaţie între preţurile de vânzare ale celor două rase, a se vedea Ruxandra Cămărăşescu,
Coralia Fotino, Din istoria preţurilor. Evoluţia preţului cailor în Ţara Românească (secolele XV–XVII),
în „Studii şi materiale de istorie medie”, VI, 1973, pp. 225-240; D. Mioc, Preţurile din Ţara
Românească în secolele XV–XVI şi dinamica lor, în „Revista de istorie”, 33, nr. 2, 1980, pp. 323-324.
27
Despre acest personaj şi corespondenţa sa cu Curtea imperială habsburgică, a se vedea D.
Constantinescu, Ştefan Mâzgă “voievod” şi vremea sa. Contribuţii la istoria politică a Moldovei în
secolul al XVI-lea, în „Studii şi cercetări ştiinţifice. Iaşi”, fasc. „Istorie”, III, 1947, pp. 209-244.
28
Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi
scrisori, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 203.
29
A se vedea Florin Constantiniu, Mentalităţi economice şi contabilitatea domenială, în „Memoria
economică”, 26, 1972, pp. 155-159, care, studiind comportamentul economic al românilor în evul de
mijloc, concluzionează că, până spre anul 1800, idealul „hambarului plin” a predominat net în raport cu
cel al „pungii pline”.
30
În zonele de podgorie din Moldova găsim aceeaşi dualitate a spaţiilor de

depozitare, cu precizarea că în locul cămărilor sunt menţionate de această dată
cramele, anexe destinate preparării vinului şi depozitării inventarului agricol. Astfel,
un document din anii 1584-1587, care se referă însă la realităţi mai vechi, din prima
jumătate a secolului al XVI-lea, menţionează reşedinţa Mihnesei din Dealul
Domnesc, de lângă Cotnari, reşedinţă care era înzestrată „cu crame şi cu teasc şi cu
pivniţă de piatră” 31 . Reşedinţa de la Horodiştea, aparţinând mitropolitului Grigore
al Moldovei, avea şi ea astfel spaţii de depozitare, un act de cancelarie din iunie–
august 1551 menţionând, alături de case, existenţa unor crame şi a unei pivniţe 32 . O
realitate similară este ilustrată şi într-un act emis de Petru Şchiopul, probabil la 10
aprilie 1587, care atestă existenţa în satul Scobinţi, din Dealul Porcului, a unui
complex rezidenţial format din crame, pivniţă de piatră, teasc şi case aparţinând
hatmanului Balica 33 .
Aspectul pivniţelor menţionate era destul de diversificat din punct de vedere
constructiv. În unele cazuri, ele erau ridicate din lemn, în tehnica amnarelor sau
aceea a furcilor, în altele din zidărie. De cele mai multe ori, accesul în interior se
făcea prin intermediul unui culoar descendent îngust, numit „gârlici”. De regulă,
poziţia acestuia era una excentrică în raport cu corpul clădirii, el fiind dispus fie pe
latura scurtă a pivniţei, fie pe cea lungă. Sunt cunoscute însă şi cazuri în care
gârliciul era inclus în volumul acesteia, poziţia sa fiind paralelă cu una dintre laturile
clădirii. Într-un număr redus de cazuri, accesul în pivniţă se făcea prin interiorul
locuinţelor, soluţia utilizată fiind probabil aceea a unor scări mobile. Unele dintre
pivniţe (în special cele de dimensiuni reduse) erau acoperite cu tavane din lemn,
soluţia fiind întâlnită atât în cazul celor ridicate din lemn, cât şi cazul celor din
zidărie. Altele (mai ales cele care se desfăşurau pe suprafeţe mari), beneficiau în
schimb de sisteme complexe de boltire; în majoritatea situaţiilor cunoscute, acestea
erau alcătuite din câte doi semicilindri longitudinali sprijiniţi pe arcade duble sau
triple, precum şi pe arce dublou 34 .
Diverse trebuie să fi fost şi soluţiile adoptate pentru ridicarea cămărilor şi a
cramelor. Indiferent, însă, de destinaţia primită, este de crezut că aceste spaţii de
depozitare reproduceau în linii generale programele, tehnicile şi materialele de
construcţie întâlnite în arhitectura civilă a epocii. Un astfel de exemplu este, în
opinia noastră, locuinţa nr. 1 descoperită în cuprinsul ansamblului rezidenţial de la
Liteni. Aceasta era o construcţie semi-îngropată, de dimensiuni reduse (2,80 m x
2,95 m), apropiată de locuinţele cu prispă naturală continuă, dar care în locul
31
32
Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Centrală a Statului, vol. I, vol. întocmit de Ileana
Leonte, Mihai Fănescu, M. Regleanu, Veronica Cute, Lucia Papadopol, Bucureşti, 1957, p. 128, nr.
459.
33
DIR, A. Moldova, veacul XVI, vol. III, pp. 348-349, nr. 425.
34
Pentru arhitectura pivniţelor caselor boiereşti din secolele XIV–XVI, a se vedea Tereza Sinigalia,
Locul ansamblului de la Strehaia în arhitectura Ţării Româneşti, în „Studii şi cercetări de istoria artei.
Seria Arte plastice”, 35, 1988, pp. 17-33; eadem, Programul civil şi rolul comanditarului în arhitectura
din Ţara Românească din secolul al XVI-lea, în „Studii şi cercetări de istoria artei. Seria Arte plastice”,
40, 1993, pp. 9-24; eadem, Arhitectura civilă de zid din Ţara Românească în secolele XIV–XVIII,
Bucureşti, 2000, passim; Cristian Moisescu, Arhitectura românească veche, vol. I, Bucureşti, 2001.
gârliciul de acces folosea foarte probabil o scară mobilă din lemn. Cercetând
umplutura acesteia, autorii descoperirii au putut constata absenţa obişnuitei instalaţii
de încălzit, precum şi lipsa oricăror urme provenind de la structura constructivă
(gropi de pari, urme de lipitură sau chirpic) 35 . Prin urmare, clădirea în cauză nu a
fost o locuinţă, ci, mult mai probabil, un spaţiu amenajat special pentru stocarea
diverselor categorii de bunuri gospodăreşti 36 .
Un alt spaţiu de depozitare pe care izvoarele scrise îl evocă în legătură cu
reşedinţele boiereşti este aria. Întâlnită mai ales în zonele de cultură cerealieră,
aceasta reprezenta un perimetru special amenajat şi îngrădit, în cuprinsul căruia se
băteau snopii în vederea separării grăunţelor de spice 37 . Aria se pare că a beneficiat
de o formă de standardizare similară cu cea a grajdului, fiind prevăzută şi ea ca
spaţiu funcţional distinct atunci când se iniţia ridicarea unei reşedinţe boiereşti.
Elocvent din acest punct de vedere este un act de cancelarie din 7 iulie 1580, prin
care un oarecare Iane primea întărire pentru un loc de casă boierească, peste care
fusese înfrăţit de fratele său Oprea postelnicul, act în care precizează că terenul
respectiv cuprindea: „cât va putea Iane ca să-şi facă curtea şi ariia şi cu grădină şi cu
toate trebuinţele casii lui” 38 . Aceleaşi realităţi sunt evocate şi într-un alt document,
din 7 august 1578, prin care lui Dumitru Grecul îi era întărit „un loc de casă cu
grădină şi cu curte cu arie şi cu toate acareturile”, aflat în Săcuiani, peste care fusese
şi el înfrăţit de către un oarecare Stan, fiul lui Pădure, şi de jupâniţa acestuia,
Muşa 39 . O ultimă atestare documentară ne este oferită de un act din 28 martie 1579,
care semnalează, printre altele, achiziţionarea de către jupanul Dumitru mare clucer
şi jupaniţa sa, Calea, a unor ogoare şi a unui loc de casă, aflate în satul Cepturile.
Ca şi în celelalte două situaţii amintite anterior, terenul cumpărat cuprindea: „loc de
casă şi de arie şi grădină şi toate gardurile în jur” 40 .
Spaţiile comerciale. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu

creşterea volumului schimburilor interne din Ţările Române, în oraşele şi târgurile
de la nordul Dunării încep să fie menţionate tot mai des spaţiile comerciale
permanente, numite prăvălii sau dughene, spaţii care de multe ori aparţineau
domniei, mănăstirilor şi boierilor 41 . Pe acest fond al dezvoltării comerţului intern şi
exterior, documentele de cancelarie ne dezvăluie un aspect mai puţin cunoscut din
35
36
A se vedea însă ibidem, pp. 53-54, unde autorii investigaţiei afirmă: „rămânem la părerea că locuinţa
prezentată a fost una de caracter sezonier, fără ca prin aceasta să se fi exclus şi eventualitatea ca ea să fi
servit ca anexă de caracter gospodăresc a unei locuinţe de suprafaţă aflate în apropiere”.
37
V. Butură, op. cit., pp. 158-159.
38
DRH, B. Ţara Românească, vol. VIII, vol. întocmit de D. Mioc şi Ioana Constantinescu, Bucureşti,
1996, p. 509, nr. 311.
39
Ibidem, p. 229, nr. 148.
40
Ibidem, p. 294, nr. 186.
41
Lia Lehr, Despre dezvoltarea economică a oraşelor din Ţara Românească în anii 1501-1650, în
Studii şi referate privind istoria României, vol. I, Bucureşti, 1954, pp. 673-676, pp. 682-683; Radu
Manolescu, Aspecte din istoria negoţului bucureştean în secolul al XVI-lea, în „Studii. Revistă de
istorie”, XII, nr. 5, 1959, pp. 30-37; L. Lehr, Aspecte urbanistice şi forme de proprietate în oraşele
Moldovei şi Ţării Româneşti (secolele XVI–XVII), în „Revista de istorie”, 33, nr. 1, 1980, pp. 73-76.
trecutul acestor spaţii comerciale şi anume integrarea unora dintre ele în structura
arhitectonică şi funcţională a reşedinţelor boiereşti ridicate în mediul urban.
Foarte sugestiv, pentru modul în care se configura un astfel de complex
rezidenţial, este un act din 24 iulie 1587, în care este descris cazul reşedinţei din
Bucureşti a fostului mare vornic Dragomir. Pe locul de prăvălii cumpărat anterior de
la nişte negustori greci, acesta a ridicat „pivniţă din piatră şi casă peste pivniţă şi
două prăvălii pe Uliţa Mare şi de la pivniţă în jos patru prăvălii” 42 . Tot pe Uliţa Mare
a Bucureştilor, în apropierea Curţii domneşti, se afla reşedinţa marelui portar Jipa,
compusă din case şi prăvălii, pe care acesta le dăruia la 5 iunie 1589 mănăstirii
Segarcea 43 . Un alt exemplu, provenind de asemenea din mediul capitalei muntene,
ne este oferit de un document din 30 mai 1589, act prin care sudeţul şi pârgarii
bucureşteni întăreau unei familii de meşteşugari înstăriţi complexul reşedinţei lui
Trifan pivnicerul, format din „casă cu pivniţă şi cu două prăvălii şi cu garduri şi cu
cămările şi cu loc oricât se va alege în jurul caselor” 44 . Interesant este faptul că
trecerea unor astfel de reşedinţe din posesia boierimii în aceea a patriciatului urban
poate fi completată cu cazuri în care transferul drepturilor de stăpânire are loc în
sens invers, fapt de natură să sugereze apropierile existente între cele două categorii
sociale. O astfel de situaţie este cea a jupanului Gherghe Lamina, care cumpăra, la
15 februarie 1590, de la Gaşpar Magea, probabil un târgoveţ bogat de etnie
maghiară, „o prăvălie cu curte şi cu grajd [...] spre uliţă cu altă prăvălie”, aflate de
asemenea în Bucureşti 45 .
În aceeaşi perioadă, realităţi similare se regăseau şi în oraşul Iaşi, capitala
Moldovei. Aici, de pildă, găsim menţionată documentar reşedinţa fostului mare
logofăt Ioan Golia, înzestrată cu dughene şi berărie. După moartea logofătului,
reşedinţa a căzut în ruină, astfel încât cneaghina Ana, soţia acestuia, şi fiul său
Mihail o dăruiau mănăstirii Vatoped, la 30 martie 1606, dania fiind înregistrată ca
„loc de casă în târgul Iaşilor unde au fost casele logofătului boierului Ioan Golia cel
răposat şi cu loc de dughene ce au fost de cumpărătură, şi cu loc de berărie” 46 . O altă
reşedinţă ieşeană cu spaţii comerciale aparţinea spătarului Constantin, fiul lui Sima
(Simone) Vorsi fost mare vameş. Aceasta se afla poziţionată chiar în mijlocul urbei
şi cuprindea „o casă cu două prăvălii” evaluate la circa 20000 de aspri. Dată fiind
valoarea ei, reşedinţa era dăruită, la 7 iunie 1600, mănăstirii Sf. Sava, în contul unei
datorii pe care Constantin spătarul o moştenise de la tatăl său 47 .
După cum se poate observa, exemplele invocate fac referire exclusiv la
situaţia existentă în capitalele celor două ţări române, însă este foarte probabil ca, în
42
DIR, B. Ţara Românească, veacul XVI, vol. V, p. 320, nr. 334; DRH, B. Ţara Românească, vol. VIII,
p. 473, nr. 288.
43
44
Ibidem, p. 411, nr. 425.
45
Ibidem, p. 431, nr. 448.
46
Melchisedec, Episcopul Romanului, Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48 mănăstiri şi
biserici antice din Moldova, Bucureşti, 1885, p. 233.
47
DRH, B. Ţara Românească, vol. XI, vol. întocmit de D. Mioc, Ştefan Ştefănescu, M. Adam,
Constantin Bălan, Maria Bălan, Saşa Caracaş, Ruxandra Cămărăşescu, Olimpia Diaconescu şi Coralia
Fotino, Bucureşti, 1975, p. 537, nr. 389.
a doua jumătate a secolului al XVI-lea, situaţii similare să fi caracterizat şi restul

aşezărilor urbane, acolo unde izvoarele interne ne indică prezenţa unui număr
important de reşedinţe boiereşti 48 .
Aspectul acestor clădiri destinate activităţilor comerciale era, foarte
probabil, apropiat de cel al locuinţelor din lemn. În acest sens, pot fi citate mărturiile
datând din ultimul sfert al veacului al XVI-lea, ale unor călători străini precum
Pierre Lescalopier sau Franco Sivori, cel dintâi aflat în trecere prin Ţările Române şi
celălalt rezident o vreme în Muntenia, care insistă în descrierile lor asupra faptului
că oraşele şi târgurile erau dominate de clădiri ridicate din lemn şi lut 49 .
Despre similitudinile existente între locuinţele şi prăvăliile boierilor din
târgurile autohtone, ne vorbeşte şi un document redactat de cancelaria lui Mihnea al
II-lea Turcitul, la 21 iunie 1586, prin care domnul întăreşte Episcopiei de Buzău
satul Cârpeşti şi câteva prăvălii din acelaşi oraş. Interesant este faptul că domnul
procedează de fapt la întărirea unei danii anterioare a postelnicului Stoica, danie
care, iniţial, privea satul Cârpeşti şi locuinţa postelnicului de acolo. Explicaţia
prezenţei în actul de întărire a prăvăliilor din Buzău în locul caselor din Cârpeşti, ne-
o oferă acelaşi document care ne spune că „după aceia, după moartea lui [a
postelnicului, n. n.], Creţu din oraşul domniei mele, din Buzău, el s-a dus de a luat
acele case ale cinstitului dregător al domniei mele mai sus zis, din sat, din Cârpeşti,
de le-a strămutat în oraşul Buzău, de le-a făcut nişte prăvălii, fără ştirea domniei
mele şi fără ştirea jupaniţei Caplea, jupaniţa cinstitului dregător al domniei mele,
jupan Stoica fost mare postelnic” 50 .
Prin urmare, asemănările constructive dintre locuinţe şi prăvălii puteau
merge până la cele mai mici detalii. Alegerea acestor soluţii trebuie să fi fost însă
dictate nu numai de preţul mai scăzut al lemnului în raport cu zidăria, ci şi de raţiuni
practice: structurile de acest fel erau, aşa cum am văzut, uşor de transferat de pe un
amplasament pe altul 51 , oferindu-le proprietarilor un anumit grad de mobilitate,
necesar pentru a se adapta la dinamica comerţului şi a economiei, în general, sau la
vicisitudinile politico–militare ale epocii.
Locuinţele robilor. La curţile boiereşti din spaţiul românesc, în secolele

XV–XVI, sursele interne consemnează uneori prezenţa unor robi, ţigani sau tătari,
pe care îi găsim menţionaţi în legătură cu diverse ocupaţii ordinare sau specializate,
unele dintre ele legate probabil chiar de necesităţile de consum ale boierilor
rezidenţi 52 . Prin urmare, alături de marea majoritate a robilor, cea care locuia în sate
şi târguri, împreună cu populaţia de rând, exista şi o minoritate, a cărei existenţă se
48
A se vedea Laurenţiu Rădvan, Oraşele din Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XVI-lea,
Iaşi, 2004, pp. 218-219; Cristian Nicolae Apetrei, Terminologia reşedinţelor boiereşti în documentele
din Ţările Române, în secolele XIV–XVI, în „Arheologia Moldovei”, XXVII, 2004, pp. 214-223,
Anexele 1-2.
49
Călători străini, vol. II, pp. 426-427; ibidem, vol. III, p. 8; P. Cernovodeanu, Societatea feudală
românească văzută de călători străini (secolele XV–XVIII), Bucureşti, 1973, pp. 176-178.
50
51
A se vedea şi L. Lehr, Aspecte urbanistice, p. 65.
52
Şt. Olteanu, C. Şerban, op. cit., pp. 142-155.
lega direct de cea a reşedinţelor stăpânilor. Prezenţa permanentă a acestei minorităţi

presupunea însă, în mod obligatoriu, existenţa unor locuinţe proprii care, indiferent
dacă se aflau amplasate în incintele curţilor boiereşti sau în vecinătatea lor imediată,
trebuie înţelese ca anexe funcţionale ale acestora.
După ştiinţa noastră, cea dintâi semnalare a robilor de la curţile boierilor
moldoveni o aflăm într-un act de întărire emis la 7 iulie 1439, prin care fiii boierului
Ion Jumătate îşi împărţeau satele şi averile moştenite; mezinului, Mândrul Jumătate,
îi revenea satul „Balinţii, pe Siret, curţile şi cu morile ce sunt în Siret şi cu tătarii ce
sunt la acele curţi” 53 . O poruncă domnească emisă de Petru Rareş, în aprilie 1541,
menţionează în aceeaşi postură câţiva robi ţigani ai boierilor Gavrilaş logofăt şi
Costin paharnic: „pentru că ei, ori unde vor afla drepţii lor robi ţigani, anume Greca
ţiganca şi cu fiii ei, ori între ai cui ţigani vor fi ei, iar ei să fie tari şi puternici cu
această carte a noastră să-i ia pe dânşii şi să-i ducă la casele lor” 54 . Câţiva ani mai
târziu, la 8 mai 1549, Iliaş Rareş îi întărea lui Gheanghea pârcălab de Cetatea Nouă
trei sălaşe de ţigani, cumpărate de la Văscan fost uricar, actul precizând că „s-a
sculat acelaşi Văscan, tot de bunăvoia sa nesilit de nimeni, nici asuprit şi a dat în dar
o ţigancă tot în curtea lui Gheanghea pârcălab” 55 . În fine, trebuie menţionat un act
emis la 14 august 1601, de cancelaria lui Ieremia Movilă, care îi întărea marelui
vornic Mitrec Bainschi dreptul de stăpânire asupra unor ţigani care fugiseră de la
reşedinţa acestuia, pentru a se ascunde printre robii domneşti: „am dat de la domnia
mea şi am miluit pe boierul nostru Mitrec Volcinschi care acum se numeşte
Bainţchii, să-şi ia ţiganii din ţiganii gospod şi să-i ducă la curte dumisale cu armaş
până la satul Bainţii” 56 .
Astfel de realităţi caracterizau şi curţile boierilor din Ţara Românească.
Semnificativ în acest sens este un act emis la 6 august 1526, de cancelaria
voievodului Radu de la Afumaţi, prin care boierului Vlaicu clucer îi este întărit
dreptul de stăpânire asupra unui anume ţigan Budur, „căci a fost făcut cu o ţigancă a
jupanului Vlaicu clucer [...] Iar acel ţigan mai sus scris a rămas în mâna jupanului
Vlaicul clucer de l-a crescut până s-a făcut mare” 57 . Un alt document, din 4
septembrie 1585, ne arată că marele postelnic Stoica ţinuse şi el câţiva robi pe lângă
curtea sa din Cârpeşti. Este vorba despre două sălaşe de ţigani care, împreună cu
casele dregătorului, vor ajunge după moartea acestuia în stăpânirea Episcopiei din
Buzău, conform dispoziţiilor testamentare ale defunctului 58 .
Din punct de vedere constructiv, locuinţele robilor trebuie să fi fost destul de
asemănătoare cu cele ale populaţiei rurale, despre care ştim că trăia în locuinţe
53
DRH, A. Moldova, vol. I, vol. întocmit de Constantin Cihodaru, I. Caproşu şi Leon Şimanschi,
Bucureşti, 1975, p. 146, nr. 99.
54
DIR, A. Moldova, veacul XVI, vol. I, p. 404, nr. 366.
55
Ibidem, p. 586, nr. 527.
56
Alexandru Vitencu, Vechi documente moldoveneşti, Cernăuţi, 1925, p. 5, nr. 1.
57
DRH, B. Ţara Românească, vol. III, întocmit în cadrul Seminarului de paleografie slavă condus de
D. Mioc, p. 52, nr. 29; a se vedea şi ibidem, p. 205, nr. 130, care, referindu-se la acelaşi ţigan, arată că
„jupan Vlaicul clucer, el l-a luat şi cu ţiganca şi l-a crescut 8 ani”.
58
îngropate (bordeie) şi locuinţe uşor adâncite în sol (cu prispă naturală continuă),
construite din lemn şi pământ 59 .
Afirmaţia pare a fi susţinută şi de rezultatele cercetărilor de la Liteni, unde
în apropierea locuinţei boiereşti au fost descoperite şi investigate urmele unui
modest edificiu contemporan, pe care autorii investigaţiilor l-au pus în legătură cu
prezenţa unei familii de ţărani dependenţi. Este vorba despre o locuinţă rectangulară
de dimensiuni foarte reduse (2,15 m x 2,55 m), uşor adâncită în solul medieval, în
interiorul căreia au putut fi observate urme ale unei locuiri permanente. Locuinţa a
fost ridicată din paiantă, având structura de rezistenţă formată dintr-o reţea de pari
dispuşi în jurul gropii, acestora adăugându-li-se un stâlp central, menit a susţine
acoperişul „în două ape”. Urmele de locuire la care făceam trimitere mai sus se
referă la existenţa unei instalaţii de încălzire şi a unei podele simple, din lut bătătorit;
precum şi la numeroasele fragmente ceramice descoperite în umplutura gropii.
Legătura funcţională cu locuinţa boierească este sugerată nu numai de distanţa mică
(18 m) dintre cele două construcţii, ci şi de constatarea arheologilor că ambele au
fost distruse simultan, într-un incendiu care a afectat întregul complex rezidenţial 60 .
Probabil aceleaşi rosturi le-au avut şi cele două bordeie pe care cercetările
arheologice desfăşurate la Cernica le-au scos la iveală în jurul edificiilor aparţinând
reşedinţei boierului Radu Captariu. Sistemul constructiv utilizat aici avea la bază
câte o groapă rectangulară cu colţurile rotunjite, săpată până la 0,70–0,80 m sub
nivelul de călcare. Şarpantele acestor bordeie se sprijineau pe câte trei pari groşi,
fixaţi în podea, în vreme ce învelitorile lor erau obţinute din scânduri şi stuf. În
interiorul fiecăruia dintre ele a fost găsită câte o vatră deschisă, amplasată în
apropierea peretelui nordic sau a celui sudic, indicând faptul că locuirea a avut un
caracter permanent. În exterior, în vecinătatea imediată a bordeielor, se aflau două
cuptoare boltite, destinate coacerii pâinii 61 , constatare ce pare să îndreptăţească
concluzia că natura ocupaţională a locuitorilor acestora a fost legată de prepararea
hranei pentru familia boierească.
Alte anexe cu caracter economic. Satele de reşedinţă sunt prezentate

adesea în documente ca zone de mare interes economic pentru stăpânii lor, ele fiind
asociate cu prezenţa unor variate surse de venit. Împreună cu cele aflate în restul
satelor domeniului, aceste surse alcătuiau rezerva şi monopolurile senioriale,
59
Pentru tipologia locuinţelor rurale din secolele XIV-XVI, a se vedea Nicolae Constantinescu,
Observaţii asupra satului fortificat din Ţara Românească în secolele XIV–XV (Aşezarea de la Coconi,
r. Olteniţa), în „Studii şi cercetări de istorie veche”, XIII, nr. 1, 1962, pp. 63-67; Maria Comşa, Types
de habitations de caractère rural de la région comprise entre les Carpates Méridionales et le Danube
aux XIIIe–XVIIe siècles, în „Dacia”, N. S., XXI, 1977, pp. 299-317; Aristide Ştefănescu, Consideraţii
arheologice asupra locuinţei din secolele XIV–XV la Dunărea de Jos, în „Pontica”, XXXIII-XXXIV,
2000-2001, p. 559-563; M. D. Matei, Lucian N. Chiţescu, Cetatea de pământ de la Bârlad. Monografie
arheologică, Târgovişte, 2002, pp. 34-67; Rodica Popovici, Negoeşti, un sat din zona Neamţ în secolele
XIV–XVII, în „Arheologia medievală”, IV, 2002, pp. 28-29.
60
61
Gh. Cantacuzino, op. cit., pp. 366-368, fig. 6; alături de cele două locuinţe de tip bordei, datând din
prima fază de funcţionare a complexului, au mai fost descoperite alte trei construcţii similare, care
aparţin însă secolului al XVII-lea, când reşedinţa boierească a fost transformată în mănăstire.
gestionate de centrul domeniului boieresc (reşedinţa stăpânului), motiv pentru care

ele pot fi privite ca un grup aparte de anexe cu caracter economic. Frecvent întâlnite,
atât în Moldova 62 , cât şi în Ţara Românească 63 , sunt morile pentru măcinarea
cerealelor. Sursele contemporane le menţionează, de regulă, pe cursurile râurilor,
motiv suficient să credem că în marea lor majoritate acestea erau acţionate hidraulic.
Din punct de vedere tehnic, ele trebuie să fi fost mori cu roată orizontală, numite „cu
ciutură” sau „cu făcălău”, corespunzând unui tip de instalaţie pe care cercetările
etnografice îl consideră a fi cel mai vechi de pe teritoriul românesc 64 . Prezenţa
morilor în hotarele satelor de reşedinţă se justifică nu numai prin necesitatea
satisfacerii nevoilor de consum ale familiilor rezidente, ci şi prin veniturile constante
şi substanţiale pe care le furnizau gospodăriei boiereşti, exploatarea morilor şi a
vadurilor de moară constituind, aşa cum bine se ştie, unul dintre principalele
monopoluri domeniale 65 .
O altă categorie de anexe „industriale” cu acţionare hidraulică, pe care le
găsim menţionate împreună cu reşedinţele boierilor, este reprezentată de instalaţiile
destinate finisării materialelor textile, numite: vâltori, pive, şteze şi dârste 66 . Un
astfel de caz este reşedinţa pe care, la îndemnul voievodului Petru II, şi-au ridicat-o
probabil fraţii Cernat Ploscarul şi Şteful pe malul Prutului, lângă iezerul Covurlui.
Printr-un act emis la 15 iulie 1448, domnul le întărea acestora numeroase sate, selişti
şi prisăci, precum şi „jumătate din morile noastre de la Covurlui, pe Prut, să-şi facă
casă, şi jumătate din pădure, şi jumătate din şteze, şi din peşti şi din tot venitul, şi pe
apă şi pe uscat, să le fie jumătate, şi pe aceeaşi parte a iazului să-şi facă dârstă” 67 .
62
DIR, A. Moldova, veacul XVI, vol. I, p. 131, nr. 123, p. 256-257, nr. 227, p. 267-268, nr. 325, pp.
307-308, nr. 274; ibidem, vol. II, p. 17, nr. 15, p. 139, nr. 131, p. 225, nr. 236; ibidem, vol. III, p. 34, nr.
43; ibidem, vol. IV, p. 38, nr. 43; DRH, A. Moldova, vol. I, p. 121, nr. 82, pp. 146-147, nr. 99, pp. 207-
208, nr. 151, p. 334, nr. 236; ibidem, vol. II, vol. întocmit de L. Şimanschi, în colaborare cu G. Ignat şi
D. Agache, Bucureşti, 1976, p. 72, nr. 50, p. 106, nr. 73, p. 115, nr. 79; ibidem, vol. III, vol. întocmit de
C. Cihodaru, I. Caproşu şi Nistor Ciocan, Bucureşti, 1980, p. 166, nr. 83, p. 548, nr. IX.
63
DIR, B. Ţara Românească, veacul XVI, vol. V, pp. 247-249, nr. 260; DRH, B. Ţara Românească, vol.
XI, p. 37, nr. 27, pp. 188-189, nr. 143, pp. 457-458, nr. 332.
64
Monica Budiş, Petre Idu, Mori cu ciutură şi pive, în „Cibinium”, 1967-1968, pp. 217-229; Vasile
Cărăbiş, Morile şi pivele de pe Valea Jaleşului (judeţul Gorj), în „Cibinium”, 1967-1968, pp. 231-240;
Constantin C. Giurescu, Contribuţii la istoria ştiinţei şi tehnicii româneşti în secolele XV–începutul
secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1973, pp. 137-142; Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele
XIV şi XV, Bucureşti, 1973, pp. 97-106; V. Butură, op. cit., pp. 328-332.
65
A se vedea Valeria Costăchel, Le monopole du moulin en Moldavie aux XVe et XVIe siècles, în
„Revue historique du Sud–Est européen”, XXII, 1945, pp. 171-183; eadem, Les immunités dans le
Principautés Roumaines aux XIVème et XVème siècles, Bucureşti, 1947, p. 89; Şt. Ştefănescu, În legătură
cu o scrisoare a Profesorului Marcel Émerit, în „Studii. Revistă de istorie”, XI, nr. 5, 1958, pp. 183-
186; Dumitru Ciurea, În legătură cu problema monopolului feudal în Moldova (câteva date noi şi
precizări), în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol» din Iaşi”, I, 1964, pp. 139-
144.
66
A se vedea descrierea modului în care funcţionau aceste instalaţii, la Constantin Turcu, Şteaza,
instalaţie primitivă sătească pentru perfecţionarea unor ţesături casnice, în „Studii. Revistă de istorie”,
VIII, nr. 4, 1955, pp. 113-118; V. Cărăbiş, op. cit., pp. 248-252; M. Ostap, V. Semendeaev, Pivele de
bătut sumani de pe valea Şomuzului, în „Cibinium”, 1967-1968, pp. 185-193; Const. C. Giurescu, op.
cit., pp. 155-169; D. C. Giurescu, op. cit., pp. 108-110; V. Butură, op. cit., pp. 392-401.
67
DRH, A. Moldova, vol. I, p. 398, nr. 280.
Reşedinţa de la Vâlceşti–Bucecea, aparţinând boierului Vlaicu pârcălab de Cetatea

Albă şi succesorilor săi, se pare că a administrat un complex similar de instalaţii,
amplasat, de această dată, pe cursul Siretului. La 15 aprilie 1569, când strănepoata
pârcălabului vindea satul, cumpărătorul plătea pentru el 3000 de zloţi tătăreşti 68 , o
sumă foarte mare la acea vreme; actul de întărire omitea însă să precizeze care erau
motivele preţului atât de ridicat. Ulterior, aceeaşi sumă a fost plătită de domnitorul
Petru Şchiopul, care a achiziţionat satul pentru a-l dărui ctitoriei sale de la Galata;
actul în care a fost consemnată tranzacţia ignorând şi de această dată să explice
cuantumul preţului respectiv 69 . Din fericire, însă, ni s-a păstrat până astăzi catastiful
de venituri al mănăstirii, unde se arată că la Vâlceşti existau cinci mori, patru pive şi
o vâltoare 70 , justificând în acest fel suma plătită, în determinarea căreia, alături de
reşedinţa cu biserică de zid, intrase, desigur, şi preţul acestor importante anexe
„industriale”.
Alte tipuri de instalaţii pe care documentele le pun în relaţie cu gospodăriile
boiereşti sunt povarnele, destinate producerii de băuturi spirtoase, şi sladniţele,
utilizate pentru prepararea berii 71 . Ca exemplu în acest sens, poate fi adus un
document din 3 martie 1598, prin care cneaghina Magdalena, soţia boierului Neagoe
pârcălab de Hotin, dăruia fiicei sale Tudora şi nepotului său, Toader: „a treia parte a
ei din tot satul Cordăreni şi cu case vechi ce sunt lângă biserica de piatră şi cu mori
şi cu heleşteu şi cu sladniţă şi cu povarne” 72 .
După cum se poate observa chiar din acest ultim document citat, unele
reşedinţe aveau în proximitate iazuri şi heleşteie, care, pe lângă rosturile avute în
amenajarea şi funcţionarea instalaţiilor hidraulice, puteau fi întrebuinţate şi în
postura de crescătorii piscicole 73 . Marea majoritate a acestora o formau probabil
amenajările artificiale, aşa cum este cazul heleşteului pe care „l-a săpat şi l-a făcut
din pustie” boierul Ivanco Haladic în apropierea reşedinţei din sale de la Pomerla 74 .
În acelaşi scop, puteau fi exploatate însă şi bălţile naturale formate pe cursurile
râurilor, aşa cum se întâmplă cu gospodăria reşedinţei de la Hudinţi, a boierilor
Movileşti, care, potrivit unui act din 20 mai 1582, era alcătuită din: „case, pe Başău,
şi cu mori şi cu heleştii şi cu poeni de fânaţ, ce se numesc Baranca şi cu bălţi de
peşti pe Prut” 75 .
În hotarul satului de reşedinţă mai puteau fi găsite puncte vamale interne,
vaduri de trecere şi poduri plutitoare, curtea boierească din apropiere reprezentând
68
DIR, A. Moldova, veacul XVI, vol. II, pp. 190-191, nr. 201.
69
Ibidem, vol. III, p. 91, nr. 115.
70
Ibidem, pp. 407-409, nr. 499.
71
Despre funcţiile acestor instalaţii, a se vedea Şt. Olteanu, C. Şerban, op. cit., p. 92; Const. C.
Giurescu, op. cit., pp. 217-219, pp. 229-233; V. Butură, op. cit., pp. 180-182; C. Cihodaru, Alexandru
cel Bun (23 aprilie 1399–1 ianuarie 1432), Iaşi, 1984, p. 98.
72
I. Caproşu, Documente moldoveneşti din secolele al XV-lea–al XVII-lea, în „Anuarul Institutului de
Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol» din Iaşi”, IV, 1967, p. 211.
73
A se vedea Vasile Neamţu, Exploatarea peştelui în Moldova în secolul al XV-lea. (Contribuţii), în
„Studii şi cercetări ştiinţifice. Iaşi”, fasc. „Istorie”, VI, nr. 1-2, 1955, pp. 27-35; Const. C. Giurescu,
Istoria pescuitului şi a pisciculturii în România, Bucureşti, 1964, pp. 60-62, pp. 127-129, pp. 303-304.
74
DIR, A. Moldova, veacul XVI, vol. II, p. 47, nr. 47.
75
Ibidem, vol. III, p. 189, nr. 242.
atât destinaţia sumelor obţinute din plata taxelor de trecere, cât şi locul de adunare a
personalului care asigura încasarea acestor taxe şi paza obiectivelor respective. Un
astfel de caz este reşedinţa de la Gâdinţi a boierului Negru de la Bârlad, care, prin
chiar dania acestuia, intra împreună cu satul în posesia mănăstirii Bistriţa, la 12 iulie
1415 76 . Dacă documentele secolelor XV–XVI nu ne dezvăluie potenţialul economic
al satului, în schimb cele de la începutul veacului al XVII-lea insistă asupra acestui
aspect, vorbind despre prezenţa în Gâdinţi a mai multor anexe economice: vad
pentru mori pe Siret, bălţi de peşte şi pod mobil 77 . Foarte probabil, acest potenţial
fusese valorificat şi de reşedinţa boierească de la începutul secolului al XV-lea,
motiv pentru care, după 1415, mănăstirea se pare că a intrat în concurenţă pentru
stăpânirea satului cu unii boieri care au ajuns să îl controleze temporar 78 .
Asemănătoare este şi situaţia curţii pe care avea să şi-o ridice logofătul Mihail la
Ciumăleşti, un hrisov domnesc de danie, emis la 18 februarie 1445, descriindu-i
satul respectiv, astfel: „un sat, pe Siret, anume Ciumăleşti, amândouă cuturile, şi cu
moara, şi cu vama de trecere şi cu toate hotarele sale vechi, să-şi facă curte în acest
sat şi mori pe Siret” 79 . Tot ca urmare a unei danii însoţite de sugestia ridicării unei
curţi, fraţii Cernat Ploscar şi Şteful intrau la 15 iulie 1448 în posesia vămii de la
Covurlui, domnia hotărând ca „de la iaz în vale pe Prut să le fie lor din toate
târguielile toată această vamă, şi pe apă şi pe uscat” 80 .
Fără a ne propune aici reconstituirea, nici măcar parţială, a structurii
domeniului boieresc din secolele XIV–XVI, trebuie precizat totuşi că documentele
interne de cancelarie ne oferă informaţii şi despre existenţa altor categorii de anexe
cu potenţial economic ridicat pentru satul de reşedinţă. Este vorba despre grădini 81 ,
vii 82 , livezi 83 , păduri 84 şi fâneţe 85 , care merită să fie amintite nu doar pentru a ilustra
diversitatea tipologică a componentelor economice care funcţionau în preajma
reşedinţelor boiereşti, ci şi pentru a scoate în evidenţă peisajul pitoresc în care,
uneori, se aflau amplasate aceste complexe.
Galaţi
76
77
DIR, A. Moldova, veacul XVI, vol. V, p. 178.
78
A se vedea DRH, A. Moldova, vol. I, p. 135, nr. 90, document redactat la 3 iunie 1429, prin care
voievodul Alexandru cel Bun întărea satul fiilor lui Oană vornicul de Suceava. Izvorul este interesant şi
din perspectiva relaţiilor domnului cu fostul său mare dregător, pentru că, aşa cum este bine ştiut,
Bistriţa este chiar ctitoria acestui voievod; nu ştim dacă panii Lazor, Stanciul şi Costea, fiii vornicului,
au vândut ori au retrocedat satul mănăstirii, cert este însă faptul că la 22 martie 1500, Ştefan cel Mare
întărea satul mănăstirii Bistriţa, invocând dreptul de stăpânire conferit acesteia de privilegiile emise de
către bunicul său, Alexandru cel Bun (DRH, A. Moldova, vol. III, p. 459, nr. 256).
79
80
Ibidem, p. 398, nr. 280.
81
DIR, A. Moldova, veacul XVI, vol. III, p. 236, nr. 291; ibidem, vol. IV, p. 36, nr. 39.
82
Ibidem, vol. II, p. 139, nr. 131, p. 225, nr. 236; DIR, B. Ţara Românească, veacul XVI, vol. V, pp.
247-259, nr. 260, p. 466, nr. 481; ibidem, vol. VI, pp. 27-28, nr. 33.
83
Teodor Bălan, Documente bucovinene, vol. I, Cernăuţi, 1933, p. 124; DIR, A. Moldova, veacul XVI,
vol. IV, pp. 217-218, nr. 270; DIR, B. Ţara Românească, veacul XVI, vol. V, p. 250, nr. 262.
84
DRH, B. Ţara Românească, vol. V, p. 356, nr. 320.
85
Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti de la Bogdan voievod, Bucureşti, 1940, p. 280.
Liviu Marius ILIE
CAUZE ALE ASOCIERII LA TRON ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI

MOLDOVA (SEC. XIV–XVI)
Several causes regarding the association to the throne in Wallachia and Moldavia
(14th–16th centuries)
Abstract: In medieval Wallachia and Moldavia, the association to the

throne had mainly two causes: the nomination of the successor to the throne and
the division of the princely prerogatives between two persons. The two countries
confronted with an absence of a clear modality for the throne succession; during
his life, the ruling prince chose a son or a brother who was to become the new
prince of the country and associated him to his throne. Another motivation for
the association to the throne in the Romanian medieval space was the change of
the dynasty. The second important cause, which was met either at the beginning
of the state or later was determined by the necessity of dividing the princely
prerogatives; the co-sovereign was involved in the inner policy, but sometimes
he could take part at the foreign policy as well. Sometimes the association could
appear as a result of certain inner fights for the throne, such as happened in
Moldavia between 1432 and 1457. The circulation of religious books, which
described the association from other medieval countries, could also influence the
spread of this institution in Wallachia and Moldavia.
Keywords: Wallachia, Moldavia, Romanian dynasties, association to the

throne, political succession.
*
„Orice cercetare istorică este prin definiţie retrospectivă. Orice anchetă
cauzală este aşadar regresivă: istoricul pleacă de la efect şi merge până la
antecedente” 1 . Urmând „schema” de mai sus, propusă de Raymond Aron, se poate
afirma că determinarea antecedentelor, cauzelor sau motivaţiilor unui eveniment
istoric trebuie pornită de la „decuparea fenomenului efect” 2 sau, altfel spus, plecând
de la un bilanţ al efectelor să se poată ajunge la un dosar al cauzelor. Afirmaţie cu
caracter general şi aplicată chiar de autorul ei unor cazuri particulare, aceasta îşi
1
Raymond Aron, Introducere în filozofia istoriei. Eseu despre limitele obiectivităţii istorice, ediţie
nouă, revăzută şi adnotată de Sylvie Mesure, traducere din lb. franceză de Horia Gănescu, Bucureşti,
1997, p. 199.
2
Ibidem, p. 202.
76 Liviu Marius ILIE
găseşte utilitatea în momentul folosirii sale în diverse situaţii istorice reale. În cele
ce urmează, algoritmul descris anterior se va încerca a fi aplicat unui caz al istoriei
medievale româneşti, dorindu-se astfel stabilirea cauzelor care au determinat apariţia
asocierii la tron în Ţara Românească şi Moldova pe parcursul secolelor XIV–XVI,
ştiut fiind faptul că în acest interval de timp, această ipostază succesorală a fost des
întâlnită în cele două state medievale româneşti amintite anterior 3 . În linii mari,
asocierea la domnie a fost determinată de problemele generate de succesiunea
tronului şi de necesitatea împărţirii prerogativelor conducerii.
O motivaţie de prim ordin este lipsa unei modalităţi sigure şi eficiente de
succesiune a tronului. În aceste condiţii, încă din timpul vieţii, domnitorul îşi
desemna un succesor pe care şi-l asocia, urmând ca acesta să rămână suveran după
moartea domnului titular 4 . De unde, însă, au împrumutat românii această deficienţă
procedurală şi prin ce filieră? Pentru a putea răspunde la această întrebare, se
impune o scurtă privirea asupra situaţiei din Bizanţ, acolo unde se găseşte o
conjunctură asemănătoare. Iată cum descrie Charles Diehl situaţia de aici: „Imperiul
bizantin [...] a suferit multă vreme de un viciu constituţional foarte grav, lipsa unei
legi de succesiune care să stabilească transmiterea tronului în mod regulat. Cei dintâi
împăraţi erau desemnaţi de alegerea Senatului, de aprobarea poporului şi a armatei.
Nu exista deci o familie imperială, de sânge regal; cei mai umili puteau aspira la
tron; toată lumea avea stofă de împărat” 5 . Acest principiu, conform căruia oricine
putea deveni împărat, a adus la conducere şi persoane mai puţin demne de purpura
imperială 6 . De aceea, mai mulţi basilei bizantini vor încerca să prevină această
conjunctură şi îşi vor asocia drept co-suveran pe acela care doreau să le succeadă la
tron.
3
De curând, un dosar al asocierilor la tron în Ţara Românească şi Moldova, pentru perioada secolelor
XIV-XVI, a fost întocmit de Constantin Rezachevici în idem, Cronologia critică a domnilor din Ţara
Românească şi Moldova, a. 1324-1881, vol. I, Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, passim.
4
Această ipoteză este împărtăşită de un număr mare de istorici care au studiat domniile asociate în Evul
Mediu românesc: Emil Vârtosu, Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi
Moldova (până în secolul al XVI-lea), [Bucureşti], p. 147; Octavian Iliescu, L’héritage de l’idée
impériale byzantine dans la numismatique et la sigillographie roumaines au moyen âge, în
„Byzantina”, III, 1971, pp. 258-259; C. Rezachevici, op. cit., vol. I, p. 25.
5
Charles Diehl, Marile probleme ale istoriei bizantine. Figuri bizantine, vol. I, traducere de Ileana
Zara, prefaţă şi tabel cronologic de Dan Zamfirescu, [Bucureşti], 1969, p. 49; a se vedea şi idem,
Byzance. Grandeur et décadence, Paris, [1926], p. 137.
6
Vom reţine, atât pentru importanţa sa în înţelegerea acestei probleme, cât şi pentru pitorescul
limbajului, o descriere pe care Nicetas Choniates o realiza asupra acestui aspect: „Se găseau oameni
care mai ieri sau, într-un cuvânt, nu de mult, ronţăiau ghinde şi încă mai mestecau în gură carne de
purcel pontic, iar acum îşi exprimau cu totul pe faţă intenţiile şi pretenţiile la demnitatea imperială,
îndreptându-şi spre ea ochii neruşinaţi şi foloseau ca peţitori sau, mai bine [zis], codoşi, pe crainicii
publici mitarnici şi robiţi pântecului [...]. O, faimoasă împărăţie, pricină de mirare pizmaşă şi mirare
evlavioasă a tuturor neamurilor, cine nu te-a luat cu sila? Cine nu te-a necinstit cu neruşinare? Numai
ce iubiţi aprigi şi neînfrânaţi ai avut? Pe cine nu l-ai cuprins cu braţele tale, cu cine n-ai împărţit
aşternutul, cui nu te-ai dăruit şi pe cine, mai apoi, nu l-ai acoperit cu cunună, nu l-ai împodobit cu
diademă şi nu l-ai încălţat, mai apoi, cu sandale roşii?” (citat de S. B. Daşcov, Dicţionar de împăraţi
bizantini, traducere de Viorica Onofrei şi Dorin Onofrei, Bucureşti, 1999, pp. 21-22).
Cauze ale asocierii la tron în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV–XVI) 77
Din Bizanţ instituţia a trecut şi în statul medieval al sârbilor 7 . În Serbia,

principiul ereditar nefiind foarte bine reglementat, regele putea să-şi desemneze
succesorul la tron dintre membrii dinastiei, „după propria sa voinţă sau la
recomandarea adunării nobililor” 8 . De notat este faptul că în alegerea urmaşului nu
acţiona atât de mult arbitrarul, descendentul trebuind să fie indiscutabil urmaş al
dinastiei sârbeşti.
Într-un studiu dedicat moştenirii ideii imperiale bizantine în spaţiul
românesc, Octavian Iliescu arăta că asocierea la tron existentă în Bizanţ a fost
adoptată succesiv de bulgari şi sârbi, iar prin intermediul acestor state balcanice ea a
fost „transplantată” şi la români 9 . Şi aici a găsit un teren propice, deoarece nici în
statele medievale de la nordul Dunării nu exista o formulă clară de stabilire a
succesorului la tron 10 . Trebuia doar ca viitorul domn să fie „os domnesc”, adică rudă
apropiată sau chiar şi mai îndepărtată a unui fost domnitor. Astfel, Grigore Ureche
scria în Letopiseţul său că la începutul anului 1527 boierii moldoveni se adunaseră
să aleagă noul domn; după „obiceiul ţării [...] nu să cădiia altuia domniia, fără carile
nu va fi sămânţă de domnu”. În cele din urmă a fost ales Petru Rareş, „aflându-l şi
adeverindu-l că ieste din osul lui Ştefan [cel Mare]” 11 . Când situaţia era tensionată
din punct de vedere militar, nu se mai ţinea cont de originea princiară, nu se mai
aplica principiul „osului domnesc”; într-o scrisoare a boierilor lui Alexandru
Cornea 12 se menţionează că: „Împăratul [sultanul, n. n.] [...] a îmbrăcat un turc [sic!]
[Ştefan Lăcustă, n. n.] 13 în veşmântul nostru şi l-a pus domn în ţara Moldovei. Şi noi
în acel ceas am fost mulţămiţi şi aşa: de ar fi pus domn pe un ţigan ori pe un arap,
tot l-am fi primit, numai împăratul să nu se întoarcă şi să nu prade ţara până la
capăt [subl. n.]” 14 .
Pornind de la un loc comun al teologiei politice medievale – originea divină
a puterii princiare – domnii români au descris în hrisoavele lor situaţia reală a
inexistenţei unei modalităţi „standardizate” de stabilire a urmaşului domnesc, totul
fiind lăsat în voia lui Dumnezeu, deşi practica ne-a demonstrat cât de mult a contat
voinţa elitelor politice. În actele domneşti cele mai vechi se regăseşte un text ce
stabileşte modalităţile de succesiune şi care, prezentând uneori uşoare variaţii, are
7
„A vrai dire, dans l’Etat serbe du Moyen-Âge, le pouvoir monarchique n’était ni électif ni purement
héréditaire [...]. C’était un système beaucoup plus complexe: à la combinaison de ces deux principes,
que nous avons mentionnés, se rajoute l’institution byzantine du co-souverain: l’empereur byzantin
désignait le successeur au trône en l’associant de son vivant au pouvoir” (Miloche Mladenovitch, L’état
serbe au Moyen Âge. Son caractère, Paris, 1931, pp. 159-160).
8
Francis Dvornik, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană, traducere de Diana Stanciu, Bucureşti,
2001, p. 126.
9
O. Iliescu, op. cit., p. 256.
10
„[...] o regulă strictă şi precis exprimată pentru succesiunea la tron nu se cunoaşte” (E. Vârtosu, op.
cit., p. 218).
11
Grigore Ureche, Letopiseţul Moldovei, postfaţă şi bibliografie de Mircea Scarlat, Bucureşti, 1978, p.
99.
12
Nicolae Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ed. a III-a, Vălenii de Munte, 1931, pp. 25-27.
13
Originea lui Ştefan Lăcustă nu era însă turcească; referindu-se la acesta, C. Rezachevici arăta: „cert
este că tatăl său se numea Alexandru şi că făcea parte din neamul Bogdăneştilor” (idem, op. cit., vol. I,
p. 569).
14
A se vedea şi Ştefan Gorovei în Petru Rareş, red. coord.: Leon Şimanschi, Bucureşti, 1978, p. 175.
următorul conţinut: „[...] şi după moartea domniei mele, pe cine va alege Dumnezeu
să fie domn ţării Ungrovlahiei, sau din rodul inimii domniei mele, sau din rudele
domniei mele, sau din alt neam” 15 . Se observă că sunt trasate trei trepte ale
succesiunii la tron – rudele cele mai apropiate, probabil fiii domnitorului („din rodul
inimii domniei mele”), alte rude de grad inferior primilor menţionaţi („din rudele
domniei mele”) şi pretendenţii la tron fără legături de sânge cu voievodul emitent
(„din alt neam”) – „cursa” pentru domnie fiind deschisă unui număr destul de mare
de candidaţi.
Situaţia n-a trecut neobservată nici de călătorii străini care au străbătut
spaţiul românesc. Georg Reicherstorffer, referindu-se la instituţia domnească în
Moldova, arăta că „fii legitimi ca şi cei nelegitimi urmează la domnie fără nici o
deosebire [...] pentru dobândirea puterii, se nasc între fraţi războaie foarte multe şi
deosebit de vătămătoare. Acelaşi lucru se petrece şi în Ţara Românească şi se
întâmplă acolo încă foarte des” 16 . Conjunctura neclară a succesiunii este observată şi
de umanistul Anton Verancsics, cel care relata că, în Ţările Române, „la domnie
urmează copiii legitimi, precum şi cei nelegitimi” 17 .
Că pretendenţii trebuiau totuşi să fie „os domnesc”, chiar dacă nu neapărat
în legătură de sânge cu voievodul anterior, o arată şi originea domnească pe care unii
dintre aspiranţii la tron şi-o plăsmuiau. Un caz tipic este cel al lui Iacob Heraclid
Despotul, domn al Moldovei în răstimpul 1561-1563. Grec la origine, născut
probabil în insula Samos 18 , acesta a încercat să-şi justifice veleităţile princiare
arătând că se trăgea dintr-un neam domnesc. Însuşi secretarul său, Johann Sommer,
arăta că Despot „şi-a născocit un nume de neam fictiv şi a vrut, prin înşelăciune, să
dobândească prietenia celor puternici”. Acelaşi umanist originar din Saxonia oferă o
informaţie preţioasă pentru determinarea modalităţilor de accedere într-o înaltă
demnitate în Ţările Române; trăind o perioadă în mijlocul românilor, acesta
observase cât de importantă era originea pentru pătrunderea în rândul elitei politice:
„Despot, abuzând de credulitatea unui neam aproape barbar care, în afară de ai săi,
nu suportă pe nimeni să poarte uşor o magistratură, ar fi încercat să întărească prin
această nouă raţiune [ereditară, n. n.], domnia pentru sine [subl. n.]” 19 . Şi Antonius
Maria Gratianus demască „povestea” înaintaşilor iluştri ai lui Despot: „Spunea chiar
el că s-a născut din valahi şi că strămoşii săi au domnit acolo: în privinţa aceasta, el
15
Am reţinut, în mod arbitrar, un document din vremea domniei lui Mircea cel Bătrân (Documenta
Romaniae Historica, B. Ţara Românească, vol. I, (1247-1500), vol. întocmit de P. P. Panaitescu şi
Damaschin Mioc, Bucureşti, 1966, p. 51), deşi textul menţionat se regăseşte într-un număr
impresionant de documente medievale româneşti; a se vedea şi Radu G. Păun, „La couronne est à
Dieu”. Neagoe Basarab (1512-1521) et l’image du pouvoir pénitent, în L’empereur hagiographe. Culte
des saints et monarchie byzantine et post-byzantine, textes réunis et présentés par Petre Guran avec la
collaboration de Bernard Flusin, [Bucureşti], 2001, pp. 190-191.
16
Paul Cernovodeanu, Societatea feudală românească văzută de călători străini (secolele XV-XVIII),
Bucureşti, 1973, p. 87.
17
Ibidem, p. 88.
18
C. Rezachevici, op. cit., vol. I, p. 632 şi urm.
19
Johannes Sommer Pirnensis, Viaţa lui Iacob Despot, principele moldovenilor, în Johannes Sommer
Pirnensis, Antonius Maria Gratianus, Viaţa lui Despot. Istoriografia Renaşterii despre români, ed.
Traian Diaconescu, Iaşi, 1998, pp. 19-21.
depăna o poveste ticluită destul de frumos [subl. n.]” 20 . Aceeaşi conjunctură a

necesităţii aspirantului la tron de a fi „os domnesc” se regăseşte şi în Cronica lui
Azarie, care arăta că „în al noulea an al domniei lui Alexandru [Lăpuşneanu, n. n.],
s-a ridicat un oarecare numit Despot [...] numindu-se pe sine fiu de domn [subl.
n.]” 21 .
Ce vor face domnii români în faţa acestui neajuns privind succesiunea la
tron? Răspunsul la această întrebare îl oferă Emil Vârtosu: „Neputând fi sigur că
boierii vor alege la tron, după moartea sa, pe acela pe care îl voia – fiu sau frate –
domnul recurgea la expedientul juridic al asocierii, punând în felul acesta pe boieri
în faţa unei situaţii de fapt, perfect valabile. Uns de Biserică şi recunoscut de boieri
încă din timpul vieţii titularului, domnul asociat se găsea învestit, în forma publică
adecvată cu puterea de a domni şi nu mai putea fi înlăturat decât prin forţă şi prin
‹hiclenie›. Astfel, asocierea corecta slăbiciunea politică a domniei” 22 . Altfel spus,
domnitorul dorea să-şi impună dorinţa în faţa opţiunii marii boierimi, care avea un
rol foarte important în desemnarea noului conducător. În acest sens, Octavian Iliescu
a considerat că Vlad Călugărul şi-a asociat la tron pe fiul său Radu, viitorul domn
Radu cel Mare 23 , tocmai pentru a-i contracara pe boierii din rândurile cărora se
ridicau tot felul de pretendenţi, ca acel Vlad vornicul ce fusese decapitat la porunca
domnitorului, pentru că încercase „să se ridice domn peste capul lui” 24 .
Nu de fiecare dată, însă, asocierea reuşea să rezolve problema succesiunii şi,
de aceea, voievodul asociat trebuia ales, în momentul în care accedea la tron, şi de
boieri. Un caz clasic de asociere la tronul Moldovei este acela dintre Ştefan cel Mare
şi fiul său Bogdan, viitorul domn Bogdan al III-lea. Faptul că această împărţire a
tronului între cei doi este amintită de un număr mare şi divers de izvoare 25 , permite
concluzia că în epocă se ştia faptul că Ştefan îl desemnase pentru a-i succeda la tron,
20
Antonius Maria Gratianus, Despre Ioan Heraclid Despot, principele valahilor (ibidem, p. 119).
21
Cronica lui Azarie, în Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI, publicate de Ioan Bogdan, ediţie
revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, [Bucureşti], 1959, p. 142.
22
E. Vârtosu, op. cit., p. 147.
23
„Radul voievod” sau „Io Radul voievod” este amintit în mai multe acte ale tatălui său (DRH, B, vol.
I, p. 371, pp. 377-380, pp. 401-405), pentru ca la 7 iunie 1494 să emită el însuşi un act (Olimpia
Diaconescu, Întregiri documentare la istoria secolelor XV-XVI, în „Studii şi materiale de istorie
medie”, VII, 1974, p. 294); trebuie spus că Vlad Călugărul îşi asociase la tron, înaintea lui Radu, un alt
fiu al său, Vlad, mort ante 4 februarie 1488 (C. Rezachevici, op. cit., vol. I, pp. 128-129).
24
O. Iliescu, Domni asociaţi în ţările române în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, în „Studii şi cercetări
de istorie şi muzeografie”, II, nr. 1, 1951, p. 58.
25
Dintre acestea, pot fi amintite documente interne (DRH, A. Moldova, vol. III, (1487-1504), vol.
întocmit de Constantin Cihodaru, Ioan Caproşu, Nistor Ciocan, Bucureşti, 1980, passim) şi externe
(Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, II/2, 1451-1510, culese, adnotate
şi publicate de Nicolae Densuşianu, Bucureşti, 1891, p. 517; ibidem, vol. XV/1, 1358-1600. Acte şi
scrisori din arhivele oraşelor ardelene (Bistriţa, Braşov, Sibiu), publicate după copiile Academiei
Române şi tipărituri de N. Iorga, Bucureşti, 1911, p. 170; I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare,
vol. II. Hrisoave şi cărţi domneşti, 1493-1503. Tractate, acte omagiale, solii, privilegii comerciale,
salv-conducte, scrisori, 1457-1503, Bucureşti, 1913, pp. 417-441), inscripţii (Repertoriul
monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, coord.: Mihai Berza, [Bucureşti],
1958, p. 166, p. 183), relaţii de călătorie ale lui Matteo Muriano (Călători străini despre Ţările
Române, vol. I, vol. îngrijit de Maria Holban, Bucureşti, 1968, p. 149) sau Cronica moldo-germană
(Cronicile slavo-române, p. 28).
în mod indirect, pe fiul mai sus amintit. Pe fondul agravării bolii lui Ştefan cel Mare,
în ultimele sale zile de viaţă, boierii s-au adunat pentru alegerea noului domn. Sosit
în mijlocul lor, aşa cum avea să arate Leonardo de Massari, bătrânul domn a
poruncit uciderea „agitatorilor”, după care le-a mărturisit celor de faţă convingerea
apropierii sfârşitului, spunându-le „că nu-i împiedică pe dânşii de a alege la domnie
pe cine vor voi dintre fiii săi, dar doreşte să fie cel mai capabil de a apăra ţara [subl.
n.]”; trimiterea era clară la fiul său asociat Bogdan, pe care, de altfel, boierii l-au şi
ales şi i-au jurat credinţă la 30 iunie 1504 26 ; merită remarcat faptul că, deşi le-a
„sugerat”, Ştefan cel Mare i-a lăsat pe aceştia să facă alegerea. O situaţie
asemănătoare se regăseşte şi în cazul lui Teodosie, fiul lui Neagoe Basarab, care deşi
asociat la tron de tatăl lui, aşa cum vom vedea mai jos, la moartea părintelui său, a
trebuit să fie ales de „stări” pentru a rămâne pe tron 27 .
Cât credit au acordat domnii titulari voievozilor asociaţi pe considerente de
moştenire a tronului? Dacă aceştia erau foarte tineri, asocierea era numai formală,
abia către 15 ani, vârstă considerată drept majorat al fiului de domn în Ţara
Românească şi Moldova secolelor XIV–XV, „de la o asociere formală, între tată şi
fiu, se poate trece la o asociere efectivă” 28 . Din categoria „asociaţilor minori” pot fi
amintiţi, printre alţii, Ştefan cel Mare, care, înainte de a deveni domn al Moldovei, a
fost asociat al tatălui său, Bogdan II 29 , începând cu vârsta de 12 ani 30 , sau Teodosie,
26
Constantin Esarcu, Ştefan cel Mare, documente descoperite la Veneţia, Bucureşti, 1874, p. 103 ; E. de
Hurmuzaki, Documente, vol. VIII, Bucureşti, 1894, pp. 40-41.
27
Ambasadorii veneţieni la Buda consemnau la 30 octombrie 1521, după moartea lui Neagoe, că
„românii au ales pe fiul său, numit Teodosie” (ibidem, p. 50). Desemnarea urmaşului cu puţin timp
înaintea morţii se găseşte şi în Bizanţ; Teofilact Simocata descrie în Istoria sa discursul lui Tiberius
înainte de moarte şi stabilirea lui Mauricius ca succesor: „[...] pronia, îndrumătoarea noastră, arăta
împăratul bizantin, mi-a luat greutatea de pe inimă dându-mi un singur sfat; ea mi-a arătat omul capabil
să domnească şi să ia în mâini puterea; mi-a recomandat pe acest Mauricius, aflat aici de faţă, un bărbat
de cel mai mare folos pentru împărăţia romană. El a săvârşit o mulţime de fapte mari şi a dovedit că va
avea grijă de supuşi. Socotiţi-l acum împărat. Cred atât de mult în el la transmiterea acestei sarcini
foarte importante, încât îi dau de soţie pe fiica mea împreună cu împărăţia” (Teofilact Simocata, Istorie
bizantină. Domnia împăratului Mauricius (582-602), traducere, introducere şi indice de H. Mihăescu,
Bucureşti, 1985, p. 21).
28
E. Vârtosu, op. cit., p. 225; tot în Bizanţ se poate observa cum Constans II, fiul lui Constantin III,
devine stăpân absolut al imperiului la mai puţin de 14 ani (Warren Treadgold, A History of the
Byzantine State and Society, Stanford, 1997, p. 310; idem, O scurtă istorie a Bizanţului, traducere de
Mirela Acsente, Bucureşti, 2003, p. 115).
29
Izvoarele care o descriu sunt documentele interne şi externe emise de cancelaria Moldovei (DRH, D.
Relaţii între Ţările Române, vol. I, vol. întocmit de Ştefan Pascu, C. Cihodaru, Konrad G. Gündisch,
Bucureşti, 1977, pp. 411-412; DRH, A, vol. II, (1449-1486), vol. întocmit de L. Şimanschi, în
colaborare cu Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, 1976, pp. 12-14, p. 16) şi relaţiile cronicii
lui Jan Długosz despre bătălia de la Crasna (J. Długosz, Historiae polonicae libri XIII et ultimus, vol. I,
Leipzig, 1711, coll. 60-63; Ilie Minea, Informaţiile româneşti ale cronicii lui Jan Długosz, Iaşi, 1926).
30
Dacă se poate accepta informaţia conform căreia Ştefan trebuie să se fi născut prin 1438 (L.
Şimanschi, O cumpănă a copilăriei lui Ştefan cel Mare: Reuseni, 15 octombrie 1451, în „Anuarul
Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol» din Iaşi”, XIX, 1982, pp. 196-197) şi ţinând cont
şi de faptul că el apare pentru prima dată ca asociat al tatălui său la 11 februarie 1450 (DRH, D, vol. I,
pp. 411-412).
asociat de Neagoe Basarab la aceeaşi vârstă cu cea a lui Ştefan 31 ; există şi asociaţi
care primeau această calitate la o vârstă mult mai fragedă, cum ar fi Iliaş, fiul lui
Alexandru cel Bun, care este asociat de tatăl său la vârsta de ... 5 ani 32 .
Am văzut că au existat domnitori care, deşi nu au avut origine domnească
(„os domnesc”), au încercat să-şi construiască una fictivă pentru a-şi justifica
urcarea pe tron. Uneori, pentru a-şi asigura continuitatea domniei în familia lor, ei şi-
au asociat o rudă apropiată, în acest caz asocierea având un pronunţat caracter
dinastic. Un caz tipic pentru această situaţie a fost Neagoe Basarab. Într-un număr
covârşitor de mare al hrisoavelor emise de cancelaria sa, acesta s-a intitulat „fiul
bunului Basarab voievod” sau „fiul marelui Basarab voievod” 33 ori, mai explicit,
„fiul priabunului Io Basarab cel Tânăr vo[i]evod” 34 . Tot ca „fiul marelui şi
preabunului Basarab cel Tânăr voievod”, apare Neagoe şi pe un taler de argint aurit
pe care l-a dăruit mănăstirii Tismana la începutul domniei sale 35 . Neagoe încerca,
aşadar, să propage, în mod oficial, ideea că era fiul lui Basarab Ţepeluş.
Două documente turceşti contemporane domniei sale, publicate în urmă cu
mai bine de treizeci de ani, au permis reconsiderarea filiaţiei acestuia 36 . Primul
dintre ele, o scrisoare a beylerbeyi-ului Rumeliei, Hasan paşa, adresată prinţului
Selim, viitorul sultan Selim I, îl descrie pe Neagoe Basarab drept „fiul lui Pârvu
[Craiovescu, n. ed.]” (Pârvul-oğlu), „fiu de spurcat” (Haramzade) şi „fără origine
[domnească, n. ed.]” (Bi-asl); informaţii foarte importante ne sunt oferite şi de cel
de-al doilea act, un memoriu adresat Porţii de unii boieri munteni anticraioveşti:
aceştia arată că „Barbu [Craiovescu, n. ed.] zicând că Neagoe, fiul lui Pârvu (Pârvul-
oğlu Neagoe) este fiu de domn (beyzade) s-a răsculat ca să-l numească voievod”,
deşi – se spune mai jos în acelaşi document – „supuşii de noi şi toţi locuitorii ţării
ştim că Neagoe nu este fiu de domn (Beyoğlu), ci după noi, el este un cavaler
(Sipahi)”. Aceste două izvoare otomane îl descriu pe Neagoe ca având origine
boierească – descendent al Craioveştilor, care l-au şi susţinut să ocupe tronul Ţării
Româneşti – şi nu domnească, lucru ştiut atât la nivelul elitei otomane, cât şi în
rândul locuitorilor autohtoni. O altă informaţie importantă conţinută de cel de-al
doilea document, şi pe care am analizat-o şi mai sus, reliefează faptul că, pentru a
ajunge pe tron, „candidatul la domnie” trebuia să fie fiu de domn; astfel ne explicăm
şi de ce Neagoe s-a prevalat în hrisoavele sale de filiaţia sa din Basarab Ţepeluş,
deşi aceasta nu era decât o formulă de cancelarie fără acoperire în realitate. Un alt
izvor contemporan vorbeşte, în mod indirect, despre originea lui Neagoe. Este vorba
despre un raport diplomatic redactat din Buda, la 10 noiembrie 1521, în care se
31
În 1521, an în care rămâne domn, în urma morţii tatălui său, Ştefan avea 16 ani (E. de Hurmuzaki,
Documente, vol. VIII, p. 50), iar asocierea sa începe la 1517 (a se vedea infra).
32
C. Rezachevici, op. cit., vol. I, p. 475.
33
DRH, B, vol. I, passim.
34
Ibidem, p. 250.
35
Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, vol. I, (1395-1800), red. resp.: Alexandru
Elian, Bucureşti, 1965, pp. 604-605.
36
Mustafa Ali Mehmet, Două documente turceşti despre Neagoe Basarab, în „Studii. Revistă de
istorie”, XXI, nr. 5, 1968, pp. 921-930.
vorbea despre „un fratello dil padre di ditto Theodosio, nominato Pedra” 37 . Aşadar,
„tatăl lui Teodosie” – adică Neagoe Basarab – era frate cu un anume Preda (Pedra în
documentul italian), care nu putea fi decât Preda Craiovescu, mare ban între anii
1520-1521 şi fiu al lui Pârvu Craiovescu 38 . Aceeaşi relaţie de rudenie dintre Neagoe
Basarab şi Preda Craiovescu este confirmată şi de cronicile interne ale ţării 39 . Şi în
Viaţa Sf. Nifon, izvor contemporan epocii, Neagoe este amintit ca având origine
boierească, iar nu domnească („[...] un cocon de boieri ce-l chema Neagoe”) 40 .
Dacă memoria contemporană lui l-a receptat ca urmaş al Craioveştilor, cum
a fost el reţinut de izvoarele de la sfârşitul secolului al XVI-lea? Într-un document
emis din porunca lui Mihnea al II-lea Turcitul, la 17 mai 1589 41 , prin care „am voit
domnia mea să cercetez şi să adeveresc rândul averilor Craioveştilor”, se aminteşte,
intrând în componenţa domeniului funciar al acestor boieri „partea [de avere, n. n.]
răposatului Băsărab voievod [evident, Neagoe Basarab, n. n.]”, pentru ca mai jos să
fie menţionat „Pârvul vornic, tatăl lui Băsărab voievod”. În două hrisoave din veacul
al XVII-lea, unul emis de Alexandru Iliaş, la 15 iunie 1629 42 , şi celălalt de Matei
Basarab, la 30 aprilie 1633 43 , prin care cei doi domnitori întăreau succesiv satul
Costeşti mănăstirii Bistriţa; se arăta că în biserica acestui lăcaş de cult „este îngropat
jupan Pârvul ban, tatăl stămoşului domniei mele, Io Basarab voievod [Neagoe
Basarab, n. n.]”. Este confirmată, aşadar, originea boierească a lui Neagoe, acesta
din urmă fiind menţionat drept fiu al lui Pârvu Craiovescu şi nu al lui Basarab
Ţepeluş 44 .
Pentru început, va trebui sa facem câteva observaţii în legătură cu Petru.
Mort cel mai probabil la 15 iunie 1520 45 , rămăşiţele sale pământeşti au fost
37
E. de Hurmuzaki, Documente, vol. VIII, p. 51.
38
A se vedea Ştefan Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească, Bucureşti, 1965, passim.
39
Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690. Letopiseţul cantacuzinesc, ed. critică întocmită de Constant
Grecescu şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1960, p. 42; Virgil Cândea, Letopiseţul Ţării Româneşti (1292-
1664) în versiunea arabă a lui Macarie Zaim, în „Studii. Revistă de istorie”, XXXII, nr. 4, 1970, p.
683; Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ed. îngrijită de Mihail Gregorian, Bucureşti,
1984, p. 48.
40
Voi cita din ediţia Literatura română veche (1402-1647), vol. I, introducere, ediţie îngrijită şi note de
Gheorghe Mihăilă şi Dan Zamfirescu, [Bucureşti, 1969], p. 76.
41
Documente privind istoria României, B. Ţara Românească, veacul XVI, vol. V, Bucureşti, 1952, pp.
402-407.
42
DRH, B, vol. XXII, Bucureşti, 1969, p. 585.
43
Ibidem, vol. XXIV, Bucureşti, 1974, p. 54; pentru aceste ultime trei documente, a se vedea şi P. P.
Panaitescu, Învăţăturile atribuite lui Neagoe Basarab, în idem, Introducere la istoria culturii
româneşti. Problemele istoriografiei române, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Dan Horia Mazilu,
44
Fragmentul din documentul lui Matei Basarab, act emis la 5 decembrie 1650 (DRH, B, vol. XXXV,
p. 347), care îl aminteşte pe „răposatul strămoşul domniei mele, Io [Neagoe] Basarab voievod, fiul lui
Basarab [Ţepeluş] voievod [n. n.]”, fie reproduce întocmai titulatura lui Neagoe Basarab dintr-un
document al acestuia, unde am văzut că el se intitula fiul lui Ţepeluş, fie este o încercare a lui Matei
Basarab, şi el un urmaş al Craioveştilor ajuns pe tronul Ţării Româneşti, de a-şi plăsmui o origine
indirectă – prin Neagoe – dintr-un domn legitim prin dinastie – Ţepeluş.
45
D. Zamfirescu, Neagoe Basarab şi Învăţăturile către fiul său Theodosie. Probleme controversate,
[Bucureşti], 1973, p. 50; Constantin Bălan, Inscripţii medievale şi din Epoca Modernă a României.
Judeţul istoric Argeş (sec. XIV–1848), Bucureşti, 1994, p. 219.
reînhumate la mănăstirea Curtea de Argeş, împreună cu acele ale bunicii sale Neaga
şi cu ale fraţilor săi, Ioan şi Anghelina. Într-un veritabil necrolog, al cărui text a fost
păstrat în Învăţături 46 şi al cărui discurs capătă pe alocuri aspecte tragice, Neagoe
afirma: „O, iubitul mieu fiiu Petru, eu gândeam şi cugetam să fii domn şi să veseleşti
bătrâneţele mele oarecând cu tinereţele tale şi să fii biruitoriul pământului. Iar acum,
fiiul mieu, te văzu zăcând sub pământ, ca un trup al fieştecăruia sărac [...]. Şi eu îţi
găteam haine domneşti ca să te îmbraci cu dânsele şi să te împodobeşti, [...] iar acum
trupul tău să dăzbracă de hainele care i-am gătit eu şi să îmbracă în pământu dintru
care au fost luat [...]. Scoală, fătul mieu, scoală, că au venit şi oasele moaşă-ta la tine
[...] şi cu dânsele am trimes şi podoabele tale: coruna şi surguciulu-ţi şi diadimile
[subl. n.]” 47 . Discursul lui Neagoe Basarab reflectă tragedia pierderii fiului său;
însemnele domneşti menţionate – coruna, surgiucul si diadimile – nu descriu o
desemnare a acestuia ca posibil succesor în timpul vieţii sale, ci pot fi interpretate ca
elemente funerare specifice înmormântării unui fiu de domn. În privinţa „rolului
politic” al lui Petru, cercetătorul Radu G. Păun, parafrazându-l pe Ernst
Kantorowicz 48 , nota: „Prince «par nature», Petru n’arriva pas à être «monarque par
grâce», parce que Dieu «l’a appelé chez Soi»” 49 . La cele afirmate de R. G. Păun, se
poate adăuga faptul că Petru n-a fost desemnat ca posibil succesor la domnie pentru
că, aşa cum vom vedea mai jos, tatăl său îl alesese pe Teodosie drept moştenitor al
tronului, asociindu-l la domnie, cu aproape trei ani înaintea morţii lui Petru. Într-un
document din 30 octombrie 1517, prin care întărea mănăstirii Govora mai multe
proprietăţi, Teodosie apare în intitulaţia actului domnesc, alături de tatăl său: „[...]
întru Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul, Io Basarab voievod, din
mila lui Dumnezeu, domn a toată ţara Ungrovlahiei şi cu de Dumnezeu dăruitul
meu copil, Io Theodosie voievod [subl. n.]”. Se observă formula aproape clasică de
intitulare a asocierii – domn şi voievod, pentru titular, respectiv, doar voievod, pentru
asociat 50 – ambii având în titulatură particula Io.
Aceeaşi asociere se găseşte şi într-o icoană de la mănăstirea Dionisiu, în care
sunt reprezentaţi Neagoe şi Teodosie, în care, în colţul din dreapta sus, este pictată
46
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi stabilit de Florica Moisil şi D.
Zamfirescu, cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă, studiu introductiv şi note de D.
Zamfirescu şi G. Mihăilă, Bucureşti, 1970, pp. 236-243.
47
48
Ernst H. Kantorowicz, Deus per naturam, deus per gratiam. A Note on Medieval Political Theology,
în idem, Selected Studies, New York, 1965, pp. 122-137.
49
R. G. Păun, op. cit., p. 212.
50
A se vedea şi C. Rezachevici, op. cit., vol. I, p. 25; şi în Bizanţ, sub forma unei continuări a tradiţiei
Imperiului Roman târziu, împăratul titular şi asociatul se intitulează diferit: „Les règles de succession
au trône instituées par Dioclétien ne sont pas modifiées en théorie; l’empereur régnant sous le titre
d’Auguste désigne un César appelé a lui succéder” (Alain Ducellier, Michel Kaplan, Bernadette Martin,
Des Barbares aux ottomans. Le Proche-Orient médiéval, ed. a III-a, [Paris], 1988, p. 20); o situaţie
asemănătoare se găseşte şi în Serbia medievală, când la 16 aprilie 1346, Ştefan Dušan era încoronat
împărat al grecilor şi al sârbilor, fiul său, Ştefan Uroš, primea coroana de rege (kralj) (George Christos
Soulis, The Serbs and Byzantium during the Reign of Tsar Stephen Dušan (1331-1355) and His
Successors, Washington D. C., 1984, p. 32).
mâna lui Dumnezeu binecuvântându-i pe cei doi 51 . Reprezentarea nu este „o icoană

de familie”, deoarece, deşi Despina şi cele două fiice mai în vârstă ale sale erau în
viaţă la acea dată, ele nu sunt reprezentate. Mâna lui Dumnezeu care binecuvântează
este o reprezentare obişnuită în cazul învestirii divine a puterii princiare. Două
decenii mai târziu, Hristos care binecuvântează cu mâna dreaptă este însoţit de un
înger care îl încoronează pe Radu Paisie 52 .
Această domnie asociată a durat până în ziua morţii lui Neagoe (15
septembrie 1521) 53 . O zi mai devreme, pe 14 septembrie 1521, locuitorii din Sibiu
trimiteau un împuternicit „ad partes transalpinas ad investigandum habitudinem
Theodosii Wayvode” 54 . Titlul de voievod pe care Teodosie îl poartă îl înfăţişează pe
acesta ca asociat al tatălui său; este posibil ca această asociere să fi fost la acea dată
una efectivă, iar nu formală, deoarece Teodosie atinsese deja vârsta majoratului.
Aşadar, Neagoe Basarab, cel care înlocuise pentru timp scurt vechea dinastie a Ţării
Româneşti, a încercat să-şi desemneze urmaşul încă din timpul vieţii, asociindu-l la
tron pe fiul său Teodosie 55 .
Odată cu înlocuirea unei dinastii cu una nouă, prin stingerea pe cale naturală
sau prin uzurpare, împăraţii bizantini apelau şi ei la asocierea la tron pentru a păstra
coroana imperială în cadrul familiei noului basileu. Astfel, Vasile I Macedoneanul şi
l-a asociat pe fiul său Constantin, încoronându-l drept co-împărat. Numai moartea
prematură a acestuia din urmă l-a împiedicat să ajungă pe tronul basileilor. Deoarece
nu putuse intra deplin în rândul împăraţilor constantinopolitani, Vasile a decis, prin
intermediul patriarhului Photios, ca fiul său să fie înscris în sinaxarul sfinţilor
bizantini; după moartea lui Constantin, acesta a fost canonizat şi în memoria sa s-a
început construirea unei mănăstiri 56 .
Şi Europa occidentală oferă exemple în care schimbarea dinastiei a fost
însoţită de încercarea de a asigura continuitatea la tron, prin desemnarea, într-o
formă sau alta, a urmaşilor. Un episod celebru este reprezentat de înlocuirea, la
jumătatea secolului al VIII-lea, a dinastiei merovingiene cu acea a majordomilor;
conştient de schimbarea pe care şi-o asuma, înlocuirea de pe tron a merovingienilor
urmaşi ai lui Clovis, Pepin cel Scurt a căutat întâi o legitimare a noii sale puteri, care
51
Manole Neagoe, Neagoe Basarab, Bucureşti, 1971; Istoria românilor, vol. IV, De la universalitatea
creştină la Europa „patriilor”, red. resp.: Ştefan Ştefănescu şi Camil Mureşanu, secretar ştiinţific:
Tudor Teoteoi, Bucureşti, 2001, pl. 26a.
52
Ibidem, pl. 27; Carmen–Laura Dumitrescu, Pictura murală din Ţara Românească în secolul al XVI-
lea, Bucureşti, 1978, pp. 49-51; pentru încoronarea suveranului realizată de îngeri în spaţiul bizantino-
slav, a se vedea Christopher Walter, The Iconographical Sources for the Coronation of Milutin and
Simonida at Gračanica, în idem, Prayer and Power in Byzantine and Papal Imagery, Aldershot, 1993,
pp. 183-200.
53
Data morţii apare pe piatra tombală (C. Bălan, op. cit., p. 222).
54
E. de Hurmuzaki, Documente, vol. XI, 1517-1612, Acte din secolul al XVI-lea, relative la domnia şi
viaţa lui Petru vodă Şchiopul, adunate, adnotate şi publicate de N. Iorga, Bucureşti, 1900, p. 845.
55
Modelul acestei asocierii la tron poate fi căutat şi în familia Despinei, soţia lui Neagoe; Gheorghe
(Đorđe) Branković, despot al Sremului între 1486 şi 1496, şi l-a asociat la tron – în 1493 – pe fratele
său, Iovan, acesta din urmă fiind tatăl Despinei (M. Neagoe, op. cit., p. 230; Matei Cazacu, Ana
Dumitrescu, La royauté sacrée dans la Serbie médiévale, în La royauté sacrée dans le monde chrétien,
coord.: Alain Boureau şi Claudio Sergio Ingerflom, Paris, 1992, p. 95).
56
W. Treadgold, op. cit., p. 455, pp. 458-459.
i-a venit de la papa Zaharia, acesta arătând că „era de preferat ca titlul de rege să
revină aceluia care dispunea efectiv de putere [majordomul, n. n.] şi nu celui care era
neputincios [regele merovingian, n. n.]” (Annales Francorum) 57 . La 751, Pepin este
uns rege de „episcopii Galiei”, după o tradiţie veterotestamentară, şi ales formal de
poporul franc 58 . În 754, el era încă o dată uns şi binecuvântat ca rege, chiar de către
papa Ştefan al II-lea, aflat în Franţa, de această dată, fiind unşi şi fiii săi Carol şi
Carloman 59 . În felul acesta, Pepin îşi desemna viitori urmaşi la coroana regală,
încercând să legitimeze în ochii contemporanilor săi nu doar numirea lui ca rege, ci
şi continuitatea familiei sale la tron. Mai mult decât atât, în cadrul aceluiaşi
ceremonial din 754, Ştefan al II-lea o confirmă ca regină şi pe Bertrade, soţia lui
Pepin, „poruncind tuturor [francilor, n. n.], sub ameninţarea cu interdictul şi
pedeapsa excomunicării, să nu pretindă pe viitor să aleagă un alt rege născut dintr-o
altă familie decât cea pe care divina providenţă o judecase demnă de un asemenea
rang [subl. n.]” 60 . Aşadar, succesiunea la tron se perpetua nu numai cât urmau să
trăiască cei doi fii ai săi, ci atâta vreme cât casa regală fondată de Pepin cel Scurt şi
Bertrade avea să existe. Se puneau, în acest fel, bazele unei noi dinastii. Tot în
vederea succesiunii la tron în cadrul aceleiaşi familii regale, Carol cel Mare, după ce
iniţial îşi împărţise, în 806, imperiul între cei trei fii ai săi, Carol, Ludovic şi Pepin 61 ,
şi-l asocia la tron, în ultima parte a domniei, pe unicul său fiu dintre copiii lui
Hildegard rămas atunci în viaţă, viitorul împărat Ludovic cel Pios – „în prezenţa şi la
sfatul tuturor mai-marilor regatului franc adunaţi în mod solemn, şi l-a asociat la
domnie; desemnându-l drept moştenitor al titlului imperial şi punându-i pe cap
coroana, a poruncit ca Ludovic să fie numit împărat şi august” 62 .
O altă cauză importantă privind instaurarea asocierii la tron în spaţiul
românesc a fost necesitatea împărţirii prerogativelor conducerii politice între mai
multe persoane (în cazul nostru – două). Pentru a putea înţelege mai bine contextul
existent la nordul Dunării, trebuie examinată o situaţie analogă de la sfârşitul
secolului al XII-lea, în tânărul stat al Asăneştilor. Conducerea acestui stat, născut pe
fondul unui conflict armat cu Imperiul Bizantin, a fost încă de la început împărţită
între fraţii Petru şi Asan. La un deceniu de la începutul revoltei ce a premers
formarea acestui ţarat, Petru a rămas să guverneze singur, Asan fiind asasinat.
57
Claudio Rendina, Papii. Istorie şi secrete, traducere şi note de Radu Gâdei, Bucureşti, 2003, pp. 220-
221.
58
Pierre Riché, Europa barbară din 476 până în 774, traducere de Irina Cristea, prefaţă de Ecaterina
Lung, Bucureşti, 2003, p. 187.
59
Descrierea evenimentelor este edificatoare: „Prealuminatul stăpân, evlaviosul rege Pepin, prin
autoritatea şi porunca papei Zaharia, de sfântă memorie, prin ungerea cu uleiul sfinţit, primită prin
mâinile sfinţilor episcopi ai Galiei, şi prin alegerea tuturor francilor, a fost ridicat pe tronul regal. Trei
ani după aceea, prin mâinile papei Ştefan, a fost din nou uns şi binecuvântat ca rege şi patriciu în
numele Sfintei Treimi, în aceeaşi zi cu fii săi Carol şi Carloman [subl. n.], în biserica sfinţilor martiri
Dionisie, Rusticus şi Eleutherius, unde, aşa cum se ştie, se află venerabilul bărbat şi abate, decanul
Fulrad” (Clausula de unctione Pippini) (Renée Mussot–Goulard, Carol cel Mare, traducere şi note de
Ovidiu Cristea, Bucureşti, 2004, p. 20).
60
Ibidem, pp. 20-21.
61
Ibidem, pp. 83-85.
62
Eginhard, Vita Karoli Magni. Viaţa lui Carol cel Mare, ediţie îngrijită, traducere, studiu introductiv şi
note de Anca Crivăţ, Bucureşti, 2001, p. 135.
Campaniile militare bizantine – chiar în 1195, an în care a fost înlăturat de pe tronul

imperial de fratele său Alexios al III-lea, Isaac al II-lea Anghelos iniţiind o nouă
ofensivă împotriva Asăneştilor – dar şi frământările interne ce au urmat asasinării lui
Asan în 1196, l-au determinat pe Petru să-şi asocieze la conducerea ţării pe fratele
său mezin, Ioniţă Caloian 63 . Rolul acestuia din urmă nu a fost doar unul formal,
cronicarul bizantin Nicetas Choniates arătând în Istoria sa că Petru l-a luat „ca
ajutor în truda sa şi ca părtaş la domnie, pe fratele său Ioan [subl. n.]” 64 .
La începutul statului medieval Ţara Românească, Basarab I şi l-a asociat la
tron pe fiul său Nicolae Alexandru 65 . Acesta din urmă a depus omagiu de vasalitate
63
Guérin Songeon, Histoire de la Bulgarie depuis les origines jusqu’à nos jours, 485–1913, prefaţă de
Gustave Schlumberger, Paris, 1913, pp. 225-236; a se vedea şi Constantin Jirecek, Geschichte der
Bulgaren, Praga, 1876; Nicolae Bănescu, Un problème d’histoire médievale: création et caractère du
second Empire bulgare (1185), Bucureşti, 1943; Istoria românilor, vol. III. Genezele românilor, coord.:
Ştefan Pascu şi Răzvan Theodorescu, Bucureşti, 2001, p. 427-435.
64
Fontes Historiae Daco–Romanae, vol. III, Scriptores Bzyantini (saec. XI-XIV), ediderunt: Al. Elian,
Nicolae–Şerban Tanaşoca, Bucureşti, 1975, p. 287.
65
Nu voi insista acum asupra demonstraţiei privind existenţa acestei asocieri, ea fiind mult prea extinsă
pentru a-şi găsi locul aici; respectiva demonstraţie se găseşte în paginile unui studiu personal, ce
urmează a fi publicat cu titlul Asocierea la tron dintre Basarab I şi Nicolae Alexandru. Vom menţiona
însă numai o succintă prezentare a lucrărilor mai vechi sau mai noi, care descriu o posibilă asociere la
tron între cei doi. Dacă istoriografia românească mai veche contopea aceste două personaje într-unul
singur (A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia traiană, vol. II. De la întemeierea ţărilor române
până la moartea lui Petru Rareş, 1546, ed. a IV-a, text stabilit de Nicolae Stoicescu şi Maria
Simionescu; note, comentarii, prefaţă, indice şi ilustraţia de N. Stoicescu, Bucureşti, 1986, pp. 70-73),
descoperirea la Curtea de Argeş a unei inscripţii cu anul morţii lui Basarab I (Dimitrie Onciul, Anul
morţii marelui Basarab Voevod, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, X-XVI, 1917-1923,
pp. 101-104; C. Bălan, op. cit., pp. 249-254) a permis ipoteza că, înainte de această dată, Nicolae
Alexandru a fost amintit de unele izvoare ale epocii, în chestiuni legate, în general, de politica externă,
cu titlul de asociat la tron (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. I, Din cele mai vechi timpuri
până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432), ed. a IV-a, Bucureşti, 1942, pp. 374-376). Analizând în
mod critic izvoarele care aminteau această situaţie (cronica lui Thuróczy János, un manuscris al
Letopiseţului Ţării Româneşti şi o scrisoare papală din 1345), Emil Lăzărescu ajungea la concluzia că
această asociere nu este decât „un artificiu de calcul” istoriografic (idem, Despre relaţiile lui Nicolae-
Alexandru voivod cu ungurii, în „Revista Istorică”, XXXII, nr. 1-12, 1946, pp. 115-139). Octavian
Iliescu îmbrăţişa şi el aceeaşi opinie, afirmând că „se poate admite că presupusa asociere dintre Basarab
şi Nicolae Alexandru nu este confirmată de izvoarele istorice” (ibidem, p. 41). E. Vârtosu (idem, op.
cit., pp. 137-142) consideră, la rândul său, că între cei doi a existat o asociere. Analizând relaţiile
româno-ungare, Maria Holban a respins din nou ipoteza asocierii, aducând un amendament
interpretărilor anterioare la pasajul din cronica lui Ioan de Târnave (Thuróczy János), în care se
aminteşte un omagiu prestat de Nicolae Alexandru regelui maghiar Ludovic de Anjou; autoarea atrage
atenţia că voievodul Nicolae nu ar fi putut depune omagiu, în calitate de asociat, fără acordul
titularului, care la acea dată era, aşa cum văzut, Basarab I (M. Holban, Contribuţii la studiul
raporturilor dintre Ţara Românească şi Ungaria angevină (Problema stăpânirii efective a Severinului
şi a suzeranităţii în legătură cu drumul Brăilei), în eadem, Din cronica relaţiilor româno–ungare în
secolele XIII-XIV, Bucureşti, 1981, pp. 141-142; a se vedea şi eadem, Pe marginea unor „Probleme
controversate în istoriografia română”. Câteva observaţii, îndeosebi despre politica lui Basarab, şi o
lămurire necesară în chestiunea identificării „satului Cozial”, în „Revista de istorie”, XXXI, nr. 6,
1978, pp. 1073-1074). La începutul anilor ‘90 ai secolului trecut, regretatul O. Iliescu şi-a reconsiderat
vechea poziţie, acceptând teza asocierii dintre Basarab I şi Nicolae Alexandru pe baza unui pasaj din
cronica umanistului italian Antonio Bonfini (O. Iliescu, Aspecte pecuniare ale relaţiilor dintre Nicolae
Alexandru voievod şi regele Ludovic I de Anjou, în „Revista Istorică”, s. n., III, nr. 9-10, 1992, pp. 929-
regelui maghiar Ludovic de Anjou, în vara lui 1344, între 15 iunie şi 17 iulie, atunci
când suveranul angevin se găsea lângă Braşov şi Biertan; omagiul, înregistrat de
Ioan de Târnave (Thuróczy János) în cronica sa, a fost depus de Nicolae Alexandru
în calitate de asociat la tronul tatălui său, Basarab I 66 . Se poate observa că Nicolae
Alexandru, în calitatea sa de asociat la tron, participa activ la politica externă a
statului. O situaţie asemănătoare se regăseşte în Moldova, protagonist fiind Bogdan,
fiul şi asociatul lui Ştefan cel Mare. Când, la 12 iulie 1499, Moldova încheia un
tratat de pace cu Polonia şi Lituania 67 , printre semnatarii acestui act 68 , alături de
Ştefan cel Mare şi de alţi înalţi prelaţi şi dregători, se număra şi Bogdan voievod,
care, „spre credinţă”, îşi atârna pecetea alături de cele ale celorlalţi subscrişi. Şi în
tratatul de alianţă încheiat cu Lituania, la 14 septembrie 1499, fiul şi asociatul lui
Ştefan cel Mare întărea actul tatălui său: „Iar spre mai mare tărie şi temeinicie a
tuturor acestora mai sus scrise, am hotărât să se atârne la această carte a noastră
pecetea noastră cea mare şi cea a fiului nostru Bogdan voievod [subl. n.] şi peceţile
boierilor noştri sfetnici”. În primul din aceste tratate, Ştefan cel Mare se angaja să
participe la o posibilă acţiune antiotomană, „afară doar [...] dacă vom fi atunci în
vreo neputinţă şi nu vom putea să mergem noi înşine”; în acest caz „are să meargă
[...] fiul nostru Bogdan vo[i]evod în persoană, cu toată puterea lui şi a noastră, sau
un altul pe care îl vom trimite noi”. Aşadar, fiul asociat al lui Ştefan cel Mare nu
doar că participa în calitate de co-semnatar al tratatelor de alianţă încheiate de tatăl
său, ci în cazul unei imposibilităţi obiective a acestuia, era cel care urma a îndeplini
angajamentele scrise asumate de domnul Moldovei. La distanţă de un secol şi
jumătate, avem în Ţara Românească şi Moldova două exemple de reprezentare a
voievodului titular prin cel asociat în probleme de politică externă.
Împărţirea prerogativelor puterii între titular şi asociat nu o găsim numai la
începuturile statului medieval, ci şi mai târziu. Am văzut mai sus că majoratul fiului
de domn era plasat în jurul vârstei de 15 ani, de acum acesta putând trece de la o
asociere formală, cu rol decisiv în stabilirea succesiunii la tron, la o asociere
efectivă, prin care anumite atribuţii ale domnului titular treceau în grija sa. O analiză
935). De curând, într-un studiu dedicat evului mediu românesc, istoricul Şerban Papacostea a revenit la
rându-i la teza enunţată în primele decenii ale secolului trecut, afirmând că la întâlnirea ce avut loc între
Nicolae Alexandru şi Ludovic de Anjou, fiul lui Basarab I venea în calitate de asociat la tron (Ş.
Papacostea, Desăvârşirea emancipării politice a Ţării Româneşti şi a Moldovei (1330-1392), în idem,
Evul Mediu românesc. Realităţi politice şi curente spirituale, Bucureşti, 2001, p. 18; cu trei decenii
înainte, Şt. Ştefănescu susţinuse, de asemenea, asocierea celor doi domni în idem, Ţara Românească de
la Basarab I “Întemeietorul” până la Mihai Viteazul, Bucureşti, 1970, p. 35; despre data şi conţinutul
acordului dintre Ludovic de Anjou şi Nicolae Alexandru, a se vedea bibliografia problemei la Ş.
Papacostea, Triumful luptei pentru neatârnare: întemeierea Moldovei şi consolidarea statelor feudale
româneşti, în idem, Geneza statului în Evul Mediu românesc, Bucureşti, 1999, p. 46, nota 30).
66
Pentru detaliile acestei probleme, vezi nota anterioară; textul tratatului la Thuróczy János în
Scriptores Rerum Hungaricarum, vol. I, ed. Joannes Georgius Schwandtner, Vindobonae, 1766, p. 217,
iar traducerea românească a textului, la Ş. Papacostea, Triumful luptei pentru neatârnare, pp. 45-46.
67
Detaliile acestui tratat la idem, Relaţiile internaţionale ale Moldovei în vremea lui Ştefan cel Mare, în
idem, Evul Mediu românesc, pp. 177-178.
68
I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, pp. 417-441.
a izvoarelor permite observarea limitelor puterii voievodului asociat 69 . Mihail, fiul

lui Mircea cel Bătrân, fusese asociat de acesta încă de la 27 decembrie 1391 70 , însă
abia către sfârşitul domniei tatălui său sunt menţionate anumite prerogative ale sale
la conducerea Ţării Româneşti. În primul rând, el putea emite acte în nume propriu,
aşa cum vedem într-un hrisov al său datat în intervalul 1417-1418, în titulatura sa
găsindu-se numai titlul de voievod, acela de domn fiind purtat de tatăl său 71 . Practica
elaborării de acte oficiale în nume propriu o vom regăsi şi la alţi asociaţi: fiul lui
Vlad Călugărul, Radu, viitorul domn Radu cel Mare, dispunea şi el întocmirea unui
asemenea document, la 7 iunie 1494 72 , în timp ce Marcu, fiul şi asociatul lui Radu
Paisie, trimitea, la rândul său, o scrisoare braşovenilor 73 . În documentul emis din
porunca lui Mihail, datat în intervalul 1417-1418, acesta aminteşte de „oraşul
domniei mele”, Târgovişte, semn că asociatul putea avea şi o reşedinţă proprie. Fiul
lui Mircea cel Bătrân nu era doar „găzduit” aici, ci avea drepturi asemănătoare celor
ale domnului titular, el supunând mănăstirilor Cozia şi Cotmeana, „10 case” din
acest oraş. Această situaţie se poate lega de dreptul domnilor de a considera „oraşele
şi moşiile lor ca pământ domnesc, câte nu erau dăruite boierilor şi mănăstirilor” 74 .
Şi Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare avea o reşedinţă a sa proprie, la Bacău. El a
ctitorit aici o biserică, cu hramul Adormirea Maicii Domnului – Precista, ale cărei
lucrări erau finalizate la 1 ianuarie 1491 75 ; în acelaşi an, din porunca lui, a fost scris
şi un Tetraevangheliar, pentru biserica sa băcăuană 76 , tot el fiind şi cel care dona
lăcaşului de cult un panaghiar 77 . Aşadar, în oraşul în care îşi avea reşedinţa,
voievodul asociat se împărtăşea şi de un alt drept domnesc – acela de a ctitori
biserici 78 .
O altă cauză a introducerii asocierii la tron în spaţiul românesc este
determinată şi de perioadele de „anarhie politică”. După moartea lui Alexandru cel
Bun, Moldova cunoaşte un mare număr de asocieri, pe fondul unui adevărat bellum
69
Am expus anterior implicarea voievozilor asociaţi în politica externă a ţării şi am oferit ca exemple
statutul lui Nicolae Alexandru şi cel al lui Bogdan al III-lea; în continuare, vom face referire numai la
participarea asociatului la politica internă.
70
DRH, B, vol. I, pp. 36-39.
71
Ibidem, pp. 82-84.
72
O. Diaconescu, op. cit., p. 294.
73
Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt in Siebenbürgen, vol. III, Braşov, 1896, p. 352.
74
P. P. Panaitescu, Comunele medievale în principatele române, în idem, Interpretări româneşti. Studii
de istorie economică şi socială, ed. a II-a, postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei şi Maria
Magdalena Székely, Bucureşti, 1994, pp. 119-159.
75
Pisania sa arăta că „Io Alexandru voievod, fiul lui Ştefan voievod, domn al ţării Moldovei, a zidit
această casă” (Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă, p. 90); s-a afirmat că Alexandru avea
chiar o curte domnească la Bacău (ibidem, p. 231).
76
Ibidem, p. 401, p. 444.
77
Inscripţia acestui din urmă obiect de cult este aproape identică cu aceea din pisanie: „Io Alexandru
voievod, fiul lui Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al ţării Moldovei, a făcut acest
panaghiar” (ibidem, p. 352).
78
În perioada în care face aceste ctitoriri şi donaţii, Alexandru trecuse de mult de vârsta majoratului,
căci el se născuse, cel mai probabil, la 28 aprilie 1464, în anul respectiv fiind pentru prima oară
amintită „credinţa” sa într-un document al lui tatălui său; a se vedea Mihai Costăchescu, Documente
moldoveneşti de la Ştefan cel Mare. Urice (ispisoace), surete, regeste, traduceri (Supliment la
Documentele lui Ştefan cel Mare, de I. Bogdan), Iaşi, 1933, pp. 60-61.
omnium contra omnes 79 . Fiii legitimi şi nelegitimi sau urmaşii acestora luptă pentru
a ocupa tronul moldovean; pe lângă dorinţa unora dintre domni de a-şi stabili
succesorul la tron, găsim şi intenţia acestora de a-şi alătura aliaţi puternici în vederea
înfrângerii rivalilor. După bătălia de la Pipereşti 80 , Iliaş, dorind să-şi desemneze un
urmaş, îşi asociază la tron pe fiul său, Roman II; ulterior, Ştefan II nu reuşeşte să-l
elimine din lupta pentru tron pe un al treilea frate vitreg, Petru, pe care, la rândul
său, şi-l asociază; ajuns la rândul său pe tron, Petru îl ia alături la domnie pe nepotul
său, Roman II. Venirea pe tron a lui Bogdan II, la mijlocul secolului al XV-lea, a
prilejuit o nouă asociere, între acesta şi fiul său, Ştefan, viitorul domn al Moldovei –
Ştefan cel Mare 81 . Un caz de asociere pe fondul luptei pentru tron se găseşte şi în
Ţara Românească, între Dan I şi Mircea cel Bătrân. Octavian Iliescu a propus o
ipoteză conform căreia, după înlăturarea descendenţilor direcţi ai lui Dan I (Vlad I,
Dan II şi Ioan), care în 1397 se găseau la Raguza, Mircea, susţinut de o parte a
boierimii, l-a determinat pe Dan să-l asocieze 82 .
Am lăsat la final un izvor care nu vine din sfera politicului, ci din cea a
culturalului. În postfaţa unei Pravile-Nomocanon – păstrată la Biblioteca Academiei
Române 83 – din secolul al XVI-lea, cu circulaţie în Ţara Românească, este amintită
asocierea la tronul Serbiei dintre Ştefan Uroš II Milutin şi Ştefan Dragutin 84 („[...] în
zilele binecinstitorului şi binecredinciosului şi din neam de sfinţi, domnul crai Ştefan
Uroš a toată ţara Serbiei şi al părţilor de la mare şi a fratelui său, domnul Ştefan, crai
unguresc al Zetei”). Nu se poate şti dacă această carte a ajuns în mâinile vreunui
domn român, însă este clar că mediile care au folosit-o au intrat în contact, prin
intermediul ei, cu o informaţie de ordin istoric din Serbia medievală, pe care o
întâlniseră şi poate încă o mai întâlneau şi în Ţările Române.
În general, cauzele instaurării domniilor asociate în Ţara Românească şi
Moldova ţin fie de dorinţa suveranului de a-şi desemna încă din timpul vieţii un
succesor care să-i urmeze la tron, fie de necesitatea împărţirii prerogativelor
domneşti între mai multe persoane, în cazul de faţă – două. Prima motivaţie a apărut
pe fondul lipsei unei norme juridice de tipul Lex Salica, în măsură să dispună
explicit odinea succesiunii la tron, iar cea de-a doua s-a regăsit atât la începuturile
79
Şt. S. Gorovei, Muşatinii, Bucureşti, 1976, p. 49.
80
C. Rezachevici consideră (în idem, op. cit., vol. I, p. 486) că, după bătălia din 8 martie 1436 de la
Pipereşti, se instaurează o domnie comună şi nu una asociată între cei doi fraţi Ilie şi Ştefan.
81
Pentru această perioadă, sunt utile, printre altele, următoarele lucrări: L. Şimanschi, Precizări
cronologice privind istoria Moldovei între 1432-1447, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie
«A. D. Xenopol» din Iaşi”, VII, 1970, pp. 59-81; L. Şimanschi, N. Ciocan, Acte slavone inedite, din
anii 1443-1447, privind istoria Moldovei, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D.
Xenopol» din Iaşi”, XI, 1974, pp. 173-185; Şt. S. Gorovei, op. cit., pp. 49-57; L. Şimanschi, Criza
politică din Moldova dintre anii 1432 şi 1437, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D.
Xenopol» din Iaşi”, XXXIII, 1996, pp. 23-34; L. Şimanschi, D. Agachi, Înscăunarea lui Ştefan cel
Mare: preliminarii şi consecinţe (1450-1468), în România şi civilizaţia occidentală, Iaşi, 1997, p. 197;
C. Rezachevici, op. cit., vol. I, p. 475, p. 491, pp. 494-495, pp. 501-502, p. 519.
82
O. Iliescu, Domni asociaţi, p. 56.
83
P. P. Panaitescu, Manuscrise slave din Biblioteca Academiei RPR, vol. I, [Bucureşti], 1959, pp. 381-
383.
84
Despre această asociere, a se vedea şi Harold W. V. Temperley, History of Serbia, Londra, 1919, pp.
49-50.
statului medieval românesc, cât şi mai târziu. Asocierile au mai putut apărea şi pe
fondul luptelor interne pentru tron, ca o soluţie de compromis menită să pună capăt
haosului şi diminuării puterii autorităţii centrale în raport cu elita socială şi politică.
Craiova
Ionel CÂNDEA
ASEDIUL BRĂILEI DE LA 1711. DOUĂ PUNCTE DE

VEDERE CONTEMPORANE
The siege of Braila in 1711: two contemporary viewpoints
Abstract: The author makes a succinct comparative analysis of how the

siege of Braila was reflected in two contemporary sources detailing the Russo-
Ottoman war of 1710-1711: the chronicle of the Moldavian dignitary Ion
Neculce and The History of Wallachia, from October 1688 till March 1717,
whose author was, most probably, a boyar from Constantin Brâncoveanu’s court.
Both sources stress the role of Toma Cantacuzino, who, in front of his
Wallachian army, disobeyed Brancoveanu’s orders and joined Peter the Great”s
side, and participated, together with general Karl Ewald von Rönne, to the
assault and conquest of the citadel of Braila (July 13-14, 1711)
Keywords: Brăila, Russian-Turkish war, chronicler Ion Neculce, Dimitrie

Cantemir, Constantin Brâncoveanu, Peter the Great.
*
Evenimentele petrecute la Dunărea de Jos în anul 1711, deopotrivă în
Moldova şi Ţara Românească, odată cu venirea la domnie a lui Dimitrie Cantemir la
Iaşi, au fost nu odată evocate şi analizate în istoriografia noastră, în cea rusă sau cea
sovietică, în cea turcă şi europeană în general 1 .
Între momentele deosebite ale confruntărilor militare 2 , dar şi ale
demersurilor diplomatice 3 , ale intrigilor ţesute cu multă pricepere atât la Istanbul 4 ,
1
Amintim aici doar câteva titluri ce probează interesul pentru „momentul” domniei lui Dimitrie
Cantemir în Moldova şi a evenimentelor legate de acesta: Moreau de Brassey comte de Lyon,
Mémoires politiques amusants et satyriques, Amsterdam, 1716; Al. Brükner, Zur Geschichte Peters des
Grosse, în „Russische Revue”, nr. 6, 1875, pp. 112-162; Al. G. Mavrocordato, Stănileşti, în „Arhiva
Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi”, V, 1894, pp. 565-597; A. Myşlaevski, Voina s Turţeiu, 1711
goda, St. Petersburg, 1898; V. Gervescu, Dimitrie Cantemir domnul Moldovei, Bucureşti, 1902; N.
Iorga, Practica domnească a unui ideolog: Dimitrie Cantemir, în „Analele Academiei Române.
Memoriile Secţiunii Istorice”, s. III, t. XVI, 1935, pp. 211-219; idem, Calicii lui Mihai Viteazul. Zavira
şi opusculul lui D. Cantemir despre lupta între Cantacuzini şi Brâncoveni, Bucureşti, 1939; Al. Boldur,
Expediţia de la Prut din 1711, în „Studii şi cercetări istorice”, XIX, 1946, pp. 47-86 etc. (toate acestea
într-o bibliografie esenţială întocmită acum jumătate de veac de P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir.
Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958).
2
Despre luptele din 1711, cea de la Stănileşti şi asediul Brăilei, a se vedea C. Şerban, Un episod al
campaniei de la Prut: cucerirea Brăilei (1711), în „Studii şi materiale de istorie medie”, II, 1957, pp.
449-456, P. P. Panaitescu, op. cit., pp. 110-117; V. Calestru, Dimitrie Cantemir şi campania de la Prut
92 Ionel CÂNDEA
cât şi în cele două principate 5 , se înscriu şi cele ce au premers asediul şi cucerirea

Brăilei 6 de către ruşi, în timp ce la Stănileşti, pe Prut 7 , otomanii obţineau o victorie
categorică, anulând cu totul succesul de moment al generalului Karl Ewald von
Rönne, alături de care se aflase spătarul Toma Cantacuzino 8 .
Vom relata pe scurt, în continuare, evenimentul aşa cum a fost el văzut şi
înţeles de către două din personajele politice ale vremii.
Mai întâi, Ion Neculce, marele spătar al Moldovei lui Dimitrie Cantemir,
prezintă episodul Brăila 1711, înfăţişând pentru început cadrul diplomatic în
contextul căruia avea să se opteze pentru iniţiativa loviturii contra cetăţii Brăilei.
Aşadar, ne spune Ioan Neculce, Imperiul Otoman înţelesese că ruşii („moscalii”) vin
în număr foarte mare şi era preocupat de posibilitatea ca nu cumva să se ridice toată
Creştinătatea împotriva lor. De aceea au chemat pe Hrisant patriarhul Ierusalimului
şi i-au zis să scrie o carte lui Constantin Brâncoveanu, „ştiind sultanul de prietenia
dintre domnul Ţării Româneşti şi patriarhul Hrisant, dar şi de prietenia veche a lui
Brâncoveanu cu ruşii”. Dorinţa sultanului era aceea ca Brâncoveanu să trimită un
om al lui la ruşi „să facă pace, lăsându-le ruşilor drept hotar Dunărea”.
Deci, pe această spusă (voroavă, zice Neculce) „a trimis Brâncoveanu pe
Machidon comisul aici la Iaşi la împăratul ruşilor pe socoteala turcului
[sultanului]”. Dar împăratul Petru I n-a primit nicidecum să facă pace – „neştiind
gândul omului la ce-l aduce” – stând cu mare împotrivire la o astfel de rezolvare
Toma Cantacuzino spătarul şi Dimitrie Cantemir.
Toma Cantacuzino, văr primar cu Brâncoveanu, era tratat de acesta din
urmă ca un fiu, „cu multă milă şi cinste şi dragoste”. Iar el l-a abandonat pe
Brâncoveanu şi a fugit la Iaşi, la împăratul Rusiei, „socotind că va fi el domn în Ţara
Muntenească [Valahia] în locul lui Brâncoveanu, şi începu a-l pârî tare pe
Brâncoveanu la Petru” 9 .
Acuzaţia capitală era aceea că Brâncoveanu nu cheltuise cele 300 de pungi
de la împăratul Petru I pentru oaste şi hrană. Toma Cantacuzino spătarul arăta lui
Petru I că Brâncoveanu aştepta ca în cazul victoriei ruşilor asupra otomanilor să
„închine toată ţara lui la nemţi [austrieci]”, împiedicoprind 18.000 de sârbi să vină
(1711), în „Analele Brăilei”, s. n., V, nr. 5, 2004, pp. 111-118; Mihaela Elena Ciocoiţei, Memoria
istoriei: Brăila la 1711, în „Analele Brăilei”, s. n., VI, nr. 6, 2005, pp. 9-12.
3
Pentru tot ce a însemnat preludiul obţinerii domniei de către Dimitrie Cantemir, dar şi demersurile
diplomatice ale lui Constantin Brâncoveanu, duşmanul său neîmpăcat, contra acestor stăruinţe cf. Paul
Cernovodeanu, În vâltoarea primejdiilor. Politica externă şi diplomaţia promovate de Constantin
Brâncoveanu (1688-1714), Bucureşti, 1997.
4
A se vedea N. Edroiu, Principalele mutaţii politice la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul
secolului al XVIII-lea, în Istoria românilor, vol. VI, Bucureşti, 2002, pp. 3-9.
5
P. Cernovodeanu, Redimensionarea Europei în secolul al XVIII-lea. Cadrul de evoluţie al Moldovei şi
Ţării Româneşti, în Istoria românilor, vol. VI, pp. 30-39.
6
Notăm aici cea mai veche relatare în scris a acestui eveniment: Warhafftiger Journal und Relation,
von demjenigen was zwischen der Armee von Sr. Czaaris. Majest. und der Türckischen Seit dem 30.
Mai st. v. 1711 passiret, Hamburg, 1711.
7
I. Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. Iorgu Iordan, Bucureşti, 1955, pp. 279-284.
8
Ibidem.
9
Ibidem, p. 279.
Asediul Brăilei de la 1711. Două puncte de vedere contemporane 93
în sprijinul ţarului, pe care – afirma vărul domnului – toată Ţara Românească îl

dorea ca protector.
De aceea Toma Cantacuzino solicita oaste împăratului să meargă să lovească
Brăila şi să o cucerească. „Şi atunci, audzind muntenii şi oastea Brîncovanului, toţi
or alerga la dînsul la Brăila, şi Brîncovanul a rămâne singur, şi a strânge bucate
multe din olatul Brăilii şi a ieşi înaintea împărăţiei la Fălcii, cu toată oastea
muntenească şi cu zahara”. Principele Dimitrie Cantemir avea să întărească spusele
lui Toma spătarul ca să şubrezească poziţia lui Brâncoveanu „şi nu socotea că mai
mult îşi face lui, că-şi risipea oastea”. Pe urmă avea să regrete inutil, iar Neculce cu
ironie citează vorbele filosofului „Căinţele cele de apoi întru nemica sunt!” –
„Căinţele, după săvârşirea faptelor greşite [greşelilor], nu au nici o valoare”.
Deci împăratul a ales oaste mai de frunte de ruşi, plus un polc (regiment) de
moldoveni în frunte cu generalul de cavalerie Karl Ewald von Rönne şi l-a pornit în
grabă. Petru I îi promitea în acest moment lui Toma Cantacuzino că de nu se va
închina Brâncoveanu îl va face pe el domn, iar de se va închina îl va face general.
Oricum, ţarul îl asigura că nu avea de ce să se teamă de Brâncoveanu vodă 10 .
De aici înainte ies în relief greşelile strategilor ruşi: „atunci a văzut
împăratul că s-a greşit prin trimiterea lui Toma la Brăila şi au împărţit oastea”. I-a
trimis ordin să se întoarcă, dar Toma Cantacuzino ajungea tocmai atunci la Brăila 11
şi în trei zile ar fi cucerit cetatea. Până la plecare, el strângea provizii pentru a porni
în întâmpinarea împăratului Petru I în ţinutul Fălciu, scriindu-i despre toate aceste
succese. Dar Lupu vornicul a interceptat aceste scrisori şi le-a trimis marelui vizir
Baltacı Mehmed Paşa. Astfel, ruşii n-ar fi ştiut nimic în privinţa cuceririi cetăţii de
către Toma Cantacuzino 12 .
Brâncoveanu, auzind că ruşii au încredinţat un corp de oaste lui Toma
Cantacuzino pentru a merge la Brăila nu şi-a ascuns iritarea, trimiţând imediat Porţii,
adică trupelor marelui vizir, proviziile promise ruşilor la Fălciu 13 , dar după ce oastea
lui Petru I a revenit în Rusia (după bătălia de la Stănileşti) i-a trimis acestuia înapoi
banii achitaţi pentru provizii 14 .
O altă mărturie contemporană – echivalentă ca poziţie socială cu a lui Ion
Neculce – din vara anului 1711, a luării cetăţii Brăila, o constituie Istoria Ţării
Româneşti, de la octombrie 1688 până la martie 1717 15 . Autorul ei, socotit de Dan
Simonescu „probabil un boier din apropierea lui Constantin Brâncoveanu”, este
bine informat şi are, în general, aprecieri asemănătoare faţă de evenimentul în sine.
Dacă Ion Neculce, aflat în preajma lui Dimitrie Cantemir, are suficient discernământ
în aprecierea corectă a faptelor, în judecata asupra protagoniştilor (Constantin
Brâncoveanu, Toma Cantacuzino, Petru I), anonimul autor al Istoriei Ţării
Româneşti, poziţionat tot lângă domn, gândeşte aproape la fel, explicând exact
poziţia conducătorului Ţării Româneşti în 1711: „Constantin vodă Brâncoveanu
10
Ibidem, p. 280.
11
Ibidem, p. 281.
12
Ibidem, p. 282.
13
Ibidem.
14
Ibidem.
15
Cf. ed. Const. Grecescu, Bucureşti, 1959.
94 Ionel CÂNDEA
fiind chemat de turci la oaste, după ce ei trecuseră vadul de la Oblucita [Isaccea] ca

să se bată cu ruşii, a făcut multe meşteşuguri [demersuri] inclusiv cu mulţi bani,
împăcând pe turci să nu meargă la ei, tocmai pentru că ruşii intraseră în Moldova
lui Dimitrie Cantemir.
Însă el [Constantin Brâncoveanu] nu voia să meargă nici spre o parte, nici
spre alta ca să nu i se întâmple vreo greşală, măcar că mulţi îl îndemnau să meargă
la ruşi 16 , iar el nici cum nu vrea ci şădea [stătea] la Urlaţi lângă Cricov, privind ce
vor face oştile ruseşti şi cele turceşti.
Iară Toma, spătarul Şăitănescu dintr-a lui nebună mândrie, pentru că mereu
avea dorinţa de a domni, sau datorită sfatului unchilor săi [Cantacuzinii] a lăsat
cinstea ce o avea de la domnul său şi binele ce-l avea [...] ca văr primar al
domnului, şi nu numai atât, ci mai credincios şi mai iubit nu avea domnul pe altul ca
pe dânsul. Iar el s-a dus la moscali [ruşi] fără voia şi ştirea lui Constantin
Brâncoveanu, de care mare întristare a avut domnul, nu atât pentru lipsa unui
boieriu al ţării sau pentru căci au fugit ca un ficlean, cât să temea de turci că auzind
de un boieriu spătariu şi rudă a lui şi credincios al lui, că s-au dus, iar nu într-alt
chip şi crezând îi va veni şi lui şi ţării vreo hatà; care au şi fost mai pre urmă, că
aceasta au fost aceea întăea pricină / a nevoii lui Constandin Vodă, că au rămas
întru mare necredinţă despre turci” 17 .
Toma Cantacuzino, după ce s-a înfăţişat ţarului, i-a cerut oaste pentru a
asedia Brăila „şi luând-o, avea de gând să cuprindă marginea Dunării. Şi i-au dat pe
generalul Rönne, cu vreo 8 000 de ruşi, şi viind la Brăila au luat-o cu război ruşii în
2-3 zile” 18 .
Urma înfrângerea ruşilor şi moldovenilor la Stănileşti şi rugămintea
învinşilor de a încheia pace cu Poarta într-o frază cu multă iscusinţă alcătuită de
cronicar: „[...] şi s-au rugat turcilor să le dea de mâncare, care turcii primind şi ei
pacea, dându-le moscalii Azacul, cetatea care este în gura apei Donului de intră în
marea ce să chiiamă Meotis şi alte cetăţi şi le-au dat turcii făină, pesmed de le-au
prins foamea. Şi aşa, cu această ruşine s-au întors ţarul cu ai lui în ţara sa”.
„Toma spătarul, [...] îndată ce a venit veste la Brăila, unde era, că au făcut
pace moscalii cu turcii au rămas îngheţat ca un mort multă vreme” 19 . Ulterior, pe
Valea Prahovei, el a trecut în Ardeal şi de acolo, prin Polonia, în Rusia la curtea
ţarului Petru I 20 .
Amănunte cu privire la asediul propriu zis nu avem, însă cele două relatări
ale contemporanilor din Moldova şi Ţara Românească evocaţi aici, consemnările
ruşilor sau ale unor străini, colaboratori ai ţarului Petru cel Mare, lămuresc cele
întâmplate din punct de vedere strict militar 21 .
16
Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717, ed. Const. Grecescu, Bucureşti,
1959, p. 110.
17
Ibidem, p. 111.
18
Ibidem, p. 112.
19
Ibidem.
20
Ibidem, p. 113.
21
A se vedea C. Şerban, op. cit., pp. 451-452 şi notele.
Asediul Brăilei de la 1711. Două puncte de vedere contemporane 95
Ştim astfel că în două zile de la luarea hotărârii corpul expediţionar al

generalului Rönne era gata şi părăsea la 30 iunie grosul oştilor ţarului. Prin Bârlad,
aprovizionându-se, trecea apoi Siretul şi se îndrepta spre Focşani şi apoi ajungea la
mănăstirea de la Măxineni. Aici ruşii nu găseau proviziile de care aflaseră, pentru că
fuseseră evacuate la Urlaţi 22 .
La 11 iulie, pe timpul nopţii, generalul Rönne 23 pleca în marş forţat spre
Brăila, unde ajungea după 11 ore. El ordona săparea unui şanţ paralel cu cel realizat
de Daud paşa, comandantul garnizoanei otomane, la periferia oraşului şi ocupa
totodată şi malul stâng al Dunării. Supusă asediului începând cu noaptea de 13 spre
14 iulie 1711, garnizoana otomană capitula în cursul zilei de 14. Daud paşa pierduse
din cei 3.000 de ostaşi circa 700, în timp ce ruşii din aproximativ 6.000 doar 400. La
15 iulie 1711 generalul Rönne intra în Brăila dar, din păcate, doar pentru trei zile,
pentru că, în aceeaşi zi, sosi vestea dezastrului de la Stănileşti 24 şi cetatea avea să fie
din nou predată otomanilor. Tratativele începute de la 2 iulie între Brâncoveanu şi
generalul Rönne erau întrerupte de cursul evenimentelor militare hotărâtoare ce se
desfăşuraseră pe malul Prutului, la Stănileşti. Asediul Brăilei de la 1711 rămâne o
victorie de moment, inutilă prin efortul şi pierderile umane, chiar reduse ale ruşilor,
pentru că războiul era câştigat de otomani, cu importante consecinţe pe toate
planurile pentru Principatele Române.
Brăila-Galaţi
22
Ibidem, p. 452.
23
August Wilhelm Hupel, Materialien zu einer liefländischen Adelsgeschichte nach der bey der letzten
dasigen Matrikul-Commission angenommenen Ordnung. Der Nordische Miscellaneen, vol. 15-17,
Riga, 1788, p. 608.
24
Constantin C. Giurescu, Istoricul oraşului Brăila din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti,
1968, p. 127.
Sergiu CORNEA
CONSIDERATIONS CONCERNING THE FUNCTIONALITY OF

BESSARABIA’S PROVISIONAL ADMINISTRATIVE SYSTEM
DURING THE FIRST YEARS OF RUSSIAN DOMINATION
(1812-1816)
Abstract: The paper details the first five years of Russian administration
in Bessarabia, a period in which the an interesting dispute existed between the
Russian civil servants, eager to remove all local regional particularities and to
unify the provincial administration with that of the Empire, and the local
Moldavian nobility, who struggled for the preservation of the old legal principles
and administrative customs, with the use of Romanian in all the domains of
activity.
Keywords: Bessarabia, Russian Empire, administration, juridical norms,

Moldavian nobility, Russian civil servants.
*
The administrative policy promoted by the Russian authorities in Bessarabia
during the first years of occupation was imposed by the necessity to consolidate the
military situation of the Empire. Having as immediate purpose to dominate the
Balkans, the Russian governing circles planned to demonstrate the advantages of the
Russian Orthodox control in Bessarabia, in order to win the sympathy of the
neighbouring peoples. Therefore, they initially instituted an administrative
provisional system that had many similarities with that existent in Moldavia, thus
accrediting the idea of a common administrative system.
The provisional character of the administrative system implemented in
Bessarabia during the first years of Russian domination substantially influenced its
functionality. This temporary system generated two big problems. The first one:
being elaborated under very difficult circumstances for the Russian Empire and
conceived as something ephemeral, it turned out to be far from perfection; thus, the
implementation of this administrative system brought forward a great deal of
deficiencies and imperfections. The second one: soon after its implementation, many
great divergences appeared between the Russian civil servants and the local nobility
concerning the further administration of Bessarabia. Both the local nobility and the
Russian aristocracy considered this provisional administration as a transitory stage
towards a more perfect system. The difference consisted in the fact that each side
interpreted things in its own way. The local nobility was inclined towards the
maintenance of an administrative system based on local juridical principles and
administrative customs, with the use of Romanian in all fields of activity. The
98 Sergiu CORNEA
Russian authorities insisted on the removal of the local particularities and on the
unification of Bessarabia’s administration with that of the central Russian provinces.
This paper will examine the two problems. They are considered as extremely
important for the study of the initial implementation of the Russian administration in
Bessarabia. Regarding the first issue, we aim to analyse the how the administrative
institutions were established and how they exercised their competences, as well as to
elucidate the deficiencies of these institutions.
*
After concluding the peace of Bucharest, the Russian civil administration
from the Principalities suspended its activity. The civil servants of the civil office of
the Danubian military commandment were transferred to Chişinău, chosen as
residence of the newly annexed province by G. Bănulescu-Bodoni and V. I. Crasno-
Miloşevici 1 .
The mission to take into possession the annexed territory and to organize the
civil administration of Bessarabia was given to the admiral P. V. Ciceagov, the
commander-in-chief of the Danubian army 2 . Ciceagov arrived accompanied by
Scarlat Sturdza and his son – Alexandru, with whom he had friendly relations 3 and
who were appointed as his consultants 4 . S. Sturdza (related, through his wife, with
the Moruzis 5 ), a former treasurer and chief magistrate of Moldavia in 1792, had sold
his estates and had settled down at first in Belarus, and afterwards in Russia 6 .
In the same time, as head of the diplomatic civil office of the Danubian army
was appointed I. Capodistrias 7 , who had a great influence on the administrative
organization of Bessarabia. Ciceagov ordered him, after signing the Treaty of
Bucharest, to elaborate the project of the provisional administrative regulation of
Bessarabia 8 .
The judicial support of the administrative system implemented in Bessarabia
during the first years of Russian occupation was based on the following normative
acts: ”The Constitution of the Provisional Administration in Bessarabia”,
“Instructions of the admiral P. V. Ciceagov to S. Sturdza” and the normative act from
February 2, 1813, “About the institution of two departments and their common
meeting”. These documents were elaborated taking into consideration Bessarabia’s
1
Bessarabia, edited by Şt. Ciobanu, Chişinău, 1993, p. 76.
2
The National Archives of the Republic of Moldova (N.A.R.M), fund 1, inv. 1, d. 3995, f. 11-11v; d.
3662, f. 18.
3
C. Opaschi, Prinţesa Roxandra: o descendentă a Sturdzeştilor la curţile europene, “Magazin istoric”,
no. 10, 1999, p. 76.
4
P. Cernovodeanu, Românii şi ruşii. Politică şi încuscriri, “Magazin istoric”, no. 4, 1996, p. 66.
5
N. Iorga, Bessarabia noastră, Chişinău, 1993, p. 128.
6
Şt. S. Gorovei, Sturdzeştii, “Magazin istoric”, no. 3, 1994, p. 25; Gh. Bezviconi, Profiluri de ieri şi de
azi, in Fapte trecute şi basarabeni uitaţi, Chişinău, 1992, p. 4.
7
В. Г. Сироткин, Борьба в лагере консервативного русского дворянства по вопросам внешней
политики после войны 1812 г. и отставка И.Каподистрия в 1822 г., in Проблемы
международных отношений и освободительных движений, Москва, 1975, с. 6.
8
Gh. Bezveconnâi, Boierii Sturdza şi Bessarabia, “Arhivele Basarabiei”, no. 1, 1934, p. 37.
The functionality of Bessarabia’s provisional administrative system (1812-1816) 99
previous administration, which was preserved to a great extent, as well as its local
administrative institutions and particularities.
The Russian central authorities, preparing new interventions in the Balkans,
accepted such an approach to the problem. In his memorandum to admiral Ciceagov,
Alexander I mentioned: “The organization of Bessarabia made by you is excellent
and I will not modify anything” 9 .
The principal particularity of the new administrative organization consisted
in the fact that the civil governor and the military commander-in-chief of the region
were subordinated directly to the commander-in-chief of the Danubian army 10 . He
was the representative of the central administration in the region and it was through
his office that the people of Bessarabia stayed in touch with the central government
and the tsar 11 .
On July 23, 1812, Ciceagov signed the order appointing Scarlat Sturdza as
civil governor of Bessarabia 12 , officially confirmed on August 7, 1812 13 ; S. Sturdza
began his activity in October 1812 14 . The appointment of Sturdza as civil governor
was not accidental. Nominating a local nobleman in such an important office created
the illusion the local customs would be preserved. They relied on the fact that
Sturdza’s example would influence the rest of the Moldavian nobles not to leave the
region and to cooperate with the new authorities 15 . The designation of a local
nobleman to perform the highest administrative office in the province, according to
the Russians, aimed to decrease the native people’s dissatisfaction, generated by the
uncertainty in which they found themselves after Moldavia’s dismemberment.
The administrative system, instituted by the Russian authorities, continued
to have in its structure certain similarities with the Moldavian administrative
institutions. It also ensured the numerical predominance of the local nobility in these
administrative institutions. In the departments’ common meeting, the ratio between
the local servants and the Russian ones was seven to five, but the most important
9
Quoted by L. Kasso, in Россия на Дунае и образование Бессарабской области, Москва, 1913, p.
198.
10
N.A.R.M., fund 1, inv. 1, d. 3995, f. 14.
11
In fact, this situation was maintained until the beginning of 1813, when admiral Ciceagov was
discharged and his obligations concerning Bessarabia passed to M. I. Cutuzov. In November 1812, this
mission was given to S. C. Veazmitinov, minister of Police, but on May 31, 1813, according to an
imperial decree, the civil governor of Bessarabia was subordinated to the Russian central authorities; he
had to address “the unsolved problems, on the right basis that all the governors have, in the existent
administration of Bessarabia one does not have to introduce any changes until the decree comes into
force”. Cited in L. Каsso, op. cit., p. 198; D. Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente
(1812-1940), Chişinău, 1998, pp. 70-71.
12
N.A.R.M., fund 1, inv. 1, d. 3995, f. 10.
13
A. Накко, Очерк гражданского устройства Бессарабской области с 1812-1828, “Записки
императорского Одесского общества истории и древностей”, t. XXII, Одесса, 1900, с. 111.
14
N.A.R.M., fund 1, inv. 1, d. 3995, f. 22-23.
15
The requests of the new authorities were disclosed by the intuition of the metropolitan bishop
Gavriil: “one knows not only your language, but also the laws and the land customs, that’s why for all
these one is ready to console you”. Quoted in B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Bessarabia,
Bucureşti-Chişinău, 1996, p. 41.
100 Sergiu CORNEA
positions belonged to the Russian servants 16 . The local administrative institutions

and the former territorial administrative unit were maintained. The old names of the
regions were preserved as well 17 , even if the region Iaşi, for instance, represented
only a part of the old district whose residence remained across the Pruth river.
Bessarabia’s administration entirely depended on the region civil governor.
But, due to his old age 18 , Sturza was permanently in an impossibility to perform his
responsibilities. The documents and the official acts were signed, in his name, by the
metropolitan bishop G. Bănulescu-Bodoni and the military commander, Hartingh 19 .
Under such circumstances, the absence of an office of vice-governor badly affected
the establishment and the functionality of the administrative system of Bessarabia.
Concerning the activity of the departments’ common meeting, we should
mention that its competences were very limited. It dealt, de facto, only with the
examination of the petitions and addresses received by the civil governor. The
department’s common meeting was convoked only by the civil governor’s
disposition and it examined, exclusively, the problems indicated by him. The
counsellors, designated only by the civil governor, were in total dependence upon
him. In conclusion, we can ascertain that the departments’ common meeting was an
administrative institution with very limited competences and completely dependent
on the civil governor’s will. It should be also mentioned that the decisions of the
departments’ common meeting were irrevocable.
The organization and the activities of the departments were far from perfect.
Analysing the method of the constitution, the structure and the activity of the
departments, we can underline the following drawbacks: a) there was not a head of
the departments able to deal with the organization, coordination and the control of
the department activities; b) the lack of any forms of administrative control within
the departments; c) the right to take a decision belonged to the entire department,
and the different sections only dealt with the preparation of the matters and the files
that had to be examined at the common session of the department, hereby making
the whole process concerning the examination and resolution of the problems
extremely bureaucratic; d) a strict mechanism for the implementation of the adopted
decisions was not elaborated and did not exist; e) an efficient procedure of
cooperation with the regional administrative authorities had not been settled
(contradictory decisions and dispositions were thus adopted); f) the professional
education of the civil servants that performed administrative functions was not
appropriate; g) the existence of two parallel civil offices within the departments
influenced the celerity of the administrative circuit; h) the examination of both civil
cases and penal ones depended on the first department resort, and the non-existence
of a strict delimitation in matters of justice provoked chaos in the departments’
activities; i) not all the offices were occupied according to personal competence; j)
there was not a strict evidence of files and examined matters; k) there were many
16
N.A.R.M., fund 2, inv. 1, d. 75, f. 5.
17
N.A.R.M., fund 1, inv. 1, d. 3995, f. 11-11v.
18
S. Sturdza was an octogenarian when he was civil governor of Bessarabia.
19
Л. Каcco. op. cit., p. 200.
cases of bribery and administrative abuses; l) in the second department, only a single
counsellor worked for more than a year in the second section. The same counsellor
oversaw the activity of the police, having in his subordination the third section of the
first department 20 .
At a provincial level, the administration was totally monopolized by the sub-
prefects, who, owing to their judicial constabulary and administrative duties, were
the absolute masters of their regions. They performed their duties according to the
local common laws and customs, applied by the Russian civil servants according to
their own will. Being appointed for only a year and paid with 20 up to 30 thousand
roubles for the office 21 , the sub-prefects were more preoccupied to achieve their
personal goals than to secure the proper administration and welfare of the
inhabitants. In this context, we can mention the case of Somov 22 , chief magistrate in
the district of Hotin, appointed arbitrarily by Leibin 23 , the counsellor of the first
department, and who neglected in the most brutal way the local customs and the
regulations. He not only dismissed him, but also very brutally assaulted him 24 .
Although the exemption of taxes for a period of three years was adopted, the
sub-prefects continued to collect them 25 , and the levying of taxes was granted to
private persons 26 . Every audience with the sub-prefect could only take place if the
petitioner gave a certain “gift”. The sub-prefects could apply openly corporal
punishment in front of the inhabitants. The sub-prefects forced the population to
work in their own interests, such as building houses or performing different
agricultural works on their properties 27 . The orders and dispositions were given by
the sub-prefects verbally, thus lacking any possibility to control their legality.
The Russian civil servants, including those of high rank, underevaluated the
sub-prefects’ institution. It is necessary to mention that the majority of the sub-
prefects’ offices were held by Russian civil servants. In this case, a natural question
appears – were the institutions vicious or the civil servants who performed those
functions and who did not know and did not want to know the laws and the
inhabitants’ language, and came to Bessarabia having in mind a single idea: to
enrich themselves?
20
N.A.R.M., fund 2, inv. 1, d. 54, f. 4; Бессарабский статистический комитет. Записки, t. 3,
Кишинев, 1868, c. 131-132.
21
Bessarabia şi basarabenii, edition and comments by M. Adauge and Al. Furtună, Chişinău, 1991, p.
160.
22
Not to mistake P. Somov, who at that period was named as head of the governor’s civil office.
23
A. Sava, Crâmpeie din viaţa Basarabiei sub ruşi (1812-1830), in “Viaţa Basarabiei”, no. 11, 1933,
pp. 8-9.
24
Ibidem, pp. 10-13.
25
Besides the existent taxes and impositions, arbitrary new ones were introduced, for instance, custom
houses’ taxes and the tax for heat wine. The sub-prefects took the tenth part of every sum of money
judged in the civil conflicts, the so called fulfilment.
26
M. Adauge, Istoria şi faptele, in “Nistru”, no. 4, 1989, p. 113; V. Tomuleţ, Unele probleme de
controversă privind dezvoltarea social-economică a Basarabiei (1812-1868) în istoriografia sovietică
moldovenescă, in Probleme actuale ale istoriei naţionale şi universale, Chişinău, 1992, p. 185.
27
Бессарабский статистический комитет. Записки, t. 3, Кишинев, 1868, c. 138.
102 Sergiu CORNEA
Bessarabia’s economic situation during the first years after the annexation
continued to be precarious. After the war and owing to the unfavourable relations
between Russia and Turkey, Bessarabia lost its traditional commodity market. The
epidemics and the starvation caused havoc throughout the region.
The defective activity of the new administration and the economic disaster
in the region, after six years of war, generated a phenomenon that created difficulties
to the Russian authorities: the mass emigration of the population from Bessarabia to
Moldavia. The inhabitants’ flee across the Pruth, a region under Turkish domination,
is a persuasive proof of the Russian administration’s achievements in Bessarabia.
The mass emigration across the Pruth was also amplified by the Bessarabian
peasants’ hostility against the serfdom system existent in Russia 28 . There were cases
when whole villages from Hotin, Codru and Soroca fled across the Pruth 29 . Only in
1814, three thousand inhabitants fled across the Pruth 30 .
Neither the nobility was enthusiastic with the perspectives of remaining in
Bessarabia. Few boyars chose in 1812 the Russian domination. But many hold their
ground because they could not sell their properties in the given period 31 , and the
Porte imposed on them an ultimate condition – either they sell their properties or
they will have to migrate to the new Russian provinces 32 .
The mass exodus thwarted in the plans of the Russian authorities to
transform Bessarabia into a “flourishing province”. The Russian intention to offer a
model of good administration to neighbouring nations with the aim of winning their
favours was not realized. Being worried about the already created situation, the
Russian authorities sent to Bessarabia a civil servant named N. Baicov, to perform
an investigation of the existent situation in the region. After the investigations, he
made a report to the minister of Internal Affairs, prince Kurakin 33 , which was also
sent to the minister of Police, S. C. Veazmitinov, including an explanatory letter in
which he stated that: “Indeed, it will be a very regrettable thing if this region,
Bessarabia, that so far was very populated and fertile and its acquisition cost so
much, now, becomes bared” 34 .
28
When Bessarabia was annexed, the juridical status of the Moldavian peasants was much more
favourable than the status of the Russian ones. The Moldavian peasants were free to move from one
territory to another as soon as they fulfilled all the landlord’s obligations. Their obligations consisted in
keeping the compulsory services of 12 days per year and the tithes payment. “The Moldavian peasants
– stated Ion Pelivan – were scared of the slavery horror and thousands of them fled across the Pruth to
Moldova”. See I. Pelivan, Bessarabia de sub oblăduirea rusească, in “Moldova”, no. 10, 1990, p. 8.
29
C. Tomescu, Diferite ştiri din Arhiva Consiliului eparhial Chişinău, in “Arhivele Basarabiei”, no. 2,
1935, p. 117; D. Grama, Lupta românilor de la răsărit de Prut pentru apărarea legilor Moldovei în
primele decenii ale secolului al XIX-lea, in “Destin românesc”, no. 1, 1994, pp. 86-96.
30
I. Chirtoagă, Din istoria Moldovei de Sud-Est până în anii 30 ai sec. al XIX-lea, Chişinău, 1999, p.
129.
31
According to article VII of the peace Treaty of Bucharest, a period of 18 months, from the day of the
treaty ratification, was given for the locals to decide and sell their properties. Seen В. И. Мискевка,
Ткач В.И. Русско-турецкий мирный договор 1812 г., in “Revista de istorie a Moldovei”, no. 1, 1990,
p. 41.
32
N. Iorga, op. cit., pp. 135-136.
33
N.A.R.M., fund 5, inv. 1, d. 54, f. 3-10.
34
Bessarabia şi basarabenii, p. 161.
Baicov’s considerations, visibly tendentious, expressed the spirit of the civil

servants and of the Russian authorities, engaged in the process of administering
Bessarabia. He stated that at the forefront of Bessarabia’s administration, “having
the privilege to maintain the local traditions and laws”, was a governor “absent
minded, without experience, with mild temper” and “a neglectful government”. The
administration was guided by local customs, but they consisted in “the right of the
most powerful and of that who gives the most” 35 . “Can a region prosper, Baicov
asked himself rhetorically, a region that is run according to the customs based on
unpunished misdeeds. Besides, the whole power remained in the hands of a man
who so far did not rule anything and guided himself by local habits, thus acting only
in his own interest, and behaving like a lease-holder” 36 . Summarising his
considerations (or his insinuations regarding the administrative system, laws and
Moldavian civil servants), he mentioned categorically that “it was not the case to
invent new forms of administration that could be without any use or even
dangerous” and “it would be better if in Bessarabia there would be the same ruling
system as in the provinces of Taurida and Georgia, that means to introduce the
Russian judicial and administrative institutions” 37 . Analyzing Baicov’s report, it is
easy to notice that the single problem preoccupying its author was that of obtaining
as many benefits and incomes as possible from Bessarabia, whose acquisition cost
“streams of Russian blood and many millions roubles”. That is why he insisted on
two moments that would allow obtaining large incomes for the state treasury: 1) the
liquidation of any local particularity and the introduction of the Russian
administrative system; 2) the enlargement and the consolidation of the taxable basis
in the region.
It should be mentioned that, after 1812, Bessarabia was invaded by
numerous Russian civil servants who did not know the language, the laws, the
traditions or the local customs. Russian civil servants, of different ranks and levels,
attributed the deplorable state of the administration exclusively to the laws,
institutions and the Moldavian civil servants.
Incontestably, it was evident that the local nobility was contaminated by the
Phanariote scourge. The Phanariote rulers brought with them a new political
mentality. The governing period was short 38 , but the throne could be obtained or
maintained only by paying money. For the Phanariotes, to rule was equivalent to
becoming rich. Significant for this phenomenon was the evolution of the Greek word
“chiverneo”, that meant to rule, but in Romanian it meant to get a job by paying.
This phenomenon captured the entire administrative body. The main function of the
35
N.A.R.M., fund 2, inv. 1, d. 54, f. 8.
36
Ibidem, f. 9.
37
Ibidem, f. 10.
38
Between 1711 and 1812, 35 hospodars ruled in Moldavia. C. Mavrocordat governed six times in
Wallachia and four times in Moldavia. In the period of between the final two reigns of Mavrocordat in
Moldova, seven rulers governed the Principality. See D. Berindei, Românii şi Europa. Istorie, societate,
cultură, vol. I, Secolele XVIII-XIX, Bucureşti, 1991, pp. 7-8; K. Hitchins, Românii. 1774-1866,
Bucureşti, 1998, p. 25; П. Н. Халиппа, Бессарабия до присоединения к России, Кишинев, 1914, с.
28, 34.
104 Sergiu CORNEA
state was the fiscal one, “the whole body from the hospodar to the simple employee
was preoccupied with the idea of extorting as much money as possible from the
population” 39 . The permanent involvement of the Porte in the internal affairs of the
country violated the principle of continuity in the administration and contributed to
the non acceptance of an administration on the basis of some strictly regulated
norms and on rational and efficient administrative techniques.
But the analysis of the historical sources convinced us that the Russian civil
servants were culpable with the defective administration of Bessarabia. “It was very
difficult to appreciate, stated L. Casso, which category of civil servants was more
dangerous for the country’s interests: the local Moldavian people who performed
many functions in Bessarabia or the civil servants from the Russian provinces” 40 .
The Russian officials who came to Bessarabia were accompanied by “a real army of
reliable men” (or, more exactly, of job hunters and fishermen in troubled waters),
considered appropriate for the most advantageous offices 41 . It was natural that these
civil servants (named by the tsar himself “unsatisfied civil servants, undesired
Russians, conscripted according to the needs of times, in a great hurry” 42 ), who did
not know the laws, language and local traditions, had hostile attitudes towards the
Moldavian administrative system.
It is very clear that the Russian Empire could not blame the administrative
institutions and its civil servants for the existent situation in Bessarabia. Russia’s
political objectives imposed the vilification of the local institutions with the aim of
gradually replacing them with Russian ones.
As mentioned above, the second big problem generated by the provisional
nature of the administrative system implemented in Bessarabia was the controversy
between the Russian civil servants and the Moldavian nobility concerning the further
administration of the region. The Russian civil servants who came there after 1812
pleaded for the liquidation of the national particularities in the administration and for
the introduction of the Russian administrative institutions and laws. The local
nobility proposed the maintenance of the administrative institutions and structures
constituted on local administrative principles, and also the use of the Moldavianlaws
and Romanian language in all the domains of activity.
In the context of these disputes, it is necessary to clarify the circumstances
concerning the dismissal of governor Sturza, which took place in less than a year
after his appointment. Several historians consider that Sturdza had been dismissed
according to Alexander I decree, on June 17, 1813 43 . Iurie Colesnic considers
39
V. Georgescu, Istoria românilor de la origini pînă în zilele noastre, Bucureşti, 1992, pp. 89-91.
40
Л. Кассо, оp. cit., p. 221.
41
A. Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, in “Bessarabia”, no. 10,
1991, p. 124.
42
43
И. Халипа, Основные исторические данные о Бессарабии, in Труды Бессарабской губернской
архивной комиссии, t. 2, Кишинев, 1902, с. 35; A. Накко, Очерк гражданского устройства
Бессарабской области с 1812-1828, in Записки императорского Одесского общества истории и
древностей, t. 22, Одесса, 1900, с. 117.
Baicov’s report as the main cause for discharging governor Sturdza 44 . Other
researchers insisted on the version that Hartingh was named civil governor in
Bessarabia after Sturza’s death in 1813 45 . The study of archive documents 46 allows
us to ascertain that the most trustworthy version is that of Gh. Bezviconi, who
mentioned: “He was not replaced, but gave the ruling of Bessarabia to general
Hartingh” 47 and “His old age obliged him to surrender the administration to the
regional general Hartingh, his brother’s daughter’s husband” 48 .
As it results from the regional government’s decision of May 20, 1813,
governor S. Sturdza, because of an illness which impeded him to perform his
obligations 49 , gave his job attributions to Hartingh, by an official decree, until his
recovering 50 . Thus, Sturdza was not dismissed, but he delegated his competences to
the military governor of the region. This is confirmed by the tsar’s decree of June
17, 1813, in which it is stated: “according to the reports received from the civil
governor, Sturza, and from engineer general-major Hartingh, they determined that
the first one was severely ill and was in the impossibility to perform his obligations.
So his duties were taken over by the latter. … I consider necessary that until another
governor will be designated in the region of Bessarabia, this function should be
performed by Hartingh, who has as a second job the power of a military and civil
head” 51 . Thus, when the decree was issued, I. M. Hartingh was already performing
the function of civil governor, and the concerned document was confirmed by the
realities existent at that moment.
Incontestably, S. Sturdza would have been dismissed, a logical continuity of
the colonial policy promoted by the Russian authorities in the conquered territories.
After Sturdza, who was the single Romanian noble to act as civil governor of
Bessarabia, only Russian civil servants had access to that function.
We should also mention that general-major Ilie Catargi, of Romanian
origin 52 , who at that moment performed the function of commissary of the border
guard troops, was proposed by the local nobility to serve as a civil governor 53 , but
this request was not been taken into consideration by the Russian authorities.
44
I. Colesnic, Bessarabia necunoscută, Chişinău, 1997, p. 14.
45
E. Aramă, Istoria dreptului românesc, Chişinău, 1998, p. 92; P. Cernovodeanu, op. cit., pp. 66-67; N.
Ciachir, Bessarabia sub stăpînire ţaristă (1812-1917), Bucureşti, 1992, p. 27. (S. Sturza died on April
3, 1816).
46
Especially Fund 5, inv 2, doc. 1. (N.A.R.M.).
47
Gh. Bezviconi, Viaţa boierilor Stamati, in “Din trecutul nostrum”, no. 6, 1934, p. 8.
48
Idem, Din viaţa oficialităţilor basarabene din secolul trecut (1823-1833), in “Viaţa Basarabiei”, no.
5-6, p. 137.
49
Scarlat Sturdza suffered from hemiplegia (paralysis of half of body, because the nervous system was
injured). See Şt. S. Gorovei, Sturdzeştii, in “Magazin istoric”, no. 3, 1994, p. 25.
50
N.A.R.M., fund 5, inv. 2, d. 1, f. 1-2.
51
N.A.R.M., fund 2, inv. 1, d. 36, f. 1-3.
52
In November 1792, Hetman Ilie Catargi fled to Russia, where he received the rank of general. See N.
Iorga, op. cit., p. 119.
53
Пархомович И. Краткий очерк жизни и деятельности Высокопреосвященного Гавриила
Банулеско-Бодони, Экзарха Священного Синода, Митрополита Кишиневского и Хотинского
(1813-1821г.), Труды Бессарабского Церковного Историко-Археологического Общества. Выпуск
V, Кишинев, 1910, с. 48.
106 Sergiu CORNEA
The designation of I. M. Hartingh as a civil governor came at a significant

moment in the process of the administrative organization of Bessarabia. A year after
the solemn proclamation of preserving the local particularities in administration,
civil governor became a person who knew very little the laws, traditions and local
administrative structures. “The designation of a man who was far from the
Moldavian noblemen, explained L. Casso, had been caused by the governor’s desire
to have a more energetic representative at Chişinău, but also by the evident tendency
to bring closer the administration of Bessarabia to the structure of the Russian
state” 54 . This was, in fact, not only general Hartingh’s task, but also his successors’.
The Russifying efforts of governor Hartingh caused dissatisfaction among
the local nobility. In order to limit the governor’s abuses, they addressed to him, on
October 7, 1813, a collective appeal in which they asked for setting up the office of
a provincial prosecutor as a guarantor of keeping the institutionalised situation in
Bessarabia. The appeal was signed by counsellor D. Rîşcanu, F. Başotă, I. Rusu, M.
Donici, Filactachi and other noblemen 55 . On October 12, 1813, Hartingh had to
inform the Ministry of Justice about the content of the Bessarabian nobles’ appeal 56 .
In January 1814, in a letter addressed to the minister of Justice, the
metropolitan bishop G. Bănulescu-Bodoni supported the Bessarabian nobles’
appeal 57 . On March 13, 1814, the minister of Justice I. Dmitriev informed the
metropolitan bishop that he received the letter and that he would soon communicate
the decision adopted 58 . But, unfortunately, the problem was never solved 59 .
Hartingh, supported by the Russian forces, sent several reports to the central
authorities, in which, by slandering the laws and the local administrative institutions,
he referred to the liquidation of the local forms of administration and insisted on the
introduction of Russian laws and institutions. These reports were published 60 and
their content is known. We will only refer to the matters directly concerning the
administrative problems of Bessarabia.
On December 10, 1813, Hartingh addressed an appeal to the general director
of the Ministry of Justice, Bolotnicov, in which he asked for permission to judge the
Moldavian civil servants according to the Russian laws. He insisted on the
administrative reorganisation according to the central provincial model, thus
motivating the situation by the absence of local laws. In the administrative
organisation of Bessarabia, nothing could be borrowed from the Moldavian
administration, and the local nobility could not be used, because “there was nothing
sacred for them except their own interest” 61 . In this case, a natural conclusion comes
54
Л. Кассо, оp. cit., p. 206.
55
N.A.R.M., fund 2, inv. 2, d. 6, f. 5.
56
Ibidem.
57
N.A.R.M., fund 22, inv. 1, d. 4, f. 1.
58
Ibidem, f. 3.
59
The function of a regional prosecutor was instituted in Bessarabia in 1818, when a new
administrative regulation came into force.
60
Бессарабский статистический комитет. Записки, t. 3, Кишинев, 1868, c. 114-146; ЗООИД, t.
22, Одесса, 1900, с. 122-131.
61
Quoted in A. Наkko, op. cit., pp. 122-124.
to his mind: Bessarabia can only be ruled according to the model of the other
Russian provinces and exclusively according to the Russian laws 62 .
The appeal was accompanied by a project of a new administrative
organisation, in conformity with the Russian administrative system, elaborated by
the head of the civil office, governor P. Somov 63 . The project contained a description
of the present administrative system, and very many deficiencies were enumerated.
The departments’ common meeting was imperfect, in his opinion, because there was
not a legal procedure to contest its decisions. Essentially, he subtly insisted for
limiting the prerogatives of the common meeting and for consolidating the
governor’s powers 64 . There were seven Moldavians and only two Russians among
the nine civil servants, a fact which was, in his opinion, “an enormous inequality”.
They “have Moldavian civil office, and deprive the Russian counsellors of the
possibility to participate at deliberations in the civil, penal and executive files” 65 .
Referring to his statement, it is necessary to mention that an objective analysis of the
historical sources demonstrates that the Moldavian counsellor did not deprive the
Russian ones of the possibility to act, but the Russian servants did not want to
penetrate in the essence of the law norms and of the local administrative traditions.
After the enumeration of the faults of the Bessarabian administration, that were true
to a great extent, he concluded that it was necessary to reorganise the Bessarabian
administration, practically proposing the liquidation of Bessarabia’s special status.
On January 30, 1814, Hartingh submitted an appeal to the minister of Police
S. C. Veazmitinov, in which he asked for the permission to limit the term of the
Moldavian counsellors’ functions from the first department of the regional
government, which he termed as incapable to do their obligations, and for their
replacement with Russian civil servants 66 . In March 1814, Hartingh submitted the
new project for the administrative organisation of Bessarabia, but on December 23,
62
“This region, that does not have laws became a part of the empire, being ruled according to Russian
laws, and empowered by Alexandru Pavlovici, will have welfare as well as those who obey him”.
Ibidem, p. 125.
63
Referring to the administrative system of the Russian provinces that the Russian civil servants
insisted to introduce, we should mention that when Bessarabia was annexed, in Russia there was
maintained the administrative system instituted in 1775-1778. The administration was constituted on
the basis of departmental principles – all the local civil servants and institutions were in the
subordination of central ministries. The head of the province was the governor, who was in the
subordination of the Ministry of Internal Affairs. His principal obligation was to oversee if all the civil
servants and institutions did their jobs correctly, according to the instituted law. He ruled the country
with the help of: the governor’s civil office, several commissions and offices that performed different
activities with administrative and management character. The district administration was composed of a
sub-prefect and the tribunal of peace, with the aim to perform administrative and constabulary
functions. The civil office of the tribunal of peace headed by a secretary had two sections: executive
and investigating. See Екатерина II Учреждения для управления губерний всеросiиския имперiи,
б/м, б/г, с. 12-95.
64
Бессарабский статистический комитет.Записки, t. 3, Кишинев, 1868, c. 122-123.
65
Ibidem, p. 125.
66
Ibidem, p. 116.
108 Sergiu CORNEA
1814, he addressed once again to the minister of Police concerning the counsellors
of the first department 67 .
To generalise the above stated facts, we can mention that the efforts of
slandering the institutions and the local civil servants became a permanent
preoccupation of the Russian civil servants, regardless of function or rank. At first,
they insisted on the deficiencies of the local administrative institutions, and then
discovered the total lack of laws in the province; the local civil servants were
considered uneducated, amoral and without the necessary abilities to occupy
administrative offices.
The Moldavian nobles were very disagreeable for general Hartingh and for
all the governors that succeeded him. Not only because they wished to preserve their
privileges and positions in society, but also because they insisted on maintaining
their laws, customs and language.
In 1814, Hartingh accused without reasons and facts several Moldavian
noblemen, thought to have smuggled goods across the Pruth and to have ordered the
Bessarabian stamp with the Moldavian emblem and inscriptions. Several noblemen
were expelled to Russia at the governor’s insistence 68 .
Hartingh’ hatred for the Moldavian nobility was probably the result of an
inferiority complex, which the general felt in the presence and in his contacts with
the Bessarabian nobles, who were closer to the western culture and civilisation than
to the Russian nobility 69 . Apart from general Hartingh’s perfidy, it is difficult to find
other reasonable explanations for his statements 70 . The Duke of Richelieu, who was
in Russia’s service since 1803, wrote the following about the Moldavian nobles: “I
had the impression that they were far from being in that foolish state which the
Russians pretend them to be in, for sure, to justify the arrogance and miserable
treatment that they had been exposed to and that they didn’t deserve absolutely” 71 .
The insinuations of the Russian administrative authorities addressed to the local civil
servants are indubitable proofs that the Russian administration in Bessarabia made
efforts to become a privileged caste, separated from the native population and
reduced to their own representatives.
In January 1815, Hartingh addressed the same proposal to the minister of
Justice, D. P. Troşcinski: to reorganise the Bessarabian administration according to
the model of the Russian provinces 72 .
In the same time, he continuously insisted on the impossibility to keep
Bessarabia in order because there were no local laws. The statements of the Russian
officials of different ranks about the absence of Moldavian laws were illogical and
67
Ibidem, p. 116-118.
68
P. Gore, Anexarea Basarabiei, Chişinău, 1992, p. 26.
69
C. Aldea, Pagini dintr-o istorie zbuciumată: Bessarabia pînă în anul 1920, Bucureşti, 1993, p. 48.
70
Gh. Bezviconi stated that the cause of Hartingh’s conflict with the local nobility was a quarrel with
his wife; by leaving his wife, he started to quarrel with all the nobles: Gh. Bezviconi, Viaţa boierilor
Stamati, in “Din trecutul nostrum”, no. 6, 1934, p. 9; Idem, Din viaţa oficialităţilor basarabene din
secolul trecut (1823-1833), in “Viaţa Basarabiei”, no. 5-6, p. 139.
71
Quoted in Gh. Brătianu, Bessarabia: Drepturi naţionale şi istorice, Bucureşti, 1995, p. 28.
72
A. Наkkо, op. cit., p. 127.
had a pronounced political substratum. Combating these statements, the

metropolitan bishop G. Bănulescu-Bodoni, in his letter to the prosecutor of the
Synod, prince Goliţin, mentioned: “the Moldavian Divan is ruled even now by
Justinian’s laws, and besides them by the laws of the Moldavian rulers compiled by
the Church and the local nobility, and if sometimes there were made any abuses and
some nobles in the circumstances of those times did not respect the dispositions of
those laws, it could not be a proof that Moldavia did not have its rules” 73 .
Concerning the Moldavian legislative system, it is necessary to mention that
the unwritten, common law had a great importance in the functioning of the system.
Even when written Byzantine laws were applied, the traditional law did not lose its
importance. In the Principalities, consuetudinarary law remained preponderant as
compared to other types of laws up to the end of the feudal epoch 74 . This situation is
a particularity of the Principalities and it does not signify a total lack of a legislative
system. C. Mavrocordat created an institution for judges, which anticipated the
separation of judicial from executive functions. The written procedure was
introduced in the justice. So, by 1812, in Moldavia a very well organized judicial
system existed in Moldavia, guided by means of written laws and of the
consuetudinarary law. The statements that there were no Moldavian laws have no
logic at all. Later, the civil servants and the Russian scientists who visited
Bessarabia convinced themselves about the existence and the viability of the local
juridical norms. At the end of the 19th century and the beginning of the following
one, many new works dedicated to the local laws of Bessarabia appeared 75 , which
proves the inconsistence of the assertions regarding the Moldavian laws.
Anticipating the events, we should mention that governor Hartingh received
a single answer to all his interventions and appeals: “until new dispositions, in
Bessarabia the announced conditions of the former civil governor, Sturdza, in 1813,
will remain in force” 76 .
We do not consider Hartingh’s efforts as a manifestation of his personal
aspirations and peculiarities. He was the exponent of the governing forces from
Petersburg that demanded a quicker integration of the occupied territory. Another
group was composed of several local nobles, among them I. Capodistrias, M.
Speranski, A. Czartoryski. Taking into consideration the strategic objectives of the
Russian foreign policy, they opted for a more liberal attitude towards the national
73
A. Стадницкий, Гавриил Банулеско-Бодони, экзарх молдо-валахийский (1808-1812), in
Митрополит Кишиневский 1813-1821, Кишинев, 1894, с. 287.
74
V. Georgescu, op. cit., p. 50.
75
We list some of these works: K. Арменопуло, Местные законы Бессарабии, Одесса, 1908; A.
Донич, Краткое содержание законов, извлеченных из царских книг, Одесса, 1831. (The translation
of the book appeared in Iaşi in 1814 ); A. Егунов, Местные и гражданские законы Бессарабии, Сп-
б, 1881 and Сборник местных в Бессарабии узаконений по предметам гражданского права, Сп-
б, 1882; Л. Кассо, Византийское право в Бессарабии, Москва, 1907; B. Линовский, О местных
Бессарабских законах, Одесса, 1842; O. Пергамент, Спорные вопросы Бессарабского права, Сп-б,
1905 and О применении местных законов Арменопула и Донича, Сп-б, 1911; M. Шимановский, О
местных законах Бессарабии, Одесса, 1887-1888.
76
И. Анцупов, В. Жуков, Реформы в управлении Бессарабией с 1812 по 1828гг, in “Ученные
записки КГУ”, t. 26, 1957, с. 151.
110 Sergiu CORNEA
perfidy. Then, the rapport of forces was favourable to the latter, but the liquidation of
the local particularities of the regional administration was considered inopportune by
the Russian central authorities.
The Russian representatives’ insistence for controlling the administrative
system of Bessarabia worried the local nobility. This conflict was also generated by
the spread gossip that Hartingh wanted to obtain the permission to introduce the
corporal punishment to Moldavian nobles 77 .
The divergences and conflicts between the Russian civil servants and the
native ones were at the level of the regional administration. Among the chief
magistrates of the district of Hotin there were great misunderstandings in 1814. The
inhabitants of Chisinau were in conflict with the local police that did not keep the
local laws and had a hostile attitude towards the natives 78 .
The local nobility denounced the governor’s activity at the Committee of
Russia’s Ministries and addressed a letter to the tsar insisting on the following
requirements: to preserve the local laws; according to the Moldavian laws, the
metropolitan bishop should be head of the first department of the regional
government; the office of governor should be given to a local person who should
know the local laws, customs and nobiliary families 79 .
The Bessarabian noblemen addressed a letter to the metropolitan bishop G.
Bănulescu-Bodoni, asking him to be plenipotentiary representative. He was given
three requests, which were to be sent to Petersburg: to Tsar Alexander I, to the State
Council and to the Council of Ministries 80 . Another request was for the President of
the State Council, Count Saltîcov. The metropolitan bishop sent the requests to the
noblemen and to the head attorney prosecutor of the Synod, Prince Goliţin. In their
appeal to the tsar, the nobles asked him not to change the laws and “that the
metropolitan bishop should be a member of the regional government, and to give
another governor, but only from their region” 81 .
In their letter to the State Council, the noblemen wrote: “It already expires
the sixteenth month since this province was given to the arbitration of greedy
governors, since it moans under the pressure of abuses and under the harmful
influence of the civil servants of the provincial government” 82 .
On July 5, 1814, another letter was sent to the tsar, which was signed by 54
noblemen and accepted by the metropolitan bishop G. Bănulescu-Bodoni. In that
letter the nobles presented other requirements with an administrative character: to
create a committee that would systemize the local customs and laws; to preserve the
Romanian language and administration; the ruling of the country should be
77
A. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 327.
78
A. Sava, Crâmpeie din viaţa Basarabiei sub Ruşi (1812-1830), in “Viaţa Basarabiei”, no. 11, pp. 1-
16.
79
Д. Щеглов, Участие Митрополита Гавриила в гражданском устройстве Бессарабии, in
Кишиневские епархиальные ведомости, no. 17, 1902, с. 368-369.
80
A. Стадницкий, op. cit., pp. 281-285.
81
Записки императорского Одесского общества истории и древностей, t. 22, Одесса, 1900, c.
128.
82
exercised “according to the unwritten laws and land customs”; the keeping of the
noblemen’s privileges and the equation of the laws with the Russian dvorenime; the
free access of Bessarabian nobles to military and civil service; the metropolitan
bishop of Moldavia should be the governor of the region 83 .
Nevertheless, I. Catargi was not appointed governor of Bessarabia, and the
metropolitan bishop G. Bănulescu-Bodoni was refused the presidency of the first
department of the regional government 84 ; however, the noblemen’s appeals were
analysed at Petersburg. The situation from Bessarabia was discussed at the meeting
of the Ministers’ committee on June 15, 1815, where they took the decision to send a
civil servant from the Ministry of External Affairs, the state counsellor P. P.
Sviniin 85 . We should mention that a year before, in May 1814, an investigation on
Bessarabia’s situation was done by general Gais 86 .
Before coming to Bessarabia, Sviniin was given instructions to learn about
the local laws. He had to know what their religion was, what kind of taxes they had
to pay and how they were paid, what the incomes were and how they were
obtained 87 . The analysis of the instructions received by Sviniin allows us to
conclude that the Russian rulers, including those of the highest rank, had vague
pictures about the annexed province. It is strange that they wanted to know what
religion was in Moldavia, being known very well the fact that the annexation of
Bessarabia was motivated by the necessity of redeeming the Christians from the
Ottoman yoke. So the real cause was not the care for the Christian brethren, but
expansion to the Balkans.
The fact that the region will be inspected by the civil servant of the Russian
central administration incited the local nobility who was convened at Chisinau for
consultations 88 . In Bessarabia, P. P. Sviniin had been told everything about the
misdeeds and abuses done by the local administration 89 . Sviniin presented himself as
an inspector and ordered that all noblemen should be convoked in Chişinău with the
acts that certified their origins. He stayed in Bessarabia for nearly seven months,
from September 1815 until March 1816. The writer C. Stamati, a civil servant of the
first department, was named as aide to accompany Sviniin and to help him. I. M.
Hartingh engaged C. Stamati on October 15, 1815 90 . An assistant was also named,
Sandulachi, from the part of the local nobility, but in order to effectively select the
legislative acts a special committee of local nobles was constituted 91 .
After the investigations, Svniin made a report, in which he described the
administrative organisation of Bessarabia and characterized the administrative
83
N.A.R.M., fund 2, inv. 1, d. 368, f. 22-27.
84
L. Casso, Dreptul Bizantin în Bessarabia, Chişinău, 1923, p. 13.
85
N.A.R.M., fund 88, inv. 1, d. 5, f. 2.
86
N. Iorga, op. cit., p. 137.
87
Л. Кассо, Россия на Дунае и образование Бессарабской области, Москва, 1913, с. 209-210.
88
N.A.R.M., fund 88, inv. 1, d. 5, f. 6-7.
89
A. Накко, op. cit., p. 133.
90
N.A.R.M., fund 88, inv. 1, d. 5, f. 13, 25-43.
91
D. Grama, Lupta românilor de la răsărit de Prut pentru apărarea legilor Moldovei în primele
decenii ale secolului al XIX-lea, in “Destin românesc”, no. 1, 1994, p. 91.
112 Sergiu CORNEA
institutions of the region, frequently referring to their activity 92 . To redress the

situation, concrete measures were proposed: to replace the Moldavian nobles with
more qualified ones, such as sword bearers Cazimir and Bucşenescu, cupbearer
Stamati etc.; to name a head for the first department; to name a prosecutor and two
judicial inspectors: one for civil cases and another for penal files; to reconfirm the
competences of the third direction because its functions are practically performed by
the second department and thus transformed by the governor in his own civil office.
The irregularities of the second department were caused by the abusive interference
of the governor 93 .
Svinin ascertained that Russian civil servants were named to perform
different administrative functions and that they “did not keep the laws, and did not
guide themselves according to the strict principles and moral norms”, “did not know
the Moldavian language”, ”made difficult their contact with the locals” and, besides,
“the sub-prefect’s powers did not have any limits” 94 .
Concerning the Moldavian legislative system, Sviniin states that both in
Moldavia and in Bessarabia there was implemented not only the unwritten common
law, but also the written law: Justinian’s laws, the Basilica, the Exabible of
Armenopolis, Basil the Wolf’s laws and written charters of the Moldavian rulers 95 .
Sviniin’s report thwarted in governor Hartingh and his acolytes’ plans. Incontestably,
the unwritten common law was dominant in Moldavia, but it was not the single
source of law. The sterile statements of the Russian civil servants were contested by
another Russian civil servant who tried to penetrate into the essence of the problem.
With the aim of imposing the Russian administration in Bessarabia, they did many
things: forgery, tendentious interpretation of the local relations, falsification of facts
etc. To find out the Moldavian absence of laws, it was necessary to study as
superficially as possible the documentation. One could study the documents only if
one knew the local language and relations. If you do not know them and do not want
to know them, the simplest way was to state that what you did not want to exist, it
did not exist. Only this way, in our opinion, the irresponsible appreciations of the
Russian civil servants about the Moldavian legislative system can be explained.
The deplorable state of the region was also confirmed by P. Kiselev, who
wrote to tsar Alexandru I, “to persuade you that the present situation of the
administration is nefarious. I’d like Your Majesty to give an order to make the
calculations of how many people were when the peace was made, how many
Bulgarians moved to us, how many remained and then how many left, preferring
more the Turkish than our local government” 96 .
Another eloquent proof referring to the first years of the Russian
administration in Bessarabia was the letter of Manuc Bei Mirzoian addressed to the
92
П. Свиньин, Описание Бессарабской области, in Записки императорского Одесского
общества истории и древностей, t. 6, Одесса, 1867, с. 226-233.
93
Ibidem, pp. 228-229, 231.
94
Ibidem, p. 234.
95
Ibidem, p. 223.
96
count I. Capodistrias 97 . The exodus of population is explained by the “administration

mode”, that is “the cause that more than 5,000 families emigrated from Bessarabia to
Moldavia”. Hartingh “is not able to perform this job, knowing neither the internal
organisation of his government, nor the good manners to behave with people”. He
insisted on keeping the local customs and traditions in the region, suggesting as
heads of the two departments: Bocşănescu and Başotă, considered competent and
honest 98 .
He severely evaluated the activities of Hartingh and of count Capodistrias,
and wrote in his letter to A. N. Bahmetiev on June 4, 1816, that everything done up
to that moment in the administration of Bessarabia was imperfect and vicious. Later,
he recommended revoking the civil servants who worked for Hartingh. “Instead of
attracting people, concluded I. Capodistrias, the administration made the natives
emigrate”. Even tsar Alexander I recognized: “To my deepest sorrow, I am informed
that all my intentions are not yet realised and the irregularities have reached the
climax” 99 .
The state of tension between the local nobility and the Russian civil
servants, the abuses and the chaos that dominated within the administrative
activities, the deplorable situation of the locals who no longer could support the
horrors of the new domination emigrated across the Pruth, and provoked vexation to
central authorities. The information received from Bessarabia and also Sviniin’s
report confirmed the extremely complicated state of Bessarabia.
After finishing the dealings with the Vienna Congress, Alexander I came to
Russia and personally got involved in solving the Bessarabian problems. An
important role at that time had I. Capodistrias – promoter of liberal policy and one of
the ardent supporters of a constitutional orientation. He was entrusted by the tsar to
inform him about Bessarabia’s problems and in January 1816 ordered to address
only to I. Capodistrias all the documents concerning Bessarabia 100 . Until August
1822, all the problems concerning Bessarabia’s administration were solved with the
participation of Capodistrias, together with a special civil office. He was also the
person by whom, later, the plenipotentiary namesnic of Bessarabia addressed to the
tsar 101 .
97
Manuc Bei Mirzoian, a very well-known personality of those times, that influenced the people by
“his beauty, diplomatic intelligence and knowledge”, provided services for Russia during the war of
1806-1812 and as a recompense tsar Alexander I gave him Russian citizenship. He was given the rank
of a state counsellor and the possibility to contact directly the tsar and the minister of Foreign Affairs,
to inform them about the situation of the Romanian Principalities, Turkey and Bessarabia. In 1815, he
settled down in Bessarabia. The importance of his letter consisted in the impartial and veridical
presentation of the real facts from Bessarabia, three years after the annexation. See Gh. Bezveconnâi,
Manuc-bei, in “Din trecutul nostru”, no. 3-4, 1934, p. 50; I. Varta, Manuc-Bei despre situaţia
Basarabiei la 1815, in “Patrimoniu”, no. 3, 1991, p. 7.
98
Manuc Bei Mirzoian. Observaţii asupra stării actuale a Basarabiei, in “Patrimoniu”, no. 3, 1991, pp.
9-14.
99
N.A.R.M., fund 5, inv. 2, doc. 1, f. 1-3, d. 308, f. 178; История Молдавии. Документы и
материалы, t. II, Кишинев, 1957. с. 205.
100
Ibidem, c. 205.
101
Б. Трубецкой, Пушкин в Молдавии, Кишинев, 1963, с. 35.
114 Sergiu CORNEA
In February 1815, a committee was created in Count Capodistrias’

subordination, to make new administrative rules for Bessarabia 102 . Analysing the
situation created in the province, the situation could be ameliorated only by naming
a civil servant of high rank, empowered with large competences and having the tsar’
confidence. In his reports to the tsar, he insisted on establishing in the region the
office of a plenipotentiary namesnic, as a remedy against the frequent abuses in the
administration and for calming the spirits and redressing the situation.
The problems were examined by the Ministries’ Council of Russia, which, at
the meeting of January 15, 1816, decided: to send to Bessarabia a civil servant of a
higher rank to rule the administration according to the normative acts in force and
for to elaborate new rules for the administration of the province; to institute a special
committee for helping the civil servant of higher rank that would be sent to
Bessarabia; to constitute a committee within the framework of Ministries’ Council
that would deal with the problems of Bessarabia.
On February 22, the Ministries’ Council decided, until the tsar’s approval of
the decision from January 15, to send to Bessarabia a confident person to prevent
new misdeeds 103 . The final decision was sanctioned by the tsar, Hartingh was
dismissed 104 and in his place was appointed I. H. Calagheorghi, governor of the
province of Ecaterinoslav 105 .
The dismissal of Hartingh did not mean an attempt to maintain the former
administrative organisation and the local laws by the Russian central authorities, but
it meant an insignificant modification of the tactic decree. The designation of I. H.
Calagheorghi to perform that function had the purpose to rehabilitate the image of
the Russian administrative authorities, badly deteriorated by Hartingh’s
administration, and to ameliorate the relations with the local nobility.
On May 21, 1816, plenipotentiary namesnic of Bessarabia was appointed
general-lieutenant A. N. Bahmetiev, who performed the function of general governor
of Podolia 106 . The tsar’s decree of naming Bahmetiev was accompanied by
instructions which specified the tasks that had to be done by the plenipotentiary
namesnic of Bessarabia. The most important ones were: to restore Bessarabia’s
administration on the basis of the existent regulations; to elaborate a new regional
administrative regulation; to regulate the ways of tax collection; to organize the
borders’ safety; to open the borders for cattle export; to rebuild the Danubian ports;
to assure conditions for the development of vineyards 107 .
The plenipotentiary namesnic had unlimited power. All authorities and
administrative institutions of the region were in the subordination of the namesnic,
102
N.A.R.M., fund 2, inv. 1, d. 386, f. 9-10.
103
A. Накко, op. cit., p. 134.
104
After his designation, Hartingh settled down on his wife’s property from Orhei, where he lived 15
years. During this period, he always quarrelled with his wife’s relatives. See И. Халипа, Основные
исторические данные о Бессарабии, in Труды Бессарабской губернской архивной комиссии, t. 2,
Кишинев, 1902, с. 36.
105
Л. Кассо, op. cit., p. 212.
106
N.A.R.M., fund 17, inv. 1, d. 15, f. 7.
107
Полное собрание законов Российской империи, t. 33, с. 665.
including the citadels which previously were in the subordination of the military
authorities. The introduction of the institution of plenipotentiary namesnic and
giving him unlimited power diminished substantially the role and influence of the
governor in the regional administration.
The plenipotentiary namesnic was in direct subordination to the tsar and did
not depend on the central ministries. The cases of collaboration between the
namesnic and the Ministry of Internal Affairs concerning the problems of colonists
were solved. All correspondences concerning Bessarabia was transmitted to the
plenipotentiary namesnic 108 .
In his letter to Bahmetiev, on June 4, 1816, I. Capodistrias wrote about the
tsar’s interest in setting up the order in Bessarabia and that “it is necessary to ensure
prosperity to the new province, the welfare that could contribute to the consolidation
of peaceful relations with Turkey. One should prove by concrete facts that by
keeping the distinct national character of this province, we could make it useful to
the Empire if speaking about policy, finances, population and trade”. To successfully
realize these tasks, it was necessary to make the civil servant disposable 109 .
When the institution of the plenipotentiary namesnic was introduced to
Bessarabia, the period of provisional “autonomous” administration ended. On the
basis of our analysis, we reached to the following conclusions: until the annexation
to Pruth- Dniester inter-river, later named Bessarabia, an efficient administrative
system existed, constituted on the basis of the Moldavian administrative laws and
customs; immediately after annexation, the Russian authorities promoted a specific
administrative policy in Bessarabia. The administrative structure of the local level
was maintained provisionally, but for the constitution of regional administrative
institutions, the structure, the competences and the composition of the Moldavian
Divan was considered.
The provisional character of administrative organisation implemented in
Moldavia was imposed by Russia’s situation of that time. Undeniably, the abusive
implementation of the Russian administrative system on a territory where the
majority of the population was Romanian, with judicial secular and administrative
traditions and a noble class eager to maintain the individuality of its nation, was a
very complicated task. It is evident that under such conditions it was considered the
anti-Russian spirit of the population, especially of the nobility that was very affected
by Moldavia’s dismemberment. The Russian tsar, constrained by these realities, had
to modify the traditional administrative policy and to tolerate on a territory under
occupation a similar administration.
Initially, the administrative organisation of Bessarabia was determined by
the fact that Russia was not sure of the possibility of maintaining the annexed
territory, in difficult circumstances, after signing the peace treaty at Bucharest. Later,
the war with Napoleon I and the European military campaigns made Russia draw
away its attention from the annexed territory. Russia started to deal again with
Bessarabia’s problems in the second half of 1815.
108
Ibidem, p. 867.
109
История Молдавии. Документы и материалы, t. II, Кишинев, 1957, с. 205.
116 Sergiu CORNEA
The maintenance of similarities with the Moldavian administrative system

was dictated by another desideratum of Russia’s expansionist policy. With the
immediate aim of dominating the Balkans, Russia planned to demonstrate the
advantages of its domination and to win the sympathy of the neighbouring nations.
The provisional nature of the administrative system implemented in
Bessarabia substantially influenced its functionality. This temporary system was far
from perfection and the implementation of this administrative system brought
forward very many deficiencies and imperfections. The provisional state of the
administration provoked many animosities between the local nobility and the
Russian aristocracy concerning the administrative matters of Bessarabia.
In the first years of the Russian occupation, the Bessarabian nobility
constituted a force more or less defined by unity, capable of fighting for national
values. Because in the 19th century only the noble representatives had the privilege
to work in the administrative institutions, this fact was significant to maintain the
Moldavian administrative traditions in the region.
The Russian officials, for whom Bessarabia was not an aim, but a way to
realise their expansionist plans in the Balkans, took into consideration the existent
situation and the nobles’ requests for maintaining the national administrative
structures. Bessarabia, according to Russia’s plans, was supposed to attract the
neighbouring peoples. But in the first years of the Russian domination it was
transformed into an area full of abuses and misdeeds. The situation created did not
contribute to creating a good image for Russia concerning the maintenance of
Christianity. That’s why, willy-nilly, there had to be done many changes to redress
the situation.
By designating in Bessarabia a plenipotentiary namesnic by the Russian
authorities, it meant to control the administrative institutions at all levels.
As a result of the reorganisation of the temporary administrative system, a
larger centralization of the power in the region was realised. It also opened the
access to the Russian administrative activities, institutions and legislation in
Bessarabia.
Under the pretext of fighting against irregularities and corruption, a massive
process of denationalising the Bessarabian administration began. Several local
noblemen were dismissed an replaced by Russian civil servants.
Cahul
Constantin I. STAN
FRANŢA ÎNTRE DOUĂ REVOLUŢII 1830-1848
France between two revolutions. 1830-1848
Abstract: The author refers to the causes and internal and external
consequences of the French revolution of 1830, as well as to the predominant
ideologies and ideologists which influenced French politics in the first half of the
19th century.
Keywords: France, revolution, royalty, political life, Fr. Guizot, A. de

Tocqueville.
*
După înfrângerea lui Napoleon Bonaparte survenită la Waterloo, pe 3 iulie
1815, trupele prusiene şi engleze, urmate de cele ruseşti şi austriece, au invadat
Franţa, unde au stat o perioadă de trei ani. Reacţiunea nobiliară şi clericală a trecut
imediat la acţiune. Acum a avut loc o răzbunare sângeroasă îndreptată împotriva
militanţilor Revoluţiei şi ai Imperiului, cunoscută sub numele de Teroarea albă. Ea a
luat o mare amploare în sudul Franţei, fiind încurajată şi susţinută de regele Ludovic
al XVIII-lea. Noul suveran păstrează componenţa Camerei Deputaţilor, în care
ultraregaliştii erau majoritari. Acest fapt a dus la instituţionalizarea amintitului val
de teroare prin crearea unor tribunale excepţionale, cu scopul de a-i judeca pe
partizanii lui Napoleon I de la 1815. Cea mai ilustră victimă a terorii albe a fost
mareşalul Ney (1769-1815), unul din cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi comandanţi
de armate ai lui Napoleon I. El a fost condamnat la moarte de Camera Pairilor, sub
motivul că a trecut de partea împăratului revenit în Franţa din exil. Executarea
mareşalului Ney a avut loc în data de 7 decembrie 1815. În întreg teritoriul regatului
francez s-au pronunţat aproape 100.000 de condamnări pentru delicte politice 1 .
Împotriva acestei politici sângeroase s-au pronunţat numeroşi oameni
politici ai vremii. Cunoscutul doctrinar al liberalismului, Fr. Guizot, a căutat să
demonstreze, într-o lucrare publicată la Paris în 1822, că măsurile violente
promovate cu asiduitate de guvernul „Restauraţiei” lui Ludovic al XVIII-lea nu erau
potrivite, deoarece societatea a progresat şi nu mai putea accepta asemenea metode.
Ele nu pot să obţină rezultatul al cărui mijloc sunt menite a fi: „Moartea unui
duşman, scria el în 1822, nu mai este astăzi decât cea a unui om, ea nu tulbură şi nici
nu slăbeşte partidul pe care-l slujea, dacă puterea este limitată din acest motiv se
1
Dumitru Almaş, Constantin N. Velichi, Alexandru Vianu, Camil Mureşan ş.a., Manual de istorie
universală modernă, vol. I/2, Bucureşti, 1971, p. 101.
118 Constantin I. STAN
înşeală, pericolul rămâne acelaşi, căci nu era provocată de acest om” 2 . În noile
împrejurări, pedeapsa cu moartea devenea, pe bună dreptate „un anacronism
periculos”. În concepţia aceluiaşi controversat om politic, dezvoltarea vieţii politice
moderne ducea la creşterea simultană a acţiunii puterii asupra societăţii şi a
influenţei societăţii asupra puterii: „dacă publicul se amestecă mai mult în treburile
guvernului, acesta acţionează şi asupra unui cu totul alt public şi puterea a crescut ca
şi liberalismul” 3 .
Burghezul este reprezentantul noii clase. În concepţia lui Guizot, el este
angajat şi în cele mai înalte afaceri, are o viaţă dinamică spre deosebire de nobil, dar
şi în activitatea politică. Cuvinte precum raţiune de stat, necesitate politică, ce îl
frapau adesea ca nişte cuvinte obscure, „trezesc în el idei care-l liniştesc, sentimente
care-l tulbură” 4 .
Elementele revoluţionare au încercat să dea însă o lovitură de stat. În 1820,
nepotul regelui Ludovic al XVIII-lea, ducele de Berry, a fost asasinat de un anume
Louvel, dar nu s-a putut realiza o ridicare la luptă a populaţiei. Moartea fostului
împărat Napoleon Bonaparte, survenită la 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena, unde
fusese exilat de englezi, a constituit şi ea o puternică lovitură pentru bonapartişti.
Fostul împărat a devenit acum „un personaj legendar, al cărui nume era sinonim cu
libertatea” 5 .
Existau, din păcate, mulţi oameni blazaţi, sceptici, care nu mai aveau
speranţe într-o schimbare în bine a regimului. Tânărul dramaturg Prospere Mérimée
scria, la 21 septembrie 1823, lui Joseph Lingcy următoarele: „Nu mă îndoiesc că
vom cuceri Cadix-ul, căci prinţul generalisim şi cocarda albă vor determina acele
automate cu zece bani pe zi, care se numesc francezii, să facă orice. Trebuie să fii de
acord că e jalnic să trăieşti într-o vreme atât de jalnică precum a noastră. Generaţia
care se ridică e de acum coruptă. Iezuiţii se şi pregătesc să ne convertească odraslele.
Nici o speranţă de libertate! O ţărmuri din Ohio, când vă voi revedea?” 6 .
Sfânta Alianţă îşi impusese punctul de vedere, reacţiunea triumfase, Franţa
fusese admisă în sistemul de congrese al acestui organism la conferinţa ţinută la Aix
la Chapelle în 1818, când a participat şi ministrul englez de Externe Robert Stuart
Castlereagh, care a înţeles mai bine decât ceilalţi oameni politici din insulele
britanice că nou creatul echilibru european în 1815 avea să necesite o supraveghere
atentă. Şeful diplomaţiei de la Londra a crezut că găsise o soluţie pe care Marea
Britanie o putea sprijini, pentru a nu trece de o serie de întâlniri, de discuţii ale
miniştrilor de externe ai celor patru învingători şi nu avea nici un caracter
obligatoriu. Cabinetul britanic a refuzat însă să-l lase pe lordul Castlereagh să nu
mai participe la alte congrese ale Sfintei Alianţe, la Troppau în 1820, la Laibach în
2
Cf. Pierre Manent, Istoria intelectuală a liberalismului, traducere de Mona şi Sorin Antohi, Bucureşti,
1992, p. 145.
3
Ibidem, p. 146.
4
Ibidem; F. Guizot, De la peine de mort en mattiere politique, Paris, 1822, p. 11.
5
Jacques Bainville, Istoria Franţei, vol. II, în româneşte de Petru Manoliu, Bucureşti, [f.a.], p. 160.
6
Prosper Mérimée, Corespondenţă, prefaţă şi traducere de Ion Brăiescu, Bucureşti, 1973, p. 26.
Franţa între două revoluţii. 1830-1848 119
1821 şi la Verona în 1822 7 . Politica de neimplicare directă a Angliei în politica

europeană continua.
Profitând de situaţia favorabilă existentă, Ludovic al XVIII-lea a trecut la
epurarea administraţiilor centrale şi locale de elemente partizane Revoluţiei şi lui
Napoleon Bonaparte. Ulterior, suveranul, sfătuit de Decozes, a dus o politică mai
moderată, dar acum era prea târziu, deoarece popularitatea regelui scăzuse mult, el
fiind considerat drept un reprezentant al Sfintei Alianţe 8 . El a murit, de altfel, în
august 1824, iar la tron i-a succedat fratele său, contele d`Artois, sub numele de
Carol al X-lea. Noul suveran era un reprezentant de seamă al ultraregaliştilor,
manifestându-şi deplinul ataşament faţă de Vechiul Regim, fapt pentru care a cerut
să fie uns ca rege la Reims 9 .
Carol al X-lea a luat măsuri în favoarea aristocraţiei, dând celebra lege a
„miliardului emigranţilor prin care toţi cei care au fost deposedaţi de bunuri în
timpul Revoluţiei urmau să fie despăgubiţi. El a câştigat, de asemenea, concursul
ultraregaliştilor, prin aşa numita Lege a votului dublu, deoarece, potrivit ei, un sfert
de electori, adică cei care plăteau impozitul cel mai mare, puteau să voteze de două
ori. În felul acesta se putea asigura alegerea unei majorităţi conservatoare. 10 Totuşi,
la alegerile parlamentare din anul 1827, liberalii au obţinut victoria, care a fost
sărbătorită pe tot cuprinsul ţării. La Paris, în timpul acestor manifestări
antiguvernamentale, au avut loc ciocniri între populaţie şi armată. În zilele de 19-20
noiembrie 1827 pe străzile principale ale capitalei au apărut baricade. Datorită
frământărilor populare, regele se vede nevoit să aducă la conducerea guvernului un
regalist mai moderat în persoana contelui de Martignac. Noul şef al cabinetului a
luat o serie de măsuri anticlericale, fapt care i-a nemulţumit pe înalţii ierarhi ai
bisericii catolice. Aceştia l-au acuzat pe noul premier că le subminează autoritatea.
De aceea, pe 9 august 1829 contele Martignac a trebuit să demisioneze. În locul lui,
şeful statului a încredinţat puterea unui ultraregalist convins, prinţul Jules Polignac,
un vechi şi credincios colaborator al său. Evenimentul a generat numeroase
manifestaţii de protest pe tot cuprinsul ţării, dar mai ales la Paris 11 .
Regele Carol al X-lea a încercat timp de un an o politică de compromis, care
nu a putut însă să reziste unor atacuri conjugate din partea ultraregaliştilor, care îi
reproşau că este prea concesiv, şi ale liberalilor, nemulţumiţi că regele nu încearcă să
promoveze o politică mai radicală, să întărească democraţia. În aceste condiţii,
monarhul s-a decis să utilizeze forţa, refuzând luarea unor măsuri de conciliere. El a
dizolvat Camera Deputaţilor şi a convocat noi alegeri parlamentare, dar la această
consultare a electoratului, liberalii triumfă din nou.
7
Sir Charles Webster, The Foreign Policy of Castelreagh, vol. II, London, 1931, p. 366; vezi şi Henry
Kissinger, Diplomaţia, ed. a III-a, traducere de Mircea Ştefancu şi Radu Paraschivescu, Bucureşti,
2007, p. 77.
8
Paul Gaffarel, Histoire contemporaine (1789-1884), Paris, 1885, p. 94.
9
Vezi Max Tacel, Réstaurations, Revolutions Nationalité (1815-1870), Paris, p. 173.
10
Jean Carpentier, François Lebrun (coord.), Istoria Franţei, Iaşi, 2001, p. 279.
11
Ibidem; vezi şi Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei. Naţionalismele şi concertul European.
Secolul XIX (1815-1919), Iaşi, 1998, p. 38.
Văzând că nu-şi poate impune politica de desfiinţare a monarhiei

constituţionale, regele a elaborat şi publicat, pe 25 iulie 1830, patru ordonanţe: una
prin care se dizolvă iarăşi Camera, alta menită să reformeze regulamentul alegerilor,
a treia care stabilea data alegerilor, iar ultima referitoare la suspendarea libertăţii
presei. Potrivit ultimei ordonanţe, „libertatea presei periodice se suspendă […]. În
consecinţă nici un jurnal şi organ politic sau semiperiodic, apărut sau în curs de
apariţie, indiferent de obiectul şi natura sa nu va putea apărea fie la Paris, fie în
departamente, decât cu autorizaţia, care se poate obţine de la noi, elaborată separat
pentru autori şi pentru editori. Această autorizaţie va trebui reînnoită la fiecare trei
luni” 12 .
Publicarea celor patru ordonanţe a inflamat spiritele populaţiei deja
nemulţumite, deoarece producţia scăzuse faţă de anul precedent cu 10%, salariile s-
au diminuat, o serie de întreprinderi au fost închise, ducând la mărirea şomajului. La
Paris sunt organizate baluri de caritate, unde deseori s-a strigat: „Trăiască Napoleon
al III-lea!” sau „Trăiască Republica!” 13 .
La 27 iulie 1830, ziarele interzise de guvern au apărut, dar au fost confiscate
imediat de către comisarii de poliţie. Organizaţiile secrete clandestine cu originea în
francmasonerie încep să acţioneze 14 . Proprietarii întreprinderilor industriale au oprit
lucrul. Criza se adâncea tot mai mult. Muncitorii ies în stradă alături de funcţionari
şi studenţi. Garda Naţională era acum reînfiinţată. Fiul lui Napoleon Bonaparte,
fostul rege al Romei, duce de Reichstadt, a aflat despre evenimentele care se derulau
în ţara sa natală. Făcând portretul acestui vlăstar imperial, un biograf al său, Octav
Aubry, consemna peste ani următoarele: „Avea 57 de ani şi era în plinătatea
stăpânirii sale. Fusese graţios, galant, monden, suplu, frumos. Timpul, grijile l-au
făcut ţeapăn, aspru. Figura lui palidă, cu fruntea care se înălţa sub buclele tot mai
rare, nu înfăţişa decât un surâs silit” 15 . Cunoscutul scriitor afirma, mai departe, că
ducele de Reichstadt era interesat de a prelua coroana Regatului Franţei, dar nu a
reuşit acest lucru, deşi în hexagon mai existau încă susţinători ai lui Napoleon I,
pentru că „Metternich îl are în mâinile sale şi va şti să-l ţină bine” 16 .
Baricadele se înălţau cu repeziciune, mai ales în cartierele de est ale
Parisului. Armata guvernamentală trimisă sub comanda generalului Martment să
înăbuşe avântul populaţiei era total insuficientă, căci număra doar 12.000 de oameni.
Soldaţii nu erau însă dispuşi „să lupte împotriva poporului care arborează peste tot
drapelul tricolor” 17 . În multe locuri, militarii au fraternizat cu protestatarii.
12
Camil Mureşan (coord.), Culegere de texte pentru istoria universală. Epoca modernă, vol I, 1640-
1848, Bucureşti, 1973, pp. 219-220.
13
F.G. Dreyfus, J. Jourcin, P. Thiboult, P. Milza (editori), Istoria universală, vol. 3, Larousse,
14
Max Tacel, op. cit., p. 152.
15
Octav Aubry, Regele Romei (Ducele de Reichstadt), traducere de Sergiu Milorian, Bucureşti, [f.a.], p.
286.
16
Ibidem, p. 289; vezi şi C.I. Stan, Istoria modernă universală, vol. II (1815-1918), Galaţi, 2007, p. 36.
17
Jacques Madaule, Istoria Franţei. De la Ludovic al XIV-lea la Napoleon al III-lea, vol. II, Bucureşti,
1973, p. 277.
Răscoala populaţiei pariziene capătă în scurt timp un caracter de masă, astfel

că aproximativ 80.000 de revoluţionari se confruntau cu puţine forţe de poliţie şi
militare. În aceste condiţii, trupele au fost nevoite să se retragă, datorită blocajelor
generate de baricade, aflate aproape la tot pasul. În 29 iulie, palatele Luvru şi
Tuileries cad în mâinile răsculaţilor, care pun stăpânire pe întregul Paris 18 . Soarta
regelui Carol al X-lea era astfel pecetluită. De teama avântului populaţiei, în data de
30 iulie 1830, el a abdicat, trecând drepturile şi prerogativele sale monarhice asupra
unicului său nepot, ducele de Bordeaux. Ludovic Filip de Orléans a fost proclamat
„locotenent general al Regatului”. În această calitate, el trebuia să guverneze Franţa
până la majoratul noului rege, care avea atunci vârsta de 10 ani. Ducele de Orléans
avea însă posibilitatea să preia tronul Franţei, Camera Deputaţilor oferindu-i acest
prilej. El a declarat deputaţilor, potrivit unui biograf al lui Talleyrand, că va răspunde
numai după ce se va consulta cu bătrânul şi experimentatul om politic. Acesta l-a
sfătuit să accepte tronul Franţei. Sfatul lui Talleyrand a pus astfel capăt tuturor
şovăielilor prinţului 19 . În amintitele împrejurări, Ludovic Filip de Orléans a primit
coroana Regatului francez sub numele de Ludovic Filip I 20 . Noul suveran a venit pe
valul popular. Locuitorii Parisului erau în plină agitaţie. Un martor ocular descrie
astfel evenimentele, care se derulau cu repeziciune în acele zile tumultuoase: „Scene
de violenţă se petreceau la tipografiile jurnalelor. Comisarii de poliţie au spart
maşinile de imprimat, dar tipografiile ca şi mulţimea se mutau în alt loc şi îşi
continuau activitatea. Deodată un regiment al gărzii regale îşi părăseşte locul de
lângă Palatul Regal, înaintează la trap în coloană de asalt în toată lungimea străzii
Saint Honore […]. În acest moment câţiva tineri se postează înaintea trupei: «Sunteţi
fraţii noştri – strigau ei soldaţilor, sunteţi francezi! Nu veţi trage în francezi, în fraţii
voştri» […]. Pe loc porneşte o salvă de foc şi moartea seceră mai mulţi privitori.
Imediat din ferestrele vecine de la etajul întâi până la acoperiş, focuri de puşti şi
pistoale, ţigle, mobile se încrucişează venind să se sfarme în capul soldaţilor […].
La orele 5 dimineaţa toate străzile erau pline de luptători, într-un număr mai
mare ca în ajun. La fiecare pas se vedeau grupuri care comentau faptele de vitejie la
care asistaseră. Jurnalele erau deja afişate la toate colţurile de stradă […]. Din toate
părţile apăreau cete de câte 300-400 oameni bine înarmaţi, îndreptându-se în direcţia
în care se găseau elveţienii sau gărzile regale.
M-am întors fuga să alarmez pe cei din imobilul unde locuiam şi cu toţii
luarăm direcţia străzii Tournon pentru a dezarma o cazarmă de jandarmi. Aceştia nu
au curajul să reziste şi ne cedează până la urmă carabinele şi săbiile lor în număr de
patru sute” 21 .
Situaţia devenea tot mai tensionată. La 2 august 1830, Carol al X-lea a
abdicat definitiv şi a fugit în Anglia împreună cu întreaga familie. Ludovic Filip I a
avut şi concursul bătrânului revoluţionar La Fayette, simbolul viu al revoluţiei de la
1789, care, înfăşurat într-un frumos drapel tricolor, se întâlneşte la primăria Parisului
18
S. Berstein, P. Milza, op. cit., p. 41.
19
E.V. Tarle, Talleyrand, ed. a III-a, Bucureşti, 1962, p. 265.
20
Vezi Pierre Gaxotte, Histoire de Francais, Paris, 1972, p. 716.
21
C. Mureşan (coord.), op. cit., p. 222.
cu ducele de Orléans. Cu acest prilej, noul suveran al Franţei a lansat o proclamaţie

către popor, asigurându-l că drepturile şi libertăţile cetăţeneşti vor fi garantate,
monarhia constituţională se va menţine, iar „pe viitor, Carta va fi un adevăr” 22 . În
entuziasmul general care domnea atunci, Ludovic Filip I îmbrăţişează pe eroul
independenţei americane. Mulţimea de curioşi aplaudă satisfăcută acest sărut istoric,
care, după spusele cancelarului Metternich, „a înăbuşit republica” 23 .
Proclamarea lui Ludovic Filip I ca rege al Franţei a reprezentat un succes al
marii burghezii industriale şi financiare. S-a evitat astfel riscul declanşării unui
război civil. Parlamentul şi-a recâştigat rolul de putere legislativă. Pe 7 august 1830,
Camera Deputaţilor a venit în întâmpinarea dorinţelor populaţiei, a înlăturat cenzura,
redând deplină libertate presei, a dizolvat tribunalele excepţionale. Tot acum s-a
abrogat legea votului dublu şi a fost lărgit dreptul de iniţiativă. Drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti erau recunoscute şi garantate. În anul 1831 au fost votate şi alte
legi complementare deosebit de importante. Astfel, s-a aprobat o nouă lege
electorală care lărgea dreptul de vot, întrucât censul pentru alegători a scăzut de la
300 la 200 de franci, iar impozitul destinat parlamentarilor s-a micşorat de la 1.000
la 500 de franci. S-a hotărât, totodată, abolirea eredităţii titlului de pair. Numărul
alegătorilor a crescut simţitor, ajungând acum la 200.000 de persoane 24 . Totuşi, votul
rămânea încă cenzitar. Aparatul de stat a fost şi el epurat de nobilii reacţionari.
Libertatea cuvântului, a persoanei, a întrunirilor erau respectate. Totuşi, în 23
octombrie 1833, s-a constituit la Paris Societatea drepturilor omului, care îşi
propunea legiferarea votului universal, libertatea consiliilor comunale, un sistem
modern de educaţie publică, organizarea creditului de stat, emanciparea clasei
muncitoare prin diviziunea mai bună a muncii, garantarea şi respectarea dreptului de
asociere, instituirea generală a juriului. Pe plan internaţional, programul pe care îl
analizăm îşi propunea înfăptuirea „unei federaţii a Europei fondată pe comunitatea
principiilor care derivă din suveranitatea poporului, pe libertatea absolută a
comerţului şi pe egalitatea în raporturile reciproce” 25 .
După revoluţia din iulie 1830, economia Franţei a prosperat, datorită unor
măsuri protecţioniste. Astfel, industria siderurgică a cunoscut o dezvoltare
impetuoasă. Dacă în 1819 Franţa producea 110.500 tone de fontă cu ajutorul
cărbunelui de lemn, la 1842 producţia a crescut de aproape trei ori, până la 297.174
tone. Cel mai mare salt a cunoscut producţia de fontă realizată cu ajutorul cocsului,
de la doar 2.000 tone în 1819 la 102.282 tone în 1842. Aceeaşi impetuoasă
dezvoltare a înregistrat şi producţia de fier cu ajutorul huilei, de la 1.000 tone în
1819 la 175.824 tone în 1842 26 . Progrese însemnate a cunoscut şi industria textilă. În
1831, de pildă, în industria mătăsii lucrau peste 30.000 de muncitori. Cel mai mare
centru al acestei ramuri era Lyon-ul. Aici a izbucnit însă o puternică răscoală a
ţesătorilor. Garda Naţională din oraş a intervenit şi a reprimat mişcarea, care luase o
22
E.V. Tarle, op. cit., p. 265.
23
S. Berstein, P. Milza, op. cit., pp. 42-43.
24
J. Madaule, op. cit., p. 262.
25
C. Mureşan, op. cit., pp. 228-229; Louis Blanc, Histoire des dix ans, vol. IV, Paris, 1846, pp. 113-
114.
26
C. Mureşan (coord.), op. cit., p. 224; Cf. şi “Revue des deux mondes”, vol. II, 1844, pp. 721-722.
importantă amploare. Deviza lucrătorilor era: „Să trăim muncind ori să murim
luptând” 27 .
Revoluţia franceză de la 1830 a arătat vocaţia revoluţionară a poporului
francez. Ea a răsturnat dinastia impusă cu forţa acestei ţări de către armatele străine
cu un deceniu şi jumătate în urmă. Acţiunea din Paris a dat o puternică lovitură
sistemului de tratate internaţionale semnate la Viena în 1815 şi Sfintei Alianţe, care
nu a putut să intervină în derularea evenimentelor. Ordinea instaurată la 1815 de
puterile învingătoare în războaiele napoleoniene şi păzită până atunci cu multă
străşnicie, începea să se prăbuşească 28 . Ea a creat îngrijorare în cadrul monarhiilor
feudalo-absolutiste din Europa apuseană. Unul din artizanii aranjamentelor de la
Viena. derulate cu un deceniu şi jumătate în urmă. cancelarul Metternich, potrivit
unuia din biografii săi, Constantin de Grunwald. „este prăbuşit pe biroul său. A
leşinat? A avut un atac? Este chemat doctorul. Acesta se repede şi constată, spre
marea lui mirare. că pulsul prinţului este absolut normal. Gânditor, Metternich îl
priveşte în ochi şi îi zice: «Munca întregii mele vieţi este distrusă»” 29 .
Revoluţia pariziană aprinde brusc scânteia, ilustrând astfel teoria atât de
dragă cancelarului austriac: cea a „contaminării revoluţionare”. Flăcările ei se
răspândesc destul de repede în Belgia, teritoriile poloneze, dar şi în statele italiene
ori Spania.
Belgia s-a desprind de Olanda în vara anului 1830. La 25 august, locuitorii
Bruxelles-ului au ridicat baricade după modelul Parisului. Capitala Belgiei este
evacuată de trupele olandeze până la 27 septembrie 1830, cu excepţia portului
Anvers. La Bruxelles s-a constituit un guvern provizoriu şi a fost convocat un
Congres Naţional, care a elaborat o constituţie democratică între noiembrie 1830 şi
februarie 1831 30 . Această lege fundamentală a statului belgian a fost socotită cea mai
liberală din Europa acelei vremi. Ea s-a inspirat din libertăţile tradiţionale existente
în Ţările de Jos şi din Carta franceză din 1830 semnată de Ludovic Filip I.
Documentul avea la bază principiul separaţiei puterilor în stat şi avea în vedere
organizarea democratică a Regatului belgian 31 .
Franţa a salutat cu entuziasm evenimentele care se derulau la Bruxelles, iar
o parte însemnată a opiniei publice franceze solicita anexarea acesteia. Ludovic Filip
şi-a dat însă seama că tronul său este destul de fragil. El l-a trimis în acest scop pe
vestitul Talleyrand la Londra, cu misiunea de a se realiza în înţelegere cu englezii.
Delegatul Franţei a avut o întrevedere cu ducele de Wellington, hotărându-se de
comun acord convocarea unei conferinţe europene care să reglementeze problema
belgiană 32 . Această conferinţă a debutat la Londra în data de 4 noiembrie 1830, la ea
participând marile puteri ale Europei: Anglia, Franţa, Prusia şi Rusia. Ea a
recunoscut în numele Europei independenţa Belgiei, adăugându-i şi un statut de
27
C. Mureşan, (coord.), op. cit., pp. 225-225; vezi şi Louis Blanc, op. cit., vol. III, Paris, 1846, pp. 45-
46.
28
Camille Jullien, Extraits des historiens François du XIXe siecle, Paris, 1894, p. 201.
29
Constantin de Grunwald, Metternich, traducere de Titina I. Călugăru, Bucureşti, [f.a.], p. 268.
30
Nicolae Ciachir, Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin, Bucureşti, 1997, p. 60.
31
C. Mureşan (coord.), op. cit., pp. 229-230.
32
Jean Orieux, Talleyrand. Sfinxul neînţeles, Bucureşti, 1974, p. 506.
neutralitate perpetuă, garantată de toate statele. Regele Franţei, Ludovic Filip I a

refuzat oferta belgienilor de a accepta coroana Belgiei pentru cel de-al doilea fiu al
său, ducele de Namours. El a fost însă de acord cu acceptarea candidaturii prinţului
Leopold de Saxa-Coburg, proclamat rege al Belgiei în iunie 1831. Acesta din urmă
s-a căsătorit, totuşi, cu una din fiicele lui Ludovic Filip, prinţesa Louisa de
Orléans. 33
Sub impulsul revoluţiei franceze din iulie 1830, s-au organizat acţiuni
similare şi în cadrul statelor italiene la sfârşitul anului 1830 şi începutul celui
următor. Cele mai multe dintre aceste state erau conduse în mod absolutist.
Nobilimea şi clerul controlau viaţa politică, având principalele funcţii în stat. Poliţia
secretă aflată în slujba Austriei, cenzura din ce în ce mai aspră, autoritatea clericală
frângeau orice iniţiativă spre emancipare socială şi naţională 34 .
Primul oraş care s-a răsculat a fost Bologna, unde în 5 februarie 1831
viceregatul pontifical a fost constrâns să predea puterea unei comisii provizorii.
Frământări similare au avut loc la Parma, unde conducătoarea oraşului, ducesa
Maria Luiza a părăsit în grabă localitatea, precum şi în Modena sau Toscana. În
primăvara anului 1831, 10.000 de soldaţi austrieci au reocupat Parma, Modena şi
statele pontificale, unde prinţul Ludovic Napoleon, nepotul împăratului, care a venit
să lupte alături de liberalii italieni, a fost salvat în urma intervenţiei episcopului de
Spoleto, care va deveni papă sub numele de Pius al IX-lea. Câteva luni mai târziu, o
nouă revoltă duce la reocuparea Bologniei, în timp ce francezii s-au instalat aici
pentru a menţine echilibrul de putere în Peninsula italică 35 .
Revoluţionarii italieni îşi puneau mari speranţe în Franţa. La Paris, exilaţii
italieni au creat o gintă eliberatoare a Italiei. Regele Ludovic Filip şi membrii
guvernului său nu au fost de acord să sprijine militar pe revoluţionarii din peninsulă.
Casimir Perier a declarat că „noi nu dăm nici unui popor dreptul să ne forţeze să
luptăm pentru cauza lui, iar sângele francezilor nu aparţine decât Franţei”. Această
atitudine îi dă mână liberă cancelarului Metternich să intervină şi să restabilească
ordinea în statele italiene şi suveranitatea prinţilor consideraţi legitimi 36 .
Cu toate acestea, în noiembrie 1831, revoluţionarul Giuseppe Mazzini
(1805-1872) a lansat manifestul care anunţa formarea organizaţiei Tânăra Italie.
Documentul preciza în primul articol că noua asociaţie are ca scop de a
„confraterniza italienii uniţi prin legea progresului şi a datoriei”. Apelul evidenţia
faptul că „Italia este menită să constituie o singură naţiune, că ea poate realiza acest
lucru prin forţe proprii”. Manifestul Tânăra Italie vede în noul stat italian o
republică democratică, în care „oamenii să fie liberi, egali şi fraţi”. G. Mazzini îşi
justifica punctul de vedere prin faptul că în statele din peninsulă „nu există o
aristocraţie onorabilă, puternică, în stare să intermedieze între tron şi naţiune”.
Autorul documentului aprecia, totodată, că „nu există nici o dinastie conducătoare a
33
S. Berstein, P. Milza, op. cit., p. 45.
34
N. Ciachir, op. cit., p. 74; vezi şi Andriana Stiles, Unificarea Italiei. 1815-1870, Bucureşti, 1998, p.
10.
35
Ibidem; Constantin de Grunwald, op. cit., p. 264.
36
Giuliano Procacci, Istoria italienilor, cuvânt înainte de Şerban Papacostea, Bucureşti, 1975, p. 310;
S. Berstein, P. Milza, op. cit., pp. 47-48.
principilor italieni” care să poată ocupa tronul. El evidenţia că tradiţia italiană este
republicană, „republicane sunt marile noastre amintiri, republican este progresul
naţiunii” 37 .
Ideile republicane se menţin şi în Franţa, deşi monarhia era destul de
puternică. Renumitul dramaturg francez Prosper Mérimeé îi scria doamnei
Marguerite Chardon Ancelot, soţia scriitorului Arséne Ancelot, pe 29 decembrie
1830: „Ai aflat probabil cum eu unul din cei 60.000 am salvat patria miercurea
trecută de cinci sau şase sute de ştrengari majoritatea plăcintari şi cocoşaţi, care
vroiau să o transforme în republică. Drept preţ pentru eroismul meu m-am ales cu
acest guturai” 38 . După moartea ducelui de Reichstadt, survenită în anul 1832,
moştenitorul numelui napoleonian a devenit un nepot al împăratului, Carol Ludovic,
Napoleon Bonaparte, fiul lui Ludovic, regele Olandei, fratele lui Napoleon I şi al
Hortensiei de Beauharnais, fiica împărătesei Josephine 39 . În epocă şi după aceea,
Ludovic Napoleon a fost caracterizat ca fiind „un tânăr obscur, a cărui existenţă abia
era cunoscută” 40 . Acesta a fost format de La Bos, care a dezvoltat la el un spirit
metodic, organizat, inoculându-i în acelaşi timp pasiunea pentru studiu, cercetare,
dar şi gustul de a scrie.
Ca să-şi lărgească orizontul de cunoaştere, în 1834, tânărul Ludovic
Napoleon a întreprins o serie de călătorii în Europa. El a poposit mai întâi în Italia,
unde moare fratele său, după care ajunge pe pământul Franţei, dar nu primeşte
autorizaţie de şedere aici, fiind expulzat. În final se stabileşte în Elveţia, unde a intrat
într-o şcoală militară, iar după dobândirea cetăţeniei elveţiene este avansat mai întâi
locotenent şi apoi căpitan în armata ţării cantoanelor, fiind numit în regimentul de
artilerie din Berna. La 20 octombrie 1836, Ludovic Napoleon Bonaparte a încercat
la Strasbourg o primă lovitură de stat. Tentativa a eşuat, iar tânărul ofiţer aventurier a
fost arestat şi încarcerat. Din ordinul regelui Ludovic Filip de Orléans, care nu dorea
să facă un martir din nepotul lui Napoleon I, acesta este eliberat şi obligat să
părăsească Franţa la 21 noiembrie. Viitorul împărat Napoleon al III-lea s-a îmbarcat
forţat pe un vas cu destinaţia S.U.A. Vasul a făcut însă o lungă escală la Rio de
Janeiro, iar abia pe 30 martie 1837 a ajuns în portul New York. Între timp, o curte de
juraţi din Strasbourg l-a achitat. Ludovic Napoleon Bonaparte nu a rămas prea multă
vreme pe pământ american, în iulie acelaşi ajungând la Londra, iar apoi s-a îndreptat
spre Elveţia, unde mama sa, grav bolnavă avea să moară la scurt timp după aceea.
Din Elveţia, pleacă la Londra, iar aici a plănuit organizarea unor noi comploturi. Mai
întâi a încercat o lovitură de stat la Lille, unde trebuia să fie antrenată garnizoana
locală, acţiune care nu a reuşit 41 . Cu toate acestea, Ludovic Bonaparte nu renunţă la
planurile sale himerice, iar pe 6 august 1840 a încercat o nouă lovitură de stat,
debarcând cu un grup de câţiva zeci de oameni înarmaţi în portul Boulogne sur Mer,
37
Bogdan Murgescu (coord.), Istoria lumii în texte de la începuturi până în zilele noastre, Bucureşti,
1999, pp. 215-216; F. Della Peruta, Mazzini e i rivoluzionari italiani, Milano, 1974, pp. 164-165.
38
P. Merimée, op. cit., p. 38.
39
Arian Dansette, Deuxieme République et second Empire, Paris, 1943, p. 22; Philippe Seguin, Ludovic
Napoleon cel Mare, Bucureşti, 1994, p. 21.
40
J. Bainville, op. cit., vol. II, p. 182.
41
Octav Aubry, Second Empire, Paris, 1958, p. 18; vezi şi P. Seguin, op. cit., p. 71.
din nordul Franţei. Şi această încercare se sfârşeşte cu un eşec lamentabil. Nimeni nu

se răscoală, aşa cum sperau complotiştii. Garda Naţională din oraş, alături de
vameşi, reuşesc să prindă pe rebeli, doi dintre ei fiind ucişi 42 . De data aceasta,
autorităţile franceze nu mai sunt clemente. Rebelii arestaţi sunt deferiţi justiţiei, iar
pedepsele aplicate sunt foarte grele. Ludovic Napoleon a fost condamnat la
închisoare pe viaţă, deşi avocatul său a făcut eforturi disperate să-l salveze. Detenţia
sa nu a durat decât şase ani, fiind încarcerat în fortăreaţa Ham, în regiunea Somme.
Captivitatea ofiţerului prinţ era mai mult decât cordială. Ludovic Napoleon putea
primi vizite la închisoare, dispunea de toate cărţile pe care şi le dorea. În aceşti ani a
citit o serie de lucrări aparţinând lui Saint Simon, Proudhon, Fourier. Tot din
puşcărie a putut expedia o serie de scrisori unor oameni de cultură ai epocii care îi
împărtăşeau ideile, precum Edgar Quinet, Jules Michelet, Luis Carnot, George Sand.
În fortăreaţă, năbădăiosul prinţ va putea face echitaţie. Avea şi un valet personal. În
ianuarie 146 a solicitat eliberarea provizorie, pe cuvânt de onoare, cu scopul de a
merge la Florenţa pentru a fi la căpătâiul tatălui său grav bolnav. Cererea i-a fost însă
respinsă şi de aceea s-a hotărât să evadeze. La 25 mai 1846 s-a îmbrăcat în hainele
unui muncitor şi iese liniştit din fortăreaţă. Cu această ocazie a primit porecla
Badingnet, după numele şi porecla muncitorului zidar Pinguet. Ceva mai târziu
Victor Hugo îl va numi Napoleon cel mic 43 . Reuşeşte să părăsească imediat Franţa,
ajungând repede în capitala Belgiei, Bruxelles, iar apoi la Londra, unde este găzduit
de tânăra şi frumoasa doamnă Howard 44 . Prin intermediul gazdei sale, Ludovic
Napoleon Bonaparte se integrează destul de repede în societatea engleză.
În Franţa anilor 1846-1847 existau numeroase frământări. Criza economică
care cuprinsese întreaga Europă îşi făcea tot mai mult simţită prezenţa. Şomajul
crescuse vertiginos, nivelul de trai scăzuse. Aflat printre cei aproximativ 100 de
studenţi români din Paris, revoluţionarul muntean Ion Bălăceanu consemna în
amintirile sale prin iunie 1847: „Era pe timpul când întreaga Franţă discuta cu
pasiune problema «reformei electorale», pe care d. Guizot se încăpăţâna să nu o
acorde. Lucrurile au ajuns până acolo încât cei avizaţi nu le-a fost mai greu să
prevadă o revoluţie” 45 .
Opoziţia, potrivit istoricului francez Jacques Bainville, reproşa regelui şi
ministrului său Guizot că trădează printr-o nouă Sfântă Alianţă, „nădejdile şi
dorinţele popoarelor libere”, deoarece în 1847 „Europa fu plină de simptome
revoluţionare, însoţite de deşteptarea naţionaliştilor, înainte chiar să se fi văzut
semnele unei revoluţii în Franţa” 46 . Foarte activ era acum Alexis de Tocqueville,
teoretician de seamă al liberalismului din secolul al XIX-lea. El făcuse în anii 1831-
1832 o călătorie în Statele Unite, unde a analizat cu atenţie democraţia americană.
Tocqueville arată că „americanii s-au născut – şi nu au devenit egali”. În consecinţă,
egalitatea democratică a creat acolo instituţiile politice care-i sunt adecvate şi care
42
Al. Vianu, Camil Mureşan, Robert Păiuşan, Simona Nistor, Preşedinţii Franţei, Craiova, 1991, p. 33.
43
Victor Hugo, Napoleon le Pétit, Paris, 1879, passim.
44
Gh. Brătescu, Aventurile galante ale lui Napoleon al III-lea, Bucureşti, 1991, p. 26.
45
Ion Bălăceanu, Amintiri politice şi diplomatice 1848-1903, ediţie de Georgeta Filitti, Bucureşti,
2002, p. 18.
46
şi-au demonstrat acum supleţea şi stabilitatea. Teoreticianul francez atrage atenţia că

egalitatea condiţiilor reprezintă „faptul generator” aflat la baza tuturor realităţilor
sociale şi politice americane. Tocqueville constată astfel că mai întâi democraţia este
o stare socială şi că reprezintă dogma politică a suveranităţii poporului. El pune în
discuţie libertatea şi egalitatea, arătând că sunt două lucruri distincte. Libertatea se
întâlneşte şi în alte părţi decât în societăţile bazate pe democraţie. „Deci, ea nu poate
forma caracteristica distinctă a vremurilor democratice”. În schimb, „egalitatea oferă
în fiecare zi fiecărui om o mulţime de mici satisfacţii. Farmecul egalităţii se simte în
fiecare moment şi el este la îndemâna oricui”. Tocqueville relevă, mai departe, faptul
că „Popoarele democratice iubesc egalitatea dintotdeauna, dar există anumite epoci
când ele împing până în momentul când vechea ierarhie socială ameninţată de multă
vreme îşi încheie propria-i distrugere” 47 . Gânditorul francez se declară un partizan al
regimului republican influenţat poate de sistemul politic din S.U.A. În aceeaşi
lucrare el scrie cu sinceritate: „Mărturisesc că dintre toate guvernările, cea care mi se
pare a corespunde în modul cel mai firesc democraţiei este guvernarea republicană.
Când starea socială a unui popor se îndreaptă spre democraţie, republica devine deci
pentru el o consecinţă probabilă a acestei stări sociale, dar nu cred că este o
consecinţă necesară” 48 . Sistemul republican se lovea în Franţa de o aristocraţie
foarte puternică, pe care Tocqueville o consideră „foarte abilă, stăpână pe sine, ea nu
se lasă antrenată în aventuri trecătoare, are planuri de durată pe care ştie să le lase să
aştepte până când se iveşte o împrejurare favorabilă. Aristocraţia procedează savant,
ea cunoaşte arta de a determina să tindă, în acelaşi timp, spre acelaşi punct forţa
colectivă a legilor” 49 .
Alexis de Tocqueville era un adversar al lui Guizot. El considera în
amintirile sale, publicate recent şi în limba română, că revoluţia din iulie 1830 nu a
rezolvat problemele cu care se confrunta Franţa, deoarece „în 1830 luasem sfârşitul
unui act drept finalul piesei” 50 . Memorialistul susţine că, în octombrie 1847, mai
mulţi prieteni parlamentari s-au reunit cu scopul de a se pune de acord asupra căii de
urmat în sesiunea legislativă care începea. S-a convenit să publicăm un program sub
forma unui manifest, mie revenindu-mi scrierea lui. […]. După ce descriam
lâncezeala vieţii parlamentare, adăugam următoarele:
«Va veni o vreme când ţara va fi din nou împărţită în două tabere. Revoluţia
franceză a abolit toate privilegiile şi a distrus toate drepturile exclusive, lăsând însă
în viaţă unul, şi anume dreptul de proprietate”. Acesta potrivit semnatarilor
documentului „trebuie să reziste zilnic la atacurile directe şi neîncetate ale opiniilor
democratice”. Proprietatea va deveni, în concepţia lor, „câmpul de bătălie, iar
principalele dezbateri politice vor privi modificările mai mult sau mai puţin
47
Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, vol. II, traducere din franceză de Magdalena
Boiangiu şi Beatrice Staicu, Bucureşti, 2005, pp. 104-105.
48
Ibidem, vol. I, p. 262.
49
Ibidem, p. 263; vezi şi André Jardin, Alexis de Tocqueville (1825-1859), Paris, p. 353 şi urm.
50
Alexis de Tocqueville, Amintiri, traducere din limba franceză şi studiu introductiv de Cristian Preda,
profunde aduse dreptului proprietarilor. Vor revedea atunci marile agitaţii publice şi
marile partide” 51 .
În Franţa începe aşa numita campanie a banchetelor organizate de opoziţie.
În cadrul acestor baluri se discută probleme politice actuale. La mijlocul lunii
februarie 1848, formaţiunile antiguvernamentale plănuiau ţinerea unui mare banchet.
Aflat în centrul evenimentelor, scriitorul Prosper Mérimeé susţine într-o scrisoare
expediată din capitala Franţei, pe 19 februarie 1848, doamnei de Montijo că „Şi la
Paris dansăm, dar nu cu prea multă tragere de inimă. Ne aşteptăm să se întâmple un
eveniment. Ştiţi că opoziţia e hotărâtă să organizeze un mare banchet, în pofida
interdicţiilor ministeriale. Acest banchet monstru era anunţat pentru duminică. A fost
amânat pentru miercurea viitoare. Opoziţia anunţă că vrea să evite dezordinele şi
pentru acest motiv alege o zi de lucru şi un cartier aristocratic pentru ca muncitorii
să fie ţinuţi departe de serbare” 52 .
Cu toate frământările existente, guvernul nu a luat măsuri extraordinare.
Revolta însă mocnea. În vederea apărării regimului, cabinetul Guinot îşi punea mari
speranţe în Garda Naţională. Pe data de 22 februarie, baricadele se înălţau în Paris.
Apărătorii ordinii publice, în loc să combată revolta, o întăreau. Regele Ludovic
Filip l-a concediat pe Guizot pentru a tempera agitaţiile, dar era prea târziu.
Mareşalul Bugeand încerca să restabilească ordinea în Paris, dar este înfrânt 53 .
Sfătuit de Thiers, Ludovic Filip I abdică, iar Franţa devine republică, în frunte cu un
guvern provizoriu. Baricadele se ridicaseră peste tot în Paris. Martor al
evenimentelor, Tocqueville scria în amintirile sale următoarele: „Baricadele erau
construite cu mare artă, de către o mână de oameni, care lucrau cu multă sârguinţă,
nu ca nişte persoane vinovate grăbite să nu fie prinse în flagrant delict, ci ca nişte
muncitori care doreau să facă treaba foarte repede şi bine” 54 . Revoluţia de la 1848
începuse în Franţa. Şi de data aceasta tonul l-a dat poporul francez. Aproape în
întreaga Europă vor izbucni în primăvara anului 1848 acţiuni revoluţionare: în
statele italiene, în cele germane, în Imperiul Habsburgic, în Principatele Române.
Europa era în schimbare. Vechile rânduieli feudale se destrămau sub loviturile
ideilor revoluţionare. Societatea europeană începea să se maturizeze, iar Franţa era,
pentru multe popoare, un exemplu demn de urmat.
Buzău-Galaţi
51
Ibidem, pp. 47-48.
52
P. Mérimée, op. cit., pp. 129-130.
53
54
Alexis de Tocqueville, Amintiri, p. 73.
Constantin ARDELEANU
„MASACRUL DIN GALAŢI” (APRILIE 1859) –

UN EPISOD DIN ISTORIA COMUNITĂŢII EVREIEŞTI DE LA
GALAŢI
“The Massacre of Galatz” (April 1859) – An episode in the history of the Jewish
community from Galatz
Abstract: The paper presents, on the basis of several documents found at

The National Archives of the United Kingdom, part of the official
correspondence between the British vice-consul at Galatz and his superiors from
Jassy or Constantinople, a famous, yet little documented episode that led to an
anti-Semitic riot, under the accusation that a Jew attempted to ritually murder a
Christian boy. The documents annexed to this paper are an important historical
source which can clarify, to a great extent, these incidents and their
consequences on the persons and properties of the local Jewish population.
Keywords: anti-Semitism, Jews, Galatz, British documents, 1859.
*
În aprilie 1859, o serie de incidente cu caracter antisemit desfăşurate în
oraşul Galaţi, în urma unor acuzaţii de tentativă de infanticid ritual, au readus în
atenţia opiniei publice europene chestiunea persecutării locuitorilor israeliţi din
Principatele Române. Dacă în ţară autori precum Ion Heliade Rădulescu scriau
despre „Masacrul din Galaţi” şi modalitatea în care, excitată la extrem, „populaţia
[…] află pretext de pradă, de ucideri şi cele mai neomenoase crime; mulţi hebrei
fură ucişi şi mai mulţi vulneraţi şi bătuţi, casele hebreilor toate violate şi prădate.
Două sinagogi [au fost] sparte şi despuiate, vasele cultului, Legea sau Tora călcate în
picioare […]” 1 , în străinătate tulburările de la Galaţi au determinat chiar intervenţiile
publice ale unor personalităţi extrem de influente, precum baronul James de
Rothschild.
Dincolo de aceste reacţii mediatice sau oficiale, vizibile în presa
contemporană sau în corespondenţa diplomatică a guvernului lui Alexandru Ioan
Cuza, cele întâmplate la Galaţi sunt extrem de puţin cunoscute, deşi, cum sublinia un
expert în chestiunea evreiască din România, Carol Iancu, acuzaţia de omor ritual din
portul dunărean era cea mai „răsunătoare” din acea perioadă: „În acest oraş evreii au
1
Ion Heliade Rădulescu, Masacrul din Galaţi, în „Naţionalul”, 11 aprilie 1859, apud Andrei Oişteanu,
Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european, ediţia a II-a
revăzută, adăugită şi ilustrată, Bucureşti, 2004, pp. 395-396.
130 Constantin ARDELEANU
fost învinuiţi la 12 aprilie 1859 că au sângerat la mână un copil creştin şi că au

folosit sângele lui pentru <<riturile lor>>. S-a dezlănţuit un adevărat pogrom:
sinagoga a fost distrusă, sulurile legii au fost arse, casele evreieşti prădate. În loc să
pedepsească pe instigatori, autorităţile au arestat 11 evrei şi i-au ţinut închişi mai
multe luni. În cele din urmă au fost eliberaţi în urma protestelor consulilor străini” 2 .
Relatarea este conformă, în linii mare, cu prezentarea incidentelor într-un scurt
istoric al comunităţi israelite din Galaţi: „În primăvara aceluiaşi an, în primele zile
de Pesah 9 şi 10 aprilie, s-a dezlănţuit un nou val de violenţe antievreieşti. Instigaţi
de un antisemit notoriu, Robe de Veneţia, o bandă de greci străini de oraş au început
să cutreiere străzile cu o icoană înfiptă în vârful unei prăjini, strigând bezmetic
<<Moarte jidanilor>>. Evreii întâlniţi în cale – câteva sute la număr – au fost stâlciţi
în bătaie şi jefuiţi. A doua zi, grupul de huligani, căruia i s-a alăturat o imensă gloată
de declasaţi şi pierde vară – pleava străzii, dornică de prădăciuni – şi-a reluat cu
însutită furie acţiunea, devastând sinagogi – îndeosebi având de suferit Sinagoga
Mare – aruncând în stradă şi călcând în picioare cărţile sfinte. Poliţia a intervenit
abia după două zile, punând capăt dezordinilor” 3 . Şi Andrei Oişteanu scrie despre
această acuzaţie clasică de infanticid ritual: „tulburările violente de la Galati,
desfăşurate în 1859 (de Paşte) şi în 1868 (de Yom Kippur), sunt cazuri simptomatice:
au fost înregistraţi morţi şi răniţi, au fost distruse şi jefuite câteva sinagogi, au fost
arse sulurile Legii, au fost devastate casele şi prădate prăvăliile, iar autorităţile, în
loc să pedepsească pe instigatori, i-au arestat pe evrei” 4 .
Pe de altă parte, în documentata şi valoroasa sa sinteză, Paul Păltănea
aminteşte doar de „<<violenţele>> comise, mai ales de marinarii greci, împotriva
populaţiei evreieşti”, fără vreun fel de alte referiri suplimentare 5 .
Plecând de la aceste consideraţii, lucrarea de faţă îşi propune să prezinte
incidentele de la Galaţi, din aprilie 1859, pe baza unor documente inedite din
corespondenţa vice-consulului britanic la Galaţi, Charles Cunningham, ca şi a altor
surse contemporane care oferă informaţii despre acele grave tulburări. Desigur că
noi cercetări în arhivele din ţară şi din străinătate pot duce la identificarea şi punerea
în circulaţie a altor surse istorice, care să lumineze pe deplin un episod important din
istoria comunităţii evreieşti din Galaţi şi al relaţiilor acesteia cu populaţia majoritară.
*
În seara zilei de marţi, 30 martie / 12 aprilie 1859, un băiat de circa 11 ani,
Antonio, fiul unei văduve de origine greacă, a fost, după acuzele locuitorilor creştini,
agresat de un evreu. Când se întorcea de la şcoală, în jurul orei cinci seara, Antonio
2
Carol Iancu, Evreii din România (1866-1919). De la excludere la emancipare, traducere de C. Litman,
3
Osy Lazăr, Solomon Weinberg, Din istoria comunităţii evreilor din Galaţi, în „Studia et acta historiae
iudaeorum Romaniae”, vol. VI, coord. de dr. Silviu Sanie şi dr. Dumitru Vîtcu, Bucureşti, 2001, p. 17.
4
A. Oişteanu, op. cit., p. 395. Aceleaşi informaţii şi în Idem, Acuzaţia de omor ritual. O sută de ani de
la pogromul de la Chişinău, în „Contrafort”, Chişinău, nr. 2 (100), februarie 2003, online la adresa
http://www.contrafort.md/2003/100/501.html.
5
Paul Păltănea, Istoria oraşului Galaţi. De la origini până la 1918, vol. II, ediţia a II-a, ediţie
coordonată de pr. Eugen Drăgoi, Galaţi, 2008, p. 99.
„Masacrul din Galaţi” (aprilie 1859) 131
ar fi fost oprit de un evreu în apropierea sinagogii, sub pretextul schimbării unei

monede de un ducat; apoi ar fi fost deţinut împotriva voinţei sale într-o magazie sau
într-o pivniţă (baie rituală), unde, conform celor declarate, ar fi fost tăiat la gât şi la
braţ. Un ionian de 15 ani, Spiro Rezangelo, chestionat de vice-consulul britanic,
susţinea că a fost martor la sechestrarea băiatului, el şi servitorul unui anume boier
Efyniades salvându-l din mâinile evreilor agresori 6 . Diplomatul britanic nu a fost
însă deloc convins de veridicitatea celor declarate de teribilistul ionian, astfel că la
încheierea „interogatoriului”, Cunningham l-a chestionat în legătură cu tipul scării
care ducea în beciul unde fusese reţinut Antonio. „A spus că nu ştia câte trepte avea
scara, şase sau treizeci, că era din piatră şi că era în interiorul beciului. Scara are
circa 25 de trepte, este din lemn şi în afara beciului” 7 .
În jurul orei opt seara, când un alt ionian, Nicolo Canulato, declara că a fost
chemat la casa copilului, pentru a-i da un medicament, acolo ajunseseră deja
comisarul de poliţie Boboli şi doi jandarmi. Cum Antonio susţinea că îi poate
recunoaşte pe agresori, comisarul l-a dus la sinagogă şi a arestat circa 15 evrei, pe
care i-a anchetat apoi la comisariatul de poliţie. Băiatul a fost interogat şi examinat
de un doctor încă din seara zilei de 30 martie / 12 aprilie 8 . Conform informaţiilor
unui israelit gălăţean, transmise lui Iacob Israil, mare rabin de Sadagura, după
arestarea evreilor, „toată noaptea, comisarul şi acoliţii săi au făcut percheziţii” la
locuinţele inculpaţilor 9 .
Tulburările antisemite au început în dimineaţa următoare, când în oraş s-a
răspândit vestea despre cele petrecute în seara anterioară. Astfel, conform
declaraţiilor unui alt martor, după discuţii la o cafenea din zonă, vânzătorii evrei de
fructe din piaţa Manoli au fost atacaţi, iar mărfurile aruncate în stradă. Lucrurile s-au
precipitat după ce băiatul Antonio a fost adus în magazia unui ionian, aflată în zona
centrală a oraşului, unde a fost interogat în privinţa celor petrecute de un anume
Zamani, cancelarul consulatului grec, în prezenţa şefului poliţiei şi a secretarului
pârcălăbiei, Balaban 10 . Apoi a sosit şi consulul grec, implicarea oficialilor greci şi a
familiilor acestora „necesitând explicaţii” 11 . Când agitaţia publică a culminat, băiatul
a fost dus în incinta consulatului elen. Poate din acest motiv s-a şi susţinut atât de
des în acea perioadă că acţiunea antisemită a fost opera etnicilor greci din portul
Galaţi 12 , cum încerca să justifice şi Heliade Rădulescu: „Galaţii sunt un oraş al
Moldovei, însă locuitorii, [în] cea mai mare parte, îi sunt străini, şi străini orientali,
ce vin cu credinţele lor deşarte şi cu i[g]noranţa lor, şi care sunt sciuţi de pornirea lor
6
Cele două declaraţii ale lui Spiro Rezangelo în anexa 3b de la sfârşitul acestei lucrări.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
9
L’Affaire de Galatz, în Archives Israélites. Recueil religiuex, moral et littéraire, par une société
d’hommes de letter, sous la direction de S. Cahen, t. XX, 1859, Paris, p. 591.
10
Declaraţia lui Giovanni Raftopulo în anexa 3b.
11
Anexa 2.
12
Spre exemplu în L’Affaire de Galatz, în Archives Israélites, XX, 1859, p. 590.
de scoatere de cuţite, de masacre şi de prade” 13 . Informaţiile lui Cunningham sunt

însă extrem de clare din acest punct de vedere („În timpul acestor revolte mulţimea
consta în majoritate din băieţi şi câţiva tineri aproape toţi moldoveni”), deşi este la
fel de adevărat că diplomatul britanic amintea că cele mai multe rele au fost făcute
de grecii care s-au alăturat mulţimii creştinilor 14 .
Zvonurile despre tentativa de ucidere ritualică a copilului, răspândite rapid
în oraş, au degenerat într-o mişcare antisemită, actorii fiind în principal tinerii
moldoveni şi greci. Sinagoga a fost devastată şi distrusă, iar multe dintre
proprietăţile evreilor, în principal prăvăliile din zona sinagogii, au fost jefuite 15 .
Chiar diplomatul britanic a văzut rezultatele acestor violenţe, iar un negustor
creştin îi declara că distrugerile se ridicau la importanta sumă de 10.000 lire sterline,
pierderi resimţind şi creştinii care furnizau produse negustorilor evrei. Conform
primelor rapoarte, circa 60 de evrei fuseseră bătuţi în mod bestial şi doi sau patru
erau morţi 16 . Cum spunea un martor al acelor evenimente, reverendul Thomas
Meyer, „populaţia din această ţară e departe de a-I iubi pe evrei; dimpotrivă, îi urăsc
şi îi persecută oricând au prilejul” 17 .
Atitudinea pârcălabului de Galaţi, prinţul Alexandru Cantacuzino, a fost
mult criticată de reprezentanţii diplomatici străini, acesta fiind prezent pe străzi şi
spunând că nu exista nici o îndoială că se încercase uciderea băiatului. Lui
Cunningham chiar i-a declarat că îl examinase personal pe băiat şi că acesta avea
tăieturi la gât şi pe braţ, mărturie pe care în zilele următoare a tăgăduit-o. Aceasta în
condiţiile în care şi consulii străini l-au examinat pe băiat şi declarau că Antonio nu
avea nici un fel de tăieturi la gât sau la braţ, ci doar o zgârietură la încheietura
mâinii, „ca de la o căzătură” 18 .
13
Apud A. Oişteanu, Imaginea evreului, p. 396; atitudinea lui Heliade Rădulescu a fost oarecum
singulară în presa românească de atunci – cf. Les Principautés Roumaines. Juin 1859 (I). Au secours!,
în Archives Israélites, XX, 1859, p. 643.
14
Anexa 1.
15
Informaţii se regăsesc în toate documentele anexate. Relatarea din L’Affaire de Galatz (Archives
Israelites, XX, 1859, p. 591) este următoarea: „Le matin, à l'heure de la prière, les chrétiens
s'assemblèrent par milliers, se précipitèrent dans la synagogue, et se ruèrent sur tous les juifs
indistinctement; le sang coula en abondance, les personnes furent pillées et les maisons mises à sac; les
rouleaux de la loi, au nombre de 50, brûlés; livres et ornements sacrés, tout fut déchiré ou traîné par les
rues; il en fût de même de l'arche sainte, des tables, bancs, croisées, etc. Tout cela ne suffisait pas à la
rage de ces forcenés. Partout, les maisons des juifs furent brisées, hommes, femmes et enfants, blessés.
Ce fut une dévastation générale”.
16
Anexa 1.
17
Rapoartele lui Thomas Meyer, misionar al bisericii scoţiene libere, sunt extrem de interesante pentru
situaţia comunităţii evreieşti din Galaţi în această perioadă: Mission to the Jews. Galatz, în The Home
and foreign record of the free church of Scotland, vol. III, new series, August 1858 – July 1859, James
Nichol, Edinburgh, 1859, pp. 150-152 şi 245-246; Ibidem, vol. IV, new series, August 1859 – July
1860, James Nichol, Edinburgh, 1860, pp. 57-58, 200-201 şi 245-246. A se vedea şi Proceedings and
debates in the General Assembly of the free church of Scotland held at Edinburgh, May 1860, James
Nichols, Edinburgh, 1860, anexa Report on the conversion of the Jews to the General Assembly 1860,
pp. 12-14.
18
Anexele 1, 1a, 1b, 2a şi 2b.
Acuzat că nu făcuse nimic pentru a-i apăra pe evrei şi proprietăţile lor,

Cantacuzino s-a apărat susţinând că avea la dispoziţie doar o companie de soldaţi şi
vreo 40 de dorobanţi 19 . Însă, cum nota acelaşi observator britanic, nu trupele lipseau,
ci „o persoană cu curaj şi onestitate care să menţină liniştea” 20 .
Conform unui raport oficial al Pârcălăbiei Galaţi, autorităţile au reuşit să
restabilească ordinea în oraş în jurul orei 2 p.m., iar în aceeaşi zi au sosit de la
Brăila, la bordul unui vapor austriac, circa 200 de soldaţi munteni. Pentru a evita
orice alte incidente, în condiţiile apropierii Paştelui creştin, alţi 200 de soldaţi au
sosit pe 2/14 aprilie, astfel că la Galaţi erau circa 600 de trupe regulate, care să
oprească în faşă orice alte acţiuni antisemite 21 . Când noi acţiuni antisemite au
izbucnit în ziua de joi (a reînceput distrugerea interiorului sinagogii şi unele case din
apropierea templului au fost jefuite), soldaţii au intervenit şi „i-au arestat pe
turbulenţi în loc de a continua să privească, aşa cum făcuseră în ziua anterioară” 22 .
La protestele agenţilor străini, au fost arestaţi circa 60-70 de agresori dintre
creştini, dar cei 15 prizonieri evrei au rămas închişi. Oricum, partea bună a
lucrurilor, raportată câteva zile mai târziu, era „că nici un evreu nu şi-a pierdut viaţa
şi că puţini sau nici unul nu pare să fie grav rănit” 23 . Totuşi, la o săptămână după
incidente, în spitalul israelit mai erau internaţi şapte bărbaţi şi o femeie, răniţi în
urma bătăilor primite pe data de 1/13 aprilie 1859, dar „nici unul dintre aceşti
pacienţi nu pare să fie în vreun pericol sau să aibă vreun os rupt””. Cunningham
rectifica astfel primele informaţii în care se vorbea despre mai mulţi evrei omorâţi şi
susţinea că martorii fuseseră induşi în eroare de faptul că s-a crezut că unii evrei
căzuţi la pământ erau morţi 24 . Desigur că trebuie să fi fost un sentiment de relativă
eliberare având în vedere primele informaţii vehiculate de presă, precum cele
apărute în gazeta „Lloyd” din Pesta, pe 15 aprilie, care vorbea de aproape 100 de
morţi! 25
În privinţa celor vinovaţi pentru cele întâmplate, Cunningham amintea şi
opinia din oraş că Boboli, comisarul de poliţie, ar fi fost în spatele tulburărilor
antisemite. Cunoscut pentru faptul că ameninţa adesea evreii, Boboli putea câştiga
foarte bine prin spolierea celor ce puteau fi uşor arestaţi abuziv. Însă, departe de a fi
19
Anexele 1a şi 2c.
20
Anexa 1.
21
Ibidem. Informaţiile de sursă israelită sunt diferite: abia după câteva zile au fost trimişi soldaţi de la
Brăila pentru a restabili ordinea, iar evreii au continuat să fie maltrataţi. Archives Israélites, XX, 1859,
p. 591. Ele sunt însă infirmate atât de rapoartele vice-consulului britanic, cât şi de alte informaţii
transmise de martorii evrei din Galaţi: „Un vapeur fut envoyé le même jour à Ibraila, et ramena le soir
deux cent cinquante soldats” – Ibidem, p. 293 (articol din „Pesther Lloyd”).
22
Anexa 2a.
23
Anexele 2a şi 2c.
24
Anexa 2a.
25
„Quand cette œuvre de destruction fut achevée, on commença à assassiner les juifs, soit dans les
rues, soit dans leurs maisons. A certains endroits, on a trouvé dans la rue jusqu'à dix ou quinze juifs
blessés mortellement, et le nombre des victimes en morts et blessés s'élève aujourd'hui à près de cent,
dont plusieurs négociants”. Citat după Archives Israélites, XX, 1859, p. 293.
un mare beneficiar al celor întâmplate, Boboli a fost suspendat din funcţie pe

temeiul că întârziase să prezinte raportul asupra incidentelor 26 .
Oricum, dincolo de rapoartele autorităţilor locale relative la prejudecăţile
populare, cei 15 evreii arestaţi în seara zilei de 30 martie / 12 aprilie 1859 au rămas
în arest vreme de mai multe luni. Inculpaţi sub acuzaţia de tentativă de omor ritual,
evreii au fost fiind trimişi în faţa Curţii criminale. Băiatul Antonio a depus mărturie
împotriva a patru dintre ei, ceilalţi 11 fiind eliberaţi pe cauţiune. Situaţia celor
judecaţi era destul de dificilă, „căci credinţa că evreii au nevoie de sânge pentru
sărbătorile de Paşte este universal răspândită aici” 27 .
Între timp, când rapoarte despre cele întâmplate la Galaţi au ajuns în
Occident, în apărarea evreilor s-a implicat chiar baronul James de Rothschild, care îi
scria (13/25 mai 1859) contelui Walewski, ministrul de Externe al Franţei,
solicitându-i să se implice diplomatic, căci „sinagogile şi un mare număr de case
particulare au fost jefuite şi distruse. Bieţii evrei au fost bătuţi şi răniţi de o manieră
oribilă” 28 . Până la completa eliberare a tuturor evreilor arestaţi au mai trecut câteva
lucruri, un document din 20 iulie / 1 august 1859 anunţând că ultimii doi deţinuţi
evrei de la Galaţi erau liberi 29 . Totodată, din ordinul domnitorului Cuza începuse o
anchetă judiciară pentru a se descoperi vinovaţii, dar rezultatul nu este precizat în
documentele la care am avut deocamdată acces.
Dincolo de multe dintre aceste aspecte discutabile şi disputabile, este cert că
cvasi-totalitatea populaţiei creştine din Galaţi, români şi greci laolaltă, credea în
faptul că evreii practicau infanticidul ritual pentru a se împărtăşi cu sânge de copil
creştin. La fel de evident este şi că rolul grecilor în aceste tulburări, implicare la care
sursele evreieşti fac adesea referire, ţine şi de concurenţa pe care etnicii neoeleni,
care deţineau poziţii importante în viaţa economică a schelei gălăţene, o resimţeau
tot mai mult din partea extrem de activei comunităţi evreieşti.
Totodată, puternic criticate de consulii străini, autorităţile locale puteau face
puţine lucruri, în condiţiile în care mulţi funcţionari şi soldaţi împărtăşeau
convingerea că evreii practicau infanticidul ritual. Este dificil să estimăm în ce
măsură evenimentele puteau fi evitate, având în vedere că populaţia evreiască era
frecvent persecutată de populaţia creştină majoritară. Dar trebuie recunoscut şi faptul
că, după condamnabila atitudine iniţială, prefectul Alexandru Cantacuzino a reuşit
destul de repede să mobilizeze trupe cu care să ţină situaţia sub control.
La fel de importantă de menţionat este mediatizarea de care au beneficiat
aceste tulburări antisemite în presa internaţională şi în mediile diplomatice europene.
Implicarea baronul Rothschild este, din acest punct de vedere, consecinţa şi nu cauza
atenţiei pe care presa din statele civilizate a acordat-o incidentelor de la Galaţi.
Atitudinea lui Heliade Rădulescu merită şi ea amintită, măcar ca simplu semnal al
faptului că existau şi voci critice în faţa unor asemenea excese şovine. „Hebreii nu
26
Anexa 3a.
27
L’Affaire de Galatz, în Archives Israélites, XX, 1859, p. 592.
28
Acte şi documente relative la istoria renascerei României, publicate de Dimitrie A. Sturdza şi J. J.
Skupiewski, vol. IX, 1857-1859, Bucureşti, 1901, doc. 2727, pp. 322-323.
29
Ibidem, doc. 2731, p. 326 şi doc. 2747, pp. 359-360, o altă scrisoare a lui Rothschild în Archives
Israélites, XX, 1859, pp. 645-646.
mănâncă la copii în Englitera, nu în Franţa, nu în Germania, nu pe nicăiri, pe unde

oamenii începură a deveni oameni, nici însuşi în Austria şi Rusia hebreii nu mănâncă
la copii. Pe unde mai sunt acuzaţi de asemenea neomenoasă faptă? Pe acolo pe unde
popolii mai sunt încă barbari sau demi-barbari” 30 .
ANEXĂ DOCUMENTARĂ
1
Galaţi, [2] 14 aprilie 1859. Charles Cunningham, vice-consul britanic la Galaţi,
către Henry A. Churchill Esquire, C.B., consul al Marii Britanii la Iaşi, cu primele informaţii
despre incidentele de la Galaţi.
No. 21 Galatz, April 14th, 1859

Copy sent home & to Embassy
Sir,
I communicated to you per Telegraph yesterday that the well known story of the
Jews murdering a Christian Child had been got up here; that the Jewish synagogue had been
gutted and the contents destroyed; that the Governor was weak and doing nothing; that I had
ascertained that the Boy said to have been bled by the Jews was not hurt etc. I further
mentioned that I was about to communicate the same information to Mr. Agent Colquhoun at
Bucharest leaving it to him to communicate by Telegraph to Foreign Office and Embassy if
he saw fit.
Yesterday I addressed the administration of Galatz on this affair and I enclose copy
(No. 1). To what is contained in that note I have little to add today.
There seems to be no doubt that at least two Jews have been killed. One of my
clerks saw them; some reports state that four have been killed. A respectable Jew told me
today that sixty five Jews had been more or less severely beaten. A number of Jews keeping
shops in a small way are ruined; the mob having destroyed & plundered the contents of their
shops. I myself saw eight of these small shops which had been plundered. A respectable
Christian Merchant informed me that one Jew had property destroyed in his shop to the
amount of £ 1,000 stg and this Merchant estimated the loss of property of Jews to be £
10,000 stg, which he observed would fall in a great measure on Christian Merchants who had
furnished the articles to the Jewish dealers.
I cannot at present clear up the mystery of this affair, the authors & motives of it;
but I do not despair of being able to do so in some measure ere long. It is evident there must
have been premeditation and preparation. The boy presented as the victim says he was seized
about five o’clock of the evening of the 12th instant near the Jewish synagogue; I am not
informed how he pretends to have been taken out of the hands of the Jews. During the same
night some Jews who pass the night in the synagogue were arrested by the Police and taken
to prison. Yesterday morning in an open shop or warehouse on the main street of the town
was held some sort of an amateur Board to take the deposition of the Boy and a crowd was
collected and reports were spread among them of how the boy had been cut and bled, and the
cry was raised against the Jews. During all these riots the crowd consisted chiefly of Boys
and a few Lads nearly all Moldavians; sometimes some Greeks joined in the mob and these
most probably did most hurt.
30
A. Oişteanu, Imaginea evreului, pp. 395-396.
The Mob having been fairly put in a movement the Boy was retired into the Greek
consulate.
I do not know what to think of the conduct of the administrator of Galatz, Prince
Alexander Cantacusino. He was nearly all day in the street and stating loudly that there was
no doubt of the fact of the Jews having attempted to murder the Boy in question. He assured
me that he had personally examined the Boy and that he had a cut on the neck and another on
the arm. I told the Governor that when what he stated was true it would not be believed in
Europe; he thereon told me that I might at least convince myself by going to the Greek
Consulate to see the Boy. I am at a loss what opinion to form; whether the administrator did
not know whether the Boy was hurt or not, or knowing that he was unhurt he thought I would
not take the trouble to see the Boy. I am told that today Prince Cantacuzeno acknowledges
that the Boy was not hurt.
Again nothing was done to protect the person or property of Jews; but what appears
to me to be strange was that so soon as a shop was plundered a Sentinel was placed over it.
Had this continued there would soon have been no disposable soldiers to guard the remaining
property as all would have been placed over the ruins.
We are now approaching Easter, and if precautions be not taken in time we shall
have further riots against the Jews. Some soldiers arrived last evening from Ibraila. However
it is not troops that are wanted, but a person of courage & honesty to cause tranquility to be
kept. I beg you will take measures in the proper quarter to have orders given to the
authorities of Galatz to preserve order. Were it stated to them that those holding the chief
charges would have to make good damages out of their own means there would probably be
no tumults.
I have heard more than one person state that the only person who seemed to wish to
do his duty was a Wallachian colonel commanding in Galatz. I am not acquainted with him
and did not meet him yesterday.
I have not heard whether the Jews are still held in prison; but I learn that sixty or
seventy Christians have been arrested.
I further enclose a report from my clerk, Mr. Meric, who was with me when I saw
the boy (No. 2).
I have the honour to be …
[Signed] C. Cunningham
1a
Galaţi, [1] 13 aprilie 1859. Charles Cunningham către administraţia oraşului
Galaţi, exprimându-şi regretul faţă de cele întâmplate în timpul tulburărilor şi solicitând
protejarea evreilor din oraş.
British Vice Consulate Galatz, 1/13 April, 1859

No. 318 8 P.M.
To the Honourable Administration of Galatz

The Undersigned British Vice Consul learned with much regret this morning that
during last night there had been riots in this town and that the principal Jewish Synagogues
had been gutted and the contents destroyed. This information was given to him by some of
the most respectable Jews of the place who came to him begging that he would intercede
with the Honourable Administrator in order that protection to the lives and property of the
Jews might be enforced by the authorities of Galatz.
The undersigned thereon went to find the Honourable Administrator without

knowing any particulars of the riots and after having sought for him at the Office of the
Administration ineffectually he met the Administrator in the street near the office of the
Telegraph.
The Honourable Administrator told the Undersigned that he could not put down the
riots as he had only one Company of soldiers and forty Darabance at his orders.
The Undersigned if he may be permitted to give an opinion would say that a
Company of regular soldiers and forty Darabance was more than sufficient under an
energetic direction to have restored perfect order in the course of one hour.
Afterwards the Honourable Administrator informed the Undersigned that the cause
of the riots was that several Jews had been caught in the fact of bleeding to death a Christian
lad. On the Undersigned expressing doubts as to the correctness of this fact the Honourable
Administrator stated that he himself had verified the facts that the Boy was cut on the neck
and on the arm, and that if the Undersigned had doubts of the correctness of the statement, he
might verify it by repairing to the Greek Vice Consulate w[h]ere the boy was.
The Undersigned hastened to the Greek Vice Consulate to verify the case and the
Boy was brought before him. But the Boy was not cut either in the neck or in the arm. On his
wrist the skin was a little scratched as from a fall and he told some story of having been
assailed as he passed the Jewish Synagogue and that some one had placed his hand on his
mouth.
Under these circumstances the Undersigned would respectfully suggest to the
Honourable Administration that all the Jews imprisoned on this accusation be at once set at
liberty and that the Moldavian Subjects who have been active in the riots be imprisoned in
their turn.
The Undersigned has heard that four hundred troops have arrived from Ibraila,
therefore it is hoped that the Honourable Administration will now find itself sufficiently
strong to act with energy and decision.
The Undersigned has seen that many houses of Jews have been plundered; he has
heard that several Jews have been severely beaten; he has heard further that some Jews have
been murdered.
The Honourable Administration of Galatz may be certain that civilized Europe will
demand a strict account of similar barbarities and as what is passed cannot now be prevented,
it is to be hoped that the Honourable Authorities of Galatz will now take strict measures that
no more of these barbarities shall take place in Galatz.
Respectfully,
1b
Galaţi, [2] 14 aprilie 1859. Léopold de Méric către Charles Cunningham, referitor
întâlnirea avută de cei doi, la consulatul grec, cu băiatul despre care se considera că a fost
agresat de evrei.
Galatz, 14th April 1859
Sir,
In conformity with the direction you gave me yesterday to state what I heard from
the Greek Boy, we went to see that same day at the Greek Vice Consulate. I have the honour
to express to you that his answers to the questions you put to him were not very intelligible
to me; he stated however clearly enough, that on retuning from School he was getting small
money for change of a Ducat outside of a shop and had been taken into it to get the full
amount of change and that there, he had been detained and illtreated. I understood from him
that it had been attempted to bleed his wrist with a knife and that his mouth had been
stopped. This is all the sence I could make out of his broken words and as I have transmitted
to you on the spot; as to the illtreatment he had undergone, it appears to me that the slight
scratch on his wrist, the only one hurt about him, had been caused by a fall and that
consequently he had not suffered anything as you have been able to judge by your personal
presence.
I am Sir […],
[Signed] Léopold de Méric
The National Archives of the United Kingdom, Public Record Office, Foreign Office, Fond
78 (Turcia), Dosar 644, 1858-1860, f. 612-615 vo, 617-619, 620-621, copii în limba engleză.
2
Galaţi, [9] 21 aprilie 1859. Charles Cunningham către Sir Henry Bulwer,
ambasadorul extraordinar al Marii Britanii la Constantinopol, referitor la mai multe aspecte
curente, inclusiv noutăţi privind tulburările antisemite din săptămâna anterioară.
No. 7 Galatz, 21st April, 1859
Sir,
I have the honour here to inclose herein copy of what I have this day addressed to
Mr. Consul Churchill No. 22 regarding the Jewish troubles of this place.
I further inclose translation from a Jassi newspaper of what purports to be a
Telegram from the administrator of Galatz regarding the riots of 13th inst. which he attributed
to the fact of Jews having been found drawing the blood of a Greek Boy.
I have the honour to be […]
2a
Galaţi, [9] 21 aprilie 1859. Charles Cunningham către Henry A. Churchill, cu
privire la ultimele noutăţi legate de cazul băiatului creştin şi de incidentele ulterioare.
No. 22 Galatz, April 21st, 1859

Copy sent to Foreign Office & to Embassy
Sir,
In my No. 21 of 14th instant regarding the riots against the Jews I sent copy of what
I had addressed to the administration of this place on 13th sub No. 318.
In that note [to] the administration I state that the administrator had told me that he
had verified that the Boy said to have been rescued from the Jews was actually cut in the
neck and the arm and told me I might verify this fact myself by going to the Greek Consulate
and examining the Boy. As I am informed that the administrator denies that he ever stated to
anyone that he had verified the cuts on the boy, I have considered it prudent to secure a
testimony in support of what I have advanced; the Reverend Theodore Meyer was with me
when the administrator made the statement to me and at my request he had addressed me a
letter bearing out what I have written. Copy is enclosed (No. 1).
I beg to state I have had no communication with the administrator on this point; I
have not met him since the 13th. I have received a Note from the administration dated 2nd
April o.s. as No. 3623, of which I inclose translation into English. I understand that this note
has been sent as a circular to all the Consulates.
I believe the administration is right in stating that the town was quiet at 2 o’clock
P.M. on 13th instant, but that seemed to arise entirely from the blackguards having tired of
the sport. About 7 in the evening an Austrian Steamer brought 200 Wallachian soldiers from
Ibraila. On the forenoon of Thursday last the destruction of the interior of the Synagogue was
recommenced and some houses of Jews in the vicinity were plundered, but all the soldiers
proceeded to arrest the rioters in place of looking on as they had done the previous day, the
tranquility of the town was scarcely interrupted.
I am happy to be able to confirm the report of the administration that it appears to be
certain that no Jew has lost his life and few or none seem to be severely injured. I visited the
Jewish hospital with lieutenant Crozier of Her Majesty’s ship “Growler” last week; there
were seven men & one woman in the hospital from the beating suffered on the 13th; but none
of these patients seemed to be in any danger or to have any bones broken. It appears that
between fifty and sixty Jews were beaten on Wednesday the 13th instant.
This fact of sixty Jews having been beaten and none of them severely hurt shows
clearly that the outbreak was confined to children or to Boys, to whom a few Blackguard lads
joined themselves for the sake of plunder and twenty men with sticks were certainly
sufficient to have quelled the riot at any moment.
The day after the riots 200 more Wallachian troops came to Galatz by land, so that I
presume we have now upwards of six hundred armed men in town. The peaceful inhabitants
therefore hope that the Easter holidays will pass over without tumult. For my own part I hope
the same thing, but I have no great persuasion as everything depends on the persons in
authority.
The conduct of the Greek Consulate certainly requires explanation. On the morning
of the 13th instant the boy (Antonio) said to have been taken by the Jews was being
conducted through the streets, it was supposed that he was to be taken to the Greek
Consulate; but when in the middle of the town the carriage in which he was was stopped; the
Chancellor of the Greek Vice Consulate appeared and had the boy carried into a shop
belonging to a Ionian subject; as there was not a table in the warehouse the Chancellor set to
write on the top of a case – the proprietor of the shop having furnished him with the
materials for writing. After a time the Greek Consul arrived and the riot commenced or at
least took more force. The boy was then sent to the Greek Vice Consulate.
The Greek Consul with his Chancellor & dragoman went to the streets the whole
day in a carozzetta and what seems more strange the lady of the Greek Consul with her
brother and her niece were also the whole day going through the streets in her carriage.
I have taken some examinations of Ionian subjects which I will soon communicate
to you; Major Stokes, lieutenant Crozier, Mr. Alfred Powell & Mr. Micalopulo have kindly
assisted me in these examinations.
2b
Galaţi, [9] 21 aprilie 1859. Reverendul Theodore Meyer către Charles
Cunningham, cu privire la discuţia dintre acesta din urmă şi pârcălabul de Covurlui, prinţul
Alexandru Cantacuzino.
Galatz, April 20th, 1859
My dear Sir,
I perfectly well remember that on Wednesday last, 13th c., when we walked together
into town, you met the governor and had a conversation with him in French, which I
distinctly overheard and understood, and that in the course of that conversation, the Governor
stated that he had himself seen the boy, and that he (the boy) was seriously cut. And I may
take the liberty of mentioning that after you had gone to the Greek Consulate in order to see
the boy yourself, I also addressed the Governor on the baselessness of that charge against the
Jews and that he then substantially repeated the above statement enlarging upon the wounds
which, he said, the boy had received. The conservation between the governor and myself was
likewise carried in French.
I am …
[Signed] Theod. Meyer
2c
Galaţi, [2] 14 aprilie 1859. Notă a prefectului Alexandru Cantacuzino către vice-
consulatul britanic la Galaţi, în legătură cu incidentele din ziua precedentă şi măsurile luate
pentru asigurarea liniştii publice.
Translation of a note of the Prefecture of Galatz to the British Vice Consulate sub
No. 3623 dated 2nd April 1859 o.s.
Yesterday about 9 o’clock A.M. there was some disturbance in this town founded
on some words based on the popular prejudice arising from some fanatic individuals who
accused the Jews saying they had maltreated a young Christian.
Before the local administration could know the true state of the affair and of the
crime imputed to some Jews as the perpetrators of a sudden & threatening revolution arose
which was subdued by the measures taken by the government at two o’clock P.M. of the
same day; and immediately the needful measures were taken to assume the public tranquility.
Notwithstanding that regrettable scenes took place, yet up to this time, according to
the information which this administration has been able to obtain no case of death has
occurred nor of serious wounds. Arrestations have been made and the administration
continues the examinations, and gives every attention to secure the tranquility and the
permanent quiet of the Citizens.
All this is respectfully communicated to the Honourable V. Consulate.
[Signed] Prince A. Cantacusino
2d
Galaţi / Iaşi, [1] 13 aprilie 1859. Extras din gazeta „Steaua Dunării” din Iaşi, cu
privire la incidentele de la Galaţi, conform informării oficiale a autorităţilor publice locale.
Jassy, April 1st 1859

Galatz, April 1st 1859
Extract from a Jassy Newspaper, “Star of the Danube”, No. 66

Despatch
Last night the Police has caught several Jews taking the blood of a Greek boy in a
cellar. As soon as this report has spread in the town a mob consisting of individuals of all
nations fell upon the Jews, pursued and beat them. The fury became immense and the
inhabitants perplexed. I repairing immediately to the spot, I have not been able to stop the
disorder. The synagogue was invaded. Shops are closed. I have but one company of soldiers
to oppose to the fury of the population and 46 policemen. The best measures were taken. I
have been compelled to have recourse to the kindness of ships of war for assistance. I am
asking per telegraph if I can obtain help from Ibraila. In one hour’s time, I will give
particulars of what may have occurred.
[Signed] Alexander Cantacusene,
Governor of Galatz
78 (Turcia), Dosar 644, 1858-1860, f. 623, original în limba engleză, 625-628, 629-629 vo,
631-631 vo, 633-633 vo, copii în limba engleză.
3
Galaţi, [16] 28 aprilie 1859. Charles Cunningham către Sir Henry Bulwer, referitor
la mai multe aspecte curente, inclusiv noutăţi privind tulburările din urmă cu două săptămâni.
Sir,
On the morning of the 22nd, I received a letter from Your Excellency dated the 20th
instant to be communicated to the Commander of our Naval force in Galatz directing him at
my request or at that of the local authority, to assist in protecting the Jews from further
outrages. I communicated the telegram without delay to Lieutenant Commander Crozier of
Her Majesty’s Gun Boat “Growler”.
I am happy to say there has been no occasion to call on Lieutenant Crozier for his
assistance. […]
I have now the honour to wait on your Excellency with the inclosed copy of what I
have addressed to Mr. Consul Churchill No. 23 of 27th instant regarding the accusations
against the Jews.
3a
Galaţi, [15] 27 aprilie 1859. Charles Cunningham către Henry A. Churchill, cu noi
informaţii despre incidentele de la Galaţi.

Copy sent to Foreign Office, Embassy &
Agency of Bucarest
Sir,
I have addressed you on 14th inst. sub No. 21 and on 21st sub No. 22 regarding the
riots against the Jews which took place on 13th & 14th instant and I will now endeavour to
bring my report of this matter to a close and will then await instructions.
As mentioned in my No. 22 I have taken information from such Ionian subjects as
either know anything of this matter or who had taken any part in it; and I have now the
honour to inclose the result of my enquires.
I did not consider it necessary to take this information on oath; in fact I had doubts
on the propriety of doing so, considering that I did not know what use could be made of it
after it was obtained. But I was anxious that whatever information I might procure should be
taken in such a manner as to prevent any imputation that it had been taken with partiality or
for a purpose; I therefore was anxious to be assisted by respectable persons in taking the
information and made application accordingly; and I beg here to express my sense of
gratitude to Major Stokes R.E. Lieutenant Commandant Crozier R.N., Alfred L. Powell &
Mr. A Micalopulo for their good will in responding to my application.
The information I have obtained is from:
1st. Mr. A. Micalopulo, who states that on the night of the 12th instant, he met the
Commissary Boboli conveying the Jews he had arrested through the Streets; and mentioning
the conversation he had with the boy Antonio said to have been rescued from the Jews.
2nd. Giovanni Raftopulo who states that on the morning of the 13th instant as the boy
Antonio was passing before his warehouse, the mob brought into his Warehouse the boy, and
that the Chancellor of the Greek Consulate there took an examination of the Boy in presence
of several persons; while a great crowd was outside.
3rd. Spiro Rezangelo who states that he took the boy Antonio out of the hands of a
Jew Synagogue.
4th. Nicolo Canulato, who states that he went with Boboli to the Synagogue on the
night of the 12th instant & assisted in arresting fifteen Jews.
5th. Spiro Rezangelo – a further examination.
The end I proposed to myself in taking information about this accusation against the
Jews was neither to prove their innocence nor their guilt, as it is quite clear there never was
the slightest ground for the accusation; but I wished it possible to discover the author or
authors of the accusation and consequently of the Riots of 13th instant. With the limited
means at my disposal, I did not expect to succeed in my research as I could only examine
Ionians; but the informations I have obtained may be useful hereafter and meantime it shows
in a great measure how this matter has been conducted.
The general opinion in town is that the Police Commissary Boboli is the author of
this plot; as it is said that on the Sunday preceding Boboli had threatened several Jews. But
then the questions arise. Was he alone in this matter? And what could be the motive? Perhaps
Boboli might have sufficient motive in the opportunity the riot was sure to afford him in
being able to lay many Jews under contribution; and there can be little doubt that when he
arrested fifteen Jews at the Synagogue, he did not leave four on liberty without receiving
tangible reasons.
Boboli has been suspended from his functions of Commissary of Police, but solely
on the ground of having delayed to make his report regarding the proceeding against the
Jews.
I have been anxious to get information to clear up another point, but have not
succeeded; it is this. Was the boy Antonio near the Synagogue on the 12th instant; and did he
get into any dispute with the Jews or is the story he tells a pure lie without any foundation
whatsoever?
Mr. Efyniades, a merchant, who is said by the boy Spiro to have been at the
Synagogue when the boy Antonio was in the hands of the Jews denies knowing anything of
the matter.
The fifteen Jews are still in prison, and if the matter be left in the hands of the Local
Authorities, are likely to remain for months.
As I am anxious that it should not be supposed that I either intentionally made
exaggerated reports or that I did not take sufficient care in examining reports I have to say
with regard to my statement that Jews had been killed., that several Jews on being attacked
lay on the ground as if dead & persons who saw them believed they were dead and reported
accordingly and I naturally fell into the same error.
I now close my reports to you on this subject reserving to communicate to you
detached piece of information which I may receive.
3b
Galaţi, aprilie 1859. Charles Cunningham, cu noi informaţii despre incidentele de
la Galaţi după interogarea mai multor supuşi ionieni.
Information regarding the riots against the Jews on 13th April 1859 in Galatz
Relation of the Advocate Anastasio Micalopulo a native of Ithaca, taken in the

Office of the British Vice Consulate of Galatz on the 20th day of April 1859 – present
Lieutenant Commander Crozier of Her Majesty’s Ship “Growler” Alfred L. Powell merchant
& Charles Cunningham V. Consul. (translation from the Italian)
One night lately at about ten o’clock I was returning home in company of Mr.
Francesco Monferato when near the Hotel Napoleon we met a Commissary of the Police
escorting ten or twelve Jews. Having asked the Commissary what the matter was, he
answered that a Greek youth had been found shut up in a Cellar by the Jews and that their
design had been to take out his blood and that the youth was cut with knives. We
accompanied the Commissary and his followers we went into the room of the Commissary;
and I having interrogated the youth, he replied that about five o’clock p.m. of that day he was
passing with two other lads by a certain place when a Jew held out a Ducat to him asking
him to change it, he refused to do so and began to run away, that the Jew caught him, that he
took him into a cellar, that he struck him on the hand where in fact there were traces of
blood, that he struck him also in the veins, that he placed his hand on his mouth to prevent
his calling out and then they threw tepid water on his face, that then a Greek came and set
him free and took him home, where feeling stupefied he had slept some hours.
[signed] A. Micalopulo Advocate
[signed] Henry E. Crozier
}present
A. L. Powell
Charles Cunningham V. Consul
Statement of Giovanni Raftopulo a native of Corfu – made 20th April 1859

My name is Giovanni Raftopulo. I am born in Corfu, 33 years old, I am auctioneer.
At half past seven o’clock in the morning of the 1/13 April 1859 I left my house and
went to the piazza Manoli, where I heard that the Jews had taken a child; than I went &
opened my Warehouse. I afterwards saw a great crowd of people at the neighbouring Coffee
house. Approaching I heard that the Jews had taken a child; then the boys fell on the sellers
of oranges & lemons and they threw the fruit about the streets. About half an hour afterwards
a Carozzeta came out of the street of the Bresciovanni going towards the Percalabia, with the
lad in it; there was a great crowd of people before my Warehouse, they stopped the
Carozzeta and carried the lad into my Warehouse. At the same moment, Mr. Zamani, the
Chancellor of the Greek consulate arrived in my Warehouse. Mr. Zamani asked me for
materials for writing, and I gave him pen, ink and paper. Mr. Zamani set himself to write on
the top of a case as there was no table in the Warehouse. I remained outside of my
Warehouse so that I know little of what passed inside of the Warehouse. There were a great
many persons inside the Warehouse, but I can not specify them. When Mr. Zamani had
finished writing the Greek Consul arrived. There was also Mr. Balabani, the secretary of the
Percalabia and the Police Master. The Greek Consul caused the lad to be taken to the Greek
Consulate by a Messenger of the Greek Consulate. The boy was covered up in a Pellice like
a sick person. There were several Doctors there but I did not see whether they examined the
state of the Boy.
[signed] Giovanni Raftopulo
[signed] A. Micalopulo
A. L. Powell }present
Henry E. Crozier
Statement of Spiro Rezangelo, a native of Cephalonia – 20th April 1859

Stated that his name was Spiro Rezangelo, born in Cefalonia, fifteen years of age a
Mason’s apprentice.
Relation. On the night on Tuesday eight days ago, towards the evening, when I was
passing near the bridge, I saw a number of Jews running and I run also to see what was the
matter; and when I came outside of the Court of the Synagogue I heard a voice calling for
help; then I turned to the direction from whence the voice proceeded, I saw it was the young
Antonio taken by some Jews who were endeavouring to pull him within the enclosure, which
in fact one of the Jews succeeded in doing. Then I and the servant of a Boyard run to save
him. The call for help was addressed to me and Antonio called me by name. The day after
the fact I was called before the Greek Consul. Yesterday I was called by the Police where I
was also examined. I afterwards saw the Boy wounded on the hand.
[Mark of Spiro Rezangelo]

[signed] A. Micalopulo
A. L. Powell }present
Henry E. Crozier
Statement of Nicolò Canulato an Ionian subject regarding the accusation against

the Jews of bleeding a Christian Boy made in the Office of the British Vice Consulate in
Galatz on 21st of April 1859 – Present Major Stokes R.E., Lieutenant Henry E. Crozier,
Advocate Anastasio Micalopulo & Charles Cunningham V. Consul.
Having stated name &c Nicolò Canulato qm Panagiu native of Cefalonia age thirty
five years profession Master Mason.
Related. I was in my house on Tuesday evening ten days ago at about a quarter
before eight o’clock, when they brought me word from the house of the Boy that he had been
in the hands of the Jews and told me the Boy had fainted. I went into the house of the Boy’s
mother and gave her a medicine called “orio” to give the Boy (Here Canulato pulled a paper
out of his waistcoat pocket containing a yellow powder & showed it) – it is extracted from
Bullock’s liver. The mother did not give the Medicine to the Boy. I found the Police
Commissary Boboli in the house with two gens d’armes. I asked the Commissary what was
the matter, and he told me that the Boy had been in the hands of the Jews. The lad when I
went had no fainting fits but said he had a pain in the heart. The Commissary asked the boy
if he knew the Jews who had taken him, and he answered he knew them. The Commissary
then asked the boy if he had seen any Ionians or Greeks whom he knew and the Boy said he
knew Spiro, his brother-in-law (of Canulato), Efyniadi and the servant of Efyniadi and that
when he (the boy) called out, that Spiro and the servant of Efyniades went down to the Bath
where the boy was and fetched him out – that when he (the boy) was taken out Spiro
accompanied to his house while Efyniadi and his servant remained in the Court Yard of the
Synagogue along with the Jews. The Commissary Boboli then asked me (Canulato) to go
with him to the Synagogue to see the Jews. Then the Commissary of the Police, two gens
d’armes, the Boy, the brother-in-law of the boy and I went to the Synagogue. We entered the
Court Yard by the small door and behind the door we found a Jew with a beard. The boy
recognised him and said this is the man who laid hold of me. When the Commissary heard
this he told me to take the Jew. The Commissary asked me to keep the Jew in the Court Yard
leaving a gens d’armes to assist me, and the Commissary went with the boy down to the
Cellar and they returned bringing three Jews with them. Among these three the boy
recognised one as the person who gave him the Ducat to change. At this time an Epistat was
passing with a patrole of three soldiers. The Commissary left the Jews in charge of the
Epistat and the soldiers and he went into the old Synagogue taking me, the boy & one gens
d’armes and the other gens d’armes came soon afterwards as also other persons. We found
eight Jews in the Synagogue and we took out four; the Commissary remained in conversation
with the other four, and these four were not taken away. I told the Commissary to take these
four also, but the Commissary said he knew them and could take them at any time they might
be wanted. When the four Jews were brought out of the old Synagogue, the boy pointed out a
tall Jew with a red beard and said he was the man who put his hand on his mouth. We then
entered a small house in the court yard of the Synagogue and we found four or five women
and three Children; as the children were crying we thought they were Christian children and
we examined them; they were two boys and a girl; the boys were both circumcised. We then
went into the new Synagogue where we found seven more Jews, we took them all, and these
with those we had already formed fifteen and we took them all to the Commissaries’ Office.
The Commissary sent the boy along with his brother and a soldier to a Doctor. The
Doctor gave him a prescription which the boy took at the apothecary and got the medicine.
My brother-in-law, Spiro, was not at home in my house, he remained that night in a
house I am building for Mr. Combotecla.
The boy said he had been taken by the Jews when he came out of school.
I had just returned home when I was sent for to go to the Boy.
I have a wife and a sister-in-law living with me.
When I came home my wife told me I had been asked for in order to give the
medicine. I carry the medicine in my pocket. I am told the medicine is good in case of
fainting. I did not see my brother-in-law at all that day as I was ill pleased with him.
I am friend of Boboli the Commissary.
I was called one day into the Greek Consulate and was asked if I were the person
who had saved the boy from the Jews. I answered I was not and nothing further took place.
The boy who is said to have been taken by the Jews is called Antonio. I believe he is
a Greek of the Black Sea. His mother is a widow: a native of Constantinople. The house I
live in belongs to her.
[signed] Nicolo Canulato
[signed] J. Stokes
Henry E. Crozier }present
A. Micalopulo
[signed] Charles Cunningham V. Consul
Further information from Spiro Rezangelo taken before Charles Cunningham V.

Consul, present C. Triandafili Dragoman in the Vice Consulate on 23rd April 1859.
I am fifteen years of age. It was about the time of lighting Candles I had gone from
the house being built for Mr. Combotecla to the street of the Bresciovanni to buy bread and
was returning home, going down the lane leading to the Jews synagogue when I saw a
number of Jews running and I ran also. When I entered the court yard of the Synagogue, I
saw the boy Antonio held by four Jews and the boy called to me to save him; and three of the
Jews left the boy and only one Jew continued to hold him; and the Jew pulled the boy down
into the Cellar. And I and the Servant of the Boyard ran after the Jew with the Boy and
entered the Cellar and took the boy from the Jew. I gave the Jew a blow in the nose.
I took Antonio home, and the servant of the Boyard remained in the court yard
along with his master. Antonio walked and I assisted him home, I put him into his house and
went away without saying anything to anyone. I went to my sister’s house and remained in
the house all night. After I had been at home for nearly an hour, I told my father, sisters and
Canulato what had happened to Antonio. Candles had been lighted for nearly an hour before
I returned home.
Next day I went to my work and remained at it all day. On the following day
(Thursday) I was called into the Greek Consulate and was examined on oath. I was
afterwards called to the Police and examined in presence of the British dragoman.
I know the Commissary Boboli, I saw him yesterday at the house of Antonio.
Mark of Spiro Rezangelo
Present
[signed] C. Triandafili
[signed] Charles Cunningham, V. Consul
Note. After this examination was finished, I asked Spiro how many steps was to the
stair which led to the Cellar, whether the stair was of wood or stone and whether it was
inside the Cellar or outside of it. He said he did not know how many steps were in the stair,
whether six or thirty that the stair was of stone and that it was inside the cellar. The stair is
about 25 steps, it is of wood & outside the cellar.
[signed] Charles Cunningham, V. Consul
78 (Turcia), Dosar 644, 1858-1860, f. 635-636, original în limba engleză, f. 637-640 vo,
copie în limba engleză. f. 642-651, copii în limba engleză cu precizarea că declaraţiile au fost
date în limba italiană.
Galaţi
Nicolae IONIŢĂ
PORTRETE ALE OAMENILOR POLITICI ROMÂNI DE LA

SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA ÎN DOCUMENTE
DIPLOMATICE GERMANE
Portraits of the Romanian politicians from the end of the 19th century in German
diplomatic documents
Abstract: From the point of view of the Romanian-German relations, the

period between the Congress of Berlin and the beginning of the “Balkan Crisis” is
a privileged one. One could explain this situation by the following facts: the
above-mentioned countries had the same political and economical interests; the
importance of the Romanian natural resources for the German economy; the
Romanian kingdom’s need and desire to take advantages against the Russian
empire’s claims, being protected by a great European power. Another proof of
the significance granted by the Reich to its new Eastern ally could also be seen in
the concern of the German dignitaries in Bucharest regarding the evolution of
the Romanian economical and political life. Their notes to Berlin accurately
depicted a vivid fresco of the Romanian world around 1900. Of course, their
image (as strangers) towards the entire Romanian society could not be an
objective one, taking into account the interests they represented and their
affiliation to a different culture. This paper presents the portraits of the most
important Romanian political personalities, based mainly on the personal
considerations of the German dignitaries in Bucharest. A special emphasis is
given to the royal family of Romania, especially to King Charles I of
Hohenzollern, and to his relationships with other members of his family and
with the European monarchs. The documents used are, mainly, unpublished, and
they can be found in the Microfilms Collections tagged “Germany” and “USA”,
preserved at the Department of the Central Historical National Archives from
Bucharest.
Keywords: Romania, Triple Alliance, Romanian politicians, German

diplomats, King Charles.
*
Aderarea României alianţa Puterilor Centrale, în 1883, a fost văzută, iniţial,
de ambele părţi implicate, ca o simplă măsură conjuncturală, determinată de situaţia
148 Nicolae IONIŢĂ
creată în Europa Centrală şi de Est de Congresul de Pace de la Berlin (1878). Prin

această mutare, România îşi asigura o protecţie eficientă împotriva influenţei
crescânde în regiune a Rusiei, iar Tripla Alianţă obţinea un colaborator de încredere
într-o regiune unde avea interese de expansiune teritorială şi pe care nu dorea să o
lase să cadă sub influenţa ţaristă. Totul părea să se încadreze în strategia diplomatică
a cancelarului Bismarck, care dorea să evite izolarea politică a noii puteri europene
şi să creeze o alianţă care să asigure întinderea influenţei germane în Europa şi
menţinerea unei relative stabilităţi politice pe continent.
Treptat, însă, atitudinea din România în privinţa importanţei acestei alianţe
începe să se schimbe. Creşterea tensiunilor cu vecinul de la Răsărit, faptul că pe tron
urcase un rege care făcea parte din dinastia conducătoare a Germaniei, apariţia unei
noi generaţii de politicieni, care-şi efectuaseră studiile la universităţi de prestigiu din
spaţiul de limbă germană, relativa izolare în care căzuse Franţa, vechiul sprijinitor şi
model al României, precum şi interese strategice şi, nu în ultimul rând, economice,
au determinat o reconsiderare a modului în care era privit noul aliat din Europa
Centrală. Prestigiul de care se bucura Germania în spaţiul european după 1871 şi
succesul pe care îl repurtase în dezvoltarea sa economică, au avut un profund impact
în rândul elitelor politice şi culturale din România, care încep să ia în considerare
urmărirea unui model german în construcţia politică şi economică a statului român.
Aceasta era o schimbare remarcabilă de viziune a oamenilor politici români, care,
încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, s-au aflat sub influenţa covârşitoare a
Franţei. Acum, noua putere europeană părea să fie o alternativă foarte atrăgătoare la
vechiul model francez, mai ales dacă se avea în vedere faptul că România şi
Germania nu aveau interese divergente de nici o natură (alta era situaţia în cazul
relaţiilor cu cealaltă mare putere din cadrul alianţei – Austro-Ungaria), iar forţa
economică, influenţa politică şi prestigiul cultural ale Germaniei exercitau o atracţie
considerabilă asupra elitei politice româneşti. Astfel se explică influenţa tot mai
mare pe care a exercitat-o modelul german asupra spaţiului public românesc, la
sfârşitul secolului al XIX-lea, dar şi faptul că, dintr-o alianţă secretă, cunoscută
numai de Regele Carol şi de câteva personalităţi politice ale vremii, aceasta ajunge
un fapt de notorietate publică, acceptat, în mare măsură, de opinia publică din ţară.
Din toate aceste motive, se poate aprecia că evoluţia politico-economică şi culturală
a României de la cumpăna secolelor XIX şi XX a stat, în bună măsură, sub semnul
influenţei germane.
Pe de altă parte, se poate înregistra, în acelaşi timp, o creştere considerabilă
a interesului Germaniei faţă de spaţiul românesc. Dacă, iniţial, politicienii germani
au căutat să ignore dorinţa României de a adera la alianţa Puterilor Centrale,
acestora părându-li-se „o mutare de mare inteligenţă politică” 1 , evitarea satisfacerii
acestei dorinţe, în cele din urmă au acceptat primirea noului stat român în cadrul
alianţei, dar o fac având în vedere mai ales interesele Austro-Ungariei de a avea la
graniţele sale un stat aliat, care să nu cadă sub influenţa Imperiului ţarist şi mai puţin
dorinţa Germaniei de a-şi extinde influenţa în această parte a Europei. Treptat, însă,
1
Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (în continuare DANIC), fond Casa Regală, dosar
91/1913, fila 1, extras din lucrarea fostului legat german, dr. Rosen, Peregrinări diplomatice, 1913.
Portrete politice româneşti in documente diplomatice germane (sf. sec. XIX) 149
datorită unei tot mai accentuate izolări a statului german pe arena internaţională, în
perioada ulterioară îndepărtării lui Bismarck de la conducerea guvernului, a sporirii
tensiunilor cu Rusia şi, nu în ultimul rând, descoperirii unor importante zăcăminte
petrolifere în România, resurse de care economia Germaniei avea tot mai mult
nevoie, la care se adăugau impresionantele cantităţi de cereale, pe care România era
capabilă să le exporte, cu precădere tot în spaţiul german, interesul conducătorilor de
la Berlin faţă de această zonă începe să crească tot mai mult, ajungând până la a
considera România ca un teritoriu în care era esenţială preponderenţa influenţei
politice şi economice germane. Astfel se explică de ce, la începutul secolului al XX-
lea, Germania era cel mai important partener comercial al României, cel mai mare
investitor în economia autohtonă şi, datorită influenţei Regelui Carol şi a
politicienilor germanofili, precum şi a unei părţi din elita culturală românească, cel
mai apropiat aliat din cadrul Puterilor Centrale şi un factor major de influenţă
culturală.
Toate acestea se datorau şi importanţei tot mai mari acordată de Germania
relaţiilor cu statul român. O dovadă în acest sens o reprezintă şi calitatea
reprezentanţilor diplomatici germani trimişi la Bucureşti. În perioada 1878-1908,
când reprezentanţele diplomatice ale celor două ţări se situau la nivel de legaţii, din
cei 5 legaţi ai Germaniei în România (în ordinea cronologică a misiunilor acestora –
von Busch, baronul Saurma, contele von Bülow, von Leyden şi Kiderlen Wächter),
unul – contele Bernhard von Bülow – a venit la Bucureşti după ce ocupase poziţia de
secretar de stat în Ministerul de Externe german, iar, după încheierea misiunii sale în
România, va ajunge la rangul de Cancelar al Reich-ului (1904-1909), iar altul,
Kiderlen Wächter, va fi numit, după plecarea din România, secretar de stat la
Ministerul de Externe de la Berlin. Toţi aceşti diplomaţi, indiferent de cariera pe care
au urmat-o după încheierea misiunilor din România, au avut o contribuţie majoră la
strângerea relaţiilor dintre cele două state şi au exercitat o influenţă majoră asupra
scenei politice româneşti, datorată şi faptului că au beneficiat de acces la toţi factorii
de decizie din ţară, începând cu Regele Carol şi încheind cu autorităţile de pe plan
local.
Acesta este motivul pentru care cred că prezintă interes aparte ilustrarea
modului în care aceşti diplomaţi au perceput principalele personalităţi politice ale
României de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Având în vedere faptul că diplomaţii
germani au putut avea un contact direct cu oamenii politici ai vremii, putând să
cunoască personal calităţile, dar şi defectele acestora, am căutat să înfăţişez, în cele
de mai jos, o serie de portrete ale politicienilor români din perioada 1878-1908,
alcătuite pe baza observaţiilor de natură personală ale diplomaţilor germani
acreditaţi la Bucureşti. Aşadar, nu am căutat să reconstitui activitatea politică a
acestora pe baza rapoartelor legaţilor Germaniei, ci doar să redau aprecierile
acestora cu privire la persoanele în cauză. Perioada de referinţă (1878-1908) a fost
aleasă pentru că este definitorie pentru o anumită perioadă a relaţiilor româno-
germane – de la Congresul de la Berlin până la „Criza balcanică” – când acestea
prezintă anumite caracteristici care rămân constante, datorită şi intereselor
convergente ale celor două state. Am căutat să redau portrete ale liderilor politici din
ambele partide care s-au alternat la guvernare în România în perioada mai sus
amintită, dar spaţiul care a fost alocat fiecăruia a depins, în mare parte, de cantitatea
de informaţie pe care am regăsit-o despre fiecare în rapoartele diplomaţilor germani.
Ordinea în care au fost expuse caracterizările politicienilor români este cronologică
(de la Ion C. Brătianu la Ionel Brătianu), în funcţie de perioada în care şi-a
desfăşurat fiecare activitatea pe scena politică din România, încheind cu prezentarea
personalităţii Regelui Carol şi a membrilor familiei regale, care, în mod firesc, au
beneficiat de cea mai mare atenţie din partea legaţilor Germaniei, materialul
documentar referitor la personalitatea acestora fiind, în consecinţă, mult mai bogat.
Multitudinea aprecierilor referitoare la Regele Carol m-a determinat să încerc
prezentarea, în acest spaţiu, nu numai a aprecierilor referitoare la personalitatea sa,
ci şi a celor care priveau relaţiile sale cu ceilalţi membri ai familiei regale şi cu
monarhii contemporani.
În final, aş vrea să fac o ultimă precizare: materialul de faţă nu doreşte să
redea o imagine obiectivă asupra personalităţilor politice române de la sfârşitul
secolului al XIX-lea. Portretele pe care am încercat să le înfăţişez pe această cale
sunt rodul observaţiilor unor persoane eminamente subiective: reprezentanţii
diplomatici ai unei ţări străine, chiar dacă aceasta a avut, în acel moment, statutul de
aliat al României. Interesele Germaniei, subiectivismul firesc al legaţilor germani,
poziţia lor de străini în raport cu restul societăţii româneşti – inconvenient agravat
de faptul că veneau dintr-o lume care era, în multe privinţe, total diferită de cea
românească – toate acestea afectează obiectivitatea acestor observatori ai realităţilor
româneşti, dar nu o pot anula în totalitate. Aceste inconveniente sunt estompate însă,
cred, dacă avem în vedere interesul pe care îl prezintă aflarea modului în care erau
percepuţi politicienii români ai acelei perioade, a căror imagine este conturată
oarecum în mod definitiv în istoriografia română, la nivelul unei Cancelarii
occidentale de primă importanţă, precum cea germană, mai ales dacă se ia în
considerare faptul că rolul de observatori este îndeplinit de persoane cu un înalt nivel
de educaţie şi cu acces privilegiat la toţi factorii de decizie importanţi şi la secretele
vieţii politice româneşti de atunci, cum este cazul diplomaţilor germani din România
acelei perioade.
Ion C. Brătianu
Imaginea conducătorului politic al „Roşiilor” este destul de confuză în
rapoartele diplomaţilor germani din primii ani de după câştigarea independenţei de
către România. Astfel, în 1879, Ion C. Brătianu era văzut ca aflându-se sub
autoritatea spirituală a lui C. A. Rosetti, de care nu ar fi reuşit să se emancipeze 2 .
Trebuie însă luat în considerare faptul că, în cazul lui I. C. Brătianu, documentele
din perioada avută în vedere surprind numai o parte din activitatea acestuia,
alcătuind un portret oarecum incomplet. Acest lucru este valabil, de altfel, pentru
personalităţile politice române care şi-au început cariera politică mai devreme de
1878 ori şi-au început-o mult mai târziu, spre sfârşitul perioadei studiate, aşa cum se
va vedea că a fost cazul lui Ionel Brătianu.
2
DANIC, colecţia Microfilme SUA, Rola nr. 31, K. 172640 – scrisoare a legatului german von
Alvensleben, adresată lui von Busch, 17 februarie 1879, Bucureşti.
Se surprinde, mai ales, portretul omului politic Ion C. Brătianu, ulterior

despărţirii sale de C. A. Rosetti, care deţinea altădată o atât de mare influenţă asupra
sa. Despărţirea de fostul său aliat politic duce la izolarea treptată a lui Brătianu, tot
mai des atacat de „duşmanii perfizi care profitaseră de buna lui credinţă”, după cum
se exprima chiar el în faţa unui diplomat german în 1884 3 . Atacat din toate părţile de
adversarii săi politici, care, câteodată, mai primeau şi ajutorul Bisericii 4 , părăsit de
aliaţii şi de membrii propriului său partid, ce găseau că viitorul urma să aparţină
conservatorilor, agresat de oameni care nici măcar nu-l cunoşteau, dar care, instigaţi
de membri ai Opoziţiei, au atentat la viaţa sa pentru că „dusese ţara de râpă” 5 , treptat
dezavuat de Rege, care începe să-i caute un înlocuitor, Ion Brătianu părea tot mai
singur în postul său de şef al Guvernului, pe care se încăpăţâna să nu-l părăsească,
crezându-se de neînlocuit. Anii care au urmat i-au arătat însă că era departe de a fi
indispensabil pentru interesele Regelui Carol.
În toţi aceşti ani, premierul liberal a beneficiat de susţinerea neîntreruptă a
germanilor, care vedeau în politicianul român singura alternativă pentru conducerea
Guvernului. Şi nu este vorba doar de susţinerea de care a beneficiat din partea
diplomaţilor germani din România, indiscutabilă şi aceasta, ci şi de cea venită chiar
din partea cancelarului Germaniei de atunci, Otto von Bismarck. Într-o scrisoare
trimisă lui I. C. Brătianu, la 10 mai 1886, D. A. Sturdza încerca să-l încurajeze pe tot
mai izolatul lider liberal, spunându-i: „Principele Bismarck, sunt câteva săptămâni,
mi-a zis, şi ţi-am raportat-o, că speră că vei rămâne mult timp la putere, fiindcă
cuvântul dumitale are greutatea ce o au cuvintele care corespund faptelor”. Baronul
Rosenbach – se afirma în aceeaşi scrisoare – îi mărturisise lui D. A. Sturdza că,
pentru cancelarul german, „un cuvânt al domnului Brătianu are mai multă trecere
decât o mie de note din cele mai bine scrise şi decât o sută de soli, pe care Bismarck
nu-i cunoaşte 6 ”.
Boala de care suferea spre sfârşitul guvernării sale (legatul german
menţionează doar crizele de reumatism ale acestuia 7 ), scandalurile generate de
corupţia administraţiei liberale şi slăbirea susţinerii de care beneficiase până atunci
din partea Regelui, îl fac pe I. C. Brătianu să ameninţe mereu cu retragerea, pe care
şi-o dezminţea de fiecare dată, până când, în 1888, nu a mai fost posibil să dea
înapoi.
După demisia lui Brătianu, în martie 1888, Regele Carol, într-o convorbire
cu legatul german, contele von Bülow, se arăta foarte dezamăgit de administraţia
3
Ibidem, colecţia Microfilme Germania (RFG), C. 564 – raportul legatului german Säurma către
cancelarul Bismarck, 5 aprilie 1884.
4
Ibidem, C. 294 – raportul lui von Busch către cancelarul Bismarck, 9 februarie 1888. Acesta era cazul
mai ales în Moldova, unde arhiepiscopul de Roman şi mitropolitul de la Iaşi susţinuseră făţiş Opoziţia
în 1888.
5
Ibidem, C. 219 – raportul lui von Busch către cancelarul Bismarck, 17 septembrie 1886. Acestea erau
cuvintele atentatorului care-l atacase pe Brătianu în seara de 16 septembrie 1886.
6
Ion Bulei, Conservatori si conservatorism în România, Editura Enciclopedică, Bucuresti, 2000, pp.
77-78.
7
DANIC, colecţia Microfilme Germania (RFG), Rola nr. 119, C. 160 – raportul legatului german
Säurma către cancelarul Bismarck, 22 martie 1884.
Brătianu, care, prin scandalurile de corupţie în care fusese implicată, a „dezonorat

România în ochii Europei” 8 . Însă Regele se arăta cel mai iritat, potrivit diplomatului
german, de personalitatea dificilă a lui Ion Brătianu, „care voia să le ştie el pe toate
mai bine”, având pretenţia, chiar şi în faţa Regelui de a avea întotdeauna dreptate 9 .
Referitor la politica dusă de Brătianu de-a lungul guvernării sale, Regele Carol arăta
că, spre deosebire de politica pe care el ar fi dorit-o, de păstrare cu orice preţ a păcii
interne, Brătianu nu ar fi respins niciodată confruntarea cu adversarii săi, socotind-o
ca un mijloc indispensabil al guvernării sale. Aceasta ar fi condus la apariţia de
numeroase tulburări interne şi la schimbarea inevitabilă a Guvernului liberal 10 .
Această imagine a lui Ion Brătianu, aceea a unui om care nu s-a ferit
niciodată de nici-o confruntare, urma să devină epitaful carierei politice a
conducătorului liberal, ce avea să moară 3 ani mai târziu, fără a se mai vedea din
nou ajuns în culmea puterii, unde reuşise să se menţină mai mult decât oricare dintre
predecesorii săi.
Mihail Kogălniceanu
Şi acesta îşi începuse cariera politică mult înainte de 1878 şi, mai mult, a
ajuns la apogeul acesteia înaintea perioadei studiate, însă a rămas, totuşi, o
personalitate a scenei politice, care s-a impus diplomaţilor germani, atât prin trecutul
său, cât şi prin activitatea sa din ultimii ani ai vieţii.
Imaginea lui Mihail Kogălniceanu în documentele germane nu îi este deloc
favorabilă acestuia. Contele von Bülow, în 1888, referindu-se la activitatea acestuia
ca prim-ministru al României sub Cuza, îl învinovăţea pe Kogălniceanu de faptul că
ar fi încredinţat cu bună-ştiinţă aplicarea Legii agrare din 1864 marilor proprietari,
pentru ca, în acest mod, ţăranii să rămână în continuare dependenţi de boieri. Făcând
o caracterizare a omului politic român, cu acest prilej, contele von Bülow îl descria
ca fiind „extrem de capabil, dar, în acelaşi timp, un om lipsit de principii şi aflat în
solda ruşilor de când lumea 11 ”.
Această caracterizare a lui Kogălniceanu nu este însă singulară. Astfel,
predecesorul contelui von Bülow ca legat al Germaniei, von Busch, referindu-se la
personalitatea lui M. Kogălniceanu, arăta că acesta se bucura de reputaţia de a fi „de
vânzare pentru oricine, dar nu va rămâne credincios nimănui pentru multă vreme,
asta variind în funcţie de veşnica sa lipsă de bani. Guvernul i-a cumpărat susţinerea,
temporar de această dată, acordându-i importante subsidii băneşti, dar el a fost,
trecător, deschis într-o vreme şi influenţelor ruseşti. În ţară, el nu beneficiază de o
susţinere demnă de băgat în seamă, dar, în Parlament, este un orator foarte temut 12 ”.
O valoare mai mare decât aceste aprecieri ale diplomaţilor germani o are
chiar declaraţia, pe care, cu umorul ce-l caracteriza, Kogălniceanu o dă în faţa
8
Ibidem, C. 384 – raportul lui von Bülow către Bismarck, 9 iulie 1888.
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
Ibidem, C. 353 – raportul lui von Bülow către Bismarck, 29 mai 1888.
12
Ibidem, C. 247 – raportul lui von Busch către cancelarul Bismarck, 26 februarie 1887. Legatul
german se referea, cu acest prilej, la susţinerea pe care o acordase Kogălniceanu alianţei României cu
Puterile Centrale, într-un discurs din Parlament, în februarie 1887.
legatului Austro-Ungariei, de care contele von Bülow amintea în 1888: „Acest

politician experimentat si rafinat, acum în vârstă de 82 de ani, a cărui eternă lipsă de
bani este la fel de notorie ca şi venalitatea sa, a făcut, cu câteva luni în urmă, în faţa
legatului Austriei, următoarea remarcă «On prétend que je suis paye par les Russes.
Il n’y a pas de fumée sans feu. Mais, fois d’honnête homme, je leur ai rendu bien
peu de services rien pour ce qu’ils m’ont donne. En fond, j’ai toujours été un
tricheur»” 13 .
Lascăr Catargiu
Referitor la acesta, există surprinzător de puţine aprecieri cu caracter
personal, aşa cum au fost cele referitoare la cei doi oameni politici prezentaţi mai
sus. Este surprinzător, mai ales dacă avem în vedere faptul că acesta şi-a desfăşurat,
totuşi, o parte însemnată a carierei sale politice în perioada care face obiectul lucrării
de faţă, fiind, în acelaşi timp, una dintre personalităţile politice cele mai însemnate
ale momentului.
Aprecierile referitoare la liderul conservator au variat în funcţie de
atitudinea avută de partidul său faţă de Germania. Astfel, la începutul primei
guvernări Catargiu, după 1888, legatul Germaniei, von Bülow, arăta că dacă înainte
Regele Carol îi apreciase pe P. P. Carp si I. C. Brătianu ca fiind „miniştri incomozi”,
acum însă Regele începuse să simtă foarte repede faptul că, prin numirea Guvernului
Catargiu „a picat din lac în puţ. Noul prim-ministru (Catargiu) este nu numai
încăpăţânat şi setos de putere, ci, aşa cum a observat deja toată lumea, are şi foarte
puţin respect faţă de opiniile Regelui 14 ”.
Treptat însă, opiniile germanilor asupra acestuia încep să se schimbe, şi
astfel Catargiu nu mai este omul politic „încăpăţânat şi setos de putere”, cum era în
1889, ci devenise treptat un administrator priceput şi un mare maestru în
manipularea mecanismelor electorale, după cum i se arată aceluiaşi diplomat german
în 1891 15 . O mărturie a sporirii aprecierii de care se bucura Lascăr Catargiu în ochii
germanilor o constituie cuvintele favorabile pe care le are despre acesta succesorul
lui von Bülow ca legat al Germaniei în România, contele von Leyden, care, spre
sfârşitul guvernării conservatoare (1892-1895), se arăta plin de admiraţie pentru
puterea de muncă neştirbită a omului politic român, în ciuda vârstei înaintate a
acestuia. Legatul german mai aprecia „conştiinciozitatea şi integritatea” lui L.
Catargiu, care rămâneau „incontestabile”, deşi acesta fusese nevoit să închidă ochii
la destule neajunsuri, din consideraţie faţă de propriul său partid 16 . Aceasta este, de
altfel, una din ultimele referiri la L. Catargiu înainte de moartea acestuia, în 1899, în
documentele germane studiate.
13
Ibidem, C. 447 – raport al lui von Bülow către cancelarul Bismarck, 27 decembrie 1888. „Se pretinde
că aş fi plătit de către ruşi. Nu iese fum fără foc, dar, pe cuvântul meu de onoare, le-am adus prea
puţine servicii reale pentru cât mi-au dat. În fond, întotdeauna am fost un trişor”.
14
Ibidem, C. 540 – raportul lui von Bülow către cancelarul Bismarck, 25 aprilie 1889.
15
Ibidem, Rola nr. 120, C. 17 – raportul lui von Bülow către cancelarul Caprivi, 31 decembrie 1891.
16
Ibidem, C. 285 – raportul lui von Leyden către cancelarul Hohenlohe, 3 iunie 1895.
D. A. Sturdza
Înainte de a ajunge conducător al partidului liberal, în urma morţii celor doi
fraţi Brătianu, D. A. Sturdza fusese remarcat de diplomaţii germani datorită
ataşamentului său pentru alianţa României cu Puterile Centrale şi aversiunii
dobândite faţă de Rusia, demonstrată în numeroase ocazii. Chiar şi Regele Carol îi
mărturisea legatului german, von Bülow, în 1888, faptul că „bunul Sturdza este chiar
prea rusofob 17 ”, Regele văzând în acest fapt un motiv de a nu sprijini venirea
acestui conducător liberal în fruntea Guvernului.
Alegerea lui D. A. Sturdza ca şef al partidului liberal după 1892 a fost
neinspirată, în opinia diplomaţilor germani, care nu credeau că acesta ar avea
calităţile necesare unui şef de partid. De altfel, în 1894, cu prilejul alegerilor
municipale, legatul german aprecia că rezultatele liberalilor ar fi putut fi şi mai bune
decât au fost atunci, dacă ar fi avut „o conducere mai hotărâtă”, cu această ocazie D.
A. Sturdza dovedind încă o dată că nu ar avea „stofă de conducător al unui mare
partid politic 18 ”. Evenimentele ulterioare au părut să confirme aceste opinii ale
diplomatului german, mai ales datorită ineficacităţii totale a campaniei duse de D. A.
Sturdza pentru răsturnarea Guvernului conservator. În aprilie 1895, contele Leyden
aproba întru totul cele spuse de liderul conservator L. Catargiu, care se bucura de
încurcătura în care se aflau liberalii, ce aveau un conducător pe care „nu-l place
nimeni, dar n-au cu cine să-l înlocuiască 19 ” după cum se exprima atunci L. Catargiu.
De aceea, concluziona legatul german în raportul încheiat cu această ocazie,
„liberalii trebuie să se mulţumească cu conducerea unui om pedant, cum este dl.
Sturdza, considerat de toţi «un homme sans succes» 20 ”.
Lipsa de autoritate a lui D. A. Sturdza asupra propriului partid este foarte
bine scoasă în evidenţă de către diplomaţii germani, care enumeră disputele sale cu
N. Fleva, cu grupul „drapeliştilor” – ocazie cu care D. A. Sturdza a fost părăsit de
către toţi oamenii de seamă ai partidului, care au trecut de partea lui P. S. Aurelian 21
– intrigile „Ocultei” 22 şi ascensiunea fraţilor Brătianu. Sunt prezentate şi manevrele
sale, lipsite de succes, de altfel, de a utiliza problema românilor transilvăneni pentru
răsturnarea conservatorilor şi încercările sale ulterioare de a se reabilita, prin
distanţarea de fostele cercuri radicale pe care le frecventase. De altfel, agitaţiile
naţionaliste ale lui D. A. Sturdza sunt urmărite, în general, cu multă degajare şi
ironie, chiar de diplomaţii germani, siguri de opţiunile ferm pro-germane ale omului
politic român. Însă imaginea lui D. A. Sturdza nu este nici pe departe a unui
incapabil, ci, mai degrabă, a unui supravieţuitor politic. Toate încercările liberalilor
17
Ibidem, Rola nr. 119, C. 385 – raportul lui von Bülow către cancelarul Bismarck, 9 iulie 1888.
18
Ibidem, Rola nr. 120, C. 201 – raportul lui von Leyden către cancelarul Caprivi, 22 septembrie 1894.
19
Ibidem, C. 272 – raportul lui von Leyden către cancelarul Hohenlohe, 16 aprilie 1895.
20
Ibidem.
21
Ibidem, C. 416-417 – raportul lui von Bray către cancelarul Hohenlohe, 23 septembrie 1898.
22
Aceasta era porecla dată de N. Fleva cunoscutului grup liberal, format iniţial din Eugen Carada,
Gogu Cantacuzino şi Pache Protopopescu, care exercita, de fapt, adevărata conducere în PNL după
moartea celor doi fraţi Brătianu (Ion şi Dimitrie) şi care a sprijinit ascensiunea în PNL a tinerilor
Brătieni (mai ales Ionel si Vintilă Brătianu), din a doua jumătate a ultimului deceniu al secolului al
XIX-lea.
de a-l înlocui au dat greş şi, în plus, calităţile pe care le va dovedi în administrarea
finanţelor publice îi vor aduce aprecierea unanimă în cercurile conducătoare de la
Berlin.
Spre finalul carierei sale politice, diplomaţii germani încep să-l aprecieze
foarte mult pe atât de ironizatul D. A. Sturdza, din primii ani ai acestuia la
conducerea partidului liberal, vechiul „homme sans succes”. Motivul acestei
schimbări de opinie îl constituia ascensiunea unui nou curent naţionalist în P.N.L.
„Actualul ministru de Interne [Ion I. C. Brătianu] trece drept <<omul viitorului>>
pentru liberali, însă dl. Sturdza nu vrea de loc să-i încredinţeze de pe acum
conducerea partidului. Nu putem decât să-i dorim acestui domn bătrân şi respectabil
să rămână încă multă vreme la conducerea liberalilor. Asta pentru că dl. Sturdza
nutreşte cele mai prieteneşti sentimente pentru străinii din ţară, care au investit
capitaluri mari în România şi mai ales pentru noi, sentimente pe care şi le-a dovedit
adesea, cu multă plăcere 23 ”. Erau aprecieri care veneau prea târziu, atât pentru
Sturdza, cât şi pentru germanii interesaţi, conducătorul liberalilor fiind nevoit să
cedeze, în cele din urmă, locul mai tinerilor săi concurenţi.
P. P. Carp
Acesta este, fără îndoială, personajul politic cel mai agreat de diplomaţii
germani, dintre toţi cei care se afirmaseră pe scena politică românească la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Cele mai ample referiri la personalitatea lui P. P. Carp se întâlnesc în
rapoartele germane ce comentează tulburările apărute în Parlamentul român cu
prilejul votării Legii minelor, creaţie a lui P. P. Carp, pe atunci (1895) ministru al
Domeniilor. Cu acest prilej se acorda o apreciere deosebită activităţii pe care
ministrul român a desfăşurat-o în postul pe care-l ocupa pe atunci în Guvernul
Catargiu: „Legea silvică, grija ce se manifestă pentru dezvoltarea Dobrogei,
constituirea de ferme – model aparţinând Statului, sprijinul acordat zootehniei
româneşti, răspândirea de cunoştinţe practice în rândul ţăranilor, toate acestea sunt
rezultatele activităţii acestui om […] Pădurile sale sunt un adevărat model în
regiune, creşte cu succes cai dintr-o rasă românească aproape în întregime
degenerată, dar care, odată, era reprezentată de cai mici cu nişte calităţi
excepţionale, a plantat pomi fructiferi cu grijă selecţionaţi şi caută să sprijine
industria de prelucrare a laptelui, asta pe când, într-o ţară agrară precum România, te
vezi de multe ori nevoit să cumperi chiar şi unt din străinătate 24 ”.
Aceste aprecieri ale diplomaţilor germani la adresa politicianului junimist
român se datorau, în bună măsură, şi faptului că Legea minelor din 1895 era foarte
bine văzută în Germania, pentru facilităţile pe care le acorda investitorilor străini,
precum şi atitudinii net pro-germane a lui P. P. Carp, atitudine pe care acesta nu şi-o
23
Ibidem, colecţia Microfilme Germania (RDG), Rola nr. 83, C. 427 – raportul lui Verdy către
cancelarul von Bülow, 3 decembrie 1907.
24
Ibidem, colecţia Microfilme SUA, Rola nr. 30, K. 195025 – raportul lui von Leyden către cancelarul
Hohenlohe, 15 ianuarie 1895.
va dezminţi niciodată 25 . Cu toate acestea diplomaţii germani nu uitau să arate şi

reversul medaliei în cazul lui Carp, şi anume vanitatea şi încăpăţânarea ce l-ar fi
caracterizat: „Carp este însă aproape singurul reformator în această direcţie din
România şi are de înfruntat prea multe împotriviri. Chiar şi aliaţii săi politici se tem
că s-ar grăbi prea mult. El este privit ca fiind prea încăpăţânat şi lipsit de
consideraţie, povestindu-se şi un fapt caracteristic pentru firea sa, întâmplat în
timpul unei şedinţe a Camerei. Astfel, atunci când, în Cameră, cineva l-a numit
ironic pe Carp «Bismarck al României» , acesta a răspuns, bătându-se cu pumnul în
piept: «Asta şi sunt» 26 ”.
O caracterizare succintă a lui P. P. Carp a fost realizată, în 1903, de legatul
Kiderlen, cel care l-a susţinut foarte mult pe omul politic român atunci când acesta
se confrunta cu greutăţi în a se menţine în fruntea Guvernului, în 1900: „Felul său de
a fi oarecum grosolan, şi înclinaţia sa de a se arunca cu capul înainte, l–au lipsit de
orice susţinători în afară de apropiaţii săi. În afară de asta, dl. Carp este mai degrabă
un om intuitiv, care are, nu de puţine ori, idei geniale, şi mai puţin un om obişnuit cu
munca de amănunt. De aceea i s-a întâmplat ca, la proiectele de legi pe care le-a
elaborat, să aibă scăpări destul de însemnate, ceea ce a avut darul de a-l enerva pe un
om atât de punctual şi conştiincios cum este Regele Carol” 27 .
Treptat, legatul german, care se dovedise a fi cel mai perseverent susţinător
al său, se îndepărtează de Carp, tocmai din cauza defectelor mai sus enumerate ale
acestuia. În plus, P. P. Carp înaintase prea mult în vârstă pentru a se spera că va mai
putea vreodată constitui un Guvern sub conducerea lui – cel puţin aşa credea legatul
Germaniei în 1903 28 . Diplomatul german îl considera în continuare pe Carp ca fiind
singurul care căutase cu adevărat să rezolve problema agrară din România, însă,
datorită „brutalităţii şi încăpăţânării sale a pierdut ocazia de a constitui un adevărat
Guvern reformist în această direcţie” 29 . De aceea, Kiderlen Wächter, viitor secretar
de Stat la Ministerul de Externe german, încetează să-şi mai pună speranţele în P. P.
Carp, pe care nu-l mai consideră un „om al viitorului”, cum îl considera pe un alt
politician conservator.
25
Cât de bună era imaginea lui P. P. Carp în Austro-Ungaria şi Germania o arată şi articolul apărut în
vara lui 1900 în ziarul vienez Neue freie Presse, cu ocazia numirii lui P. P. Carp în funcţia de prim-
ministru al României: „Vorbeşte foarte bine germana, cu un accent puţin hanovrian. Dar nu numai
limba o vorbeşte, sufletul său este de asemenea cu totul german. Dacă e un om în România care să
dorească ardent să apropie ţara guvernată de Hohenzollern de Germania, atât din punct de vedere
politic, cât şi intelectual, acesta e mai ales dl. Carp”, scria atunci ziarul austriac. Mai mult decât atât,
împăratul Wilhelm al II-lea îi căuta atunci societatea pentru „spiritul său avansat”, iar contele von
Bülow îl considera „între amicii săi” – susţinea Neue Freie Presse (apud Ion Bulei, Introducere, la vol.
P. P. Carp, Discursuri parlamentare, Editura ”Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, Bucureşti, 2000, p.
XLIV).
26
DANIC, colecţia Microfilme SUA, Rola nr. 30, K. 195026 – raportul lui von Leyden către cancelarul
Hohenlohe, 15 ianaurie 1895; în text „Bin ich auch”.
27
Ibidem, K. 195087 – raportul lui Kiderlen Wächter către cancelarul von Bülow, 30 mai 1903.
28
Ibidem, K. 194086 – de fapt, nici n-a avut dreptate, Carp constituind un Guvern conservator, sub
conducerea sa, însă abia după ce Kiderlen Wächter a plecat, în 1910, din România.
29
Ibidem, K. 195237 – raportul lui Kiderlen Wächter către cancelarul von Bülow, 25 martie 1907.
Mult mai târziu, în 1917, conducătorii germani îl redescoperă pe Carp, pe

care-l consideră „un mare patriot” şi singura şansă de salvare a României din acel
moment 30 . Erau însă aprecieri nesincere, interesate, care nu-l onorau cu nimic pe
politicianul ieşit din rândurile „Junimii”, aflat acum într-o postură prea puţin
reprezentativă pentru activitatea politică desfăşurată într-o viaţă întreagă.
Tache Ionescu
Aprecierile referitoare la personalitatea acestuia cunosc o evoluţie relativ
contradictorie în rapoartele diplomaţilor germani de-a lungul timpului. Referirile
care-l privesc direct sunt destul de puţin numeroase, lucru firesc dacă se are în
vedere faptul că acesta a ajuns un om politic de primă importanţă în România abia
după anul 1900.
Primele încercări de caracterizare a lui Tache Ionescu care apar în
documentele germane sunt datorate aceluiaşi legat german amintit mai sus, Kiderlen
Wächter, şi ele nu sunt deloc favorabile omului politic conservator, care era
considerat, în martie 1900, un „arivist fără scrupule 31 ”. Aprecieri asemănătoare erau
formulate în vara aceluiaşi an, cu prilejul formării cabinetului Carp: „Este
semnificativ pentru politica românească faptul că actualul lider al clicii
ultraconservatoare este fiul unui evreu din Ploieşti, negustor de îmbrăcăminte
falimentar şi fost politician liberal – radical care abia de câteva luni poate să spună
despre sine: «Je sais maintenant que je resterais conservateur»” 32 .
Aceste observaţii dure referitoare la Tache Ionescu, ajuns conducătorul
spiritual al vechilor conservatori în 1900 33 , după cum îl considera legatul german de
atunci, sunt datorate unei ostilităţi pronunţate ce exista în rândul factorilor de decizie
din Germania pentru omul politic român. Această supoziţie se confirmă, dacă ne
gândim la cuvintele din 1904 ale cancelarului german von Bülow, care se referea la
„lipsa de scrupule şi periculozitatea” unui Tache Ionescu 34 .
Această atitudine a diplomaţilor germani faţă de Tache Ionescu se va
schimba mai ales după 1907, datorită atitudinii acestuia în timpul răscoalei ţărăneşti,
care a părut legatului Kiderlen mai raţională decât a tuturor tovarăşilor săi de partid
de atunci 35 . Aşa se face că Tache Ionescu va ajunge să fie considerat „der Mann der
Zukunft” în opinia d-lui Kiderlen, ajuns secretar de Stat la Externe, acesta din urmă
susţinându-l pe Tache Ionescu în 1912 împotriva cabinetului condus de P. P. Carp, de
30
Ibidem, colecţia Microfilme Germania (RFG), Rola nr. 75, C. 198 – extrase din lucrarea lui Hermann
Kienzl, Descompunerea României.
31
Ibidem, Rola nr. 120, C. 447 – raportul lui Kiderlen către cancelarul Hohenlohe, 8 martie 1900.
32
Ibidem, C. 454 – raportul lui Kiderlen către cancelarul Hohenlohe, 21 iulie 1900.
33
Ibidem, C. 453.
34
Ibidem, fond Casa Regală, dosar 1/1904, f. 1, scrisoare a lui Al. Beldiman, legatul român la Berlin,
către un prieten, din 17/30 dec.1904; colecţia Microfilme Germania (RFG), Rola nr. 120, C. 447 –
raportul lui Kiderlen Wächter către cancelarul Hohenlohe, 8 martie 1900.
35
Ibidem, colecţia Microfilme SUA, Rola nr. 30, K. 195211-195215 – vezi raportul din 24 martie 1907
al lui Kiderlen către cancelarul von Bülow.
tentă clar germanofilă, spre stupoarea legatului german în România de atunci, dr.
Rosen 36 .
Nicolae Filipescu
Referitor la personalitatea acestuia există date relativ puţin numeroase în
documentele germane din această perioadă. În orice caz, simpatia germanilor pentru
acest personaj nu este foarte mare, dacă avem în vedere poziţia radicală pe care a
adoptat-o faţă de problema românilor din Transilvania. Fiind unul dintre
conservatorii care nu s-au ferit să atace măsurile adoptate de Guvernul maghiar
contra românilor transilvăneni în 1894, el îşi atrăsese aprecierea clasei politice
româneşti, aceasta datorită „înfumurării extraordinare a clasei politice de aici care nu
face niciodată corelaţie între aspiraţiile şi posibilităţile sale” – în opinia legatului
Germaniei în România 37 . Mai atrăsese atenţia Nicolae Filipescu diplomaţilor
germani şi prin antisemitismul său declarat, el propagându-şi ideile de acest tip prin
intermediul ziarului Epoca, de orientare conservatoare – articolele sale fiind la
originea conflictului izbucnit între Nicolae Filipescu şi G. Em. Lahovary, redactor
şef la L’Independence Roumaine. În urma duelului dintre cei doi, G. Em. Lahovary a
fost ucis 38 . Iată deci destule elemente care au consolidat faima lui Nicolae Filipescu
în saloanele bucureştene şi în viaţa politică românească a vremii.
Singura apreciere a meritelor reale ale acestui om politic român aparţine
legatului german în România din 1894, contele von Leyden: „Domnul Filipescu este
un om, care poate juca un rol important în viaţa politică a României pe viitor.
Aroganţa, caracteristică tuturor celor ce vor să ocupe fotoliul de ministru în
România, o posedă în cel mai înalt grad, curajul personal şi l-a dovedit luptând în
mai multe dueluri, are o elocvenţă puţin obişnuită şi, atâta vreme cât va rămâne
primar al Capitalei, liberalii nu vor avea nici-un succes la alegeri contra lui. În
funcţia sa de primar a desfăşurat o activitate asemănătoare cu cea a lui Hanssemann:
a deschis noi bulevarde, a menţinut curăţenia străzilor mai bine decât predecesorii
săi şi, datorită lui, oraşul a devenit un loc mai sigur – aşa că activitatea sa stârneşte o
admiraţie binemeritată 39 ”.
Ionel Brătianu
Cel ce va fi succesorul lui D. A. Sturdza la conducerea Partidului Naţional
Liberal, fiul unei personalităţi politice ilustre a României – Ion C. Brătianu, Ionel
Brătianu s-a afirmat în viaţa politică a României relativ târziu, el intrând în atenţia
diplomaţilor germani doar din anul în care a preluat prima sa funcţie de mare
responsabilitate – aceea de ministru de Interne pe timpul revoltei ţărăneşti din 1907.
36
Ibidem, fond Casa Regală, dosar 91/1913, f. 6, extrase din lucrarea Peregrinări diplomatice,
publicată de dr. Rosen în 1913.
37
Ibidem, colecţia Microfilme Germania (RFG), Rola nr. 120, C. 237 – raportul lui von Leyden către
cancelarul Hohenlohe, 27 decembrie 1894.
38
Ibidem, colecţia Microfilme SUA, Rola nr. 30, K. 195042-195045 – vezi raportul lui von Leyden
către cancelarul Hohenlohe, 14 decembrie 1897.
39
Ibidem, colecţia Microfilme Germania (RFG), Rola nr. 120, C. 237-238 – raportul lui von Leyden
către cancelarul Hohenlohe, 27 decembrie 1894.
În acel moment, el era deja un om politic format, însă, din păcate, documentele
germane studiate nu cuprind informaţii despre acesta decât începând cu anul 1907.
Primele observaţii legate de Ion I. C. Brătianu ale diplomaţilor germani
datează chiar din momentul în care acesta preluase postul de ministru de Interne, în
urma plecării precedentului Guvern conservator. Despre tânărul conducător liberal,
legatul german, Kiderlen Wächter, spunea că putea fi foarte util în noul său post,
care îi fusese încredinţat datorită manevrelor „Ocultei” liberale. În opinia
diplomatului german, acesta era un post de încercare a capacităţilor lui Ionel
Brătianu, care era văzut atât de membrii „Ocultei”, cât şi de D. A. Sturdza ca viitorul
şef al Partidului liberalilor, cel din urmă încredinţându-i tânărului Brătianu cele mai
complicate probleme ale guvernării încă de la prima intrare a sa în Guvernul liberal,
în 1904 40 .
„Rămâne de văzut dacă va confirma speranţele puse în el, dat fiind faptul că
este un om inteligent, abil şi foarte atent, dar cu o fire moale, fiindu-i greu să se
decidă să ia măsuri foarte energice” 41 .
O dată trecută cu bine proba reprezentată de înăbuşirea răscoalei, Ionel
Brătianu se simte îndreptăţit să emită pretenţii făţişe la şefia guvernului şi a
liberalilor, dezvăluindu-şi, în acelaşi timp, şi propriile idei politice şi economice,
care au reuşit să stârnească multă îngrijorare în rândurile investitorilor şi
diplomaţilor germani. Noul lider liberal, a cărui intrare în Guvern fusese salutată de
legatul german, se dovedea a fi o primejdie nebănuită până atunci pentru interesele
germane în România. Aceasta a dus repede la apariţia unei ostilităţi profunde a
germanilor faţă de fraţii Brătianu şi interesele reprezentate de aceştia: „Dacă fratele
lui Vintilă, ministrul de Interne [Ion I. C. Brătianu] poate fi considerat deja şovinist,
Vintilă este încă şi mai rău decât el. Păcat însă că ultimul exercită o mare influenţă
asupra ministrului, şi acest zvon este cu atât mai credibil cu cât Vintilă este cel mai
harnic dintre fraţi, iar fratele său, pentru un om de stat, nu are o prea mare înclinaţie
spre muncă 42 ”.
Rămânea de văzut în ce măsură viitorul avea să confirme cele mai negre
presimţiri ale diplomaţilor germani în legătură cu noua generaţie de oameni politici
români.
Casa Regală
Imaginea Casei Regale a României (după 1881), precum şi poziţia Dinastiei
conducătoare în viaţa politică şi societatea românească au reprezentat întotdeauna
obiectul unui interes deosebit din partea diplomaţilor germani. Acest interes pe care
reprezentanţii Germaniei în România îl au faţă de Dinastie se datorează, cum era şi
firesc, faptului că familia conducătoare, de Hohenzollern-Sigmaringen, reprezenta o
40
Ibidem, colecţia Microfilme SUA, Rola nr. 30, K. 195214 – raportul lui Kiderlen Wächter către
cancelarul von Bülow, 24 martie 1907. Cel mai probabil, însă, D. A. Sturdza dorea nu atât să sprijine
ascensiunea tânărului Brătianu încredinţându-i cele mai dificile probleme ale guvernării, cât să asiste la
un eşec al acestuia, care l-ar fi ajutat să scape de un rival la conducerea partidului şi a guvernului.
41
Ibidem, K. 195215.
42
Ibidem, colecţia Microfilme Germania (RDG), Rola nr. 83, C. 247 – raportul lui Verdy către
cancelarul von Bülow, 3 decembrie 1907.
ramură a familiei imperiale a Germaniei. Aceasta este, în parte, originea respectului

deosebit pe care-l arată Regelui Carol I (faţă de ceilalţi membri ai familiei regale
atitudinea germanilor este oarecum diferită), precum şi a imaginii destul de
subiective oferite de diplomaţii germani asupra personalităţii Regelui, care este
văzut ca un element dominant al scenei politice interne, principalul factor de decizie
din România. Această percepţie a reprezentat un motiv în plus pentru reprezentanţii
Germaniei la Bucureşti de a acorda o deosebită atenţie Regelui român de-a lungul
întregii durate a misiunii lor în România, atenţie la care acesta a răspuns manifestând
multă bunăvoinţă faţă de diplomaţi germani, ce au obţinut astfel un mijloc de a
influenţa, în mod indirect, viaţa politică din România.
Regele Carol I
Importanţa pe care a avut-o persoana Regelui Carol I pentru diplomaţii
germani acreditaţi în România, dar şi pentru oficialităţile de la Berlin este atestată şi
prin cuvintele contelui von Bülow care, în 1889, în calitatea deţinută, de
reprezentant al intereselor germane la Bucureşti, declara: „Nu trebuie, cred, să mai
adaug, că eu am considerat întotdeauna sarcina mea cea mai importantă să fac tot ce-
mi stă în puteri pentru menţinerea şi întărirea poziţiei pe care o deţine Maiestatea Sa,
Regele Carol” 43 .
Se confirmă, deci, ideea că una din misiunile principale pe care o aveau
diplomaţii germani din România era sprijinirea Regelui Carol şi a Dinastiei, fapt ce
atestă importanţa acordată la Berlin prezenţei familiei de Hohenzollern pe tronul
României. Devine astfel justificată atenţia pe care reprezentanţii Germaniei au
acordat-o, în rapoartele lor, prezentării personalităţii Regelui Carol, relaţiilor sale cu
ceilalţi membri ai familiei regale şi cu alţi suverani europeni, precum şi poziţiei
suveranului român în societatea şi viaţa politică românească.
În ceea ce priveşte personalitatea Regelui Carol sau, mai bine zis, imaginea
pe care o redau asupra acesteia documentele germane din perioada 1878-1908, ea
este reconstituită atât pe baza observaţiilor diplomaţilor germani, bazate pe
contactele personale avute de aceştia cu Regele român, cât şi pe baza unora
provenite de la terţe persoane şi preluate de reprezentanţii Germaniei la Bucureşti.
Acesta este şi cazul observaţiilor făcute de principesa de Coburg, care, în 1891 se
plângea contelui von Bülow: „Regele este foarte încăpăţânat în privinţa problemelor
de familie, este «trop plein de lui–même», prea preocupat de problemele politice,
prea prudent şi calculat, prea constituţional, prea fricos în relaţiile cu românii şi, mai
presus de toate, prea românizat” 44 .
Diplomaţii germani au însă propriile lor opinii în această privinţă. Ceea ce
au scos aceştia în evidenţă a fost firea închisă, rece, a Regelui, care căuta să evite, în
general, orice contact cu mulţimea, având oroare de populism, în ciuda sfaturilor
43
Ibidem, colecţia Microfilme Germania (RFG), Rola nr. 119, C. 521 – raportul lui von Bülow către
44
Ibidem, colecţia Microfilme SUA, Rola nr. 26, K.160841 – raportul lui von Bülow către cancelarul
Caprivi, 24 noiembrie 1893.
contrare ce îi veneau din Germania 45 . Cu toate acestea, nu era vorba, în acest caz, de
un simplu dispreţ faţă de mase, pentru că Regele era chiar încântat atunci când
acestea îşi arătau afecţiunea faţă de el: „Când l-am întrebat dacă nu se gândeşte la
faptul că ţăranul român s-ar putea bucura foarte mult să-l zărească măcar o dată pe
Regele său, acesta mi-a descris, cu o plăcere vizibilă, entuziasmul cu care a fost
primit de către soldaţii proveniţi din satele din jurul Bucureştiului cu ocazia unei
inspecţii pe care a efectuat-o la o unitate militară din oraş. El le-a vorbit mult
ţăranilor şi aceştia l-au întrebat când li se va da pământ, pentru care, de altfel, se şi
răsculaseră cu 2 luni în urmă [martie 1888]. Ţăranii şi-au expus, în modul cel mai
loial posibil şi cu mult calm problemele şi grijile lor. Totul a decurs foarte bine şi el
ar dori ca, de acum încolo, să-i întâlnească mai des pe ţărani, pentru că a înţeles că
acest lucru s-ar putea dovedi extrem de util” 46 .
Această intenţie nu va fi materializată de către Rege, care, în opinia
diplomaţilor germani, rămâne izolat şi necunoscut în România. În plus, aceştia
sesizau şi un anumit elitism în concepţiile Regelui, ce-i aprecia excesiv pe boierii
români, spre iritarea contelui von Bülow şi a succesorilor acestuia, care nu i-au
simpatizat niciodată pe aşa-zişii aristocraţi ai României. Acest ataşament al lui Carol
faţă de boierii români era atribuit vanităţii Regelui, care voia să adune în jurul
tronului pe reprezentanţii aristocraţiei locale pentru a da Curţii sale un aspect distins
în ochii celorlalţi suverani din Balcani 47 . Tot o mărturie a orgoliului regal pot fi
considerate şi cuvintele adresate legatului Germaniei în 1894, contele von Leyden,
în cadrul unei discuţii reproduse de acesta: „Regele spunea că el nu doreşte absolut
deloc să vadă România băgată în aceeaşi oală cu Serbia, Bulgaria şi alte state din
Balcani, pentru că el, personal, ca un membru al familiei Hohenzollern, are cu totul
alte aşteptări decât un membru al familiei Obrenovici sau Karagheorghevici” 48 . Este
posibil ca, la originea acestei atitudini a Regelui Carol, să se fi aflat şi strânsele
legături pe care le stabilise cu familia imperială germană, asupra cărora voi mai
reveni.
Trecerea anilor l-ar fi marcat şi pe suveranul român, în opinia legatului von
Bülow, care, în 1891 remarca o slăbire a voinţei Regelui, ce începuse să se manifeste
şovăitor şi „cu timiditate”, atât în problemele de politică internă şi externă ale
45
cancelarul Bismarck, 31 mai 1888.
46
Ibidem, trebuie atrasă atenţia asupra faptului că purtau discuţii cu Regele Carol şi făceau observaţii
de natură personală asupra acestuia numai diplomaţii germani de rang înalt, în speţă legaţii, nu şi cei de
grade inferioare, cu foarte rare excepţii (aceştia din urmă nici nu beneficiau, în general, de contacte
personale cu Regele). De altfel, discuţiile personale între legaţii germani şi Rege sunt atestate doar
odată cu venirea contelui von Bülow, care a beneficiat de un tratament special, dată fiind funcţia înaltă
pe care o deţinuse acesta din urmă înainte de venirea sa în România (a fost secretar de Stat în
Ministerul de Externe german), acest tratament extinzându-se ulterior şi asupra succesorilor în post ai
contelui.
47
Ibidem, C. 366.
48
Ibidem, Rola nr. 120, C. 226, – raportul lui von Leyden către cancelarul Hohenlohe, 2 decembrie
1894.
României, cât şi în cele ce priveau familia regală 49 . Însă, totodată, această scurgere a
anilor de domnie nu putea să nu ducă la o consolidare a legăturilor pe care Regele
Carol le stabilise cu România, acum posibilitatea părăsirii tronului de către Rege
părând diplomaţilor germani aproape imposibilă: „Regina mi-a declarat de multe ori,
în ultima vreme, că, dacă românii îi vor mai face mult timp Regelui viaţa amară,
acesta s-ar putea gândi să abdice. Însă, cu toate că influenţa pe care o exercită
Regina asupra Regelui este considerabilă, cred că este mai mult decât improbabil ca
Regele să părăsească de bunăvoie această ţară, de care îl leagă 23 de ani de
obişnuinţă, nevoia de a avea o anumită îndeletnicire, un oarece amor propriu şi
bineînţeles, însemnate interese materiale” 50 .
Dincolo de aceste aprecieri cinice ale diplomatului german, cuvintele pe care
Regele Carol i le adresa legatului von Bülow în 1893 redau o altă imagine a
suveranului român, care părea că se dedicase în mod sincer sarcinii sale de
conducător al României independente: „Mă rog Domnului să mă ţină încă atâţia ani
sănătos şi în putere cât îmi trebuie pentru a-mi îndeplini misiunea căreia m-am dăruit
cu tot sufletul” 51 .
Cât de bine părea să fi reuşit Regele Carol să-şi îndeplinească această
misiune o arată şi admiraţia pe care o exprima, în 1904, Kaiserul Wilhelm al II-lea
pentru succesul înregistrat de Carol de-a lungul domniei sale. Cancelarul german
von Bülow îi declara lui Al. Beldiman că, „în calitatea sa de membru al familiei
Hohenzollern, Kaiserul este foarte mândru de o atât de plină de succes construcţie
statală reuşită de un Hohenzollern în România” 52 .
În ceea ce priveşte relaţiile stabilite între Regele Carol şi ceilalţi membri ai
familiei regale, precum şi cu alţi suverani europeni, informaţiile existente în
documentele germane sunt extrem de numeroase, ele referindu-se, în primul rând, la
raporturile stabilite între Carol şi Regina Elisabeta.
Relaţiile dintre Regele Carol şi soţia sa nu au fost întotdeauna dintre cele
mai armonioase. Regina Elisabeta se descria pe sine ca pe o „victimă a politicii
progermane” a soţului său 53 . Această imagine a Reginei Elisabeta este cea care apare
şi în presa franceză a vremii, în timpul scandalului legat de persoana Elenei
Văcărescu, fosta domnişoară de companie a Reginei, care dorea ca să se
căsătorească cu principele Ferdinand. Urmările acestui scandal au fost destul de
neplăcute pentru membrii familiei regale, mai ales pentru Regina Elisabeta, ţinută
departe de ţară timp de 3 ani. Cert este faptul că tensiunile existente în cadrul familie
regale o determinau pe o ziaristă franceză să scrie, în 1892, în cadrul revistei
Nouvelle Revue: „Dacă i s-ar întâmpla ceva Reginei Elisabeta, aş spune că ea a fost
49
Ibidem. colecţia Microfilme SUA, Rola nr. 26, K. 160782 – raportul lui von Bülow către cancelarul
Caprivi, 2 noiembrie 1891.
50
51
Ibidem, Rola nr. 120, C. 72 – raportul lui von Bülow către cancelarul Caprivi, 17 decembrie 1892.
52
Ibidem, fond Casa Regală, dosar 4/1904, f. 7 – raport al legatului român la Berlin, Al. Beldiman,
către Regele Carol, 4/17 februarie 1904.
53
Ibidem, colecţia Microfilme SUA, Rola nr. 26, K. 160805 – raportul lui von Bülow către cancelarul
Caprivi, 6 mai 1892.
sacrificată pentru câteva cuvinte scrise contra Triplei Alianţe cu ocazia reînnoirii
tratatului” 54 .
Cu toate acestea, potrivit legatului von Bülow, evenimentele legate de
logodna prinţului Ferdinand şi opiniile antigermane exprimate de Regină nu
schimbaseră sentimentele Regelui Carol pentru soţia sa, cele afirmate în presa
franceză fiind, în opinia diplomatului german, neadevărate: „Regele este acum, la fel
ca şi înainte, animat de o puternică dragoste pentru soţia sa; îmi vorbeşte încontinuu
de Maiestatea Sa Regina şi de «soarta grea» a acesteia, folosind cuvinte tandre şi
pline de sensibilitate. Aveam însă impresia că Regele este acum mai puţin influenţat
de ideile şi dorinţele Reginei decât era înainte. Asta se datorează vizitei pe care a
întreprins-o Regele în Germania, ocazie cu care a putut petrece mai mult timp cu
rudele sale şi, pe de altă parte, lipsei de înţelegere a Reginei” 55 .
Influenţa pe care o exercita Regina asupra Regelui Carol era însă foarte
puternică, în opinia diplomaţilor germani, cu toate încercările lui Carol de a dezminţi
aceasta. Astfel, în mod oficial, Reginei i se interzisese să se amestece în problemele
politice 56 , ceea ce ar însemna că aceasta n-ar fi avut nici-o înrâurire asupra deciziilor
politice ale Regelui, care rămânea singurul răspunzător pentru hotărârile sale.
Realitatea era însă puţin diferită, după cum credeau şi reprezentanţii Germaniei şi
oamenii politici din ţară: „Nici un reproş nu este mai dur pentru Rege, decât să i se
spună că s-ar afla sub influenţa soţiei sale. De aceea, el repetă cu orice ocazie că ar fi
o calomnie când se spune că Regina s-ar preocupa de politică. Însă brătieniştii şi
junimiştii mi-au confirmat că această influenţă a Reginei ar fi incontestabilă şi că
aceasta ar fi cea care ar fi dus, mai nou la sprijinirea conservatorilor de către
Rege” 57 .
La deteriorarea relaţiilor din cadrul familiei regale au contribuit şi diplomaţii
germani, care au manifestat încontinuu o mare ostilitate faţă de persoana Reginei.
În privinţa relaţiilor Regelui cu principele moştenitor, Ferdinand, lăsând la o
parte episodul Elena Văcărescu, asupra căruia voi reveni, acestea erau, în general,
destul de bune, dacă nu avem în vedere disconfortul provocat principelui de dorinţa
Regelui de a-l supraveghea permanent şi de a-l pregăti pentru viitoarea domnie.
Acest fapt este remarcat şi de legatul Germaniei, contele von Bülow, în 1889, care
amintea într-un raport al său de permanenta proastă dispoziţie a principelui
Ferdinand, care, la Sinaia aflându-se, nu putea să-l părăsească niciodată pe Regele
Carol: acesta din urmă îi vorbea dimineaţa despre politica românească, la prânz îl
lua la plimbare prin împrejurimile castelului, iar ziua se termina pentru prinţul
moştenitor cu obligatoria partidă de biliard jucată cu unchiul său 58 .
54
Ibidem, K. 160803 – articolul în cauză făcea parte dintr-un ciclu intitulat Lettres sur la politique
extérieure aparţinând doamnei Edmond Adam, care era mai mult decât o ziaristă, fiind amestecată în
scandalul izbucnit în cadrul familiei regale din România – vezi ibidem.
55
Ibidem, K. 160790, raportul lui von Bülow către cancelarul Caprivi, 3 noiembrie 1891.
56
Ibidem, colecţia Microfilme Germania (RFG), Rola nr. 119, C. 322 – raportul lui von Busch către
57
Ibidem, C. 562 – raportul lui von Bülow către cancelarul Bismarck, 1 iunie 1889.
58
Ibidem, C. 582 – raportul lui von Bülow către cancelarul Bismarck, 6 octombrie 1889.
Toate acestea se datorau, desigur, sentimentului răspunderii pe care Regele îl

avea pentru viitorul ţării pe care o conducea şi al dinastiei pe care o întemeiase.
Dorinţa Regelui de a se ocupa cât mai temeinic de pregătirea succesorului său,
pentru ale cărui fapte se simţea răspunzător, este exprimată de el însuşi în faţa
legatului german, von Bülow, în noiembrie 1893, când intenţiona chiar să-i
încredinţeze regenţa principelui Ferdinand, pentru scurt timp, numai pentru a încerca
aptitudinile pe care acesta le avea ca viitor conducător al Statului: „Îi voi încredinţa,
cu titlu de probă, regenţa pentru 6 luni, ca să-şi poată face o idee asupra greutăţilor şi
seriozităţii îndatoririlor pe care le va avea când va fi Rege; dacă va face greşeli
acum, aş putea să le îndrept eu ulterior, ceea ce nu voi putea face după moartea mea.
Dacă atunci când va fi Rege nu va lua deciziile corecte, ar putea să distrugă în 7 luni
ceea ce eu am clădit în 27 de ani” 59 .
Cât despre relaţiile pe care Regele le întreţinea cu alţi suverani europeni,
cele care au fost avute cel mai mult în vedere de diplomaţii germani au fost relaţiile
dintre Carol şi Kaiserul Wilhelm al II-lea. Aceste legături între cei doi suverani, ce
făceau parte din aceeaşi familie conducătoare, par a fi fost foarte strânse, asta şi
datorită iniţiativei Kaiserului, care, după urcarea sa pe tronul Germaniei, în 1888,
caută să dea o mai mare importanţă României şi suveranului său. Strângerea
legăturilor între cei doi monarhi este demonstrată şi de primirea călduroasă ce i s-a
făcut suveranului român cu ocazia vizitei sale în Germania, în toamna anului 1891,
care l-a impresionat profund pe Regele Carol 60 . Bucuria Regelui român pentru
onorurile cu care a fost primit la Potsdam cu această ocazie, descrisă de legatul
german, von Bülow, precum şi efectul avut asupra lui de primirea fastuoasă ne dau o
imagine a afecţiunii care îl mai lega încă pe Rege de ţara sa de origine şi dau o
explicaţie a perseverenţei cu care a urmărit, în politica sa externă, alianţa României
cu Germania, singura care, se pare, putea să împace profundul ataşament ce-l mai
resimţea pentru Germania şi conducătorii săi cu cel care îl lega de ţara ce-i oferise
tronul. Chiar cuvintele Regelui român, pe care acesta le adresează legatului german,
ne dau o imagine a acestui ataşament ce-l lega pe suveranul român de cel german,
Carol încredinţându-l pe diplomatul german că împăratul Wilhelm „poate să conteze
întotdeauna pe mine. Voi sta întotdeauna alături de el, atât în plan personal, cât şi
politic. Şi dumneavoastră ştiţi că un Hohenzollern îşi ţine cuvântul dat, fie el un
Hohenzollern şvab sau prusac” 61 .
Relaţiile Regelui Carol cu ceilalţi suverani europeni nu au fost însă nici pe
departe atât de cordiale precum stabilite cu cel german. Încordării relaţiilor româno-
ruse, după 1878 i-a corespuns o deteriorare semnificativă a celor dintre conducătorii
59
Ibidem, colecţia Microfilme SUA, Rola nr. 26, K. 160843 – raportul lui von Bülow către cancelarul
Caprivi, 24 noiembrie 1893. Cuvintele Regelui arată nu numai seriozitatea cu care privea problemele
guvernării – ceea ce era un fapt foarte lăudabil, de altfel – ci şi concepţiile pe care le avea asupra
poziţiei Regelui în cadrul sistemului politic românesc. Marea responsabilitate pe care o resimţea pentru
conducerea ţării deriva, după cum lesne se poate observa, din faptul că monarhia, în România, era mai
mult un regim personal al Regelui şi mai puţin o monarhie limitată de prevederile constituţionale.
Regele se simţea responsabil pentru tot, pentru că el exercita adevărata conducere în România.
60
Ibidem, K. 160779 – raportul lui von Bülow către cancelarul Caprivi, 2 noiembrie 1891.
61
Ibidem, K. 160796.
celor două state, situaţie ce se va menţine neschimbată până la moartea ţarului

Alexandru al III-lea, în 1894, şi urcarea pe tron a lui Nicolae al II-lea. Atunci, în
1894, principele Ferdinand a efectuat o vizită la St. Petersburg, prilej cu care, dată
fiind primirea foarte bună de care acesta din urmă s-a bucurat, relaţiile dintre cele
două familii regale s-au îmbunătăţit mult 62 . După întoarcerea în ţară a principelui
Ferdinand, Regele Carol, vorbind despre defunctul ţar Alexandru al III-lea declara
legatului german, von Leyden, că acesta „a fost un adevărat urs, care n-a ştiut
niciodată să-şi ascundă sentimentele” 63 . O dovadă în acest sens o constituia şi
declaraţia fostului ţar, făcută de faţă cu ministrul român la St. Petersburg, potrivit
căreia „el, pentru suveranii străini din Peninsula Balcanică, ce nu au cum să
înţeleagă caracterul poporului Lor, nu are nici-un fel de simpatie” 64 . Legăturile
personale dintre ţarul Nicolae şi Regele Carol se vor ameliora semnificativ şi în
urma vizitei oficiale a celui din urmă în Rusia, din 1898, relatată pe larg de
diplomaţii germani, pentru că aceasta anunţa un nou început în relaţiile româno-
ruse 65 .
Cât despre relaţiile personale dintre Regele Carol şi suveranii statelor
vecine, s-a văzut mai sus, care era poziţia de pe care Regele român înţelegea să
trateze cu aceştia. În privinţa principelui Frederic de Saxa-Coburg, căruia i se oferise
tronul Bulgariei în 1887, în urma unor îndelungate tulburări interne, Regele Carol,
ce-l cunoştea bine pe acesta, îşi exprima temerea că nu se va dovedi la înălţimea
sarcinii pe care voia să şi-o asume 66 . Aşadar, raporturile stabilite în plan personal de
Regele Carol cu suveranii statelor vecine nu puteau fi prea cordiale, dacă avem în
vedere prejudecăţile Regelui cu privire la capacităţile şi rangul acestora.
O atenţie specială au acordat diplomaţii germani determinării poziţiei
ocupate de Rege în cadrul societăţii şi vieţii politice româneşti. Pe reprezentanţii
Germaniei în România, dar nu numai pe aceştia, i-a interesat influenţa avută de
mediul românesc asupra personalităţii lui Carol, precum şi modul în care suveranul
român era perceput de societatea şi oamenii politici din România, pentru ca astfel să-
i poată identifica pe susţinătorii şi adversarii Regelui Carol.
Referitor la efectul pe care l-au avut realităţile româneşti asupra
personalităţii Regelui Carol, legatul german von Bülow cita cuvintele legatului rus
în România din 1890, Hitrowo: „Les Roumains avaient tort de ne pas roumaniser le
Roi Charles, au lieu de se laisser hohenzollerniser par lui” 67 .
Opiniile în această privinţă sunt contradictorii, pentru că, aşa cum am văzut,
principesa de Saxa-Coburg credea exact contrariul. Însă, în mod sigur, realităţile
româneşti au avut o influenţă semnificativă cel puţin asupra stilului de guvernare al
Regelui Carol, aducându-şi o contribuţie importantă la apariţia practicilor autoritare
62
cancelarul Hohenlohe, 18 decembrie 1894.
63
Ibidem.
64
Ibidem, C. 233.
65
Vezi Ibidem, C. 411-413 – raportul legatului german la Berna, von Rotenhan, către cancelarul
Hohenlohe, 8 septembrie 1898.
66
Ibidem, Rola nr. 119, C. 278 – raportul lui von Busch către cancelarul Bismarck, 12 august 1887.
67
Ibidem, Rola nr. 120, C. 11 – raportul lui von Bülow către cancelarul Bismarck, 14 februarie 1890.
ale acestuia. Referitor la regimul politic instaurat de Regele Carol şi influenţa

acestuia asupra societăţii româneşti, legatul von Bülow scria, în 1888: „Regele
conduce un regim prea personal. De aceea, ţăranul este înclinat să-l facă răspunzător
pentru toate, chiar şi pentru recoltele proaste şi pentru vremea rea. Ce i-ar trimite
Cerul, supărare sau bucurie, omul obişnuit din România tot la Monarh se întoarce,
şi, deoarece necazurile acum atârnă mai greu în România, Regele va fi învinuit în
acest fel de tot ce merge prost în ţară” 68 .
Însă nu regimul politic patronat de Regele Carol pare a fi marea problemă a
acestuia, ci relaţiile pe care Suveranul român înţelesese să le stabilească cu diferitele
grupuri sociale româneşti. Contele von Bülow era de părere, în 1888, că această
politică a Regelui de a-şi apropia pe reprezentanţii vechii boierimi româneşti nu era
de natură să-i aducă vreun avantaj suveranului român, ba chiar dimpotrivă, iar asta
deoarece toţi aceşti descendenţi ai fostei aristocraţii nu aveau nici un fel de
ataşament faţă de Regele străin 69 . Regele Carol susţinea că toţi aceşti vechi boieri ar
fi credincioşi dinastiei, cu excepţia unor boieri de neam moldoveni, care erau filoruşi
prin tradiţie şi ale căror opinii le respecta, aşa „cum i-a respectat întotdeauna pe cei
care nutresc cu adevărat nişte convingeri”. Legatul german nu împărtăşea nici pe
departe acest respect, comparându-i pe nobilii români cu „iresponsabilii pani
polonezi” de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, adăugând în final: „Vis-à-vis de
această gaşcă suspectă de înaltă trădare, Regele ar trebui să se sprijine tot pe ţărani,
să-i ocrotească pe aceştia împotriva abuzurilor boierilor şi, în suportul pe care
aceştia îl vor oferi să-şi caute mărirea şi puterea. Pe această cale, ca Rege al
soldaţilor şi ţăranilor va putea întări instituţia monarhică, ce ar ajunge astfel «tare ca
stâncă de granit»” 70 .
Pateticul îndemn al diplomatului german va găsi prea puţină înţelegere din
partea Regelui, astfel că, un an mai târziu, contele von Bülow constata: „Ţăranii nu-l
cunosc pe Rege deloc, pentru că ne-a nesocotit avertismentele pe care i le-am dat
neîntrerupt, de a se apropia mai mult de aceştia. Mă tem că, în eventualitatea căderii
dinastiei, ţărănimea ar primi acest fapt cu indiferenţă, ba chiar, pe ici pe colo, mai
ales în Moldova, cu multă mulţumire. Singurul sprijin serios, pe care Regele l-ar
putea primi în eventualitatea unui complot împotriva sa, ar veni din partea armatei.
Fără participarea armatei sau, cel puţin, a unei părţi a acesteia, şansele lui Carol de a
reveni pe tron sunt foarte scăzute […]. Armata, în marea sa majoritate, nu este nici
cu adevărat credincioasă Regelui, dar nici nu ar vrea o răsturnare a acestuia, cu
excepţia câtorva ofiţeri superiori […]. L-am atenţionat pe Rege, cu diferite ocazii, că
ar trebui să caute sursele puterii sale în rândul armatei. Regele mi-a promis, în
repetate rânduri că se va apropia mai mult de corpul de ofiţeri şi de trupe, dar aceste
promisiuni, ca atâtea altele, n-au fost respectate de Rege. Şi pentru armată, Regele a
rămas un străin, deşi el a stat 23 de ani la conducerea ei [în 1889] şi a condus-o la
victorie” 71 .
68
Ibidem, Rola nr. 119, C. 365 – raportul lui von Bülow către cancelarul Bismarck, 31 mai 1888.
69
Ibidem.
70
Ibidem, C. 365-366.
71
Ibidem, C. 517-518 – raportul lui von Bülow către cancelarul Bismarck, 13 aprilie 1889.
Tabloul înfăţişat mai sus de contele von Bülow pare chiar deprimant, însă nu
se poate spune, dacă luăm în considerare imaginea prezentată de diplomaţii germani,
că această situaţie ar fi suferit mari schimbări de-a lungul timpului. Legăturile
Regelui cu restul societăţii româneşti (cu excepţia clasei politice) rămân simbolice,
Carol I fiind, în ochii ţăranilor, în continuare „un străin”, generos câteodată, cum a
fost, de exemplu, cu prilejul nunţii sale de argint, în 1894, când suveranul român a
acordat 200.000 de franci pentru constituirea unei case de ajutorare a ţăranilor – un
alt proiect ce făcea parte din tot mai stăruitoarea, dar şi ineficienta campanie a
conducătorilor români de sprijinire a ţăranilor – îndemnându-i şi pe ceilalţi mari
boieri să facă la fel 72 . Prea puţin se putea, într-adevăr, modifica situaţia ţăranilor prin
darul de nuntă al Regelui, aşa că situaţia a rămas neschimbată. Cât de mare era
înstrăinarea Regelui de problemele societăţii româneşti, se poate deduce şi din
observaţiile legatului german în România, făcute de acesta cu ocazia primei vizite la
Rege după revolta ţăranilor din 1907: „Regele nu a părut atât de afectat de
evenimentele petrecute, aşa cum mă temeam. El se plângea, mai ales de pierderea de
«prestigiu» care s-ar datora, în opinia Maiestăţii Sale, modului exagerat în care au
fost prezentate evenimentele reale de «presa evreiască internaţională».
În privinţa rezolvării problemelor ţăranilor, Maiestatea Sa a părut mulţumită
de micile paliative cuprinse în ultimul manifest liberal, la elaborarea căruia îşi
adusese şi el o contribuţie importantă.
Apoi Maiestatea Sa mi-a spus: «Nepotul meu nu poate să domnească pe mai
departe în acest mod. Trebuie să se revizuiască Constituţia şi, mai ales, trebuie
limitată neapărat libertatea presei»” 73 .
Relaţiile dintre Regele Carol I şi forţele politice care acţionau pe scena
politică românească au constituit mereu un motiv serios de îngrijorare pentru
diplomaţii germani, mai ales în primii ani de după Războiul de Independenţă, pentru
că aceştia au nutrit mereu temerea că apariţia unui conflict deschis între cele două
părţi ar fi putut avea drept consecinţă izgonirea Regelui de pe tronul României. Din
acest motiv, reprezentanţii Germaniei la Bucureşti au fost mereu preocupaţi de
numărul mare de adversari ai dinastiei din ţară, care doreau alungarea suveranului
român, considerat a fi „un instrument al intereselor germane şi austriece” care ar
urmări să trădeze ţara 74 . În aceste condiţii, diplomaţii germani îl sfătuiau pe Rege –
este cazul contelui von Bülow, singurul ce şi-a permis să ofere în mod direct sfaturi
Regelui – să sprijine mai ales partidele clar promonarhiste, cum era cazul liberalilor
şi junimiştilor în 1889, dar au fost şocaţi de atitudinea Regelui Carol , care, potrivit
legatului german, ar fi răspuns: „«Este necesar să sari din trăsură, înainte ca aceasta
să se prăbuşească în prăpastie», uitând – comenta contele von Bülow – însă că, într-
72
Ibidem, Rola nr. 120, C. 218 – raportul însărcinatului cu afaceri german von Schlözer către
cancelarul Hohenlohe, 21 noiembrie 1894.
73
Ibidem, colecţia Microfilme SUA, Rola nr. 30, K. 195295 – raportul legatului Kiderlen Wächter către
cancelarul von Bülow, 6 aprilie 1907.
74
Ibidem, colecţia Microfilme Germania (RFG), Rola nr. 119, C. 258 – raportul lui von Busch către
cancelarul Bismarck, 16 aprilie 1887 – expresiile de mai sus reprezintă citate din celebrul articol Omul
periculos al lui George Panu, pe larg comentat de diplomatul german în raportul mai sus amintit.
o ţară unde susţinători ai monarhiei întâlneşti doar în mod excepţional, poate fi

periculos să te joci cu şefii de partide până în ultima clipă” 75 .
Momentul în care a fost numit Guvernul Catargiu – martie 1889 – a fost
chiar unul de panică pentru diplomaţii germani, care vedeau deja partidul
„panslaviştilor” triumfând pe toată linia în România. Referitor la situaţia Regelui de
atunci, contele von Bülow, scria în aprilie 1889: „După ce Regele Carol a părăsit la
ananghie toate partidele – mai întâi pe Albi, în 1876, apoi pe Roşii, anul trecut, acum
şi pe junimişti, a trebuit să accepte la guvernare o serie de politicieni între care abia
dacă găseşti vreunul, care să fie susţinător al Regelui. Cu toate acestea, nu mă
îndoiesc că junimiştii şi brătieniştii, în eventualitatea unei lovituri de stat contra
Monarhului, se vor ridica, în interesul apărării independenţei ţării, pentru a sprijini
Dinastia […] Este însă de gândit, dacă panslaviştii din Bucureşti […] nu-i vor aresta
o dată cu Regele şi pe conducătorii principalelor partide zise «naţionale» şi pe
conducătorii lor şi vor înăbuşi astfel în faşă orice opoziţie” 76 .
Legatul german începe chiar să ia în serios posibilitatea ca Regele „să
capituleze în faţa panslaviştilor”, von Bülow considerând însă că „în interesul
demnităţii sale şi al apărării principiilor monarhice, ar fi mai bine pentru Regele
Carol să cadă, dar onorabil, decât să sfârşească ajungând un vasal al ruşilor «à la
Stanislaus Poniatocki»” 77 . Este invocată, astfel, din nou, soarta Poloniei, care plana
„ca o umbră deasupra României”, după cum se exprima pe atunci un cunoscut ziar
român de limbă franceză. Eventualitatea prăbuşirii Regelui Carol, în opinia
diplomatului german, „ar provoca aici o asemenea dezordine, încât această ţară ar
trebui scoasă din vedere în ce priveşte rolul ei la asigurarea echilibrului în zonă” 78 .
Ostilitatea pe care o trezea în anumite cercuri din cadrul societăţii româneşti
persoana Regelui Carol reiese şi din articolul lui George Panu, apărut în ziarul Lupta
după vizita în Germania a Regelui, din 1891, când, referindu-se la această vizită şi la
politica externă promovată de suveranul român, cunoscutul om politic român scria:
„Nu există nici-o speranţă ca Regele Carol să se decidă să abandoneze politica sa
progermană. Carol urmează această politică nu în calitatea sa de Rege al României,
ci ca ofiţer prusac, ca german de sânge, ca o rudă a împăratului […] Regele Carol n-
are nimic dintr-un Rege al României; el este, din cap până în picioare, un colonizator
prusac, refractar la orice încercare de românizare. Acest om urmează politica sa
progermană nu numai când este compatibilă, până la un punct, cu situaţia din
Europa, ci este în stare să o susţină chiar văzând cum ţara, pe care o conduce de 25
de ani, se afundă în cele mai mari nenorociri […] Vizita Regelui la Berlin constituie
un act de înaltă trădare faţă de naţiune şi, dacă ar fi existat o opinie publică în ţară, ar
fi trebuit să-l primim pe suveran, la întoarcere, cu huiduieli şi proteste” 79 .
75
Ibidem, C. 436 – raportul lui von Bülow către cancelarul Bismarck, 6 noiembrie 1888.
76
77
78
Ibidem, C. 522.
79
Ibidem, colecţia Microfilme SUA, Rola nr. 26, K. 160798-160799 – raportul lui von Bülow către
cancelarul Caprivi, 2 noiembrie 1891. Am citat acest articol al lui George Panu pentru a reda imaginea
pe care şi-o făceau germanii cu privire la tonul presei româneşti faţă de Rege, deşi articolul lui Panu şi
Îngrijorările germanilor erau însă nefondate. Regele Carol îi cunoştea pe

politicienii români mai bine decât diplomaţii străini, aşa că schimbările sale bruşte
de atitudine faţă de aceştia n-au dus decât la o sporire a autorităţii Regelui faţă de
oamenii politici din România, care simţeau că succesul acţiunilor lor depindea doar
de voinţa Regelui – aşa cum avea să constate şi contele von Leyden în 1895. În
consecinţă, încă din toamna anului 1889, în urma unei călătorii prin ţară, Regele
remarca, faţă de contele von Bülow, faptul că nesiguranţa privind viitorul monarhiei
luase sfârşit: „Entuziasmul a fost grandios, şi asta este cu atât mai remarcabil, cu cât,
în oraşele de pe Dunăre, domneşte, totuşi, o stare de nemulţumire generală.
Problema dinastică a fost, în fine, rezolvată, toată ţara şi toate partidele au acceptat
Dinastia, lucru dovedit chiar de către această primire pe mi-au făcut-o” 80 .
Spre surprinderea diplomaţilor germani, dramele prezise vor ocoli România,
iar Regele va rămâne pe tron, având o poziţie mai sigură decât oricând înainte, după
ce invitase la guvernare un partid care cuprinsese atâtea elemente strident
antidinastice, cât timp a fost în Opoziţie. Poziţia Regelui Carol în viaţa politică
românească rămâne necontestată până în jurul anului 1907, când legatul german
Kiderlen Wächter constata: „În Partidul Liberal, odată cu Oculta, a apărut un curent
– care nu este reprezentat de dl. Sturdza, al cărui ataşament faţă de Coroană a fost de
multe ori încercat – ce vede menţinerea Regalităţii ca pe un rău necesar, care ar fi
mai uşor de suportat, dacă măcar le-ar încredinţa lor sarcina de a conduce ţara,
potrivit propriilor concepţii” 81 .
Aici era vorba însă de concepţiile unei noi generaţii de politicieni, care vor
conduce România în perioada următoare şi care doreau, pentru început, să reia
vechile discuţii cu privire la utilitatea monarhiei. Totul dura până când obţineau şi
aceştia accesul la puterea pe care o doreau atât de mult.
Regina Elisabeta a României

După cum aminteam mai sus, nu toţi membrii familiei regale se bucurau de
aprecierea diplomaţilor germani, ba chiar nici de respectul lor. Acesta este cazul
Reginei Elisabeta, a cărei comportare a stârnit nemulţumirea reprezentanţilor
Germaniei, care au văzut-o ca pe o adevărată ameninţare pentru poziţia Casei Regale
în societatea românească.
Regina Elisabeta a intrat în atenţia diplomaţilor germani mai întâi prin
excentricităţile din viaţa sa privată. În această privinţă, problemele au apărut încă din
1891, fiind legate de urmările idilei dintre Ferdinand, principele moştenitor al
României şi Elena Văcărescu, domnişoară de companie a Reginei, idilă care fusese
încurajată de Regină, ce spera că o căsătorie între cei doi ar putea fi posibilă. La
reacţia negativă a politicienilor români şi apoi şi a Regelui, Regina cade pradă unor
opiniile sale cu privire la vizita Regelui în Germania erau în contradicţie cu opinia aproape unanimă a
politicienilor români de atunci.
80
cancelarul Bismarck , 6 octombrie 1889.
81
Ibidem, colecţia Microfilme SUA, Rola nr. 30, K. 195298 – raportul lui Kiderlen către von Bülow, 6
aprilie 1907. Trebuie reamintit aici că, din gruparea „Oculta”, făcea parte şi Eugen Carada, celebru în
epocă pentru antimonarhismul său.
crize de isterie, în urma cărora va fi trimisă la tratament mai întâi la Pallanza,

Italia 82 , trecând ulterior şi prin Zürich, Veneţia etc. Trimiterea Reginei în străinătate
a însemnat, însă, o ocazie dată acesteia de a se face remarcată şi în afara graniţelor,
fapt deplâns de diplomaţii germani: „Excentricităţile Reginei au produs o asemenea
vâlvă la Veneţia, încât Regele nu a putut să-şi găsească o consolare, pentru a scuza
purtarea Reginei, decât gândindu-se că ea ar putea fi atinsă de o nebunie
temporară” 83 .
Desigur, în jurul Regelui, s-au găsit, după cum o atestă şi sursele germane,
mulţi „binevoitori” care au întărit această opinie a Suveranului român, între aceştia
fiind şi administratorul Domeniilor Regale de atunci, Ioan Kalinderu: „Herr
Kalindero i-a întărit Regelui această impresie, spunându-i între patru ochi: «Sa
Majeste, la Reine, est ou une criminelle, ou une folle; il est préférable, dans l’intérêts
de la Dynastie, que la seconde la version s’accrédite»” 84 . De altfel, Kalinderu va
deveni recunoscut prin grosolănia aprecierilor sale la adresa Reginei. Acest personaj
a descoperit foarte repede faptul că, printre strămoşii Elisabetei de Wied existaseră
multe cazuri de „comportament anormal” 85 , ceea ce întărea supoziţia sa.
Regina Elisabeta, conform celor prezentate de legatul Germaniei, von
Bülow, a rupt orice legături cu familia sa de-a lungul acestei perioade. Astfel, era
extrem de iritată din cauza mamei sale, pe care o învinuia de spionaj şi coresponda
cu aceasta doar prin intermediul telegramelor, iar despre fratele său „nu are nimic
bun de spus”. Potrivit legatului german, Regina l-ar fi antipatizat şi pe principele
Ferdinand, dorind „să împiedice cu orice preţ o căsătorie a acestuia pe măsura
rangului său” 86 . Mai grav decât această pretinsă antipatie a fost însă scandalul pe
care ea l-a creat, şi a ştiut să-l amplifice, în legătură cu căsătoria principelui
moştenitor. Astfel, o dată cu plecarea din ţară a Reginei, secretarul personal al
acesteia, Schaeffer, care, contrar numelui său, nu avea nici-o simpatie pentru
germani, primind, în schimb, importante sume de bani de la ruşi şi de la francezi 87 ,
fugise şi el la Paris, având asupra sa jurnalul intim al Reginei Elisabeta şi scrisorile
lui Ferdinand către Elena Văcărescu, pe care le-a oferit apoi Regelui Carol contra
unei sume considerabile de bani 88 . Toate acestea vor duce la încordarea relaţiilor în
cadrul familiei regale, Regina considerându-se o victimă a „politicii progermane” a
82
Ibidem, Rola nr. 26, K. 160813 – raportul lui von Bülow către cancelarul Caprivi, 3 noiembrie 1891.
83
Ibidem, K. 160814.
84
Ibidem.
85
Ibidem, K. 160815.
86
Ibidem, K. 160815-160816.
87
Bismarck, 1 iunie 1889.
88
Ibidem, colecţia Microfilme SUA, Rola nr. 26, K. 160817 – raportul lui von Bülow către Caprivi, 3
noiembrie 1891. Potrivit unei versiuni ulterioare acreditate de legatul german, Regina însăşi, în timpul
şederii sale la Veneţia, îi trimisese jurnalul secretarului său la Paris. Conform datelor deţinute de von
Bülow, acest jurnal intim cuprindea amănunte foarte jenante privind viaţa intimă a cuplului regal
(inclusiv cea sexuală), el fiind cumpărat ulterior de Rege de la Schaeffer, dar după ce acesta apucase să-
l fotografieze „filă cu filă”, la Budapesta – vezi Ibidem, raport al lui von Bülow către Caprivi, 6 mai
1892, K.161021-161023.
soţului său, faţă de care declara că nu mai simte decât „o puternică ură şi dorinţa de
a se răzbuna” 89 .
Interesantă este însă atitudinea diplomaţilor germani faţă de Regină în
decursul acestei perioade. Aceştia – în special von Bülow – îşi exprimă de
nenumărate ori speranţa că Regina nu va reveni în ţară decât după o îndelungată
perioadă de timp 90 . Este posibil ca şi presiunile exercitate de aceştia să fi jucat un rol
important în menţinerea Reginei departe de România timp de 3 ani – nu se va
întoarce decât la 23 septembrie 1894 91 . Contele von Bülow va merge până într-acolo
încât, atunci când Regele îl va anunţa că între viitoarea soţie a principelui Ferdinand,
Maria de Edinburgh, şi Regina Elisabeta s-au stabilit relaţii cordiale, el va replica
Regelui că totul nu era decât o manevră a soţiei sale de a-i recâştiga încrederea,
pentru a-şi putea redobândi influenţa asupra politicii româneşti 92 . Ba, mai mult decât
atât, în septembrie 1893, autorităţile germane vor interveni la Londra, pe lângă
lordul Rosebery, pentru ca acesta să o roage pe Regina Victoria s-o convingă pe soţia
Regelui Carol să nu se întoarcă în ţară 93 !
O bună parte din această ostilitate a germanilor pentru Regina Elisabeta –
supranumită, de ziarele liberale „Geniul Rău al României” 94 – se datora gafelor pe
care aceasta le comitea atunci când se amesteca în viaţa politică. Cel mai probabil,
diplomaţilor germani li s-a părut ciudat ca o regină să se declare republicană
convinsă, aşa cum ar fi făcut-o Regina Elisabeta în repetate rânduri: „Regina
Elisabeta, în schimb, nu se simte aşa de îngrijorată pentru viitorul Dinastiei. Ea
declarase că, dacă Regele ar muri, Republica s-ar putea să fie cea mai potrivită
formă de guvernământ pentru România. În rarele ocazii în care se amestecă în
politică, Maiestatea Sa Regina sprijină, cu sau fără ştiinţă, interesele castei boiereşti
şi ale panslavismului în România” 95 .
Asemenea opţiuni politice ale Reginei României au condus la apariţia unor
situaţii jenante pentru Casa Regală, una din acestea fiind prilejuită de o scrisoare
adresată de Regina Elisabeta unei reviste franceze, Revue felibrèenne, în care, între
altele, aceasta afirma: „Je ne voudrais être Reine que d’une République ” 96 !
Regina nu s-a mulţumit însă cu atât şi a semnat apoi scrisoarea cu numele
său real, nu cu pseudonimul Carmen Sylva, trimiţându-şi opera tuturor ziarelor
89
Ibidem, K. 161025.
90
Vezi, de exemplu, Ibidem, K. 161032 – raportul lui von Bülow către Caprivi, 24 aprilie 1892, dar
exemplele sunt foarte numeroase.
91
Caprivi, 10/22 septembrie 1894 – şi nici atunci acelaşi Kalinderu nu credea că ar fi fost cazul să revină.
Vezi ibidem, C. 193.
92
Ibidem, colecţia Microfilme SUA, Rola nr. 26, K. 161056 – raportul lui von Bülow către Caprivi, 14
septembrie 1892.
93
Ibidem, K.161086-161089 – raportul ambasadorului german la Londra, von Hatzfeld către Caprivi, 9
septembrie 1893.
94
Ibidem, K. 161039 – raportul lui von Bülow către Caprivi, 6 iunie 1892.
95
Bismarck, 25 aprilie 1889.
96
Ibidem, C. 559 – raportul lui von Bülow către Bismarck, 1 iunie 1889; Revue felibrèenne era o
revistă literară, care se ocupa de studierea poeziilor provensale.
române şi franceze 97 . Reacţia stârnită în ţară de gafa Reginei este descrisă de contele
von Bülow în raportul său din 1 iunie 1889: „În rândul celor apropiaţi de familia
regală, scrisoarea Reginei a lăsat o impresie deprimantă. Este, într-adevăr,
descurajant pentru cei care se străduiesc să consolideze instituţia monarhică din
România şi s-o apere de atacurile ce porneau asupra ei, ca Regina să proclame
Republica drept idealul său, într-o declaraţie publică. Comentariile ziarelor franceze
n-au făcut decât să sporească sentimentul de jenă încercat de aceştia” 98 .
Dat fiind faptul că politica internă a României, o ţară mică, ca şi problemele
sale, puteau părea neinteresante Reginei, aceasta se reorientează spre politica
externă, unde gafele sale reuşesc să fie chiar şi mai jenante decât cele de mai sus.
Astfel, referindu-se la posibilele complicaţii ce ar putea apărea în relaţiile româno-
ruse, Regina Elisabeta spunea unei domne de companie foarte apropiate ei: „Dacă
Regele [sic!] Rusiei nu ne face concesii vom aranja prin intermediul lui Hitrowo
asasinarea lui; trebuie să facem mici sacrificii, ca să ne asigurăm liniştea” 99 . Dacă
mai precizăm că Hitrowo era, pe atunci, legatul Rusiei în România, fiind, în opinia
diplomaţilor germani, „de un patriotism fanatic”, a cărui loialitate faţă de Ţar nu
putea fi pusă în discuţie, lucru cunoscut de toată lumea, cu excepţia notabilă a
Reginei, ne putem da seama care erau cunoştinţele acesteia în domeniu. Herr
Hitrowo era, în schimb, o prezenţă cuceritoare la toate petrecerile din Bucureşti,
unde, probabil, Regina Elisabeta îl întâlnise, considerându-l apoi capabil de o astfel
de acţiune.
Toate aceste excentricităţi au fost, probabil, cele care au determinat apariţia
unei adevărate aversiuni în rândul diplomaţilor germani, dar şi în cel al unor
politicieni români, faţă de cea care se considera, pe atunci, „Maria Stuart a
României” 100 . Această ostilitate faţă de persoana Reginei Elisabeta a fost desigur,
cea care a determinat modul în care este prezentată imaginea acesteia în
documentele germane, imagine care, aşa cum s-a văzut, nu-i este deloc favorabilă
fostei poete Carmen Sylva.
Principele Ferdinand
În pofida importanţei pe care acesta o avea pentru viitorul României, fiind
principele moştenitor al tronului, referirile la personalitatea prinţului sunt extrem de
puţine în documentele germane, iar acestea reiau, în general, aprecieri ale Regelui
Carol referitoare la acesta.
Iar aceste aprecieri nu sunt deloc măgulitoare pentru principele Ferdinand,
Regele părând serios îngrijorat cu privire la viitorul tronului. Astfel, după căsătoria
97
Ibidem. Cât despre reacţia ziariştilor francezi, este semnificativ articolul ziaristului Clovis Hugues,
un cunoscut militant socialist francez, care publica la un ziar din Marsilia articolul intitulat Reine des
Felibres, care începea prin cuvintele „Bonne petite Reine, va!” şi se termina prin „Ah!, Majesté,
Majesté! si vous le vouliez, quelle Republique nous ferions ensemble!” Acest articol se voia un fel de
răspuns la scrisoarea Reginei, vezi Ibidem, C. 561.
98
Ibidem, C. 560.
99
Ibidem, C. 521 – raportul lui von Bülow către Bismarck, 14 aprilie 1889.
100
Ibidem, colecţia Microfilme SUA, Rola nr. 26, K. 161032 – raport al lui von Bülow către Caprivi,
24 aprilie 1892.
acestuia cu Maria de Edinburgh, în ianuarie 1893 şi naşterea prinţului Carol, Carol I

îi mărturisea contelui von Bülow că îl considera pe Ferdinand „prea moale şi prea
uşor influenţabil de soţie” învinuindu-l pe acesta că „îşi ia prea în serios atribuţiile
de soţ şi de ginere” 101 . Tocmai acestei nemulţumiri a Regelui i se datora şi hotărârea
sa de a încredinţa Regenţa, de probă, moştenitorului său la tron, pentru a-i testa
capacitatea.
Aceste opinii ale Regelui asupra caracterului principelui Ferdinand tind
treptat să devină convingeri, el repetând adesea, ulterior, că îl considera pe
moştenitorul său „caracter slab şi uşor influenţabil de femei 102 ”. Carol I ajunge chiar
să-i atragă atenţia şi principelui, în mod direct, „că îi va retrage atenţia pe care i-o
acordase până atunci, dacă el înţelege să stea sub papucul nevestei şi al soacrei 103 .
Însă, nu existau motive serioase de îngrijorare, în acel moment, pentru
viitorul Coroanei, aşa cum arăta acelaşi Ioan Kalinderu, care, cu francheţea brutală
ce părea să-l caracterizeze, îi mărturisea contelui von Bülow că prinţul Ferdinand
„est un bon coq!” şi, pentru moment, „asta este tot ce contează 104 ”. Viitorul urma să
arate dacă această calitate a principelui, din punctul de vedere al intereselor
germane, cel puţin, merita importanţa care i se acorda pe atunci.
Bucureşti
101
Ibidem, K. 161108 – raportul lui von Bülow către Caprivi, 24 noiembrie 1893.
102
Ibidem, K. 161109 – raport nesemnat, din Dresda, către Caprivi, 8 decembrie 1894.
103
Ibidem, K. 161112 – raportul lui von Bülow către Caprivi, 10 ianuarie 1894 – aceasta este chiar
exprimarea folosită în text de diplomatul german, care reproducea cuvintele Regelui Carol.
104
Ibidem, K. 161113.
Arthur TULUŞ
PROBLEMA DUNĂRII LA CONFERINŢA DE PACE DE LA PARIS ŞI

ÎN PERIOADA IMEDIAT URMĂTOARE
The Danube Question during the Paris Peace Conference and the immediately
subsequent period
Abstract: At the establishment of the Versailles system, Romania found

herself in a double hypostasis. In the first place, the Romanian authorities
defended the rights of the riparian states against the intention of the victorious
Great Powers to increase their political, economic and commercial influence at
the expense of their enemies. As the defeated countries were, except for Turkey,
Danubian states, it is obvious that France, Great Britain and Italy wanted to
secure themselves even more advantageous positions on the Danube at the
expense of the territorial sovereign authorities. The disputes were related to the
fluvial sector of the Danube and reached the climax during the conference for
the completion of the River statute, held at Paris in the periods August 2 –
November 16, 1920 and April 5 – July 21, 1921. In the second place, Romania
firmly supported the internationalisation of the waterways and the preservation
of the forms of international control, as the revisionist potential of the fluvial
basin was not negligible; another factor of risk was the Soviet Union, the
totalitarian communist state which was removed on the Dniester River.
Unfortunately, Romania’s struggle for the international recognition of the Great
Union determined a decrease in the intensity with which she supported her
requests regarding the Danube. Romania’s pre-war problems related to the
Maritime Danube were not solved by the Versailles system, the justice being on
Romania’s side, as it “came, according to the Romanian jurist George Sofronie,
from the hurt sovereignty of a territorial state, within which there was now a
virtual fluvial state”.
Keywords: Danube, European Commission of the Danube, Danube

Conference, Versailles system.
*
La finele primei conflagraţii mondiale, contextul teritorial, politic şi
diplomatic european era complet schimbat, iar momentul părea a fi extrem de
favorabil rezolvării unui ultim deziderat legat de chestiunea Dunării, anume
restabilirea suveranităţii riveranilor asupra propriilor sectoare navigabile. Pericolul
176 Arthur TULUŞ
dominaţiei unor Mari Puteri riverane părea a fi depăşit. Sub aspect teritorial, prin
unirea Basarabiei cu România, Rusia fusese îndepărtată de la gurile Dunării şi, mai
mult decât atât, izolată diplomatic şi politic în urma revoluţiei bolşevice. Totodată,
Austro-Ungaria se destrămase în mai multe state naţionale, iar Germaniei, ca
principală Putere învinsă, i se impusese condiţii extrem de dure la Versailles, fapt ce
o îndepărta momentan din postura de a-şi exercita influenţa politică şi economică în
bazinul fluviului. Cu toate acestea, obiectivele prioritare ale politicii externe
româneşti la Conferinţa de pace de la Paris s-au axat în jurul obţinerii recunoaşterii
internaţionale a Marii Uniri şi doar în subsidiar statul român a urmărit modificarea
regimului Dunării, în sensul instalării suveranităţii sale teritoriale pe tronsonul
românesc al fluviului.
Anterior primei conflagraţii mondiale fluviul fusese împărţit în doua
sectoare – fluvial şi maritim, delimitare ce avusese şi rolul de a bloca pretenţiile de
hegemonie ruseşti din zona Dunării şi a Mării Negre. Organizarea fusese impusă
prin Tratatul de pace de la sfârşitul Războiului Crimeii, semnat la Paris de către
Marile Puteri europene (30 martie 1856). Acesta, în cuprinsul articolelor 15 – 21 1 ,
consemna că pe sectorul fluvial al Dunării urma a se constitui o Comisie Permanentă
a Riveranilor 2 şi pe cel maritim, doar pentru un mandat de doi ani, o Comisie
Europeană a Dunării 3 . În realitate, Comisia Riveranilor nu s-a constituit şi nu a
funcţionat niciodată până la încheierea Primului Război Mondial, în chestiunea
Dunării adevărata luptă diplomatică concentrându-se în jurul duratei şi a atribuţiilor
Comisiei Europene a Dunării. În cele din urmă, Comisia Europeană a funcţionat ca
un organism internaţional administrativ, de tip colegial, un organ compozit, care a
avut largi competenţe, depăşind cu mult atribuţiile unor instituţii asemănătoare 4 .
Mărul discordiei în relaţiile dintre România şi Comisia Europeană a Dunării
l-a constituit Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878), cel care reda României
Dobrogea, Delta Dunării şi insula Şerpilor, dar, în acelaşi timp, prin articolul 53
asigura Comisia Europeană a Dunării că beneficia de completă independenţă faţă
1
Trajan Coltzesco, L’importance économique du Danube. Caractéristiques du Fleuve dans le Secteur
Roumain, Paris, 1942, pp. 23-24.
2
Ştefan Stanciu, România şi Comisia Europeană a Dunării. Diplomaţie. Suveranitate. Cooperare
internaţională, Galaţi, 2002, pp. 45-46. Comisia Riveranilor urma a se constitui din delegaţii
Würtembergului, Bavariei, Austriei şi Turciei, precum şi ai Serbiei, Ţării Româneşti şi Moldovei, doar
dacă ultimele trei ţări obţineau acordul Porţii, în calitate de putere suzerană.
3
Trajan Coltzesco, op. cit., pp. 26-28. Comisia Europeană a Dunării a fost creată pentru doi ani, cu
scopul clar de a stabili şi a executa lucrările necesare, în aval de Isaccea, pentru a degaja gurile Dunării,
precum şi părţile maritime învecinate de nisipuri şi alte obstacole, în scopul de a asigura cele mai bune
condiţii de navigabilitate. Printr-o suită de tratate şi acorduri, Comisiei Europene a Dunării i s-a
prelungit existenţa.
4
Vezi Joseph L. Kunz, Experience and Technique in International Administration, în „Iowa Law
Review”, vol. 31, nr. 18, 1945, pp. 40-57. Comisia Europeană a Dunării a avut competenţe de ordin
legislativ, funcţii juridice în cazuri civile sau penale, avea puterea de a percepe şi încasa taxe, avea
propriul steag, nu era restricţionată de anumite organisme naţionale, spre deosebire de comisiile de pe
alte fluvii care aveau doar un rol pregătitor şi erau supervizate de autorităţile naţionale. Comisia
Europeană a Dunării a avut, până la 1938, independenţă totală faţă de autoritatea teritorială. Concluzia
lui Joseph l. Kunz a fost că, datorită acestor caracteristici, Comisia Europeană a Dunării a desfăşurat o
activitate excelentă.
Problema Dunării la conferinţa de pace de la Paris 177
de autoritatea teritorială (subl. ns. – A.V.T.) în exercitarea atribuţiilor, drepturilor şi

privilegiilor care îi fuseseră conferite prin tratate, aranjamente, acte şi decizii.
Interpretarea acestui articol va provoca un dialog diplomatic permanent între
România şi ceilalţi membri ai Comisiei Europene – până la declanşarea Primului
Război Mondial: Franţa, Mare Britanie, Rusia, Austria, Imperiul Otoman, Italia şi
Germania; după 1918: Franţa, Marea Britanie şi Italia. Pentru a se evita escaladarea
divergenţelor, prin Regulamentul de ordine interioară a Comisiei s-a decis adoptarea
principiului unanimităţii de voturi în orice decizie, acest principiu regăsindu-se
ulterior înscris în Statutul Definitiv al Dunării din 1921 5 .
Totuşi, cea mai mare umilinţă antebelică a României în chestiunea Dunării a
fost cauzată de Tratatul de la Londra, semnat la 10 martie 1883. Deşi scopul
conferinţei din capitala Angliei a fost legat de stabilirea unui statut juridic al Dunării
de la Sulina la Porţile de Fier, statele riverane Dunării, cu excepţia Rusiei, nu au fost
invitate să participe la negocieri. România, având în plus şi calitatea de membru al
Comisiei Europene, a fost tratată în acelaşi mod ca şi celelalte mici state dunărene.
Prin urmare, guvernul de la Bucureşti a refuzat să semneze şi să recunoască ceea ce
„la Londra, fără noi, se hotărî despre apele noastre” 6 . Tratatul de la Londra a încălcat
flagrant independenţa României, în primul rând prin decizia extinderii autorităţii
Comisiei Europene a Dunării până la Brăila fără a cere acordul guvernului român în
calitatea sa de putere suverană. De asemenea, o altă sfidare a drepturilor micilor
state riverane a constat în adoptarea regulamentului de navigaţie pentru segmentul
Dunării cuprins între Brăila şi Porţile de Fier, fără asentimentul României şi
Bulgariei, două din cele trei ţări riverane pe acest tronson 7 .
Aşadar, în prejma Conferinţei de pace de la Paris de la sfârşitul primei
conflagraţii mondiale, diplomaţia românească şi-a propus ca obiectiv o reevaluare a
raportului de competenţe pe sectorul maritim între Comisia Europeană a Dunării şi
autoritatea teritorială română în favoarea ultimei părţi, raport ce trebuia a fi adoptat
şi pe sectorul fluvial românesc. În legătură cu acest aspect, diplomatul român
Nicolae Titulescu preciza „[…] mi se pare că a reda României atribuţiile teritoriale
inerente oricărui stat suveran, este un act care serveşte pacea. Să acceptăm ca
români, în ceea ce priveşte Dunărea, restricţii la suveranitatea noastră […] este un
act atât de contrar demnităţii româneşti, încât nimeni, dar absolut nimeni din ţara
mea nu l-ar accepta” 8 .
Printre comisiile de lucru constituite în cadrul Conferinţei de pace s-a regăsit
şi Comisia regimului internaţional al porturilor, căilor de comunicaţie pe apă şi a
5
Avem în vedere prevederile cuprinse în cadrul articolul 4 şi 7 din Statutul Definitiv al Dunării (23
iulie 1921).
6
Nicolae Iorga, A cui e Dunărea? (Conferinţă ţinută la Giurgiu în ziua de 9 noiembrie 1908), Vălenii
de Munte, 1908, p. 12.
7
Ş. Stanciu, op. cit., pp. 143-144.
8
Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Bucureşti, 1967, p. 808. Nicolae Titulescu a fost cel mai
aprig contestatar al competenţelor interbelice ale Comisiei Europene a Dunării, însă clasa politică
românească nu a fost unanimă în a susţine punctul său de vedere.
178 Arthur TULUŞ
căilor ferate, cu misiunea de a elabora o serie de prevederi ce urmau a fi inserate în

textul tratatelor de pace 9 .
În general, în acest cadru au fost propuse spre dezbatere două proiecte
privind regimul fluviilor internaţionale: 1. britanic – propunea constituirea pe
fluviile care traversează sau separă două sau mai multe state a unor organisme
internaţionale de control, cu prerogative largi, formate din riverani şi Marile Puteri
neriverane (de tipul Comisiei Europene a Dunării); 2. francez – era similar cu
primul, însă limita competenţele acestor Comisii internaţionale în favoarea
autorităţii teritoriale 10 . După cum era de aşteptat, România s-a pronunţat în favoarea
variantei franceze, iar în chestiunea Dunării a vizat desfiinţarea Comisiei Europene a
Dunării şi unificarea cursului fluviului prin controlul unui singur organism
internaţional 11 .
La 6 aprilie 1919 12 , Comisia respectivă a aprobat textul clauzelor privind
tranzitul, porturile, fluviile şi căile ferate, ce urmau a fi incluse în Tratatul de pace cu
Germania, şi, ulterior, reluate, în cea mai mare parte, în tratatele similare cu Austria,
Bulgaria şi Ungaria.
În legătură cu regimul navigaţiei pe Dunăre, tratatele semnate cu statele
învinse cuprindeau următoarele: fluviul era declarat internaţional de la Ulm şi până
la vărsarea lui în Marea Neagră; libertatea de navigaţie se extindea şi pe întreaga
reţea fluvială navigabilă, adică includea şi principalii afluenţi ai Dunării; Comisia
Europeană rămânea compusă, până la fixarea unui statut definitiv, numai din
România, Marea Britanie, Franţa şi Italia; se constituia o nouă Comisie
Internaţională a Dunării ce urma să aibă în jurisdicţiune segmentul cuprins între Ulm
şi punctul unde înceta competenţa Comisiei Europene a Dunării; în Comisia
Internaţională intrau doi reprezentanţi ai statelor germane riverane (Bavaria şi
Würtenburg), câte unul din partea celorlalte state dunărene (Austria, Cehoslovacia,
Ungaria, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Bulgaria, România) şi tot câte unul din
partea Marilor Puteri neriverane, prezente şi în Comisia Europeană (Franţa, Marea
Britanie şi Italia); se prevedea organizarea, în viitorul apropiat, a unei Conferinţe
special consacrată definitivării regimului Dunării, în care urmau să participe delegaţi
din Belgia, Franţa, Grecia, Italia, Marea Britanie, România, Regatul Sârbo-Croato-
9
Carmen Atanasiu, Problema suveranităţii României la Dunăre şi „Navigaţia Fluvială Română”
(1919-1945), Bucureşti, 2003, p. 89. Comisia regimului internaţional al porturilor, căilor de
comunicaţie pe apă şi a căilor ferate a fost constituită la 3 februarie 1919, din reprezentanţii a 14 state
– Marile Puteri aveau doi delegaţi, celelalte state incluse câte unul – grupaţi în două secţii: Subcomisia
chestiunilor relative la libertatea tranzitului şi Subcomisia regimului fluviilor, porturilor şi căilor
ferate, reprezentantul României fiind inclus în ultima secţiune.
10
Ibidem, pp. 89-90.
11
Nicolae Daşcovici, Regimul Dunării şi al strâmtorilor în ultimele două decenii (cu o anexă
documentară), Iaşi, 1943, pp. 15-16. Au fost internaţionalizate fluviile Rin, Elba, Oder, Niemen şi
Dunărea, toate acestea trecând prin teritoriul german. Cu excepţia Dunării, celelalte aveau un regim
unificat, controlat de o singură Comisie internaţională.
12
Eftimie Antonescu, Studiu asupra ultimelor tratate de pace (1919), Partea I – Societatea Naţiunilor,
Bucureşti, 1938, p. 7. Până la 6 aprilie 1919, Comisia regimului internaţional al porturilor, căilor de
comunicaţie pe apă şi a căilor ferate a discutat, între 3 februarie şi 4 martie 1919, pe subcomisii, după
care subcomisiile fuzionează şi activitatea ei este strict dirijată în vederea stabilirea clauzelor tratatului
cu Germania.
Sloven şi Cehoslovacia, pe când statele riverane învinse (Germania, Austria, Ungaria

şi Bulgaria) puteau doar asista şi erau obligate să recunoască regimul stabilit la acea
Conferinţă; Societatea Naţiunilor era forul juridic superior pentru soluţionarea
litigiilor apărute între membrii Comisiilor dunărene şi statele riverane 13 .
Se observa, încă de pe acum, tendinţa Marilor Puteri învingătoare de a-şi
conserva privilegiile antebelice în regiunea Dunării, prin împărţirea ei în cele două
secţiuni: Brăila – Sulina, sub controlul Comisiei Europene a Dunării, şi Ulm –
Brăila, sub jurisdicţia nou constituitei Comisii Internaţionale a Dunării.
În perioada 10 martie – 20 aprilie 1920 s-au desfăşurat, sub auspiciile
Societăţii Naţiunilor, lucrările Conferinţei de la Barcelona dedicată încheierii unor
acorduri internaţionale referitoare la organizarea permanentă a comunicaţiilor şi
tranzitului, a căilor ferate, navigaţiei şi porturilor. Delegaţii celor 41 de state de pe
cele cinci continente au participat la discuţii pe picior de egalitate, fără discriminări
între Marile Puteri şi celelalte state, între învinşi şi învingători. Dintre statele direct
interesate în elaborarea unui nou regim al Dunării nu şi-au trimis reprezentanţi
Ungaria şi Germania, în calitatea lor de state riverane, iar Uniunea Sovietică
(descendenta Rusiei ţariste) nu a fost invitată, deşi era parte componentă a cadrului
juridic precedent 14 .
Sub aspectul principiilor referitoare la navigaţie, comerţ şi porturi, printre
rezoluţiile adoptate la Barcelona, o importanţă deosebită au avut-o următoarele
decizii: „Convenţia şi Statutul asupra regimului căilor navigabile de interes
internaţional” şi „Convenţia şi Statutul asupra libertăţii tranzitului” 15 . Cele două
acorduri fixau normele generale aplicabile tuturor fluviilor internaţionale, urmând
ca, în particular, de la caz la caz, să poată fi introduse şi alte elemente specifice 16 .
„Convenţia şi Statutul asupra regimului căilor navigabile de interes
internaţional” definea relaţiile care ar fi trebuit instituite între caracterul internaţional
al unui curs de apă – „toate părţile, în mod natural navigabile către şi de la Mare, a
unei căi de apă care, în cursul său natural navigabil, înspre şi de la Mare, separă sau
străbate diferite state, precum şi orice parte a unei alte căi de apă natural navigabile,
spre şi de la Mare, legând cu Marea o cale de apă natural navigabilă care separă sau
străbate diferite state” – şi respectarea suveranităţii statului asupra propriului său
teritoriu. Fiecare din statele contractante, semnatare ale acestei Convenţii, trebuiau
13
http://www.firstworldwar.com/source/versailles159-213.htm. Textul integral al Tratatului cu
Germania. Partea a XII-a (Porturi, căi navigabile şi căi ferate), art. 327-364.
14
Lucia Bădulescu, Gheorghe Canja, Edwin Glaser, Contribuţii la studiul istoriei regimului
internaţional de navigaţie pe Dunăre, Bucureşti, 1957, pp. 248-249. Rusia semnase toate tratatele şi
acordurile antebelice ce făceau referire la regimul Dunării.
15
Nicolae Daşcovici, Interesele şi drepturile României în texte de drept internaţional public, Iaşi, 1936,
p. 228.
16
Ralph W. Johnson, Freedom of Navigation for International Rivers: What Does It Mean?, în
„Michigan Law Review”, vol. 62, nr. 3, 1964, p. 467. Autorul, profesor de drept la Washington, a
considerat rezultatele obţinute la Barcelona drept un eşec, deoarece extinderea principiilor libertăţii de
navigaţie pe râurile interioare nu s-a regăsit în Convenţiile semnate. Punctul său de vedere este logic,
fiindcă scopul articolului a fost acela de a argumenta doctrina preşedintelui american Harry Truman,
expusă la Postdam (17 iulie – 2 august 1945), privind beneficiile aplicării regimului internaţional al
căilor fluviale navigabile.
180 Arthur TULUŞ
să asigure pe propriul sector al acelui curs de apă, inclus în caracteristicile de mai

sus şi definit prin termenul de cale internaţională navigabilă, liberul exerciţiu al
navigaţiei pentru oricare alt stat contractant. În acelaşi timp, fiecare stat riveran
putea dispune fără restricţii de căile navigabile aflate sub autoritatea sa în problema
cabotajului: îşi rezerva dreptul transportului de mărfuri şi persoane între porturile
sale; elabora şi aplica legile, regulamentele de poliţie, vamale, de sănătate publică,
emigrare şi imigrare, interzicerea unor mărfuri pentru export sau a importului lor 17 .
Convenţia stabilea dreptul riveranilor de a-şi reglementa navigaţia şi a
veghea la aplicarea ei. Totuşi, există şi o derogare de la această regulă, derogare ce
făcea referire specială la căile navigabile de interes internaţional administrate de o
comisie internaţională, din care puteau să facă parte şi statele neriverane (art. 2,
punctul a.) 18 . Această clauză a fost folosită la Conferinţa de la Paris dedicată
stabilirii unui statut al Dunării (2 august 1920 – 23 iulie 1921) pentru a se putea
justifica prezenţa Franţei, Marii Britanii şi Italiei, ca state neriverane, în componenţa
interbelică a Comisiilor dunărene.
Cea de-a doua rezoluţie – „Convenţia şi Statutul asupra libertăţii tranzitului”
– impunea puterii teritoriale să respecte libertatea persoanelor, bagajelor, mărfurilor,
navelor, vapoarelor sau oricărui alt mijloc de transport al cărui trafic prin teritoriul
acelei autorităţi nu reprezintă decât fracţiunea unui trafic total, început şi care trebuia
să se sfârşească în afara frontierelor statului pe teritoriul căruia se efectua tranzitul 19 .
Definitivarea regimului Dunării a constituit obiectul unei Conferinţe
speciale la care au participat statele desemnate de Puterile Aliate şi Asociate: Franţa,
Marea Britanie, Italia, Belgia, România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven,
Cehoslovacia şi Grecia 20 . Conferinţa, ale cărei lucrări au durat un an 21 , s-a
desfăşurat la Paris pe parcursul a două sesiuni: 2 august – 16 noiembrie 1920 şi 5
aprilie – 21 iulie 1921 22 , preşedinte fiind ales reprezentantul Franţei, Albert Legrand,
iar vicepreşedinte omologul său român, Toma Stelian. Acesta din urmă a fost
17
Gheorghe Gheorghe, Tratatele internaţionale ale României. 1921-1939, Bucureşti, 1980, pp. 8-10.
18
Carmen Atanasiu, op. cit., p. 95.
19
Ghe. Gheorghe, op. cit., p. 10.
20
Carmen Atanasiu, The „Danube Question” – an International Law’s Problem, în „Romanian Naval
Museum Yearbook”, vol. VII, 2004, Constanţa, p. 158. Organizarea unei Conferinţe care să definitiveze
regimul şi statutul Dunării fusese prevăzută în textul tratatelor de pace: Versailles (art. 349); Saint-
Germain (art. 304); Neuilly (art. 232) şi Trianon (art. 288).
21
Istoriografia românească din perioada comunistă a insistat, din motive oarecum întemeiate, asupra
greşelii neinvitării Uniunii Sovietice la lucrările acestei Conferinţe, pe considerentul că ea fusese parte
la acordurile anterioare care au stabilit regimul Dunării, membru în Comisia Europeană a Dunării şi
fostă ţară riverană. Vezi Grigore G. Florescu, Navigaţia în Marea Neagră, prin strâmtori şi pe Dunăre.
Contribuţii la studiul dreptului riveranilor, Bucureşti, 1975, p. 14. După cum vom vedea, îndepărtarea
Uniunii Sovietice de la gurile Dunării nu a fost decât temporară, iar veleităţile ei de Mare Putere în
spaţiul pontic au fost reafirmate cu prima ocazie ivită.
22
Statele Unite a fost invitată şi a declinat oferta, iar statele riverane învinse – Germania, Ungaria,
Austria şi Bulgaria – au fost admise să asiste la conferinţă, cu posibilitatea de a fi consultate în anumite
probleme.
înlocuit în cea de-a doua sesiune de Constantin Conţescu 23 , ministru plenipotenţiar

şi delegatul României în Comisia Europeană a Dunării 24 .
În afara principiilor definite la Barcelona privind regimul internaţional al
căilor fluviale navigabile, norme pe care România ca parte contractantă le va susţine
la Paris, delegaţia de la Bucureşti a militat pentru rezolvarea unor probleme
antebelice, precum reducerea prerogativelor Comisiei Europene, dar şi pentru
limitarea prerogativelor noii Comisii Internaţionale a Dunării: dreptul ei de a
dispune şi de a efectua lucrări prin agenţii săi proprii pe cursul navigabil, în apele
teritoriale şi în porturile riveranilor, fără consimţământul acestora, dreptul de a
elabora regulamente de navigaţie şi de poliţie fluvială şi de a numi agenţii însărcinaţi
cu aplicarea lor chiar şi pe teritoriul statelor riverane; dreptul de a declara orice port
sau zonă din interiorul lui ca fiind libere, fără a fi nevoit să solicite consimţământul
autorităţilor suverane ş.a. Reacţia dură a riveranilor – delegaţia română a anunţat că
părăseşte Conferinţa dacă neriveranii nu iau în considerare drepturile autorităţilor
teritoriale – a determinat în cele din urmă o moderare a puterilor Comisiei
Internaţionale a Dunării 25 .
Convenţia Statutului Definitiv al Dunării a fost semnată la 23 iulie 1921 de
Belgia, Franţa, Marea Britanie, Grecia, România, Cehoslovacia, state ce au
participat la Conferinţă cu drept de vot deliberativ, şi de Bulgaria, Ungaria, şi
Austria, state învinse ce au fost obligate prin tratatele de pace încheiate să adere la
noul regim. Regatul Sârbo-Croato-Sloven şi Italia, având unele rezerve, au semnat
ulterior, ca şi Germania, delegatul acestui stat învins neputând fi prezent la 23 iulie
din motive de sănătate 26 .
Conform Actului din 23 iulie 1921, libertatea navigaţiei şi egalitatea între
pavilioane pe cursul internaţional al Dunării de la Ulm până la Marea Neagră (art.
1), inclusiv pe afluenţii navigabili ai fluviului 27 (art. 2), erau asigurate de două
organisme internaţionale: Comisia Europeană a Dunării, a cărei competenţă se
exercită pe Dunărea maritimă; Comisia Internaţională a Dunării, pe sectorul fluvial
şi pe reţeaua de afluenţi (art. 3) 28 .
23
N. Daşcovici, Regimul Dunării şi al strâmtorilor, pp. 201-202. Constantin Conţescu a fost delegatul
titular al României până la ieşirea sa la pensie, în: 1) Comisia Europeană a Dunării între 1919 şi 31
august 1939; 2) în Comisia Internaţională a Dunării între 1921 şi 31 august 1939.
24
Constantin Conţescu participase în calitate de delegat tehnic şi în cadrul lucrărilor primei sesiuni,
fiind inclus în echipa condusă de Toma Stelian, împreună cu Gheorghe Popescu (delegat tehnic) şi I.
Atanasiu (secretar de legaţie).
25
Proiectul francez prevedea împărţirea Dunării în două sectoare: fluvial (Ulm – Brăila), pus sub
controlul Comisiei Internaţionale a Dunării, şi maritim (Brăila – vărsare), sub autoritatea Comisiei
Europene a Dunării. În cadrul Comisiei Internaţionale se forma o subcomisie specială pentru sectorul
Porţile de Fier. Vezi Carmen Atanasiu, Problema suveranităţii României, pp. 100-104.
26
După ratificare, Convenţia privind Statutul Definitiv al Dunării a fost publicată în „Monitorul
Oficial”, nr. 100, din 8 august 1921.
27
Conform articolului 2 din Statutul Definitiv al Dunării, reţeaua fluvială internaţională a Dunării era
compusă din: Morava şi Thaya, în partea cursurilor lor din zona de graniţă dintre Austria şi
Cehoslovacia; Drava de la Barci; Tisa de la gura Someşului; Mureşul de la Arad; canalele laterale sau
şenalele create pentru a lega reţeaua navigabilă sau pentru a îmbunătăţi navigaţia pe acelaşi curs de apă.
28
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Galaţi, Protocoale. 1921, vol. 55, f. 1257-1277. Conţine
protocolul de semnătură şi textul Convenţiei.
182 Arthur TULUŞ
Comisia Europeană a Dunării era compusă provizoriu din reprezentanţii

Franţei, Marii Britanii, Italiei şi României, „orice stat european care va justifica în
viitor interese comerciale, maritime şi europene suficiente la gurile Dunării, va
putea, după cererea sa, să fie admis a fi reprezentat în Comisie, printr-o decizie
unanimă, luată de guvernele care sunt ele însele reprezentate” (art. 4). Comisia
păstra pe mai departe drepturile, atribuţiile şi imunităţile pe care le avea dinainte de
război, competenţele sale întinzându-se pe sectorul maritim, de la gurile fluviului
până unde se terminau cele ale Comisiei Internaţionale, adică până la Brăila (art. 6).
Puterile acestui organism nu puteau lua sfârşit decât printr-un aranjament
internaţional încheiat de către toate statele reprezentate în Comisie.
Aşadar, în momentul constituirii sistemului de la Versailles, România s-a
aflat într-o dublă ipostază. În primul rând, autorităţile române au militat în calitate de
apărători ai drepturilor riveranilor faţă de intenţia Marilor Puteri învingătoare de a-şi
spori influenţa politică, economică şi comercială pe seama adversarilor. Cum aceştia
din urmă, cu excepţia Turciei, erau state dunărene, era de la sine înţeles că Franţa,
Marea Britanie şi Italia urmăreau să-şi asigure poziţii şi mai avantajoase pe Dunăre
în dauna autorităţilor suverane teritoriale. Disputele au fost canalizate către sectorul
fluvial al Dunării şi au atins punctul culminant în timpul lucrărilor legate de
definitivarea statutului fluviului, desfăşurate la Paris în perioada 2 august – 16
noiembrie 1920 şi 5 aprilie – 21 iulie 1921. În cadrul tratativelor, statele riverane
aflate în minoritate (trei voturi contra cinci), au protestat vehement faţă de primul
proiect francez, care atribuia Comisiei Internaţionale a Dunării – organism
internaţional interbelic înfiinţat pentru controlul segmentului cuprins între Ulm şi
Brăila – competenţe care, în unele cazuri, erau chiar mai mari decât cele pe care le
avea Comisia Europeană la gurile Dunării.
În al doilea rând, România s-a pronunţat ferm pentru internaţionalizarea
cursurilor de apă şi pentru păstrarea formelor de control internaţionale, deoarece
potenţialul revizionist al bazinului fluviului nu era unul de neglijat, un alt factor de
risc fiind reprezentat de Uniunea Sovietică, statul totalitar comunist care fusese
mutat pe Nistru.
Din păcate, lupta României pentru recunoaşterea internaţională a Marii Uniri
a determinat scăderea intensităţii susţinerii revendicărilor sale referitoare la Dunăre.
Problemele antebelice ale României în privinţa Dunării maritime nu au fost
rezolvate prin sistemul de la Versailles. Acel raport, reciproc avantajos, între puterea
teritorială şi competenţele organismului internaţional de la gurile Dunării nu a fost
atins după Primul Război Mondial. Juristul George Sofronie considera că, înainte de
1938, dreptatea era de partea României şi ea „izvora din suveranitatea jignită a unui
Stat teritorial, în cadrul căruia se găsea în prezent un adevărat Stat fluvial” 29 .
Galaţi
29
George Sofronie, Contribuţiuni la cunoaşterea relaţiilor dintre România şi Comisiunea Europeană a
Dunării, Cluj Napoca, 1939, p. 7.
George ENACHE
DEPUNEREA JURĂMÂNTULUI FAŢĂ DE STATUL „DEMOCRAT

POPULAR” DE CĂTRE CULTELE RELIGIOASE DIN ROMÂNIA ÎN ANUL
1948
The oath-taking in front of the “democratic people’s” state by the representatives

of the religious cults from Romania (1948)
Abstract: After the complete takeover of political power, the communist

authorities launched, at the beginning of 1948, an ample plan aiming to
restructure the Romanian society. The religious cults from Romania were among
the domains considered as top priorities for this change. In the first phase, they
had to become subordinated to the new political authorities, so as to avoid their
being attracted in anti-communist actions. The first step was, with the
significance of a loyalty test, to request to the representatives of the religious cult
to take the fidelity oath towards the new regime. As numerous legends and
speculations existed around this fact, the author attempts, on the basis of
unpublished documents, refers to this event and its true significance.
Keywords: religious cults, democratic people’s state, oath, religious liberty,

Romania.
*
„Actul abdicării regelui Mihai I a avut o influenţă foarte mare asupra
clerului. Acest act constituie o lovitură puternică şi distrugătoare ce i s-a dat
edificiului «reacţiunii» în care s-au complăcut să se refugieze «oamenii Bisericii».
Tristeţea acoperă ca o mască tragică, greacă sau mexicană, feţele cucernice ale
clericilor, dezorientarea le încâlceşte paşii, iar necunoscutul le împăienjeneşte
minţile şi ochii şi-i înspăimântă.
În clipa de faţă, clericii sunt într-adevăr în situaţia unei unităţi încercuite,
situaţie din car nu mai există nici o putinţă de scăpare. Sfârşitul monarhiei
echivalează cu apusul influenţei «oamenilor Bisericii», care, prin noua situaţie
creată, se văd încolţiţi şi ameninţaţi în însăşi existenţa lor” 1 .
Cuvintele fals patetice din jurnalul lui Dudu Velicu, fost secretar al
patriarhului Miron Cristea, au totuşi o acoperire în plan real. Dispariţia monarhiei a
produs în toată societatea românească tristeţe şi dezolare. Simbol al „vechii”
Românii, instituţie în jurul căreia se aglutinau energiile naţiunii, „dinastia” devenise
o noţiune aproape sacră, care fusese legată cu mii de fire de restul societăţii. Prima
1
Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în anii regimului comunist. Însemnări zilnice. II. 1948-1959, ediţie
îngrijită de Alina Tudor-Pavelescu, Şerban Marin, Bucureşti, 2005, p. 1.
184 George ENACHE
grijă a noului regim a fost să rupă toate aceste fire şi să pună în locul regelui drept
lider călăuzitor Partidul, devenit Muncitoresc, în urma fuziunii PSD cu PCR. Anul
1948 reprezintă de altfel momentul „schimbării la faţă” a României după modelul
stalinist într-o multitudine de domenii, printre care la loc de frunte se va afla religia
şi diferitele biserici. Teama clericilor era prin urmare justificată: nimic nu a mai fost
ca înainte.
Cu toate acestea, acţiunile statului comunist nu au avut în primii ani ca
obiectiv manifest distrugerea cu orice preţ a religiei, ci în primul rând preluarea
controlului asupra bisericilor, limitarea prezenţei lor autonome în spaţiul public şi
transformarea acestora în instrumente ale propagandei de partid, urmând o strategie
de „îndiguire” apoi de vidare de conţinut a bisericilor, care să păstreze toate
aparenţele „legalităţii socialiste”. Acest lucru era surprins pe 25 aprilie 1949 de
internunţiul papal Gerald Patrick O’Hara, care afirma: „Guvernul R.P.R. a fost destul
de inteligent să nu facă «martiri», mulţumindu-se să aresteze preoţii periculoşi
regimului” 2 . Astfel, deşi poate părea ciudat, ceea ce se va petrece după 1948 în
domeniul religios poate fi definit drept un proces de „negociere” între culte şi statul
comunist, un proces însă inegal, deoarece puterea comunistă nu se va da înapoi de la
nimic pentru a-şi impune propriul punct de vedere, bine conturat, recurgând în cele
din urmă la metode din cele în ce mai brutale. Din perspectiva statului, prin aceste
„negocieri” se asigura supremaţia şi controlul politicului asupra cultelor, pe când din
perspectiva celor din urmă se căuta supravieţuirea vieţii religioase, prin practicarea
dublei strategii a compromisului şi rezistenţei. Evident, conţinutul şi modalitatea
acestor „negocieri” a variat foarte mult, în funcţie de situaţiile particulare.
Dacă în cazul altor culte acest proces complex de negociere este mult mai
greu de observat, fiind necesară o lectură atentă a documentelor, în cazul Bisericii
Catolice lucrurile sunt mai evidente. Dacă asupra majorităţii cultelor statul avea încă
de dinainte de 1944 suficiente pârghii de control, în cazul Bisericii Catolice
prevederile Concordatului din 1927 îi blocau orice cale de amestec, iar
reprezentanţii catolicismului din România, sprijiniţi de Vatican prin Nunţiatura de la
Bucureşti, au refuzat să accepte pierderea drepturilor deţinute. Dorind să impună
Bisericii Catolice propria viziune, statul comunist va „negocia” tot mai dur cu
reprezentanţii catolicismului, adoptând măsuri din ce în ce mai radicale pentru a
convinge, ajungându-se la desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice şi arestarea
ierarhilor ambelor rituri catolice, pentru ca, mai apoi, când situaţia a permis, să se
ajungă la „concesii”.
Scenariul în domeniul religios, bine pus la punct de către autorităţile
comuniste, are mai multe etape, dintre care o mare parte se consumă în anul 1948.
Primul pas a fost reprezentat de cererea adresată şefilor cultelor religioase ca aceştia
să depună jurământul de credinţă faţă de noul regim, ca semn al încrederii şi
recunoaşterii reciproce. În jurul acestui eveniment s-au iscat numeroase legende
istoriografice, izvorâte din dorinţa de a sublinia obedienţa sau rezistenţa diverselor
culte religioase faţă de regimul comunist. Noi surse documentare aruncă însă o nouă
lumină asupra evenimentelor de la începutul anului 1948.
2
Arhivele Ministerului Afacerilor Externe (AMAE), fond Vatican, dosar 220 Vatican 2, f. 48.
Depunerea jurământului faţă de statul „democrat popular” de către culte (1948) 185
La puţin timp după abolirea monarhiei, la 20 februarie 1948, guvernul a luat

în discuţie modificarea unor dispoziţii din Legea Cultelor. Stanciu Stoian motiva
astfel necesitatea acestor modificări: „este nevoie să punem de acord câteva articole
din această lege cu noua formă de guvernământ. Este necesar acest lucru pentru că
sunt instalări care trebuie făcute şi sunt unele recunoaşteri ale unor şefi de culte care
nu se mai pot face ca sub vechea lege. S-a desfiinţat şi investitura care se făcea după
un protocol medieval. Acum mitropoliţii şi episcopii depun un jurământ în faţa
Înaltului Prezidium şi a ministrului Cultelor” 3 . Schimbările propuse erau consfinţite
prin legea nr. 60 din 2 martie 1948, în atenţia legislatorului intrând articolele 12, 18,
27, 34 şi 51 din vechea lege a Cultelor din 1928. În noul articol 18 se prevedea că
„toate cultele sunt datoare a face servicii religioase atât la solemnităţile naţionale
prevăzute prin legi sau jurnale ale Consiliului de Miniştri, cât şi la cele ocazionale,
comunicate prin Ministerul Cultelor” 4 .
Noua formulă a jurământului pe care ierarhii erau datori să-l depună la
investirea în funcţie se modifica astfel: „Înaintea lui Dumnezeu, jur de a fi
credincios poporului şi de a apăra RPR împotriva duşmanilor din afară şi dinăuntru.
Jur că voi respecta şi voi face să se respecte de către subalternii mei legile RPR. Jur
că nu voi întreprinde nici o acţiune de natură a aduce atingere ordinei publice sau
integrităţii RPR. Aşa să-mi ajute Dumnezeu” 5 . Pentru comparaţie, amintim
jurământul din 1928, care se depunea în faţa monarhului: „Înaintea lui Dumnezeu,
jur credinţă Maiestăţii Sale Regelui României şi succesorilor săi. Jur că voi respecta
şi voi face să se respecte de către subalternii mei Constituţia şi legile ţării. Jur că nu
voi întreprinde nici o acţiune de natură a aduce atingere ordinei publice sau
integrităţii statului român. Aşa să-mi ajute Dumnezeu” 6 . După cum se poate vedea,
formula de jurământ se păstrase, schimbându-se doar instituţia în faţa căreia se
presta jurământul, acum Prezidiul RPR. Cum o nouă structură politică se instaurase
în România, s-a considerat esenţial ca şi ierarhii care depuseseră jurământul în faţa
regelui să-şi repete gestul în faţa noilor autorităţi. Pe 31 martie, reprezentanţii
Bisericii Ortodoxe Române 7 , ai cultului greco-catolic, mozaic, mahomedan,
armeano-gregorian, baptist, adventist şi creştin după Evanghelie depuneau acest
jurământ la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, urmaţi pe 1 aprilie de reprezentaţii
Bisericii Romano Catolice, Bisericii Reformate, Bisericii Luterane şi Unitariene 8 .
Prin urmare, toate cultele recunoscute prin lege, fără excepţie, au depus la
începutul anului 1948 jurământul de credinţă faţă de noul regim „democrat popular”,
3
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), fond Ministerul Afacerilor Interne (MAI), Direcţia
Administraţiei de Stat, dosar 23/1948.
4
„Monitorul Oficial”, partea I-a, anul CXVI, nr. 51 din 2 martie 1948, p. 1899.
5
Ibidem, p. 1902.
6
Biserica noastră şi cultele minoritare. Marea discuţie parlamentară în jurul Legii cultelor – 1928,
îngrijire de ediţie, studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, 2000, p. 432.
7
Declaraţia făcută de ÎPS Justinian suna astfel: „legământul pe care conducătorii Bisericii Ortodoxe
Române l-au făcut astăzi prin jurământul pe care l-au depus pentru sprijinirea şi apărarea RPR nu este
numai un act de legalitate faţă de noua formă a noastră de stat, ci un act prin care recunoaştem că
trebuie să colaborăm şi să sprijinim regimul democratic în zidirea cea nouă, în aşezarea cea nouă a
Statului nostru, RPR” („România liberă”, nr. 1111 din 1 aprilie 1948).
8
ACNSAS, fond Documentar, dosar 60, f. 388 (Vezi Anexa).
186 George ENACHE
participând la jocul declaraţiilor oficiale, care le putea oferi un posibil răgaz şi, în
acelaşi timp, o formă de legitimitate în noua societate în care trebuiau să se
adapteze. La fel de adevărat este însă faptul că unele culte, mai precis cele catolice,
au avut mari reticenţe faţă de depunerea acestui jurământ, pe care l-au interpretat
drept un prim pas spre anularea Concordatului din 1929, care prevedea, printre
altele, şi reguli aparte în ceea ce priveşte depunerea jurământului. Prin articolul VI
din Concordat, episcopii catolici, înainte de a-şi lua în primire diocezele, trebuiau să
depună un jurământ în următoarea formă: „Înaintea lui Dumnezeu şi pe Sfintele
Evanghelii, jur şi promit credinţă Majestăţii Sale Regelui României, precum şi
succesorilor Săi şi, cum se cuvine unui Episcop, a respecta şi a face să se respecte de
către supuşii mei, împreună cu credinţa către Rege, Constituţia şi legile ţării. Pe
lângă aceasta nu voi întreprinde nimic ca să fie de natură a aduce atingere ordinei
publice sau integrităţii Statului. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi aceste Sfinte
Evanghelii” 9 . Textul jurământului din cadrul Concordatului se suprapunea peste cel
adoptat un an mai târziu în cuprinsul Legii generale a Cultelor, generând confuzii şi
nemulţumiri prin diferenţele existente între cele două jurăminte 10 . De-a lungul
timpului, reprezentanţii Bisericii Catolice au considerat jurământul din cuprinsul
Concordatului ca pe cel cu adevărat relevant, deoarece era prevăzut într-un acord
internaţional, cu valoare juridică mai mare decât o lege internă a statului român. Din
această pricină, conflictul dintre catolici şi noul regim de „democraţie populară” era
inevitabil, acesta din urmă opunând ideea „suveranităţii poporului” obiecţiilor
Vaticanului. Acest lucru rezultă în mod limpede din schimbul de note verbale care a
avut loc între Nunţiatură şi Ministerul Afacerilor Străine pe parcursul lunii martie a
anului 1948. Astfel, în adresa din 12 martie a Nunţiaturii se spunea că: „Pe 31
decembrie 1947, Ministerul Cultelor a invitat toţi episcopii catolici ca, în cel mult
trei zile, să depună jurământul de fidelitate faţă de RPR în faţa autorităţilor judiciare
superioare din zona de rezidenţă şi să primească la rândul lor jurământul din partea
subalternilor.
9
Nechita Runcan, Concordatul Vaticanului cu România. Consideraţii istorico-juridice, Constanţa,
2000, p. 198, 209 (textul în limba franceză).
10
Iată ce se spune în Referatul Consiliului de inspectori generali ai Cultelor despre Concordatul dintre
România şi Sfântul Scaun şi despre necesitatea denunţării lui: „Termenii de «jur» şi «promit» din
formula jurământului trebuie inversaţi, sau cel puţin scoaterea termenului «promit» - care lipsea din
formula de jurământ propusă de Sf. Scaun.
De altfel termenul «promit» nu se găseşte nici în formula de jurământ din art. 27 al Legii pentru
regimul general al cultelor.
De asemenea formula de jurământ «de a face să se respecte de către supuşii mei, împreună cu credinţa
către Rege, Constituţia şi Legile Ţării», este mai puţin categorică decât formula din Legea Cultelor.
În Legea Cultelor, Şefii Cultelor sunt obligaţi a jura credinţă M.S. regelui şi a jura supunere faţă de
Constituţia şi legile ţării. A jura respect este mai puţin decât a jura supunere.
Iar termenul «supuşii mei», nu-i adecvat pentru jurământul episcopilor. Un episcop nu are supuşi;
supuşi are numai statul. Prin supuşi se înţelege poporul din punct de vedere politic. Episcopul jură
pentru subalternii lui – pentru preoţii lui, pentru orice cleric în subordine. Termenul de subaltern este şi
în Concordatul italian.
Propoziţia din formula de jurământ a Concordatului, împreună cu credinţa către Rege, Constituţia şi
legile ţării va trebui completată cu regele României şi în loc de «ţării»să se zică Statului Român spre a
se şti precis că este vorba de Regele României şi de Statul Român” (Ibidem, p. 252).
Nunţiatura Apostolică nu vede cum guvernul român, fără o înţelegere

prealabilă cu Sfântul Scaun, ar putea impune episcopilor catolici un jurământ care,
în conformitate cu art. VI din Concordat, este prevăzut să fie prestat numai cu ocazia
luării în primire a diocezei şi doar pe baza formulei stabilite în cuprinsul
Concordatului.
Schimbarea formei de stat nu poate justifica modul în care a procedat
Ministerul Cultelor. Dacă guvernul român doreşte reînnoirea jurământului, el nu
poate proceda în mod unilateral. Acesta este şi sensul articolului XXII din
Concordat.
De altfel, noul text al jurământului nu ţine seama de formula stabilită de
comun acord şi care are valoare de lege.
Pe 2 martie 1948, «Monitorul Oficial» (no. 51, p. 1092-193) a publicat legea
62 prin care se cerea episcopilor, prin articolul II, un nou jurământ de fidelitate, care
urma să fie depus în termen de 30 de zile în prezenţa Ministerului Cultelor. Ţinând
cont de cele arătate mai sus, Biserica Catolică îşi rezervă dreptul de a se conforma
prevederilor concordatare” 11 .
Atitudinea reticentă a fruntaşilor catolici faţă de chestiunea depunerii
jurământului a iritat conducerea comunistă. La primul congres al PMR, în zilele de
21-23 februarie 1948, Gheorghe Gheorghiu-Dej a rostit un discurs prin care era
denunţată „furioasa activitate reacţionară şi pro-imperialistă a Vaticanului” 12 . Nota
de protest a Nunţiaturii faţă de aceste aprecieri din 3 martie 1948 sublinia că
„spiritul de ascultare al catolicilor faţă de Sfântul Scaun (din care actualmente s-ar
vrea să li se facă o vină) nu poate să fie niciodată în opoziţie cu datoriile lor civice şi
patriotice”. În ceea ce priveşte pe catolicii din România, aceştia au mărturisit „o
loialitate perfectă faţă de ţară şi de guvernul ei”. Biserica Catolică din România a
fost „dureros surprinsă, văzând că un membru al acestui guvern dispreţuieşte
loialitatea sa, aruncând tulburare în conştiinţele credincioşilor care, totuşi, vor
continua să urmeze preceptul lui Christos de «a da Cezarului ce este al Cezarului şi
lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu»” 13 .
Mesajul notei de protest era foarte clar: Biserica Catolică din România este
loială guvernului şi ţării, însă nu va accepta ca drepturile primite prin Concordat să
11
Ministerul Afacerilor Externe (MAE), România – Vatican. Relaţii diplomatice, vol. I, 1920-1950,
Bucureşti, document 186, p. 328.
12
„Frontul Democraţiei Populare va fi o armă de făurire a unităţii politico-morale a întregului popor
muncitor din ţara noastră. Reacţiunea nu se dă înapoi de la nici un mijloc pentru a submina această
unitate. Voi da în această privinţă un exemplu caracteristic. O parte din credincioşi aparţin în ţara
noastră Bisericii Catolice. Suntem nevoiţi să constatăm că cercurile clerului catolic nu au o atitudine
potrivită cu regimul democratic al României, cu interesele ţării şi ale poporului. În întreaga lume clerul
catolic ascultă de ordinele Vaticanului, a cărui furibundă activitate reacţionară şi pro-imperialistă este
bine cunoscută. Nu este admisibil ca cercurile clerului catolic să abuzeze de posibilităţile pe care le au
de a-i influenţa pe credincioşi, pentru ca, urmând directivele Vaticanului, să utilizeze biserica drept
mijloc de propagandă îndreptată împotriva orânduirii democratice şi menită să slăbească voinţa
poporului de a-şi apăra independenţa împotriva imperialiştilor străini”. (Raportul politic general făcut
de tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Congresul Partidului Muncitoresc Român din 21-23 februarie
1948, pp. 42-43).
13
MAE, op.cit., document 186, p. 328.
188 George ENACHE
fie limitate în vreun fel, fapt care iese în evidenţă şi în nota verbală din 10 martie
1948, prin care Nunţiatura face cunoscute obiecţiile sale la adresa proiectului noii
Constituţii, care fusese publicat de Frontul Democrat Popular pe 6 martie 1948. Cel
mai contestat era articolul 28, al. 3 (devenit în varianta finală articolul 27), în care se
prevedea că: „Nici o confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu poate
deschide sau întreţine instituţii de învăţământ general, ci numai şcoli speciale pentru
pregătirea personalului cultului sub controlul Statului”. Dincolo de prevederile
concordatare care asigurau Bisericii Catolice din România dreptul de a deţine şcoli,
era adus în discuţie „dreptul natural”, însoţit de argumente istorice: „Prin acest
alineat Bisericii Catolice i se ia dreptul de instruire a tinerilor, drept secular pe care
nici dominaţia turcă nu l-a pus în discuţie… trebuie să ne amintim de rolul
preponderent pe care Biserica Catolică şi şcolile ei l-au jucat în România; trebuie
studiate statisticile care certifică în marea lor majoritate că elevii şcolilor catolice au
aparţinut, şi aparţin încă, categoriei ţăranilor şi muncitorilor; în sfârşit, trebuie să se
ţină seama că, interzicându-se Bisericii domeniul învăţământului, se atacă o
instituţie căreia un mare număr de români eminenţi, mai mulţi din familii ilustre, îi
datorează instrucţia lor” 14 . Aşa cum se poate observa, reprezentanţii Bisericii
Catolice s-au temut ca nu cumva să se deschidă posibilitatea de modificare a
Concordatului din 1927 şi, de aceea, la începutul anului 1948 a fost adoptată tactica
apărării integrităţii acestui tratat, pentru ca nu cumva aspecte esenţiale precum
existenţa şcolilor confesionale şi dreptul papei de a-i numi pe episcopi să fie
afectate. De altfel, relaţiile dintre Nunţiatură şi guvern erau tensionate încă din
toamna anului 1947, din cauza situaţiei aşezămintelor şcolare catolice din Banat 15 ,
care fusese rezolvată în mod defavorabil pentru episcopia romano-catolică de
Timişoara, constituind un precedent periculos pentru biserică. Tocmai de aceea,
tentativa de a boicota depunerea jurământului s-a dorit o formă de protest faţă de
14
Ibidem, document 185, p. 327.
15
Principala problemă litigioasă dintre episcopia catolică a Timişoarei şi statul român, imediat după 23
august 1944, a fost reprezentată de şcolile confesionale. Prin Decretul-lege nr. 458 din 7 octombrie
1944, Grupul Etnic German a fost dizolvat şi statul român a fost declarat succesor al tuturor drepturilor
acestuia, printre care au fost incluse şi şcolile catolice din Banat, pe care Grupul încercase să şi le
treacă în proprietate. În acel moment, Nunţiatura Apostolică a intervenit, demonstrând că şcolile
confesionale catolice din Banat n-au aparţinut niciodată Grupului Etnic, acordul de cedare în folosinţă,
nu în proprietate, a acestor şcoli, pe o durată limitată de timp, fiind acceptat de biserică „pentru a se
evita inconveniente şi mai mari”. Ministerul Educaţiei Naţionale, prin nota nr. 149.930/1944, a
recunoscut „drepturile de proprietate ale Diocezei catolice de Timişoara asupra imobilelor şcolilor ce i-
au aparţinut înainte de Decizia ministerială nr. 92.240, publicată în «Monitorul Oficial» din 26 mai
1942” (MAE, op. cit., document 175, pp. 313-314).
Cu toate acestea, şcolile au continuat să rămână în proprietatea statului român, ba chiar Direcţiunea
Proprietăţii şi a Bunurilor Statului din Ministerul Agriculturii Naţionale, considerând aceste şcoli drept
bunuri germane, prin ordonanţa sa din 25 iunie 1947, a atribuit statului dreptul de a dispune deplin de
clădirile, terenurile şi alte bunuri ale aşezămintelor şcolare catolice din Banat. Urmare a acestei situaţii,
Nunţiatura Apostolică adresa o notă verbală Ministerului Afacerilor Străine, în data de 9 septembrie
1947, prin care ruga să se rezolve în spiritul legii şi al prevederilor Concordatului chestiunea şcolilor
bănăţene. Cum în curând urmau să se ia primele măsuri în vederea limitării influenţei învăţământului
confesional, evident că cererii nunţiaturii nu i s-a dat curs (AMAE, fond Vatican, Problema 220, 1948-
1956, Note şi referate în legătură cu relaţiile dintre RPR şi Vatican, nepaginat).
aceste limitări treptate. Temerile liderilor catolici au fost exprimate şi pe 13 martie

1948, când internunţiul O`Hara a oficiat la Nunţiatura o liturghie solemnă cu ocazia
aniversării încoronării papei Pius XII, la care au fost invitaţi şi studenţi greco-
catolici. În discursul ţinut după liturghie, internunţiul a arătat că „Biserica Catolică
are de suportat grele lovituri şi tot mai dese din partea «celor fără Dumnezeu»” 16 .
„La sfârşit, se spune într-un document al serviciilor represive române, au avut loc
discuţii, cu care ocazie s-a discutat sosirea fostului rege Mihai în Statele Unite, unde
i s-ar fi făcut o primire călduroasă. Studentul Tică Marian, participant la acea slujbă,
a afirmat că i s-a comunicat cu această ocazie că războiul antisovietic este inevitabil,
dar nu se ştie încă data când va izbucni” 17 . Este de semnalat acest fragment,
deoarece introduce o temă esenţială prezentă în documentele MAE sau ale
Securităţii, anume rolul jucat de Nunţiatură în menţinerea unei atitudini de rezistenţă
a catolicilor din România faţă de regim, prin răspândirea zvonului că războiul
împotriva URSS va începe în curând şi că suferinţele Bisericii vor fi prin urmare de
scurtă durată. Acest lucru este puţin atestat şi de alte surse documentare, putând
însemna o formă de propagandă a regimului, prin care să arate atitudinea
„instigatoare” a Nunţiaturii, dar, dacă este adevărat, faptul aruncă o nouă lumină
asupra formelor de „motivare” utilizate de Nunţiatură faţă de catolicii din ţară.
Răspunsurile Ministerului de Externe la observaţiile Nunţiaturii au fost
extrem de seci şi categorice. În ele se sublinia preeminenţa principiului suveranităţii
Statului român în dauna tuturor celorlalte principii. Din această perspectivă,
Concordatul nu avea, pentru guvernul român, nici pe departe valorarea pe care i-o
atribuiau reprezentanţii Vaticanului. Astfel, în nota nr. 1535, răspunzându-se la nota
Nunţiaturii din 3 martie, se preciza: „Guvernul român acordă cea mai mare libertate
de conştiinţă şi libertate religioasă, iar proiectul de Constituţie, care va fi supus
dezbaterilor Marii Adunări Naţionale, aleasă la 28 martie, prevede în mod expres la
art. 28 garantarea acestor libertăţi, însă în cazuri concrete, bine determinate, organele
guvernului român au fost silite să ia măsuri împotriva unor slujitori ai Bisericii
Catolice, care au iniţiat şi condus acţiuni împotriva ordinii democratice din ţara
noastră.
Ministerul Afacerilor Străine are convingerea că masa credincioşilor catolici
dezaprobă atitudinea antidemocratică a unor conducători ai Bisericii Catolice şi
găseşte un contrast izbitor, de pildă, între dorinţa lor «de a da Cezarului ce este al
Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu» şi unele cuvântări ale Capilor
Bisericii Catolice, în care se spune printre altele: «Trebuie să ne dăm seama că nu
putem sluji la doi stăpâni odată»” 18 . În nota din 9 aprilie, Ministerul Afacerilor
Străine, comentând obiecţiile Nunţiaturii la adresa proiectului de Constituţie, arăta
că: „fără îndoială, în cazul când unele prevederi ale proiectului de Constituţie nu ar
fi de natură să corespundă aspiraţiilor masei de credincioşi catolici din ţara noastră –
care au participat activ la discuţiile asupra proiectului şi la alegerea marii Adunări
Naţionale – reprezentanţii aleşi în mod liber ai judeţelor cu populaţie catolică vor
16
Ibidem, fond Vatican, Problema 220 – Activitatea Nunţiaturii Papale în R.P.R., f. 30.
17
Ibidem.
18
MAE, op. cit., document 185, p. 327.
190 George ENACHE
avea prilejul să-şi spună părerea lor şi să propună modificările pe care le socot
necesare” 19 , reiterându-se o temă care va deveni dominantă în anii care vor urma,
anume cea a disocierii între reprezentaţii Vaticanului şi ai Bisericii Catolice din
România, consideraţi reacţionari, şi „masa de credincioşi” catolici, cu convingeri
democratice. Era o perspectivă radical diferită de cea a „simfoniei” dintre ierarhie şi
credincioşi, pe care o acredita Nunţiatura, cele două părţi dorind în anii următori să
demonstreze cu orice preţ justeţea opiniei proprii.
Alături de aceste „precizări”, guvernul român a reiterat cererea ca episcopii
catolici să presteze jurământul de fidelitate Republicii, „întrucât guvernul român nu
poate face discriminări între slujitorii diferitelor culte” 20 .
În cele din urmă, reprezentanţii Bisericii Catolice au depus jurământul faţă
de noul regim 21 , de la eveniment lipsind însă arhiepiscopul Alexandru Cisar,
conducătorul Bisericii Romano-Catolice din România. El ceruse să depună acest
jurământ în mod individual, „voind să se sustragă de la discursul pe care ar fi fost
obligat să-l ţină cu această ocazie”, fapt care l-a făcut pe Groza, pe atunci interimar
la Culte, să dispună ca mitropolitul romano-catolic să nu mai participe la jurământ 22 .
Gesturile conciliante din 31 martie şi 1 aprilie nu au detensionat însă situaţia
dintre culte şi statul „democrat popular”, disputele fiind reluate pe marginea
prevederilor noii Constituţii, al cărei text, votat de Marea Adunare Naţională, a fost
publicat în 13 aprilie 1948. Ţinta nemulţumirilor era articolul 27, prin care se limita
dreptul cultelor de a întreţine instituţii de învăţământ general.
Protestele au venit din partea diverselor culte. Astfel, încă din data de 17
martie 1948, la Sibiu, în cadrul şedinţei eparhiilor sufragane mitropoliei Ardealului,
episcopii Andrei Mageru şi Nicolae Popovici au contestat articolul 28 din proiectul
de Constituţie (transformat apoi în articolul 27), cerând ca Biserica Ortodoxă să fie
recunoscută biserică majoritară, cu asigurarea întreţinerii şcolilor confesionale 23 .
Însă, între timp, patriarhul Nicodim murise, Biserica era preocupată de întrebarea
cine va fi noul succesor, iar statul încerca să se folosească de această situaţie pentru
atingerea propriilor scopuri.
În cazul catolicilor, proiectul de Constituţie a fost văzut ca un nou atentat la
adresa Concordatului. Votarea noii Constituţii a fost considerată o iniţiativă
unilaterală a Guvernului român, iar „prevederile acesteia constituiau o violare a unui
pact solemn şi renunţarea la obligaţiuni asumate solemn”. Nunţiatura „se vedea
obligată, având în vedere drepturile recunoscute Bisericii Catolice de către România,
să invite în mod formal guvernul român să ia măsuri eficace pentru a face inoperante
dispoziţiile celui de-al treilea alineat al articolului 27 al noii Constituţii române:
dispoziţii care violează în mod deschis drepturile Bisericii Catolice” 24 .
19
20
21
ACNSAS, fond Documentar, dosar 59, f. 46.
22
Ibidem, dosar 60, f. 387.
23
ACNSAS, fond Informativ, dosar 533, f. 159.
24
MAE, op. cit., document 191, p. 334 (nota cu rezoluţia a fost transmisă la 4 iunie ministrului
Afacerilor Externe, Ana Pauker).
A fost înaintat un memoriu în acest sens guvernului, pe care Petru Groza a

pus următoarea rezoluţie: „Contractele obligă, dar: Salus Respublicae suprema lex.
Dezvoltarea statului român de la monarhie la forma mai avansată a republicii
populare, prin voinţa poporului suveran, nu poate fi împiedicată prin angajamente
care, ca şi toate obligaţiile contractuale, au o clauză tacită, adică condiţie a priori:
rebus sic stantibus. Mai lămurit: condiţiile obiective pe plan internaţional care au
determinat încheierea concordatului cu Sf. Scaun să rămână aceleaşi în fondul lor,
adică să nu se fi schimbat în mod atât de esenţial, încât este de acceptat în mod logic,
ca, dacă aceste schimbări erau prevăzute, părţile nu ar fi contactat deloc sau ar fi
contractat cu alte condiţii. Or, privind raportul dintre Statul nostru şi Sf. Scaun pe
de-o parte, pe de altă parte între Statul român şi Biserica catolică din R.P.R., el este
esenţial schimbat, în primul rând prin atitudinea ce şi-a însuşit Sf. Scaun faţă de
democraţiile populare pe plan universal, şi al doilea rând, prin atitudinea clerului din
ţara noastră, îndrumată de către politica universală a Sf. Scaun” 25 .
Pentru regimul „democrat popular” devenise tot mai deranjantă existenţa
acestui Concordat care era scos de fiecare dată la înaintare atunci când intenţiona să
schimbe ceva în regimul cultelor religioase. Prin urmare, denunţarea lui pe 22 iulie
1948 a fost un act cât se poate de firesc în logica politicii religioase comuniste.
În concluzie, depunerea jurământului de credinţă faţă de regimul „democrat
popular” de către cultele religioase la începutul anului 1948 a fost ultimul gest de
„bunăvoinţă” între culte şi autorităţile comuniste, în speranţa stabilirii unui modus
vivendi acceptabil. Jurământul a fost depus de toate cultele religioase recunoscute
oficial în acea perioadă în România, însă, de-a lungul timpului, acest lucru a fost
ocultat, deoarece s-a considerat că el ar fi umbrit gesturile de rezistenţă ulterioare la
adresa regimului comunist. Însă jurământul reprezintă un fapt istoric obiectiv, care
îşi are logica sa doar integrat în cadrul fenomenului general istoric.
ANEXĂ DOCUMENTARĂ
Fragmente din stenograma care consemnează actul depunerii jurământului către
Republica Populară Română de către o parte a reprezentanţilor cultelor din România
la 1 aprilie 1948
„Solemnitatea depunerii jurământului către Republica Populară Română a

membrilor înaltului cler romano-catolic, reformat, evanghelico-lutheran şi unitarian din ziua
de joi, 1 aprilie 1948.
Jurământul este depus în faţa domnului dr. Petru Groza, preşedintele Consiliului de
Miniştri.
Participă:
PS Áron Márton, episcop romano catolic de Alba Iulia
PS Augustin Pacha, episcop romano catolic al Timişoarei
PS Anton Durcovici, episcop romano catolic al Iaşilor
PS Scheffler Ioan, episcop romano catolic al Oradiei – Satu Mare
dl. Ioan Vasarhelyi, episcop reformat al Clujului
dl. Friedrich Müller, episcop evanghelico-lutheran al Sibiului
25
Ibidem.
192 George ENACHE
dl. Argay Gheorghe, superintendent evanghelico-lutheran al Aradului

dl. Kiss Alexa, episcop unitarian al Clujului
dl. L. Takats, ministru subsecretar de stat al naţionalităţilor
PC I. Vască, secretar general al Ministerului Cultelor
dl. Ion Nistor, secretar general al Ministerului Cultelor
dl. dr. Zeno Draia, secretar general la preşedinţia Consiliului de Miniştri”
Din partea Bisericii Romano-Catolice a vorbit PS Augustin Pacha, care a arătat
următoarele: „jurământul pe care noi episcopii romano-catolici ai Republicii Populare
Române suntem chemaţi a-l depune azi în faţa excelenţei voastre, este un act solemn săvârşit
înaintea lui Dumnezeu cel Atotputernic.
Acest Dumnezeu ne cere să-i dăm ce i se cuvine, să-i dăm poporului credincios, pe
care el ni l-a încredinţat spre păstorire, slujba noastră pentru mântuirea veşnică, dar ne
porunceşte să dăm şi Cezarului, adică stăpânirii lumeşti, ceea ce este al Cezarului.
Ţinem de aceea să vă asigurăm, domnul prim-ministru, că depunem cu toată
sinceritatea jurământul nostru de credinţă către Republica Populară Română”.
PS Ioan Vasarhelyi, episcop al Bisericii Reformate a spus: „biserica noastră cinsteşte
şi preţuieşte menirea ei în această ţară şi voieşte a servi cu serioasă muncă pentru ridicarea
culturală a poporului… vă rog să-mi permiteţi să exprim încrederea şi alipirea bisericii
noastre, faţă de domnia voastră şi guvernul domniei voastre, asigurându-vă că ne vom da
silinţa să fim în slujba lui Christos, spre folosul Republicii Populare Române. Calvin, marele
nostru reformator, a considerat Biserica drept şcoala lui Christos şi a cerut ca ea să crească
oameni credincioşi, dezinteresaţi şi curajoşi în serviciul societăţii şi ţării în care trăiesc”.
Episcopul lutheran Friedrich Müller a declarat următoarele: „Excelenţă,
mulţumindu-vă din inimă pentru solicitudinea pe care aţi avut-o şi o aveţi faţă de biserici,
atât excelenţa voastră personal cât şi guvernul prezidat de excelenţa voastră, vă asigur de
deplina loialitate atât a bisericii evanghelice conduse de mine, cât şi a credincioşilor ei. Căci
biserica lutherană, bazată pe fundamentul biblic al reformei bisericii, consideră chiar ca o
obligaţie de credinţă religioasă loialitatea faţă de ordinea de stat. În baza acestui fundament
biblic, noi recunoaştem ordinea de astăzi a statului român ca ordine binecuvântată de
Dumnezeu, văzând din acea solicitudine despre care am vorbit că guvernul prezidat de
excelenţa voastră ne asigură şi ne uşurează propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu.
Pe această bază, cred că ordinea în stat nu va avea mai sinceri apărători decât
oamenii de credinţă adevărată creştinească”.
Episcopul unitarian, Kiss Alexa, a spus: „Salut cu drag în numele Bisericii noastre
unitariene pe dl. prim-ministru şi guvernul său, […] dovedind şi în felul acesta că servim
cauza Republicii Populare Române şi, odată cu aceasta, cauza evoluţiei omenirii.
Urez în numele bisericii mele, ca Dumnezeu să călăuzească pe oameni pe căile
progresului şi să fim fraţi în ţara Domnului.
Doresc şi personal, tot binele domnului preşedinte al consiliului, Dumnezeu să-i
binecuvânteze şi să-i sfinţească munca depusă în folosul omenirii şi promiţând că biserica
noastră se va sili să fie în serviciul poporului şi al lui Dumnezeu, depun jurământul”.
Argay Gheorghe, superintendent evanghelico-lutheran al Aradului, a declarat: „simt
recunoştinţă în adâncul inimii mele pentru aprobarea şi recunoaşterea din partea Domniei
Voastre şi a Înaltului Guvern a alegerii mele în demnitatea de superintendent […] Noi,
lutheranii maghiari, ne-am îndeplinit totdeauna datoriile faţă de ţară şi popor cu devotament.
Suntem hotărâţi să luptăm cu însufleţire pentru Republica Populară Română şi pentru
realizarea idealurilor ei democratice.
Noi suntem convinşi că bunăstarea şi fericirea patriei noastre şi a noastră a tuturor
depinde de victorie desăvârşită a ideologiei democratice. De aceea suntem hotărâţi să
sprijinim guvernul nostru în înaltele sale scopuri cu toată puterea pe care o avem. În aşa fel,
suntem convinşi, vom împlini şi porunca sfintei Evanghelii.
După cum am slujit până în prezent democraţia populară în cadrul poporului meu,
tot aşa doresc şi în viitor să lucrez […] pentru fericirea patriei, pentru înfrăţirea popoarelor
conlocuitoare şi pentru un viitor mai strălucit”.
După aceste declaraţii, Petru Groza a ţinut un discurs în care a iterat concepţiile sale
despre relaţiile dintre stat şi biserică. Dat fiind ca majoritatea participanţilor nu cunoşteau
bine limba română, aproape întreg discursul primului-ministru a fost ţinut în limba maghiară:
„Voi continua cuvântarea în limba maghiară, căci esenţialul este să ne înţelegem cât mai
bine. Acest esenţial primează şi niciodată nu îl vom sacrifica de dragul formelor. Acesta este
punctul nostru de vedere şi la festivitatea de astăzi, căci nu e vorba de o formalitate de ordin
bisericesc. Ci e vorba de un fapt care se integrează în legea evoluţiei şi noi suntem cu totul
supuşi acestei legi şi anume legii progresului, legii mişcării perpetue. Această mişcare eternă
atât de generală, atât de valabilă pentru întregul univers, de la astrele cerului, până la ultimul
om, este în strânsă legătură cu destinul omenirii.
Această lege a sădit în omenire şi dezvoltarea permanentă a spiritului şi cultura
intelectuală şi «scânteia dumnezeiască». Ar fi ideal dacă omul ar putea fi static. Ar fi ideal
dacă ar putea trăi într-o beatitudine paradiziacă căci, la origine, de acolo am pornit, însă
Domnul ne-a gonit şi ne-a poruncit să coborâm pe pământ să trăim o viaţă pământească şi să
perseverăm în ciuda suferinţelor şi durerilor. Aceste suferinţe şi dureri noi nu le-am cunoscut
în Paradis. Viaţa pământească materială ne obligă permanent să ne dăm în permanenţă silinţa
ca să facem ca această viaţă pământească să fie cât mai uşoară. Evoluţia omenirii fie ea
economică, socială sau politică are drept origine această poruncă eternă.
Astăzi, noi ne aflăm în pragul unei noi epoci a istoriei omenirii. Istorie ne învaţă că
epocile sunt delimitate, categoric şi vizibil, cu pietre de hotar. A existat o comunitate
primitivă, a existat sistemul sclavajului, a existat sistemul feudal cu instituţia iobăgiei, cărora
le-a urmat societatea burgheză, care a făcut mult pentru evoluţia omenirii, pentru dezvoltarea
tehnicii, ştiinţei şi ridicarea nivelului cultural.
Dar, acest sistem social burghez este supus legilor eternei mişcări, ce determină
evoluţia spre progres. Căci, cu toate suferinţele trecătoare şi «durerile naşterii», omenirea
merge totuşi înainte, iar nu înapoi. Nimeni nu poate afirma contrariul. Fireşte, această
evoluţie nu urmează o linie absolut dreaptă. Noua viaţă nu poate fi cucerită decât cu anumite
jertfe, suferinţe: numai astfel o putem răscumpăra. Pentru orice se plăteşte un anume preţ.
«Omule, luptă-te şi crede», a spus Madach în Tragedia omului. Când Domnul ne-a trimis pe
pământ ne-a acordat un privilegiu, să ne străduim, să luptăm şi să nu obţinem decât prin
eforturi ceea ce vrem să realizăm.
În pragul acestei epoci noi, în această fază nouă a istoriei, prima noastră datorie este
să colaborăm solidar, fără deosebire de religie şi rasă, pentru ca noul sistem social să poată
lua fiinţă cu cât mai puţine dureri. Să colaborăm strâns uniţi , spre a evita sacrificiile inutile.
Să colaborăm pentru ca asperităţile să dispară cu un ceas mai devreme. Să colaborăm pentru
ca durerile naşterii să fie cât mai mici.
Nimeni nu poate opri evoluţia istorică şi ar fi o greşeală fatală dacă reprezentanţii
prezenţi aici, ai bisericilor creştine, invocând învăţămintele lui Hristos, ar fi potrivnici celor
ce au deschis drumul spre noul sistem social, care după declinul sistemului burghez ia acum
fiinţă sub ochii noştri.
Guvernul meu reprezintă suferinţa şi sutele de ani petrecuţi în închisori. Sunt între
noi unii care au suferit zece, doisprezece, paisprezece ani închisoare grea. Şi este de remarcat
că închisoarea n-a reuşit să înconvoaie pe aceşti oameni. Dimpotrivă, i-a întărit şi mai mult,
continuând apoi şi mai hotărâţi, cu un avânt şi mai mare, lupta pentru victoria ideilor lor. Să
194 George ENACHE
ne gândim la patimile lui Hristos. Acestea au durat trei zile, Hristos a fost răstignit, dar ideile
lui, credinţa creştinească n-a putut fi înlăturată, ea trăieşte mai departe. La fel, noua ordine
socială ne-a fost creată de către premergători, cu preţul unor suferinţe uriaşe, cu eforturi
mari. Dar suferinţele lor n-au durat numai trei zile. Au fost, după cum am mai spus, unii care
au stat mulţi ani în închisori grele, întunecoase, legaţi în lanţuri.
Ar fi deci o greşeală fatală dacă am considera, referindu-ne la învăţătura lui
Christos, că aceşti martiri nu ne-ar aparţine. Activitatea lor a fost închinată unei cauze care,
în măsură tot mai mare, devine cauza comună a întregii omeniri. Căci pe acest pământ
muncitorii sunt cei care făuresc, prin munca lor, în fabrici, în mine, la munca câmpului, noua
societate. Aceste formidabile mase au năzuit totdeauna să-şi scuture lanţurile sistemului
capitalist. Au năzuit ca nimeni să nu poată beneficia, fără muncă, de câştig nemeritat.
Trusturile şi regii dolarului să nu mai poată exploata popoarele. Aceste mase, care luptă
pentru un viitor mai bun, sunt conştiente că, eliberându-se de sub jugul exploatatorilor,
realizează un progres, creează condiţii mai bune de trai şi vor putea beneficia de o viaţă
culturală mai avansată. Este de prisos să mai spunem în ce mizerie economică şi culturală au
trăit aceste mase în epoca fostului regim. Vizitaţi, în Moldova sau în Bihor sau în
Maramureşul Ardealului acei ţărani care trăiesc în bordeie în condiţii imposibile, plini de
păduchi şi râie, daţi-vă seama de halul înapoiat în care se găsesc. Şi, în acelaşi timp, priviţi
acest palat strălucit cu ornamente aurite şi celelalte palate clădite de boieri acum 40-60 de
ani. Comparaţi, vă rog, aceste palate cu bordeiele mizerabile ale iobagilor.
Contrastele sociale au fost prea mari ca să mai fie posibilă permanentizarea lor.
Permanentizarea lor n-a mai fost posibilă nici chiar în virtutea simbolului monarhiei anunţat
prin formula: «regele domneşte din mila lui Dumnezeu». Nu am întâlnit nici în predicile lui
Hristos şi nici în Sfânta Scriptură vreun text că Dumnezeu ar prefera instituţia monarhică.
Am auzit cu plăcere şi astăzi spunându-se aici «Dă Cezarului ce este al Cezarului». Părerea
mea este că orice regim pe care poporul şi-l alege, este plăcut lui Dumnezeu dacă este în
slujba poporului. În felul acesta, este firească şi lichidare monarhiei, căci această instituţie a
simbolizat sistemul economic exploatator care s-a prăbuşit în mare parte pe globul
pământesc. Prăbuşirea este definitivă, căci totul este supus legilor implacabile ale evoluţiei.
Sistemul ultra capitalist, care domină încă o parte a lumii, îşi prăbuşeşte sfârşitul (sic!),
tocmai prin faptul că pune piedici în calea unei evoluţii care nu poate fi oprită.
Am mărturisit că gândirea mea este dialectică şi materialistă. După studii
îndelungate mi-am însuşit legile acestei gândiri şi m-am convins că legile evoluţiei obligă în
mod colectiv omenirea şi nimeni nu se poate sustrage acestor legi. Ele rămân totuşi legi chiar
dacă cei care le-au enunţat poartă numele de Marx şi Lenin. Şi m-am convins chiar aici în
locul unde mă aflu acum, şi după o experienţă de câţiva ani, în aceeaşi măsură în care trebuie
să judecăm dialectic în privinţa directivelor privitoare la posturile noastre terestre, în aceeaşi
măsură trebuie să ne ferim să luăm asupra noastră îndrumarea vieţii religioase. Aceasta cade
în sarcina instituţiunilor noastre bisericeşti, a căror menire este să îndrume credinţa
religioasă, căci atâta vreme cât omul nu va cunoaşte totul, cât timp omul stă în faţa marelui
necunoscut, atâta vreme va trăi şi credinţa faţă de biserica ce-şi înţelege astfel menirea, noi
avem toată consideraţia. Şi ar fi o greşeală să luptăm împotriva unei asemenea sentiment
firesc, o greşeală tot atât de mare ca şi aceea pe care ar comite-o reprezentanţii vieţii
religioase dacă ar declara război concepţiei materialiste sau celor care apără, explică sau
aplică legile concepţiei materialiste.
Această împărţire de roluri între reprezentanţii Bisericii care activează pe tărâm
religios şi factorii politici ce îndrumă viaţa materială ne asigură menţinerea pe calea dreaptă
a evoluţiei, aşa cum aceasta a pornit în toamna anului 1944 şi mai ales la 6 martie 1945.
Ştim că am făcut multe greşeli. Şi Guvernul, şi eu. Şi vom mai săvârşi şi altele, dar
numai acela nu greşeşte care nu lucrează. Ştim însă că şi alţii au greşit. Dar mai ştim că vrem
să mergem tot înainte, pe cât posibil fără complicaţii sau sacrificii inutile. Există din păcate
unele suferinţe la care asistăm, incidente care întristează pe unii, măsuri luate împotriva unor
feţe bisericeşti. Noi însă nu putem să privim situaţia prin prisma unor asemenea cazuri. Dacă
ne plângem că a fost arestat cutare sau cutare faţă bisericească, să căutăm vina şi în noi
înşine. Nu într-un singur caz eu am constatat că persoana în chestiune a fost vinovată. Căci a
avut o atitudine provocatoare. Am constatat uneori greşeli şi din partea autorităţilor de stat.
Adevăr absolut nu există, dar există adevăr relativ. Şi datoria noastră este ca prin
comportarea şi activitatea noastră să asigurăm condiţiile de dezvoltare paşnică.
Nu pot să insist în mod suficient asupra faptului că suntem hotărâţi să apărăm
realizările noastre obţinute prin luptă pe tărâm economic, financiar şi politic. Aceste realizări
sunt ale noastre şi le vom apăra. Noi ştim că nu există oprire şi nu putem merge decât înainte,
înapoi niciodată.
Mulţumesc din suflet pentru declaraţiile făcute cu acest prilej. Mulţumesc cu atât
mai mult, cu cât declaraţiile acestea sunt o mărturie că jurământul prestat nu este o
formalitate, ci o chestiune de conştiinţă.
Vor mai fi şi alte greutăţi. Scopul nostru este însă – şi vă rog cu toată dragostea pe
toţi să ne ajute în munca noastră – să uşurăm aceste greutăţi şi, pe cât se poate, să le
eliminăm la vreme.
Numai în felul acesta e posibilă integrarea, fără sacrificii inutile, în mersul evoluţiei
istorice, pe care ţara noastră şi-a ales-o.
Vă doresc din inimă să vă îndepliniţi în acest sens menirea ca să se convingă oricine
că dragostea este în stare să mute şi munţii din loc. Prin muncă aprigă şi consecventă vom
reuşi să convingem pe toţi de dreptatea cauzei în care noi credem”.
În încheiere, PS Augustin Pacha a declarat: „mulţumesc excelenţei voastre că ne-a
primit ca, după sensul legii româneşti, să depunem jurământul nostru […] Suntem
recunoscători că ni s-a dat prilejul să ne exprimăm sentimentele şi loialitatea faţă de stat nu
numai prin predici bisericeşti, ci şi prin un sfânt jurământ. Căci acest jurământ nu este pentru
noi o simplă formalitate, ci un legământ în faţa lui Dumnezeu faţă de poporul nostru şi faţă
de cei care ne-au invitat să-l depunem […].
Noi, episcopii şi preoţii, ştim că cei a căror păstorire ne este încredinţată pentru care
noi ne asumăm răspunderea, vor fi cu adevărat folositori ţării şi poporului muncitor, dacă ne
vom îndeplini cât mai bine menirea. Aceasta este şi dorinţa noastră.
Să binecuvânteze Domnul pe părintele acestui popor, să binecuvânteze pe poporul
muncitor, poporul sărman, să binecuvânteze pe cei ce se află la conducerea acestui popor”.
ACNSAS, Fond Documentar, Dosar 60, f. 388-392.
Galaţi
Luminiţa BANU, Florian BANU
CONSILIERII SOVIETICI ŞI ACTIVITATEA ORGANELOR

REPRESIVE ALE REGIMULUI COMUNIST DIN ROMÂNIA
(1944-1964)
The Soviet counsellors and the activity of the Romanian political police
between 1944-1964
Abstract: We tried to advance and argue a plausible explanation, in our

paper, of the decision to call for Soviet support in the secret services area and, in
doing so, we are supported by data from archive documents and diaries. Studying
various sources of information, we came to the conclusion that the main
concern, which stood at the bottom of these, was a political task: the need to
improve the activity of the Securitate and to build a redoubtable weapon for the
aims of Communist Party. In other words, we believe that the reasons for the
incoming of the Soviet counsellors in Romania answer to a real necessity and
they were welcomed as long as they were indispensable. After the consolidation
of the regime, especially after 1958, the Romanian leaders initiated a slow
process to dismiss this kind of Soviet advisers.
Keywords: People’s Republic of Romania, Soviet counsellors, Securitate,

communisation, special services.
*
Problema prezenţei consilierilor sovietici în România, şi în special în cadrul
Securităţii, a reprezentat, din varii motive, un punct de interes pentru majoritatea
cercetătorilor care au investigat istoria comunismului românesc. Venirea
consilierilor, activitatea acestora şi plecarea lor din România s-au constituit, în
funcţie de orientarea celui care trata subiectul, fie într-o dovadă a slugărniciei
liderilor comunişti, fie, dimpotrivă, într-un argument irefutabil al patriotismului şi
curajului acestora, din moment ce au renunţat la serviciile acestor sovietici.
Ca urmare a acestui interes evident, spectrul lucrărilor ce abordează
subiectul este foarte larg, mergând de la lucrări memorialistice 1 , până la cele
1
Neagu Cosma, Cupola. Securitatea văzută din interior. Pagini de memorii, prefaţă de gral. lt. ing. Ov.
Diaconescu, Bucureşti, 1994, pp. 213-229; Grigore Răduică, Un ajutor nepreţuit cum se cuvine, în
„Magazin istoric”, nr. 11/1998, pp. 43-44; Lavinia Betea, Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre
stalinizarea României, Arad, 1995, pp. 94-95, 128-129, 260-261; Ochii şi urechile poporului.
Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă. Dialoguri consemnate de Viorel Patrichi în perioada 1999 –
ianuarie 2001, prefaţă de Dan Zamfirescu, [Bucureşti], 2001, passim.
198 Luminiţa BANU, Florian BANU
ştiinţifice 2 . În mod firesc, atât valoarea mărturiilor unor contemporani ai prezenţei

consilierilor sovietici în România, cât şi a analizelor de factură ştiinţifică este
diferită. În opinia noastră, rămâne de referinţă, prin bogăţia informaţiilor şi maniera
de abordare, subcapitolul intitulat Consilierii sovietici, inserat de Cristian Troncotă
în solida sa istorie a serviciilor secrete româneşti 3 . Imaginea oferită de acesta poate
fi completată, prin analogie, cu date referitoare la prezenţa consilierilor sovietici în
armata română, extrase din studiile semnate de Ioan Scurtu 4 , Alesandru Duţu 5 şi
Jipa Rotaru 6 , sau prin preţioasele informaţii referitoare la cadrul mai larg al lagărului
socialist, provenite din arhivele ex-sovietice de către T. V. Volokitina 7 , Albina F.
Noskova 8 sau Galina P. Muraşko 9 , tustrele cercetătoare din Rusia. Dintre abordările
mai noi, menţionăm capitolul Rolul consilierilor sovietici în comunizarea României,
din Raportul Tismăneanu 10 .
Nu putem încheia scurtul nostru excurs privitor la istoriografia problemei
fără a oferi şi un anti-exemplu de abordare. Ne referim la comunicarea prezentată de
Virgiliu Toma la simpozionul de la Memorialul Sighet din 13-15 iulie 2001 şi
publicată ulterior în volum 11 . Autorul citat, îmbinând experienţa proprie cu
informaţiile publicate de Cristian Troncotă, oferă o mostră de discurs virulent
anticomunist, cu afirmaţii tendenţioase, hilare 12 sau de-a dreptul fanteziste 13 .
2
Deosebit de valoroasă pentru elucidarea unor aspecte ale prezenţei consilierilor sovietici în România
este lucrarea realizată în cadrul Arhivelor Naţionale ale României şi coordonată de prof. univ. dr. Ioan
Scurtu, România. Retragerea trupelor sovietice. 1958, Bucureşti, 1996; vezi şi Dennis Deletant,
Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989, Bucureşti, 1998, pp.
40-43.
3
Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti de la Cuza la Ceauşescu, Bucureşti, 1999, pp.
344-350; vezi şi idem, Istoria Securităţii regimului comunist din România. Vol. I. 1948-1964,
Bucureşti, 2003, pp. 64-75.
4
Ioan Scurtu, Consilierii sovietici din România, în „Magazin istoric”, nr. 5/1998, pp. 12-15; datele din
acest articol au fost preluate copios de alţi autori, fără a mai fi citată sursa sau, în cel mai bun caz, după
identificarea surselor primare folosite de Ioan Scurtu, fiind dată trimitere la acestea. Situaţia este
identică şi cu preambulul la articolul Albinei F. Noskova, semnat de Florentina Dolghin – „Magazin
istoric”, nr. 4/1998, pp. 33-34.
5
Alesandru Duţu, 1948. Armata română sub „lupa” consilierilor militari sovietici, în „Document –
buletinul Arhivelor Militare Române”, an VI, nr. 2-3 (24-25), 2004, pp. 50-54.
6
Jipa Rotaru, Locul şi rolul consilierilor sovietici în comunizarea armatei române, în Horia Dumitrescu
(coord.), Omagiu istoricului Florin Constantiniu, Focşani, pp. 618-630.
7
T.V. Volokitina, „Cadrele hotărăsc totul”, în „Magazin istoric”, nr. 10/2004, pp. 25-29.
8
Albina F. Noskova, Consilierii sovietici: între cerere şi ofertă, în „Magazin istoric”, nr. 4, pp. 33-37,
nr. 5, pp. 8-11, nr. 6/1998, pp. 30-32.
9
Galina P. Muraşko, Represiunile politice în ţările Europei de Est la sfârşitul anilor ’40: conducerea
sovietică şi nomenclatura naţională de partid şi de stat, în Romulus Rusan (ed.) „Analele Sighet 6.
Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului”, Bucureşti, 1998, pp. 339-349.
10
Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport Final, editori
Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Bucureşti, 2007, pp. 155-166.
11
Virgiliu Toma, Consilierii sovietici în România Un caz revelator de la Ministerul de Interne, 1962, în
„Analele Sighet 9. Anii 1961-1972: ţările Europei de Est, între speranţele reformei şi realitatea
stagnării”, Bucureşti, 2001, pp. 334-343.
12
Potrivit autorului citat, „în 1949 a venit de la Moscova directiva dată de Institutul «Feliks Djerzinski»
de a se înfiinţa în România un club polisportiv care să poarte numele «Dinamo», care era format din
literele «DI» (direkţia – direcţie), «NA» (nabliudeniia – supraveghere) şi «MO» (molodej – tineret). De
Consilierii sovietici şi activitatea organelor represive (1944-1964) 199
Parcurgând istoriografia problemei, am sesizat o confuzie frecventă între

susţinerea oferită de diverşi factori de putere de origine sovietică (membri ai
Comisiei Aliate de Control, diplomaţi acreditaţi la Bucureşti, agenţi sovietici
infiltraţi în diverse instituţii – mai ales în serviciile secrete şi armată) şi consilierii
propriu-zişi trimişi de Moscova în România. Pornind, probabil, de la scopul comun
al acestora – transformarea României într-un stat vasal organizat din punct de vedere
politic, economic şi social după modelul sovietic – foarte mulţi autori vorbesc de
consilierii sovietici prezenţi la Bucureşti încă din anul 1944 14 .
Suntem de acord că, într-o primă etapă, între 23 august 1944 şi 6 martie
1945, în care controlul P.C.R. asupra aparatului de stat era cvasi-inexistent, rolul
predominant în procesul de sprijinire a comuniştilor români l-au jucat unităţile
Armatei Roşii staţionate în România 15 şi Comisia Aliată (Sovietică) de Control 16 ,
dar aceasta nu înseamnă că persoanele cu funcţii de decizie din aceste structuri sau
din partidul comunist erau nişte consilieri, în sensul în care este utilizat acest termen
pentru perioada 1948-1962, ci, cel mult, agenţi ai U.R.S.S..
altfel, energicele echipe Dinamo au proliferat în toate ţările satelite U.R.S.S. Probabil că tot nişte
consilieri au pus în circulaţie la noi, prin obedienţa funcţionarilor români, moneda divizionară de trei
lei, care nu a existat decât în U.R.S.S. şi în Mongolia sovietică” – Virgiliu Toma, loc. cit., p. 338.
13
Virgiliu Toma, fără a indica vreo sursă, susţine: „Consilierii au fost înregistraţi în Securitate cu grade
de ofiţeri superiori în cadrul corpului de ofiţeri. La fel s-a procedat şi în armată. După câţiva ani s-a
nuanţat uniforma, unii purtând uniforme şi grade în ierarhia română, alţii, mai puţini, uniforme şi grade
în ierarhia K.G.B., pe lângă cei în ţinută civilă”. De asemenea, „consilierilor sovietici li s-au oferit
locuinţe în zonele în care au fost repartizaţi şi vile în toate localităţile din ţară (subl. ns.)”. În opinia
autorului citat, „în situaţii grave, consilierii raportau de urgenţă direct lui Stalin, care lua decizia
definitivă şi irevocabilă” – ibidem, pp. 336-337.
14
Dennis Deletant oferă, citând pe Oleg Gordievski şi Christian Andrew, chiar numele consilierului şef
în perioada 1944-1947: Dmitri G. Fedicikin – Dennis Deletant, op. cit., p. 40; În ce ne priveşte, ne
exprimăm unele rezerve faţă de afirmaţiile celor doi autori: „Ca şi Serov, care a condus operaţiunile
NKGB/MGB în Polonia şi în Germania de Est, Dmitri Gheorghievci Fedicikin, şeful consilierilor
sovietici din România între 1944 şi 1947 avea o bogată experienţă în Balcani în anii ’30, şi se comporta
la Bucureşti asemenea unui vice-rege, prin frecventele indicaţii şi instrucţiuni cu care îl bombarda pe
Gheorghiu-Dej” – Cristopher Andrew, Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale
externe de la Lenin la Gorbaciov, Bucureşti, 1994, p. 252.
15
Conform unui raport al S.S.I. din 29 septembrie 1944, sprijinul sovietic acordat comuniştilor români
nu era deloc de neglijat: „După informaţii demne de toată încrederea, la Partidul Comunist s-au
prezentat doi membri ai N.K.V.D.-ului, care poartă haine civile şi care au cerut ca partidul să ţină
legătura cu ei căci prin ei vor avea tot sprijinul. Partidul comunist din Braşov a primit de la
Comandamentul Sovietic cinci motociclete cu ataş pentru ca să meargă în Secuime în urma armatelor
eliberatoare şi să desfăşoare propagandă comunistă. Aceşti propagandişti au fost înzestraţi cu legitimaţii
speciale” – A.S.R.I., fond Documentar Bucureşti, dosar nr. 4034, f. 5.
16
În 31 octombrie 1944, Ministerul de Război comunica Oficiului Centralizării Informaţiilor, care
funcţiona pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, următoarele: „Din informaţiile obţinute, precum
şi din constatările făcute rezultă ca un fapt indiscutabil că delegaţia din România a Secţiunii Politice a
Sovietelor este în strâns şi permanent contact cu Partidul Comunist şi că între acestea există o
colaborare permanentă. Declaraţiile repetate că Moscova nu se amestecă în politica internă a României
sunt numai o mascare a adevărului deoarece se practică o muncă hotărâtă şi sistematică pentru aducerea
la putere a Partidului Comunist. Sovietele sprijină, în unele cazuri chiar făţiş, această acţiune” – ibidem,
f. 132.
După 6 martie 1945, sprijinul sovietic pentru P.C.R. a continuat să se

manifeste, inclusiv prin oferirea unor „sfaturi” asupra tacticii de urmat în lupta de
eliminare completă a opoziţiei 17 . Acestea erau furnizate fie direct de conducerea
superioară a P.C.U.S. (nu de puţine ori, chiar de Stalin), fie de reprezentanţii oficiali
ai U.R.S.S. la Bucureşti.
În opinia noastră, construirea de către U.R.S.S. a unui sistem bine articulat
de supraveghere a „sateliţilor” 18 a fost precipitat de atitudinea de emancipare a
Iugoslaviei 19 . Primii paşi au fost făcuţi în vara anului 1948, când, între 20-28 iunie, a
avut loc la Bucureşti şedinţa Kominformului, organism recent creat de Moscova
pentru a-i facilita controlul asupra noilor „democraţii populare”. Cu această ocazie,
Iugoslavia, care manifestase tendinţe de ieşire de sub tutela sovietică, a fost exclusă
din Kominform şi tot atunci a fost adoptată rezoluţia „Cu privire la situaţia din
Partidul Comunist al Iugoslaviei”. Prin aceasta, Tito era acuzat că promovează o
orientare naţionalistă care nu poate să ducă decât „la degenerarea Iugoslaviei într-o
obişnuită republică burgheză, la pierderea independenţei Iugoslaviei şi la
transformarea ei într-o colonie a ţărilor imperialiste” 20 .
În perioada imediat următoare, depistarea agenţilor titoişti s-a transformat
într-o metodă evidentă de înlăturare din viaţa politică a oamenilor politici
inacceptabili pentru Moscova, din pricina opiniilor naţionaliste, de lichidare a
divergenţelor de opinii în rândurile comuniste şi de transformare a partidelor
comuniste într-un „monolit” cu platformă bolşevică. Se ştie că, după sentinţa în
17
De exemplu, după declanşarea „grevei regale”, în august 1945, reprezentanţii guvernului Groza,
aflaţi la Moscova la începutul lunii septembrie, au solicitat efectuarea de presiuni din partea U.R.S.S.
pentru determinarea regelui să-şi modifice atitudinea faţă de guvern. A.I. Vâşinski, adjunct al
ministrului Afacerilor Externe, le-a spus comuniştilor români următoarele: „Situaţia s-a schimbat; s-au
schimbat şi împrejurările, şi în legătură cu sfârşitul războiului şi cu trecerea la situaţia de pace; în ţară s-
a instituit o nouă stare de spirit. Desigur, pentru soluţionarea unor asemenea conflicte trebuie să se
aplice metode noi. Eu consider că alegerile viitoare se vor dovedi a fi potrivite pentru rezolvarea
problemei” – apud Tatiana A. Pokivailova, Tratativele româno-sovietice (februarie 1948) şi reacţia
Kremlinului la abdicarea regelui Mihai I, în Romulus Rusan (ed.) „Analele Sighet 6. Anul 1948 –
instituţionalizarea comunismului”, p. 153; evoluţia ulterioară a evenimentelor a dovedit că partea
română s-a conformat întru-totul „consilierii” oferite de Vâşinski.
18
Nu doar ţările din Europa intrate în orbita Moscovei după cel de-al doilea război mondial au
„beneficiat” de prezenţa consilierilor sovietici. În China, prezenţa sovietică, vizibilă încă din perioada
războiului civil, a devenit consistentă după înfrângerea lui Cian Kai Şi şi proclamarea republicii
populare. Aşa cum observa David Rousset, referindu-se la primii ani de existenţă ai R.P. Chineze,
„Beijingul nici măcar nu are – chiar dacă ar vrea – libertatea de a alege, căci ruşii sunt deja prezenţi,
aflându-se în fruntea întregii industrii de stat existente. Ei nu sunt doar inspiratorii planului economic,
dar îl şi controlează la toate nivelurile. În anul 1953 nu exista nici o instalaţie, organizaţie, comunicaţie
terestră, maritimă sau aeriană care să nu aibă un «consilier» rus. Şi, conform surselor chinezeşti, la fel
era în toate ministerele şi administraţiile” – apud Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor
comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 78.
19
În mod ironic, primul semn vizibil al rupturii dintre U.R.S.S. şi Iugoslavia a fost reprezentat de
retragerea… consilierilor sovietici militari şi economici din Iugoslavia, petrecută în martie 1948.
Retragerea acestora de aici a dat startul unei adevărate ofensive pentru consolidarea sistemului în
celelalte state de „democraţie populară” – ibidem, p. 80.
20
Rezoluţia Biroului Informativ asupra situaţiei din Partidul comunist din Iugoslavia, Bucureşti, 1948,
pp. 29-30.
procesul lui L. Rajk 21 (24 septembrie 1949), a început în toate ţările o campanie de
demascare „a legăturilor lui Rajk cu partidele comuniste din străinătate”. Această
campanie a oferit şi pretextul pentru a impune prezenţa consilierilor sovietici, aceştia
urmând a fi solicitaţi chiar de către liderii partidelor comuniste din ţările vasale 22 .
Consilierii sovietici, în sensul acceptat de noi al acestui termen, au început
să activeze în structurile militare şi de securitate din România, după datele de care
dispunem, din a doua jumătate a anului 1948. Afirmaţia noastră pleacă de la faptul
că în 8 iulie 1948 a avut loc, la Marele Stat Major, o şedinţă la care au participat
generalul locotenent K.S. Kolganov şi generalii români N. Pârvulescu şi R.I.
Rusescu. Cu acest prilej s-au stabilit, în linii generale, condiţiile de salarizare a
consilierilor militari sovietici ce urmau a veni în România. Baza discuţiilor a
reprezentat-o acordul deja existent între Guvernul R.P.R. şi Guvernul Republicilor
Socialiste Sovietice pentru detaşarea specialiştilor sovietici în Republica Populară
Română. Salarizarea stabilită era următoarea: 70.000–80.000 lei pentru consilierul
superior/locţiitorul general, restul consilierilor superiori primeau 60.000-70.000 lei,
consilierii simpli – 45.000–50.000 lei, iar pentru Cabinetul generalului Kolganov era
alocată suma de 1.850.000–2.000.000 lei. La acest cabinet lucrau un prim-adjutant
(30.000 lei), un adjutant (20.000 lei), un secretar-translator (25.000 lei) şi o
dactilografă (20.000 lei). După schema salarizării, era avută în vedere sosirea în
România a 35 de consilieri. La data şedinţei, probabil că nu erau sosiţi în România
decât ofiţerii şi dactilografa de la cabinetul generalului Kolganov, care sunt
menţionaţi nominal 23 . Pentru restul consilierilor, partea română a făcut demersurile
necesare în perioada imediat următoare 24 .
21
Pentru o reconstituire a contextului în care ministrul Afacerilor Externe al Ungariei, László Rajk, a
fost arestat şi anchetat, precum şi pentru rolul generalului sovietic Fedor Bielkin în instrumentarea
procesului, vezi Christian Duplan, Vincent Giret, Viaţa în roşu. Varşovia, Praga, Budapesta, Bucureşti.
1944-1968. Pionierii, vol. I, Bucureşti, pp. 100-144.
22
Evident că necesitatea păstrării unei „linii neabătute” în politica guvernelor comuniste reclama şi
prezenţa unor consilieri civili în structurile economice ale tinerelor „democraţii populare”. Aceştia erau
„solicitaţi” după acelaşi mecanism şi, probabil, îndeplineau, pe lângă misiunile oficiale, şi misiuni de
natură informativă. În privinţa mecanismului „cererii şi ofertei”, semnificativ este cazul Ungariei. După
arestarea lui Rajk, la 30 mai, Mátyás Rákosi, secretarul general al partidului comunist, i-a adresat o
scrisoare ambasadorului sovietic la Budapesta, rugându-l să acţioneze în aşa fel încât să fie trimişi în
Ungaria 14 consilieri pe probleme de securitate, întrucât „organele ungare nu au nici o posibilitate în
afara experienţei lor proprii, de a-şi instrui colaboratorii”. Stalin a aprobat cererea şi în toamna anului
1949 au plecat la Budapesta 15 consilieri pentru a sprijini organele locale de securitate şi grăniceri –
apud Albina F. Noskova, op. cit., în „Magazin istoric”, nr. 4, p. 37.
23
Ioan Scurtu (coord.), România. Retragerea trupelor sovietice. 1958, pp. 201-204.
24
Pentru identificarea mecanismelor prin care se făcea solicitarea de consilieri sovietici în domenii
civile de activitate, este elocventă o notă din 22 martie 1950 în care se relatează modul în care au fost
solicitaţi Uniunii Sovietice specialiştii necesari pentru construirea Teatrului Naţional din Bucureşti şi
pentru construirea studiourilor de cinematografie. Potrivit acestei note, intervenţiile s-au făcut
„începând din anul 1948”. Apoi Ministerul Afacerilor Externe a înaintat ambasadei sovietice de la
Bucureşti trei note, la 19 ianuarie, 31 ianuarie şi 5 martie 1949. Problema a fost reluată, pe aceeaşi cale,
la începutul lunii august 1949. La 18 august 1949 M.A.E. a primit de la ambasada română de la
Moscova adresa nr. 345, prin care ministrul Afacerilor Externe al U.R.S.S. informa că guvernul sovietic
a luat decizia de a trimite în R.P.R. trei ingineri pentru construirea Teatrului Naţional, precum şi
specialişti pentru construirea studiourilor cinematografice. Primii trei specialişti au sosit în România la
Mai precis, în şedinţa Secretariatului C.C. al P.M.R. din 29 iulie 1948 a fost
formulată o cerere către Uniunea Sovietică pentru trimiterea în România a unor
consilieri militari care „să sprijine activitatea de reformare a armatei române”.
Condiţiile de salarizare a acestor specialişti sovietici au continuat să rămână în
discuţie şi au căpătat o formă concretă în urma unui schimb de scrisori între
ministrul de finanţe al R.P.R. şi reprezentantul comercial al U.R.S.S. în România,
schimb ce a avut loc la 12 noiembrie 1948. Ca urmare, sosirea consilierilor militari
devenea iminentă, rămânând doar de stabilit exact domeniile în care aceştia urmau
să acţioneze.
În perioada 18 noiembrie – 16 decembrie 1948, generalul sovietic
Konstantin S. Kolganov, care deţinea postul de consilier militar principal, a purtat
discuţii cu subşeful Marelui Stat Major, generalul Iacob Teclu, cu şeful Direcţiei
Superioare a Cadrelor Armatei, cu şeful Marelui Stat Major, generalul Constantin
Gh. Popescu, cu şeful Serviciului de Informaţii al Armatei, lt. col. Gh. Evulescu,
precum şi cu generalul Mihail Lascăr, adjunctul ministrului Apărării Naţionale.
Pe parcursul acestor discuţii, generalul sovietic a făcut o serie de aprecieri pe
marginea situaţiei armatei române şi a formulat propuneri concrete cu privire la
pregătirea generalilor şi a ofiţerilor de stat major, a cerut o stabilire precisă a
atribuţiilor Secţiei a II-a din M.St.M., a oferit sugestii de organizare a învăţământului
militar şi de asigurare a aprovizionării armatei 25 . Peste numai o jumătate de an,
armata română dispunea de serviciile a 41 de consilieri sovietici aflaţi la Marele Stat
Major, Spatele Armatei, Artileria antiaeriană, Comandamentul Aeronauticii,
Comandamentul Marinei, Corpul de Tancuri, Comandamentul Geniului,
Comandamentul Transmisiunilor, Comandamentul Chimic, Direcţia Cadre, Armata
I, Regiunile I, II şi III militare, precum şi la Corpurile I şi II 26 .
În perioada imediat următoare nu doar armata sau aparatul de represiune au
fost supuse influenţei sovietice prin intermediul consilierilor, ci, practic, întreaga
societate românească a fost reconfigurată după unicul model valabil la acea epocă
pentru elita politică deţinătoare a puterii: modelul sovietic. De exemplu, în şedinţa
Secretariatului C.C. al P.M.R. din 23 martie 1949, în care s-a discutat, printre altele,
Codul Muncii, Gheorghiu-Dej propune ca Secretariatul să discute acest cod numai
după ce textul acestuia a fost avizat de „un grup de specialişti sovietici” 27 . Sfatul
sovieticilor era căutat şi preţuit nu doar în probleme de anvergură, ci şi în chestiuni
minore. În fapt, nu exista domeniu în care „experienţa sovietică” să nu fie
30 ianuarie 1950 – Arhivele Naţionale ale României, România. Viaţa politică în documente. 1950,
prefaţă de Alesandru Duţu, Bucureşti, 2002, p. 106.
25
Alesandru Duţu, loc. cit., passim.
26
Jipa Rotaru, loc. cit., p. 625; în urma unei şedinţe din 9 ianuarie 1950, Secretariatul C.C. al P.M.R.,
„apreciind rolul deosebit de important şi valoarea sprijinului primit din partea consilierilor militari
sovietici”, decidea efectuarea unei intervenţii pe lângă guvernul sovietic pentru trimiterea a încă 9
consilieri militari – A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R.-Cancelarie, dosar nr. 4/1950, f. 2.
27
Arhivele Naţionale ale României, Stenogramele şedinţelor Biroului politic şi ale Secretariatului
Comitetului Central al P.M.R., vol. II, 1949, studiu introductiv de prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Bucureşti,
2003, p. 209.
hotărâtoare 28 . Anul 1949 poate fi considerat „o graniţă principial importantă”, acum

având loc „cristalizarea accelerată a sistemului consilierilor de lungă durată şi, în
mod deosebit, a ramurii politico-militare” 29 . De altfel, în toamna anului 1949 la
Ministerul Securităţii Statului al U.R.S.S. s-a constituit o secţie specială pentru
„acordarea de ajutor organelor de securitate din ţările de democraţie populară” 30 .
În ceea ce priveşte consilierii sovietici pentru serviciile de securitate 31 din
România, la 3 noiembrie 1949, Gh. Gheorghiu Dej îi expedia lui A.A. Gromîko,
locţiitor al ministrului de Externe al Uniunii Sovietice, o scrisoare cu următorul
conţinut: „Studiind materialele legate de procesul bandei Rajk, conducerea
partidului nostru a adoptat hotărârea de a trece la analizarea situaţiei unor membri ai
partidului cu o activitate neclară şi suspectă. Deoarece nu deţinem experienţe
suficiente în desfăşurarea cu succes a unor asemenea anchete, vă rugăm să ne
trimiteţi unul sau doi specialişti în problemele respective, pentru acordarea de ajutor
partidului nostru pentru descoperirea şi nimicirea agenţilor serviciilor de spionaj
imperialiste. Din împuternicirea Secretariatului C.C. – Gh. Gheorghiu Dej” 32 .
28
În şedinţa Secretariatului C.C. din 26 august 1949 s-a abordat problema comasării pământurilor,
prilej cu care consilierul Veretenicov a sugerat să fie „făcută o lege în care, fără să se vorbească de
comasare, să se vorbească de schimb între pământuri”. Ba, mai mult, într-o problemă colaterală, tov.
Veretenicov „dă sfaturi în ruseşte cum să se aşeze grâul ca să fie mai puţin expus ploii”. Ideea e prinsă
din zbor de Ana Pauker, secondată de Nicolae Ceauşescu: Tov. Ana: „Să se dea sfaturi agrotehnice prin
radio. (…) Instrucţiunile acestea ar trebui repetate”. Tov. Ceauşescu: „Şi în Comisia de stat şi în
Minister” – ibidem, p. 314; în domeniul cinematografiei activau, în iulie 1952, nu mai puţin de 14
consilieri sovietici care se plângeau că nu dispun de suficiente automobile – Ioan Lăcustă, 1952. Filmul
românesc la raport în Consiliul de Miniştri, în „Magazin istoric”, nr. 1/1998, p. 48.
29
Albina F. Noskova, op. cit., în „Magazin istoric”, nr. 4, p. 36.
30
Sprijinul sovietic pentru constituirea serviciilor secrete s-a manifestat inclusiv în China. Interesat de
remarcat că asigurarea sănătăţii şi securităţii liderilor de partid comunişti a beneficiat tot de experienţa
sovietică. În acest sens, medicul personal al lui Mao nota în memoriile sale: „O mare parte din sistemul
de măsuri de securitate fusese copiat după modelul sovietic, la puţin timp după preluarea puterii de
către comunişti, dar păstra şi multe prevederi din măsurile de pază minuţioase luate pentru protejarea
împăraţilor chinezi, în timpul epocii imperiale. (…) La puţin timp după întoarcerea lui Mao de la
Moscova, la începutul anilor ’50, au fost numiţi doi specialişti sovietici în cadrul Biroului Central al
Gărzilor, pentru a ajuta la elaborarea unui sistem eficient de inspectare şi furnizare a hranei pentru
conducătorii din Zhongnanhai” – Dr. Li Zhisui, Viaţa particulară a preşedintelui Mao. Memoriile
medicului său personal, Bucureşti, [f.a.], vol. 1, pp. 110-111; în cazul liderilor români, arhivele
sovietice au păstrat o adresă a lui A.I. Vâşinski către Stalin, datată 24 decembrie 1952, în care se
spunea: „din declaraţia tov. Chişinevschi reiese că, fără ajutorul unui specialist sovietic, va fi greu de
pus pe picioare activitatea laboratorului existent de analizare a produselor alimentare”. Partea sovietică
a răspuns afirmativ la solicitarea venită de la Bucureşti – cf. T.V. Volokitina, loc. cit., p. 29.
31
Potrivit cercetătoarei Albina F. Noskova, Gheorghiu-Dej ar fi solicitat, neoficial, un consilier pe
probleme de securitate încă din primăvara anului 1948 - ibidem, p. 35; cu această ocazie, cercetătoarea
aduce în atenţie şi deosebirea dintre „consilierii” prezenţi în Comisiile Aliate de Control din Bulgaria,
Ungaria şi România şi consilierii „departamentali”, precum cel solicitat de către Dej în primăvara
anului 1948.
32
Deşi textul scrisorii este elocvent în ceea ce priveşte pretextul invocat pentru solicitarea consilierilor,
unii cercetători atribuie, în mod inexplicabil, cererea lui Dej „unor acţiuni de mare amploare ale
grupurilor de rezistenţă din munţi (revoltele din judeţele Bihor, Arad şi Timiş-Torontal)” – C.N.S.A.S.,
Jurnale din rezistenţa anticomunistă. Vasile Motrescu, Mircea Dobre. 1952-1953, ediţie îngrijită de
Liviu Ţăranu, Theodor Bărbulescu, cuvânt înainte de Ion Gavrilă-Ogoranu, Bucureşti, 2006, p. 14;
Revoltele pomenite, desfăşurate în perioada 24-31 iulie 1949, au fost provocate de prevederile
La Moscova, asemenea cereri se rezolvau, din motive evidente, cu

operativitate maximă. Încă la 9 noiembrie, în şedinţa Biroului Politic al P.C.U.S. (b),
era examinată cererea C.C. al Partidului Muncitoresc Român. A fost adoptată
hotărârea de a cere Ministerului Securităţii Statului de a trimite în R.P.R. pe tovarăşii
Saharovski A.M. şi Patrikeev V.S., pentru acordarea de ajutor în munca organelor de
securitate 33 .
Documentele din arhivele sovietice arată că, începând cu anul 1949, partea
sovietică, sprijinindu-se pe asemenea cereri, a creat, nu doar în România, ci practic
în fiecare ţară din această zonă, o nouă instituţie de control, şi anume sistemul
consilierilor sovietici. Până în anul 1951, acest sistem a penetrat toate sferele vieţii
politice şi economice ale „ţărilor de democraţie populară”.
Înainte de a discuta activitatea consilierilor sovietici în România,
considerăm necesar să facem câteva precizări asupra mecanismului pus la punct
pentru venirea sovieticilor în ţară. Aşa cum observa Cristian Troncotă, „instituţia
consilierilor sovietici din România nu se poate disocia de politica de cadre” 34 .
Partidul comunist, venit la putere exclusiv prin suportul acordat de sovietici, se
confrunta încă din momentul martie 1945 cu o acută lipsă de cadre calificate, mai
ales în ceea ce priveşte încadrarea aparatului informativ-represiv 35 . Bazinul de
recrutare al cadrelor era şi el drastic limitat din cauza exigenţelor ideologice 36 .
Nerezolvarea problemei cadrelor risca să atragă după sine pierderea puterii politice.
Totodată, o simplă creştere numerică nu era suficientă pentru garantarea succesului.
Decretului nr. 406, publicat în 21 iulie 1949, referitor la colectarea cerealelor, şi au fost reprimate dur
de către forţe ale Miliţiei şi ale Trupelor de Securitate – cf. Florian Banu, Revolta ţăranilor bihoreni din
iulie-august 1949 reflectată în documentele Securităţii, în „Cetatea Bihariei – revistă de cultură şi
istorie militară”, seria a II-a, 2004, nr. 2, pp. 27-35.
33
Galina P. Muraşko, loc. cit., pp. 347-348; textul scrisorii lui Dej este reprodus şi de Cristian Troncotă
într-o traducere aproximativ similară – cf. Cristian Troncotă, op. cit., p. 346; semnificativ este numărul
consilierilor trimişi: doi ofiţeri! Este contrazisă astfel opinia unor cercetători, conform cărora ţările de
democraţie populară erau împânzite de aceşti consilieri. De altfel, o notă a Secretariatului Consiliului
de Miniştri al U.R.S.S., din octombrie 1949, indică faptul că în Bulgaria, Ungaria, România şi
Cehoslovacia lucrau 61 consilieri militari şi 9 civili. Dintre aceştia, 29 de consilieri militari se aflau în
Bulgaria şi toţi cei nouă consilieri civili erau în România – Albina F. Noskova, op. cit., în „Magazin
istoric”, nr. 4, p. 36.
34
Cristian Troncotă, op. cit., p. 345; vezi şi idem, Politica de cadre în instituţia securităţii regimului
comunist din România (1948-1964), în „Revista istorică”, serie nouă, tom X, 1999 (I), nr. 3-4 (mai-
august), pp. 235-256, (II), nr. 5-6 (septembrie decembrie), pp. 443-458.
35
Prin adresa nr. 590597/28 martie 1945, Secţia a II-a (Biroul Contrainformaţii a M.St.M informa
Cabinetul M.A.I. că „după venirea la conducere a actualului guvern, tensiunea între autorităţile din
Moldova, în special între Poliţie şi Armată s-a ameliorat simţitor”, amintind printre motivele acestei
„tensiuni” faptul că „o parte din personalul poliţienesc din Moldova este cu situaţia militară în
neregulă: dezertori, nesupuşi la mobilizare, nesupuşi la chemare etc.”. De asemenea, se arăta că „unele
organe poliţieneşti depăşesc cadrul atribuţiilor normale ce le revin, procedând la arestarea militarilor
fără să ceară pentru aceasta intervenţia Comenduirilor de Piaţă şi refuză să concure cu organele militare
la executarea diferitelor razii pentru prinderea dezertorilor şi altor infractori militari” - A.N.I.C., fond
D.G.P., dosar nr. 11/1945, f. 1.
36
Istoricul Seton-Watson evidenţia faptul că partidele comuniste şi-au recrutat cadrele mai ales dintre
ţăranii săraci şi intelighenţia, în ţările subdezvoltate, şi cu precădere dintre muncitori, în ţările avansate
– Hugh Seton-Watson, The Pattern of Communist Revolution. A Historical Anaysis, London, 1960, p.
342.
Cu alte cuvinte, partidul se găsea în faţa unei dileme: ori renunţă definitiv la
profesionişti şi, pe cale de consecinţă, intră în impas politico-administrativ, ori face
un rabat ideologic în favoarea profesionalismului. Din cauze pragmatice, obiective,
aplicând criteriile antifasciste simultan cu principiul coaliţiei şi al compromisului,
partidul comunist a optat în perioada 1944-1948 în favoarea profesionalismului 37 .
Tactica „tovarăşilor de drum” nu a fost aplicată doar pe eşichierul politic, ci
şi în întregul sistem al administraţiei de stat. Eliminarea forţelor politice de opoziţie
a condus însă, mai ales după abdicarea regelui Mihai I, la o vizibilă basculare a
opţiunilor comuniştilor spre tinerele cadre care îşi probaseră ataşamentul faţă de
partid în perioada de după 1944.
Datorită criteriilor ideologice de selecţie, „oamenii puşi în funcţii de partid,
administrative, gospodăreşti erau, în cea mai mare parte, nişte marginalizaţi ai
societăţii, pe care doar conjunctura îi scosese din anonimat şi din cursul firesc al
existenţei lor” 38 . În ciuda eforturilor, cei mai mulţi dintre aceşti „oameni noi” nu au
reuşit să se adapteze decât parţial la noile lor roluri 39 , astfel încât „manifestau
nesiguranţă în modul de acţiona, pregătiţi fiind, din punct de vedere psihologic, mai
degrabă pentru rolul de executanţi, de a se supune orbeşte indicaţiilor ce li se
transmitea sau concret unui şef” 40 .
În acest context, de suprapunere a procesului de formare a cadrelor cu cel de
transformare a societăţii după modelul sovietic, opţiunea de a face apel la „cadre cu
experienţă” din Uniunea Sovietică apărea ca fiind una foarte dezirabilă. Aşadar,
venirea consilierilor a fost o rezultantă a dorinţei Moscovei de a-şi asigura un control
cât mai ferm asupra statelor-satelit, combinată cu necesitatea noii elite din ţările
supuse procesului de comunizare de a-şi asigura un număr de cadre cu experienţă
într-un număr variat de domenii.
Baza normativă a activităţii consilierilor sovietici în România a fost
reprezentată de o hotărâre specială a Consiliului de Miniştri care preciza condiţiile
de muncă şi salarizare ale consilierilor. De asemenea, în 5 februarie 1950 a fost
încheiată o convenţie între guvernul României şi guvernul Uniunii Sovietice în care
se stipula:
„Art. 3. Guvernul Republicii Populare Române va plăti specialiştilor
sovietici în valută română salariul în sumă egală cu cuantumul salariilor existente
sau care vor fi stabilite în viitor pentru specialiştii români din servicii şi de calitate
corespunzătoare şi va asigura celelalte condiţiuni incluzând aprovizionarea cu
alimente şi cu produse industriale, adaosurile la salariile stabilite etc., de care se
bucură specialiştii români.
Guvernul Republicii Populare Române va restitui Uniunii Sovietice
următoarele cheltuieli în legătură cu specialiştii sovietici trimişi în România: costul
călătoriei specialistului şi a familiei sale, diurnele, chiria şi salariul pe durata
37
T.V. Volokitina, loc. cit., p. 25.
38
Ibidem, p. 27.
39
Cf. Florian Banu, Personalul Securităţii: origini, pregătire, mentalităţi, fapte (1948-1958), în
Constantin Moşincat, Dan Poinar (coord.), „Pietre de hotar”, vol. 6, Oradea, 2006, pp. 138-160.
40
T.V. Volokitina, loc. cit., p. 27.
călătoriei la dus şi întors, atât pe teritoriul Uniunii Sovietice, cât şi pe teritoriul

României, transportul bagajelor în greutate maximă de 80 kg de persoană, cheltuieli
de deplasare în sumă egală cu cuantumul salariului pe o lună primit în U.R.S.S.
înainte de detaşare şi o compensare pentru concediu, egală cu salariul pe o lună
pentru fiecare an de muncă în România, iar specialiştilor sovietici care lucrează în
instituţiile şcolare din România, egală cu salariul pe două luni pentru fiecare an de
muncă. […]
Art. 5. Guvernul Republicii Populare Române pune la dispoziţia
specialiştilor sovietici, fără plată, pe timpul muncii lor în România, locuinţe cu
mobilier, încălzit şi iluminat sau plăteşte suma corespunzătoare chiriei locuinţelor cu
mobilier, încălzit şi iluminat” 41 .
Potrivit aceluiaşi document, guvernul român se angaja să plătească
guvernului sovietic pentru fiecare specialist trimis, în raport cu calificarea lui, între
2.000 şi 4.000 de ruble lunar, drept „compensare a pierderilor pe care le suportă
întreprinderile sau instituţiile sovietice respective în urma trimiterii colaboratorilor
lor în străinătate” (art. 4).
Pentru cazarea consilierilor sovietici veniţi „pe linie de Securitate” au fost
evacuate în 1948-1949 un număr de 25-40 de apartamente din vile situate în
vecinătatea parcului Herăstrău. Mobilarea apartamentelor s-a făcut cu mobilier din
depozitele M.A.I., provenit din confiscările efectuate asupra averilor unor foşti
demnitari, precum şi din achiziţii directe făcute de la particulari sau de la magazinele
„Consignaţia”, banii provenind din fondurile C.I.S.. Potrivit unei „Note-raport”,
întocmită în iulie 1968 de Corpul de Consilieri şi Inspectori din Consiliul Securităţii
Statului, „majoritatea mobilierului a fost din lemn de nuc, mahon şi trandafir şi de
stiluri renumite, ca florentin, bizantin etc; covoarele erau persoane originale (buhara,
tebrize, afgane); vesela din cristal «Rosenthal», «Bavaria» etc.; servicii de masă din
porţelan şi ceramică, tacâmuri din argint şi alpaca; candelabre din fier forjat şi cristal
de Murano; tablouri, bibelouri şi alte asemenea bunuri ce reprezentau valori mari şi
pentru cumpărarea cărora s-au plătit sume importante de bani din fondurile
speciale” 42 . Din acelaşi raport reiese că numai în luna decembrie 1952, când dotarea
vilelor respective era, în linii mari, finalizată, s-au cheltuit 500.000 lei. Potrivit
opiniei lui Ştefan Georgescu, fost şef al Serviciului fonduri speciale, în anii 1949-
1952 pentru dotarea apartamentelor atribuite consilierilor se cheltuiseră peste
40.000.000 lei (suma fusese estimată înainte de reforma monetară) 43 .
După cum se poate lesne observa, statul român nu a precupeţit nimic pentru
a asigura cele mai bune condiţii consilierilor sovietici, prezumând, probabil,
41
Ioan Scurtu (coord.), România. Retragerea trupelor sovietice. 1958, pp. 208-209; această convenţie a
fost urmată de semnarea unui protocol la 26 septembrie 1950, document prin care prevederile
convenţiei din 5 februarie 1950 erau extinse şi asupra specialiştilor sovietici care lucrau în România din
perioada anterioară semnării acesteia.
42
A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 12383, vol. 3, f. 2.
43
Apud Cristian Troncotă, op. cit., p. 347.
beneficiile obţinute de pe urma prezenţei acestora în România ca fiind

considerabile 44 .
Analizând obiectiv evoluţia Securităţii, trebuie admis că, în anii de început
ai instituţiei, rolul consilierilor a fost semnificativ în realizarea unei familiarizări a
cadrelor cu specificul acestui gen de activităţi, total străine pentru mare parte din
tinerii ofiţeri de securitate români.
Referindu-se la consilierii sovietici existenţi în Securitate, memorialistul
Neagu Cosma precizează că aceştia erau ofiţeri superiori, specializaţi în diverse
domenii („linii de muncă”): spionaj, contraspionaj, contrasabotaj, rezistenţă politică,
ideologică, grupări armate, acte de teroare, anchete penale etc 45 . Albina F. Noskova
scoate şi ea în evidenţă faptul că, de regulă, corpul consilierilor sovietici era format
din „vârfuri ale specialiştilor la nivel de ramuri şi departamente, din rândul corpului
generalilor şi ofiţerilor superiori ai armatei, Ministerului Securităţii Statului şi
Ministerului Afacerilor Interne ale U.R.S.S.” 46 .
Sosiţi în România la cererea părţii române, consilierii trebuiau să asigure
îndeplinirea mai multor categorii de misiuni: testarea liniei de activitate a fiecărei
unităţi de securitate, fixarea sarcinilor şi misiunilor operative, definirea
metodologiilor de lucru, introducerea tehnicii operative sovietice în activitatea de
informaţii, dirijarea acţiunilor informativ-operative mai importante.
În primul rând, consilierii urmau „să înveţe pe comandanţii din Securitatea
română cum să-şi îndeplinească sarcinile pe liniile de muncă menţionate, începând
cu organizarea compartimentelor până la metodologia folosită” 47 . Aceasta ar fi
reprezentat, în viziunea autorului menţionat, partea „vizibilă” a activităţii acestor
consilieri, fiind însă dublată de o activitate de supraveghere a cadrelor de conducere
din Securitate, multe dintre acestea ele însele „agenţi ai N.K.V.D.-ului”.
Această acţiune ar fi justificată de regulile de bază ale spionajului, având în
vedere că multe dintre persoanele cu funcţii de conducere în Securitate lucraseră
înainte de 23 august 1944 pentru U.R.S.S., fuseseră depistate de serviciile speciale
„burghezo-moşiereşti”, arestate şi întemniţate. În acest proces exista, evident,
posibilitatea ca unii dintre aceştia să fi fost „întorşi” de către ofiţerii români de
contrainformaţii.
De asemenea, o altă preocupare prioritară a consilierilor s-a dovedit a fi
colectarea informaţiilor deţinute de Securitate cu privire la starea reală de spirit a
44
Beneficiile au fost reale, nu doar pentru Securitate, ca instituţie, ci şi pentru ofiţerii acesteia, căci, aşa
cum a reieşit în cadrul anchetei din 1968 (codificată Acţiunea „Îmbogăţirea”), „începând din iulie
1954, pe măsură ce consilierii sovietici părăseau ţara, apartamentele din vilele pe care aceştia le
ocupaseră au fost date în folosinţă unor cadre cu funcţii de conducere, lăsându-li-se în custodie şi
bunurile existente. Ulterior, la solicitările făcute, col. Tesler Ladislau, fostul şef al Direcţiei
Administraţie şi Gospodărie, şi succesorul său – col. Bogdan Hary, împreună cu fostul ministru adjunct
pentru spate, general maior Mureşanu Alexandru, fără nici o bază legală, au luat măsura ca bunurile
date în custodie să poată fi cumpărate de cei interesaţi, integral sau în cantităţi parţiale, după cum
doreau” – A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 12383, vol. 3, f. 3; pe de altă parte, „la plecarea
unora din consilieri au luat cu ei serviciile de masă, tacâmuri, bibelouri etc.” – ibidem, vol. 5, f. 38.
45
Neagu Cosma, op. cit., p. 214.
46
Albina F. Noskova, op. cit., în „Magazin istoric”, nr. 4, p. 35.
47
populaţiei vizavi de măsurile impuse de conducerea de partid în vederea edificării

„societăţii socialiste”. Erau vizate, de asemenea, informaţiile privind viaţa politică,
economică, militară şi socială din România. În acest scop, erau selectate materialele
revelatoare, fotocopiate şi înaintate ataşatului militar al Ambasadei Uniunii Sovietice
din Bucureşti. Pentru fluidizarea muncii, pe lângă fiecare consilier se găseau câte
trei-patru traducători ce asigurau traducerea sintezelor informative şi a rapoartelor
considerate de maxim interes.
O altă „misiune neoficială” a constat în recrutarea de noi ofiţeri de securitate
pentru „colaborarea discretă, neoficială”, motivată de „marea prietenie” dintre
România şi U.R.S.S.. În acelaşi sens, al captării de surse directe de informaţii,
utilizabile şi în viitor, consilierii încercau identificarea celor mai valoroase „surse”
(informatori) ai Securităţii, în special a celor folosite de către Direcţia de Informaţii
Externe. Aceşti informatori, după o atentă verificare, erau preluaţi în dirijare directă
de către organismele de specialitate sovietice.
În ceea ce priveşte activitatea oficială a consilierilor, trebuie subliniat că
amprenta acestora asupra modului de lucru al ofiţerilor de securitate a fost vizibilă
decenii la rând. Începând cu metodele de filaj, de identificare a autorilor unor
„inscripţii duşmănoase” şi până la metodele de efectuare a anchetelor sau a cenzurii
corespondenţei se poate spune că nu a existat domeniu în care consilierii şi
materialele de specialitate traduse din limba rusă şi folosite în şcolile de ofiţeri de
securitate să nu fi exercitat o influenţă vizibilă.
Ei au avut un rol important în toate acţiunile de amploare, semnificative, ale
Securităţii. De exemplu, în cazul înscenării procesului „sabotorilor” de la Canalul
Dunăre-Marea Neagră rolul acestora nu a fost deloc de neglijat, de la adoptarea
deciziei de a organiza un proces-spectacol şi până la obţinerea declaraţiilor
incriminatorii. Ideea procesului a fost formulată în cadrul unei şedinţe ţinută în iunie
1952 la nivelul conducerii Ministerului Afacerilor Interne. La şedinţă au participat
Alexandru Drăghici (proaspăt ministru de Interne – 20 mai 1952), Iosif
Chişinevschi, Gheorghe Pintilie (directorul D.G.S.S.), Alexandru Nicolschi,
Vladimir Mazuru, Gogu Popescu (şeful Direcţiei Contrasabotaj), Cricor Garabedian,
Mişu Dulgheru (şeful Direcţiei Cercetări Penale) şi consilierii sovietici Alexandru
Mihailovici, Tiganov şi Maximov. În cadrul şedinţei, Chişinevschi a cerut să se ia
măsuri de organizare a unui proces public care să aibă loc la Canal şi să fie aspru
pedepsiţi sabotorii. În plus, a specificat că „tov. Gheorghiu vrea ca procesul să se
judece cât mai repede, să nu dureze ca altele” – aluzie evidentă la cazul
Pătrăşcanu 48 .
Pentru urgentarea anchetei şi obţinerea „probelor”, direcţia regională
Constanţa a fost sprijinită de consilierii sovietici sub a căror supraveghere s-a produs
„anchetarea în ture”, sedarea anchetaţilor, torturarea martorilor şi completarea
declaraţiilor după formulare tip 49 .
48
A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 49, vol. I, f. 77.
49
Pentru detalii, vezi Florian Banu, Radiografia unei mistificări: Procesul sabotorilor de la Canalul
Dunărea Marea Neagră, în C.N.S.A.S., „Arhivele Securităţii”, Bucureşti, 2004, pp. 116-142.
Sistemul de anchetă, prezentat succint mai sus, fusese impus de consilieri,

aşa cum o recunoaşte însuşi Mişu Dulgheru, şeful din acea vreme al direcţiei
însărcinată cu efectuarea anchetelor: „Practica de a formula întrebări cu caracter
acuzator şi de a obţine răspunsuri prin care însăşi inculpaţii îşi calificau faptele
criminale era introdusă încă din 1951 ca urmare a venirii tovarăşilor consilieri
care au introdus chestionare tip (subl. ns.) şi erau completate numai de anchetatori
astfel încât răspunsurile să corespundă faptelor care rezultau din întrebări” 50 .
De altfel, întregul proces a fost regizat după model sovietic şi sub atenta
supraveghere a consilierilor sovietici din cadrul D.G.S.S. Maiorul Iliescu Dumitru,
care a făcut parte din secretariatul comisiei de anchetă de la Constanţa, relata:
„Materialele informative venite de la Constanţa în această problemă (a „sabotorilor”
– n.ns.) erau văzute în mod deosebit de către consilierul dir. Maximov cu care s-a
purtat discuţii şi cu mine în prezenţa translatorului Boris. Unele materiale care se
credeau mai interesante erau traduse în limba rusă şi reţinute de consilier” 51 .
Rolul consilierilor în desfăşurarea anchetelor mai importante este subliniat şi
de generalul Evghenie Tănase:
„Printre celelalte cazuri mai importante aflate la ora aceea în anchetă era cel
al grupului de paraşutişti, arestat în vara anului 1953.
În legătură cu ancheta acestui grup, un moment mai deosebit consider că
merită să fie descris.
Golea…unul dintre personajele mai importante din acest grup, refuza să
spună cine este şeful grupului.
După arestarea lui Tănase Alexandru, ce s-a produs mai târziu, la indicaţia
consilierului sovietic, s-a recurs la următoarea tactică: Tănase Alexandru a fost băgat
într-un birou mai arătos, oferindu-i-se loc într-un fotoliu, fiind servind [servit] cu
cafea şi ţigări.
La un moment dat, ca din greşeală a fost băgat pe uşă Golea, ce era însoţit
de un plutonier de la arest. Imediat ce s-a constatat că Golea l-a recunoscut pe
Tănase Alexandru, i s-a spus plutonierului ce-l însoţea că a greşit camera, deoarece
nu aici trebuia adus.
Golea a fost retras şi dus în camera de anchetă ce se afla alături, unde să se
continue interogatoriul său.
Golea însă a cerut să i se spună cine era cetăţeanul ce stătea în fotoliu în
camera în care din greşeală a fost introdus.
50
A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 49, vol. II, f. 80; Referindu-se la sistemul „chestionarelor”
promovat de către consilierii sovietici, generalul Evghenie Tănase nota: Aceşti anchetatori, cu o
inexistentă pregătire juridică, erau puşi să interogheze – pentru a stabili adevărul material al vinovăţiei
– arestaţi cu o bogată cultură generală şi experienţă a vieţii iar în foarte multe cazuri şi cu o bogată
experienţă a activităţii clandestine. Astfel că, de la bun început, anchetatorul era puternic handicapat.
Pentru a anihila acest handicap – şefii lor ce erau acreditaţi cu o oarecare experienţă şi mai ales
consilierii sovietici – întocmeau un chestionar ce cuprindea întrebările ce trebuiau puse, precum şi
răspunsul ce trebuia obţinut şi care trebuia să se coroboreze cu datele obţinute pe linie informativă, pe
linia supravegherii operative sau pe linia T.O. Din acest moment – cu o asemenea înarmare –
anchetatorul începea lupta cu arestatul, pentru a obţine răspunsurile anticipat stabilite”.
51
A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 49, vol. II, f. 108.
I s-a cerut să răspundă la întrebările ce i se pun, deoarece ancheta nu este

obligată să-i răspundă la întrebările sale.
Atunci Golea a căzut pe gânduri şi la un moment dat a reacţionat oarecum
violent spunând: «Dacă aşa stau lucrurile – eu sunt chinuit în anchetă, iar el stă în
fotoliu, bând cafea şi fumând ţigări – vă declar că el, Tănase Alexandru, este şeful
grupului de paraşutişti». Lucru care ulterior a fost confirmat în mod cert” 52 .
Acelaşi Evghenie Tănase relatează că el, personal, a avut multe de învăţat de
la consilieri, mai ales de la locţiitorul primului consilier sovietic:
„Cât priveşte promisiunea de ajutor din partea ministrului mai puţin se putea
vorbi, deoarece mereu era foarte ocupat.
Singura speranţă îmi rămânea consilierul sovietic, despre care am vorbit mai
sus şi care m-a ajutat cu adevărat substanţial, deoarece de la el primeam răspuns la
întrebări ca cele de mai sus; de asemenea, o bună perioadă de timp, cu sprijinul său
rezolvam majoritatea problemelor şi tot cu el am făcut primele mele deplasări la
regiunile de Securitate, intrând în contact cu munca acestora şi învăţând specificul
muncii la teritoriu” 53 .
Aşadar, în prima etapă a existenţei Securităţii, lipsa de experienţă a cadrelor
autohtone, cumulată cu prestigiul imens al Uniunii Sovietice şi cu poziţia deţinută de
consilieri în cadrul instituţiei, a condus la o adevărată „hegemonie” sovietică asupra
ansamblului informaţiilor culese atât din interior cât şi din exterior de agenţii
Securităţii 54 .
Anul 1952 aduce o primă reorientare în politica liderilor de la Bucureşti
vizavi de consilierii sovietici 55 . Îndepărtarea lui Teohari Georgescu din fruntea
Ministerului Afacerilor Interne şi înlocuirea sa, în mai 1952, cu Alexandru Drăghici
a fost semnalul că Gheorghiu-Dej urmăreşte instituirea unui control mai ferm asupra
acestui minister. Demiterea lui Teohari Georgescu a atras după sine şi schimbarea
din funcţii a persoanelor considerate „oamenii lui Teo” 56 . În locul acestora au fost
52
Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Pseudomemoriile unui general de
securitate, documente selectate şi editate, studii introductive şi note de Cristina Anisescu şi Silviu B.
Moldovan, Bucureşti, 2007, pp. 173-174.
53
Ibidem, p. 170.
54
În acelaşi timp, nu trebuie exagerat rolul consilierilor în activitatea Securităţii, „omniprezenţi” în
viziunea unor autori. În acest sens pledează şi mărturia lui Nicolae Pleşiţă, care afirmă că „a învăţat
meserie” de la fostul comisar din Siguranţă, Ionescu Nicolae, zis „Tocană” (poreclă sugestivă!): „Aşa s-
a învăţat meserie. Cât priveşte cupola N.K.V.D., despre care vorbeşte Cozma Neagu, este şi aici un
adevăr ce se referă la nişte centre, mai ales la Bucureşti. Eu am învăţat meserie la Argeş. Acolo n-am
avut nici consilieri, nici K.G.B.-işti, nici agenţi din brigada specială, creată de ruşi la noi, arestată
ulterior” – Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă, pp. 25-26.
55
Serviciul Român de Informaţii, Cartea Albă a Securităţii, vol. III, Bucureşti, 1995, p. 18.
56
În septembrie 1952, cu prilejul desprinderii Securităţii din cadrul M.A.I. şi reorganizării sale într-un
minister, Alexandru Drăghici aducea în discuţia Biroului Politic al C.C. al P.M.R. şi „necesitatea de a fi
ajutaţi cu cadre”, subliniind că acestea sunt necesare „în special pentru organele exterioare”.
Necesitatea furnizării de către Partid a unor cadre „de nădejde” era motivată atât prin volumul şi
complexitatea muncii, cât şi prin raţiuni de ordin politic: „la regiuni vom avea Direcţii ale Ministerului
care vor conduce şi Miliţia şi la fel şi în centre unde avem destule sectoare unde se simte devierea de
dreapta (subl. ns.). În ce priveşte ascuţişul împotriva duşmanului se mai resimt urmările lui Teohari
Georgescu (subl. ns.)” - A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 77/1952, f. 20.
promovate cadre noi, provenite din rândul tinerilor ofiţeri M.Ap.N. sau dintre
activiştii de partid 57 . Această schimbare de gardă a fost însoţită, cu foarte multă
prudenţă, de o abilă şi graduală limitare a prerogativelor deţinute de consilieri 58 .
Potrivit unor mărturii ale contemporanilor, Alexandru Drăghici ar fi dat dispoziţii, în
mod repetat, unor şefi de unităţi ca „relaţii cu consilierii să întreţină doar acei ofiţeri
din conducere împuterniciţi în acest sens şi numai pe probleme strict de serviciu,
limitate la prevederile convenţionale încheiate oficial”.
De altfel, Drăghici era perceput de liderii comunişti pro-sovietici drept un
apropiat al lui Dej şi se încerca ţinerea sa departe de conducerea Securităţii. În acest
sens, este elocventă mărturia lui Teohari Georgescu, cu condiţia să o considerăm
sinceră. Într-o scrisoare către Gh. Gheorghiu-Dej, datată 27 martie 1962, Teohari
relata: „În 1951 am propus tov. Gheorghiu-Dej numirea tov. Drăghici ca ministru
adjunct în Ministerul de Interne. Subliniez că Ana Pauker a fost în mod categoric
împotriva ca tov. Drăghici să fie numit în minister. Nu am ţinut seama de părerea ei.
Dacă A. Pauker a putut să folosească în anumite împrejurări organele Ministerului
de Interne, pentru urmărirea persoanelor din conducerea de partid şi de stat, aceasta
a făcut-o fără ştirea mea şi peste capul meu. A. Pauker nu mi-a predat dosarele unor
persoane, din conducere, pentru a fi cercetate de organele de securitate. Ea a ştiut că
nu aş fi făcut aşa ceva fără aprobarea conducerii de partid.
Am cunoscut că avea relaţii strânse cu consilierii sovietici. De asemenea se
bucura de multă încredere din partea tov. Pintilie. (…)
După trecerea Serviciului Special în cadrul Ministerului de Interne, tov.
Pintilie mi-a făcut propunerea ca acest serviciu să treacă pe lângă A. Pauker,
spunându-mi că şi în Uniunea Sovietică este la fel, adică acest serviciu se găseşte pe
lângă Molotov.
I-am spus lui Pintilie că nu este cazul să copiem totul ca în Uniunea
Sovietică. După felul cum Pintilie a susţinut această propunere reieşea că această
părere o aveau şi consilierii sovietici.
Am respins propunerea lui Pintilie ca Serviciul Special să treacă la A.
Pauker.
57
Relaţiile dintre ofiţerii români, mai ales din M.Ap.N., şi consilierii sovietici începuseră să se
degradeze în această perioadă. Aşa cum îşi amintea Grigore Răduică, „Emil Bodnăraş, ministrul
Forţelor Armate, a fost informat atât pe linia consilierilor sovietici, cât şi pe linia contrainformaţiilor
militare, că, pe ansamblu, în unităţi nu este o atmosferă şi o conlucrare bună între ofiţerii români şi cei
sovietici. El s-a folosit de prilejul oferit de un bilanţ anual pe minister pentru a ridica această problemă.
Îmi amintesc cum, din cele aproximativ 60 de minute cât a vorbit el în încheierea convocării de bilanţ,
20-25 minute s-a referit doar la această problemă. Bodnăraş a criticat aspru faptul că, deşi la dispoziţia
comandanţilor de unităţi s-a pus un ajutor nepreţuit – cum îl aprecia el – cei mai mulţi dintre
comandanţi n-au înţeles să se folosească de acesta, nu-i consultă pe consilieri şi nu execută întocmai
ceea ce spun ei” – Grigore Răduică, loc. cit., p. 43.
58
La nivelul discursului oficial, Gheorghiu-Dej nu a încetat să elogieze ajutorul de care se bucură
partea română din partea consilierilor. În contextul discutării necesităţii creşterii de cadre pentru
viitorul Minister al Securităţii Statului, Dej nu ezita să spună: „Trebuie să promovăm oameni tineri.
(…) Cu atât mai mult cu cât avem marele noroc să avem sfătuitori şi aici iarăşi trebuie să atrag atenţia
despre necesitatea de a folosi consilierii astfel încât să realizăm, şi pe linia cadrelor, adevărate cadre
pregătite. În jurul tovarăşilor ar trebui cei mai buni, elemente tinere, să înveţe, să predea anumite lecţii”
- A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 77/1952, f. 22.
- După venirea tov. Drăghici în minister, tov. Pintilie mi-a spus că consilierii
sovieticii, şi bineînţeles şi el, consideră că tov. Drăghici dezorganizează munca
ministerului, prin şedinţele pe care le convoca prea des. Deşi am luat poziţie
împotriva desconsiderării muncii politice, nu am putut face legătura între rezistenţa
pe care a opus-o A. Pauker numirii tov. Drăghici în minister şi a atitudinii ostile a
tov. Pintilie şi a consilierilor sovietici faţă de tovarăşul Drăghici.
În legătură cu aceasta ţin să arăt că în 1951, când am plecat în concediu, am
spus consilierului sovietic, că în timpul lipsei mele, tov. Drăghici, ca şeful Direcţiei
Politice, îmi va ţine locul. Consilierul mi-a răspuns că acest lucru este anormal şi că
în interesul muncii trebuie să rămâie Pintilie şi nu tov. Drăghici.
Mi-a fost imposibil să fac atunci legătura între această părere a consilierului,
de sprijinire a lui Pintilie şi dorinţa lui A. Pauker ca în locul meu ca ministru de
interne, să fie numit Pintilie” 59 .
La rându-i, Neagu Cosma îşi aminteşte că, în perioada în care era director al
Direcţiei de Contraspionaj, „am fost atenţionat de Alexandru Drăghici să închid
toate supapele prin care se scurgeau informaţii spre consilieri, iar relaţia cu aceştia –
erau trei – să se rezume la metodologia de lucru, la arta informaţiilor. Dar Drăghici
făcea de fiecare dată precizarea că ei, consilierii, să nu simtă «bruiajul» nostru, să
nu-i irităm, să nu încordăm relaţiile cu aceştia, lucru dificil de realizat întrucât ei îşi
aveau antenele întinse în toată unitatea şi aflau cu uşurinţă orice doreau” 60 .
În contra-partidă, consilierii au desfăşurat propria lor ofensivă în plan
informativ. Sub pretextul că proaspeţii ofiţeri de securitate au nevoie de îndrumări,
aceştia au căutat, cu subtilitate, nu doar să-şi menţină posibilităţile de informare şi
control a activităţii compartimentelor Securităţii, ci şi să-şi dezvolte şi multiplice
aceste posibilităţi. Acţiunea a fost executată de o manieră atât de subtilă încât nici
peste ani buni, unii ofiţeri de securitate nu au înţeles substratul demersurilor
consilierilor sovietici.
Un proaspăt ofiţer de securitate era în vara anului 1952 şi Evghenie Tănase.
Acesta lucrase în Secţia Administrativ-Politică a C.C. al P.C.R., ajungând chiar şeful
secţiei. În iulie 1952 a primit gradul de colonel şi a fost încadrat în Ministerul
Afacerilor Interne. Prin urmare, reprezenta un caz tipic de ofiţer de securitate
provenit din rândul activiştilor de partid, fără prea multe cunoştinţe asupra noului
domeniu de muncă, poate cu excepţia celor obţinute la Secţia Administrativ-Politică.
Iată cum îşi amintea acesta etapa de început a carierei sale de ofiţer:
„Masiva înlocuire a cadrelor de conducere din aparatul central de Securitate
ce avut loc în perioada 1952-1953 cu activişti din aparatul de partid care nu
cunoşteau această muncă, impunea acordarea unui sprijin masiv pentru o cât mai
rapidă identificare a acestora cu noile sarcini primite.
Această misiune - deloc uşoară – a revenit în cea mai mare măsură
consilierilor sovietici care au fost ataşaţi pe lângă fiecare din noii directori.
Pentru a putea realiza în cât mai bune condiţiuni această sarcină, consilierii
sovietici au cerut şi li s-a aprobat să cunoască întreaga activitate a unităţii pe
59
Idem, dosar nr. 66/1962, f. 79-82.
60
Neagu Cosma, op. cit., pp. 217-218.
lângă care funcţiona[u], constituind de fapt o dublură a şefului direcţiei (subl.

ns.).
În aceste condiţiuni ei puteau interveni cu sfatul sau părerea lor care să-l
orienteze pe director în adoptarea hotărârii şi să-l pună în situaţia de a învăţa cât mai
repede munca.
Consider, după părerea mea, că majoritatea consilierilor sovietici s-au
dovedit – prin atitudinea tovărăşească manifestată, prin metodele folosite, precum şi
prin sfaturile date – deosebit de utili, aducând o substanţială contribuţie la pregătirea
celor nou veniţi” 61 .
După o relativă „izolare” a consilierilor sovietici, între anii 1953-1956, ca
reflex al victoriei „aripii naţionaliste româneşti” din cadrul Biroului Politic al
P.M.R., a urmat un nou aflux de consilieri, generat de evenimentele din Ungaria.
Potrivit lui Neagu Cosma, „numărul consilierilor s-a triplat; de unde erau unu-doi,
au apărut trei-patru. (…) Directivele cu care veniseră de la Moscova aceşti consilieri
se arătau a fi mai puţin flexibile, întrucât cei chemaţi să le aplice pretindeau să li se
prezinte totul, încercând să se suprapună comandanţilor români ai unităţilor” 62 .
Una din misiunile ofiţerilor sovietici consta în racolarea informatorilor
Securităţii române, care acţionau atât pe plan intern cât şi extern, cu precădere a
acelora care aveau „largi posibilităţi de penetrare în ţările occidentale, respectiv în
instituţiile din aceste ţări, pentru a-i prelua în dirijare directă, în care caz N.K.V.D.-ul
devenea unicul beneficiar al producţiei de informaţii furnizate de aceste surse”. În
1964, rememorând perioada în care consilierii sovietici acţionau în România şi
modul în care aceştia au preluat reţelele informative româneşti din Occident,
Alexandru Drăghici spunea:
„Vorbind despre aşa-zişii consilieri, socotesc că a fost o greşeală că i-am
reţinut aşa de mult aici. Ei nu ne-au fost de nici un ajutor, tot timpul şi-au făcut
numai munca lor, «ciupind» din munca altora. Aceasta este realitatea. S-a ajuns
acolo încât din cauza lor ne-au «căzut» oamenii afară (subl. ns.). Când am văzut
şi asta le-am spus: să terminaţi. Le-am spus aceste lucruri forurilor lor cele mai de
răspundere, arătând că metodele acestea le dezaprob şi n-am să dau nimic, să
înţeleagă acest lucru. Aruncau întotdeauna vina ba pe «acaru Păun», ba că altu-i
prost, iar când îi prindeam pe aici cu «mâţa în sac», atunci începeau să spună…
«tovarăşi, acela este prost şi din cauza aceasta a făcut aşa».
În orice caz, munca de securitate este o muncă specifică, legată strâns de
activitatea de apărare a independenţei şi suveranităţii statului nostru” 63 .
Încercarea consilierilor sovietici din 1957 de a-şi recăpăta poziţiile
dominante pierdute treptat în anii anteriori s-a izbit de o rezistenţă tot mai vizibilă
din partea ofiţerilor de securitate. Până şi unul dintre cei care beneficiase de
„ajutorul profesional” al consilierilor îşi modificase optica:
61
CNSAS, Pseudomemoriile unui general de securitate, pp. 224-225.
62
63
Al. Drăghici, Expunerea la şedinţa Activului de Partid M.A.I. ce a avut loc la data de 04.05.1964 şi
în care s-a dezbătut Declaraţia Plenarei C.C. al P.M.R. din aprilie 1964, în A.C.N.S.A.S., fond
Documentar, dosar nr. 197, f. 31.
„Dacă la început, când cadrele noi aduse în Securitate nu cunoşteau munca,

era justificat faptul că consilierii sovietici constituiau o dublură a şefului de direcţie,
trebuind deci să cunoască totul, în anul 1957 însă rolul consilierului sovietic eu îl
văd mult redus.
El poate şi trebuie să fie consultat ori de câte ori un cadru al direcţiei simte
această nevoie, însă în nici un caz nu cred că consilierul sovietic trebuie să mai fie
un verificator care să cenzureze toate aspectele muncii unităţii, căci aceasta duce, pe
de o parte, la plafonarea şefului de direcţie, iar pe de altă parte, la scăderea autorităţii
lui în faţa subordonaţilor, care spun că nu el conduce ci consilierul”.
De altfel, cu toată surpriza şi îngrijorarea produsă de evenimentele anului
1956, Gheorghiu-Dej îşi urma, cu tenacitate, planurile 64 . Potrivit unei tactici
îndelung verificate, Dej îşi formula cererile de aşa manieră încât să pară că
satisfacerea lor este în interesul părţii adverse, iar iniţiativa acţiunii să revină
acesteia. În cazul trupelor sovietice staţionate în România şi al consilierilor sovietici
discuţiile preliminare au fost atent conduse şi, ca urmare, la 14 ianuarie 1957 C.C. al
P.C.U.S. a adresat C.C. al P.M.R. o scrisoare în care se preciza că „în prezent, când
ţara dvs. dispune de cadre calificate, care au acumulat o experienţă importantă în
construirea socialistă, şederea permanentă a consilierilor sovietici în România, după
părerea noastră, nu mai corespunde intereselor cauzei. În afară de aceasta, însăşi
denumirea de consilieri sovietici nu mai corespunde rolului pe care-l îndeplinesc de
fapt, şi, involuntar, pot duce la părerea greşită că prin consilierii săi o ţară se
amestecă în afacerile interne ale altei ţări” 65 . Ca urmare a acestor aprecieri, se
propunea desfiinţarea „instituţiei consilierilor şi micşorarea numărului specialiştilor
sovietici” care lucrau în România.
Răspunsul formulat de C.C. al P.C.R., în data de 13 februarie 1957, nu
dezminţea faima de abil diplomat a lui Gheorghiu-Dej: „Împărtăşim pe deplin
părerile exprimate de C.C. al P.C.U.S. în această problemă. Consilierii şi specialiştii
sovietici care au lucrat în Republica Populară Română la cererea guvernului român,
ne-au dat un mare ajutor în domeniul construcţiei economice, de stat şi militare, cât
şi în domeniul formării în ţara noastră de cadre proprii de specialişti. Partidul nostru
şi guvernul R.P.R. exprimă o caldă recunoştinţă C.C. al P.C.U.S. şi guvernului
sovietic pentru acest ajutor frăţesc. Suntem cu totul de acord cu consideraţiunile de
ordin principial expuse în scrisoarea dvs. şi în concluzie apreciem că, ţinând seama
de faptul că în prezent R.P.R. dispune de cadre pregătite în diferite domenii de
activitate, menţinerea instituţiei consilierilor nu mai corespunde intereselor cauzei şi
este practic depăşită” 66 .
64
Unul dintre oamenii care l-au cunoscut bine pe Dej nu ezita să noteze: „Timp de mulţi ani, cu o
răbdare de necrezut, Gheorghiu-Dej a urzit şi a dus cu succes o politică subtilă, al cărei dublu scop
politic era, pe de o parte, să slăbească la maximum relaţia de dependenţă a României faţă de U.R.S.S.,
iar pe de altă parte, să preîntâmpine orice tendinţă de liberalizare politică – pericol care a devenit actual
în epoca lui Hruşciov şi, mai ales, în timpul revoluţiei maghiare din 1956 şi ulterior” - Sorin Toma,
Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist, Bucureşti, 2004, p. 25.
65
Apud Ioan Scurtu, Consilierii sovietici din România, în „Magazin istoric”, nr. 5/1998, p. 14.
66
Ibidem.
În urma acestui schimb de scrisori, s-a trecut la o reducere treptată a

numărului de consilieri sovietici din România. Acest proces a fost accelerat după
retragerea trupelor sovietice din România în iunie-august 1958. Fricţiunile tot mai
dese între consilieri şi factori de conducere din celelalte ţări socialiste au convins
Moscova că sistemul consilierilor, considerat a fi reprezentativ pentru epoca lui
Stalin, trebuie înlocuit cu alte forme de colaborare şi control. Ca urmare, în 8
septembrie 1958, C.C. al P.C.U.S. a adresat C.C. al P.M.R. o nouă scrisoare în care
se aprecia că „şederea pe mai departe a consilierilor şi specialiştilor sovietici în
România poate, după părerea noastră, să frâneze, într-o oarecare măsură, creşterea
lucrătorilor dvs.”. Ca atare, partea sovietică considera oportun să recheme „pe toţi
consilierii şi specialiştii sovietici” şi să analizeze împreună cu P.M.R. „problema
reducerii maxime, în viitor, a numărului specialiştilor sovietici care lucrează în
acordarea ajutorului tehnic”.
Tensiunile create între consilieri şi conducerea autohtonă sunt reflectate în
conţinutul scrisorii, evident, într-o formă diplomatică: „Fiind buni cunoscători ai
meseriei în domeniul lor de activitate, unii dintre specialişti nu întotdeauna se
descurcă în situaţia politică şi în particularităţile naţionale ale ţării dv. Ca urmare a
acestui lucru, nu sunt excluse unele neînţelegeri, ceea ce nu este în folosul
relaţiunilor noastre frăţeşti”. C.C. al P.C.U.S. considera că trebuie acţionat în aşa fel
încât „formele învechite ale relaţiilor reciproce să nu împiedice dezvoltarea şi
adâncirea prieteniei dintre statele noastre socialiste” şi preconiza o dezvoltare a
schimbului de experienţă dintre specialişti şi trimiterea reciprocă de tineri în
instituţiile de învăţământ superior. În 26 septembrie 1958 C.C. al P.M.R. a expediat
scrisoarea de răspuns în care se declara pe deplin de acord cu propunerea sovietică,
reitera mulţumirile pentru sprijinul acordat prin consilieri şi preciza că, în viitor,
consilierii vor fi solicitaţi în funcţie de necesităţile concrete.
De altfel, pentru a menaja susceptibilităţile liderilor sovietici, Dej nu a ezitat
să solicite astfel de consilieri, desigur, într-un număr foarte redus. În 22 ianuarie
1959, el semna o scrisoare către primul secretar al C.C. al P.C.U.S.:
„Dragă Nichita Sergheevici,
În temeiul scrisorilor Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice din ianuarie 1957 şi septembrie 1958, privind ajutorul prin specialişti
pentru ţările de democraţie populară, vă rugăm să fiţi de acord ca pentru nevoile de
pregătire şi perfecţionare a Forţelor noastre Armate să ne fie repartizat pe anul 1959
un grup de cinci specialişti militari. (…)
Ne folosim de acest prilej pentru a transmite calde mulţumiri Prezidiului
Comitetului central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi Dv. personal,
pentru ajutorul permanent pe care ni-l acordaţi.
Cu salutări comuniste
Primul Secretar al Comitetului Central
Al Partidului Muncitoresc Român
Gheorghe Gheorghiu-Dej” 67
67
A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 81/1959, f. 7.
În paralel, însă, acelaşi Dej era iniţiatorul unor măsuri subtile de distanţare
faţă de Moscova şi de lărgire şi consolidare a autonomiei conducerii de la Bucureşti
faţă de „centrul conducător” de la Kremlin. În cadrul Ministerului Afacerilor Interne,
această linie politică, trasată de către Dej şi pusă în practică de către Drăghici, a
condus la marginalizarea cadrelor considerate pro-sovietice şi la o intensificare a
conflictelor cu cei câţiva consilieri care mai activau încă în structurile ministerului.
Starea de tensiune din minister atinsese asemenea cote încât în 1962 consilierul
sovietic Jegalin a informat Comitetul Securităţii de Stat al U.R.S.S. despre situaţia
creată. Ca urmare, preşedintele acestui comitet a adresat o scrisoare lui Alexandru
Drăghici în care afirma că este gata să retragă toţi consilierii sovietici. Retragerea
acestora nu a avut loc în 1962, dar ultima perioadă a şederii în România a fost
marcată de o totală inactivitate în domeniile în care aceştia fuseseră acreditaţi ca
specialişti, munca lor limitându-se, se pare, la consolidarea reţelelor informative pe
care sovieticii şi le construiseră în România începând din deceniul cinci.
Edificatoare pentru ultima perioadă a existenţei instituţiei consilierilor
sovietici sunt discuţiile purtate în Biroul Politic al C.C. al P.M.R. în şedinţa din 13
mai 1963. Cu această ocazie, Drăghici relata discuţia pe care o avusese cu unul
dintre consilieri:
„Consilierul m-a întrebat când poate să plece; i-am spus: poţi să pleci şi
mâine. A spus că are să plece dacă îi dă drumul guvernul. I-am spus că aceasta este
părerea noastră în chestiunea aceasta. El a început să spună că avem un duşman
comun. I-am spus că trebuie să termine cu asta; am ridicat problema încrederii
reciproce şi să avem relaţii de pe alte poziţii, că noi suntem de acord să colaborăm
ş.a.m.d.” 68 .
Detaliind motivele care au condus la tensionarea relaţiilor, Drăghici arăta că
„sunt cazuri când ei încearcă să ne fure munca noastră. Am avut căderi de oameni tot
din cauza lor. Atunci au recunoscut şi acum spun că ei tot timpul au respectat cu
stricteţe acordul încheiat. Ce acord? Ce reciprocitate? Acolo se spune despre
reciprocitate şi el îmi trimite materiale de acum şapte ani. Deci în această privinţă nu
este vorba de nici un fel de asemenea lucruri. Eu i-am scos din muncă de vreun an
de zile, pentru că i-am prins cu 18 cazuri concrete când au căutat să ne fure munca
noastră. Eu consider că nu avem nevoie de nici un fel de asistenţă din partea lor. Nu
avem nevoie de nici un fel de colaborare de asta din partea lor şi clar i-am spus şi
lui: dacă vrei, colaborare pe bază de reciprocitate. Şi trebuie să vă spun că întâlnim o
impertinenţă şi o neobrăzare rară, nemaiîntâlnită. Orice le-ai spune, ei tot ce ştiu aia
fac” 69 .
Vehemenţa lui Drăghici este ilustrativă pentru gradul în care se deterioraseră
relaţiile dintre ofiţerii români de securitate şi colegii lor sovietici. În încheierea
expunerii sale, Alexandru Drăghici a concluzionat:
68
Apud Ioan Scurtu, Consilierii sovietici din România, în „Magazin istoric”, nr. 5/1998, p. 15; pentru
textul integral al discuţiilor purtate pe tema retragerii consilierilor din M.A.I., vezi A.N.I.C., fond C.C.
al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 20/1963, f. 20-25 – Stenograma şedinţei Biroului politic din ziua de 13
mai 1963.
69
Ibidem.
„De anul trecut nu mai duc nici un fel de activitate, stau în birou şi citesc
ziarul, mai prind pe câte unul şi mai află câte ceva de la el. Când era Pintilie, stătea
tot timpul la el în birou şi bineînţeles Pintilie îl informa. Uite, aceasta este situaţia şi
eu consider că nu mai au ce căuta la noi aceşti consilieri” 70 .
La rândul său, Gheorghiu-Dej a expus în faţa membrilor Biroului Politic
situaţia creată, relatând că, în urma discuţiei purtate cu Drăghici, consilierul Jegalin
i-a solicitat o întrevedere, ocazie cu care Dej i-ar fi spus că este la curent cu opinia
lui Drăghici, „că nu mai are nici un rost să stea şi să citească ziarele”, arătându-i, la
rândul său, că nu poţi face „mare lucru, dacă prietenii tăi nu vor să-ţi prezinte
anumite lucruri, nu ţi le prezintă”. Pe parcursul discuţiei l-a lăsat pe sovietic „să
tragă concluzia că eu împărtăşesc punctul de vedere al lui Drăghici”, dar i-a promis
în acelaşi timp că va discuta problema în Biroul Politic.
În urma discuţiilor, Biroul Politic a decis ca Alexandru Drăghici să
întocmească un proiect de răspuns la scrisoarea preşedintelui Comitetului Securităţii
de Stat al U.R.S.S. prin care să scoată în evidenţă faptul că „în condiţiile actuale
menţinerea celor doi consilieri pe lângă M.A.I. nu mai este necesară, urmând ca
colaborarea (sic!) între cele două ministere ale noastre să se realizeze la nivelul
conducerii acestora”.
Scrisoarea a fost transmisă ambasadorului sovietic la Bucureşti şi, în scurt
timp, ultimii doi consilieri sovietici au fost retraşi. Începând din primăvara anului
1963 consilierii sovietici au dispărut din toate structurile de stat, cu excepţia
Ministerului Apărării Naţionale. Eliminarea acestora a reprezentat, de altfel, unul
dintre factorii care au permis conducerii de la Bucureşti să dea un contur tot mai
ferm politicii de autonomie faţă de Moscova, politică ce va culmina cu adoptarea
Declaraţiei P.M.R. din aprilie 1964, percepută în plan internaţional drept o declaraţie
de independenţă faţă de U.R.S.S. 71 .
Analiza sistemului consilierilor sovietici permite formularea câtorva
concluzii. Astfel, în opinia noastră, acest sistem nu a fost neapărat unul impus prin
forţă de Moscova, ci, aşa cum am încercat să demonstrăm, a răspuns unei necesităţi
obiective a conducerii comuniste de la Bucureşti. Fără o experienţă politică de
amploare, fără exerciţiul guvernării, fără un suport popular consistent şi confruntaţi
cu numeroase forme de rezistenţă anticomunistă, liderii de la Bucureşti nu ar fi
reuşit să impună modelul politic şi economic structurat pe liniile de forţă ale
ideologiei comuniste fără un sprijin sovietic ferm.
În acest sens, împărtăşim opinia Albinei Noskova care arată că, potrivit
documentelor Secretariatului Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., „fără prezenţa
consilierilor sovietici în ţările din regiune nu s-ar fi adoptat nici o decizie social-
politică importantă, nici un plan de dezvoltare, fie el pe termen lung sau scurt, nu s-
70
Ibidem.
71
Vezi Al. Oşca, Vasile Popa, O fereastră în Cortina de Fier – România. Declaraţia de independenţă
din aprilie 1964, Focşani, 1997; Florian Banu, Liviu Ţăranu, Aprilie 1964. „Primăvara de la
Bucureşti”. Cum s-a adoptat „Declaraţia de independenţă” a României?, Bucureşti, 2004.
ar fi înălţat nici o «construcţie a socialismului», nu s-ar fi cooperativizat agricultura,

nu s-ar fi reorganizat structura conducerii societăţii” 72 .
Odată cu formarea propriilor cadre şi consolidarea structurilor de stat croite
după model sovietic, consilierii au început să fie resimţiţi de conducerile autohtone
ca o povară şi ca un nedorit element de control. Prin urmare, au fost adoptate diferite
strategii pentru limitarea influenţei acestora şi chiar pentru îndepărtarea lor.
Analizată pragmatic, prezenţa consilierilor sovietici în diverse ministere din
România poate fi socotită un fapt firesc, caracteristic oricărui stat care încearcă să
copieze un anumit model de organizare socială şi politică 73 . În acest sens pledează
atât evoluţiile anterioare ale României (prezenţa consilierilor francezi şi germani în
diverse structuri de stat civile şi militare româneşti începând din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea şi până în 1944), cât şi cele de după prăbuşirea regimului
comunist, când statul român, în încercarea de aliniere la standardele occidentale ale
democraţiei şi economiei de piaţă, a făcut apel masiv la consilieri occidentali în
domenii variate, de la servicii secrete şi armată până la sistemul financiar bancar sau
cel de învăţământ.
Pentru a demonstra faptul că sistemul consilierilor nu a fost neapărat o
„mostră de slugărnicie” a liderilor comunişti din România, aducem în atenţie, în
final, câteva date referitoare la prezenţa consilierilor sovietici în structurile militare
şi de securitate ale altor state socialiste din Europa.
Polonia
Armata Roşie a fost însoţită, în momentul pătrunderii pe teritoriul Poloniei
de unităţi ale contra-spionajului militar (Smersh 74 ), precum şi de diferite formaţiuni
N.K.V.D.. Comandanţii locali ai Smersh au fost, de regulă, consilieri ai construirii
structurilor poloneze de securitate. În acelaşi timp, unităţile Smersh nu s-au limitat la
protejarea Armatei Roşii, ci au desfăşurat operaţii împotriva rezistenţei poloneze.
Smersh, folosind trupele N.K.V.D., au jucat un rol cheie în dezarmarea, internarea şi,
ulterior, deportarea în U.R.S.S. a unităţilor aşa-numitei Armia Krajowa. În februarie
1945, pe baza unei moţiuni a liderilor Partidului Muncitorilor Polonezi, Uniunea
Sovietică a creat aparatul consilierilor (sovietniki). Conducătorul acestora, şi în
acelaşi timp, consilier al ministrului Securităţii Publice, a fost, o perioadă destul de
lungă, generalul Ivan Alexandrovici Serov 75 . Iniţial, numărul consilierilor a depăşit
1.000 de persoane, deoarece au fost plasaţi în toate unităţile de securitate
districtuale. Din aceste unităţi au fost retraşi în 1947, numărul lor fiind redus
semnificativ. În 1948 în patru departamente ale Ministerului Securităţii Publice
funcţionau 153 de consilieri sovietici. Dincolo de această cifră, numeroşi ofiţeri
72
Albina F. Noskova, op. cit., în „Magazin istoric”, nr. 6/1998, p. 30.
73
De remarcat faptul că în anii ’70-’80 România a oferit la rândul ei asistenţă, prin trimiterea de
consilieri, unor state arabe şi africane.
74
Smersh este abrevierea uzuală pentru departamentul însărcinat cu depistarea spionilor: Smert
Shpionam – „moarte spionilor”.
75
Demn de remarcat este faptul că, în numeroase cazuri, consilierii principali din „democraţiile
populare” au cunoscut o ascensiune profesională remarcabilă. Generalul Ivan Serov, consilierul şef din
ministerul polonez al Securităţii Publice, a condus, între anii 1954-1958, K.G.B.-ul.
sovietici ocupau posturi executive chiar în interiorul ministerului, rămânând la

posturi până în 1956.
Serviciul de informaţii militare al Armatei Poloneze (Informacja Wojskowa)
a fost înfiinţat pe teritoriul Uniunii Sovietice, simultan cu Divizia de Infanterie
Tadeusz Kościuszko. Până la sfârşitul războiului, conducerea acestei structuri, aflată
în subordinea Smersh, a fost asigurată exclusiv de ofiţeri sovietici. Primul influx
masiv de cadre poloneze a fost înregistrat în vara anului 1945. Cu toate acestea, în
perioada 1944-1948, dintre cei 121 de şefi ai principalele unităţi ale serviciului, 80
au fost ofiţeri sovietici 76 .
Cehoslovacia
Crearea şi dezvoltarea aparatului de securitate al Cehoslovaciei a purtat, de
asemenea, amprenta sovietică şi a fost puternic influenţat de necesitatea preluării
tuturor pârghiilor de putere de către partidul comunist cehoslovac, în contextul în
care forţele politice democratice încercau să impună revenirea la sistemul republicii
interbelice. Încă la mijlocul lunii aprilie 1945, guvernul cehoslovac a adoptat la
Košice un document intitulat „Principii de bază ale construirii noului aparat de
securitate”, care prevedea formarea unui Serviciu al Securităţii Naţionale. Încadrarea
acestuia urma a se face, de preferinţă, cu membri ai Primului Corp de Armată
Cehoslovac, organizat în Uniunea Sovietică, precum şi cu participanţi la mişcarea de
rezistenţă anti-nazistă.
În perioada 1945-1948 au fost alcătuite două servicii militare de informaţii
şi două servicii secrete civile, aflate, deopotrivă, sub controlul comuniştilor.
Influenţa sovietică a fost proeminentă în această perioadă, în special asupra contra-
spionajului militar. În ceea ce priveşte Securitatea Statului (Státnί bezpečnosti - StB),
direcţiile de activitate şi metodele de lucru au fost puternic influenţate de consilierii
sovietici, sosiţi spre finalul anului 1949, dar făcându-şi simţită prezenţa în special
din prima parte a anului următor. În 1950, pe baza unei înţelegeri sovieto-
cehoslovacă, circa 50 de consilieri sovietici au fost angajaţi în Ministerul de Interne,
câţiva dintre ei jucând roluri decisive în pregătirea proceselor politice. În această
perioadă, şeful consilierilor, Likhacev, îşi descria cât se poate de clar misiunea:
„I have been sent here to twist necks […] and I would rather twist a hundred
and fifty necks of other people than my own. The problem is as follows: either we
twist their neck or they will twist ours. And I myself value my single neck, my own
head much higher than hundreds of other people’s necks or heads” 77 .
Odată cu lichidarea principalelor forţe ale rezistenţei şi odată cu
consolidarea regimului, numărul consilierilor sovietici a început să fie redus spre
sfârşitul anilor ’50. Astfel la 1 februarie 1957 existau 44 de consilieri, în vreme ce la
76
Antoni Dudek, Andrzej Paczkowski, Poland, în Krzysztof Persak and Łukasz Kamiński (eds.), A
Handbook of the Communist Security Apparatus in East Central Europe. 1944-1989, Warsaw, 2005,
pp. 223-225.
77
Petr Blažek, Pavel Žáček, Czechoslovakia, în Krzysztof Persak and Łukasz Kamiński (eds.), op. cit.,
pp. 105-106.
1 septembrie 1959 doar 14 consilieri îşi mai ofereau serviciile, chiar şi aceştia
urmând a fi reduşi la şapte.
În 1962 un protocol între Ministerul de Interne cehoslovac şi K.G.B. stipula
un număr de 10 consilieri: un consilier şef, un consilier pentru spionaj, unul pentru
contraspionaj şi şapte ofiţeri operativi. Într-un act adiţional era prevăzut şi un număr
neprecizat de „personal tehnic”.
Germania
În ceea ce priveşte Germania, prezenţa sovietică a fost mult mai evidentă.
Conducerea sovietică a considerat, din motive evidente, că porţiunea de est a
Germaniei ocupată de Armata Roşie este esenţială pentru securitatea sa naţională şi,
eventual, pentru o viitoare expansiune. Odată cu declanşarea „Războiului Rece”,
zona de ocupaţie sovietică, viitoarea Republică Democrată Germană, a devenit un
adevărat „bastion” al U.R.S.S. Serviciile de securitate de aici au fost create sub
stricta îndrumare şi atentul control al sovieticilor. Ca atare, Stasi a fost în întregime
controlat de sovietici până la mijlocul anilor ’50.
În procesul de creare a Stasi s-a remarcat acelaşi general Serov, devenit
ulterior consilier şef în Polonia. În momentul când a părăsit Germania de Est, la
sfârşitul anilor ’40, Serov stabilise un aparat bine organizat şi lăsase în urmă un
servitor ascultător, pe Erich Mielke.
Generalul Serov a stabilit sediul K.G.B. în districtul Karlshorst din Berlin, cu
un personal între 800 şi 1.200 de oameni, inclusiv familiile acestora. Până la
mijlocul anilor ’50, întregul district era ca o tabără militară bine păzită, care
adăpostea şi Administraţia Militară Sovietică. Sârma ghimpată a fost îndepărtată mai
târziu, dar clădirea principală a K.G.B. a rămas ascunsă după un perete de doi metri
înălţime.
Pe măsură ce situaţia internă s-a stabilizat şi Stasi a dobândit controlul
absolut, K.G.B. a relaxat controlul. Până în anul 1955 sovieticii îşi rezervaseră
inclusiv dreptul de a judeca cetăţeni germani în tribunalele militare sovietice. Ultima
sentinţă de acest gen a fost pronunţată în 16 septembrie 1955, cu doar patru zile
înainte ca R.D.G. să-şi recâştige suveranitatea formală. Se pare că Beria intenţionase
să reducă numărul consilierilor sovietici din Ministerul Securităţii Statului la 328 de
persoane. După arestarea lui Beria, ministrul de Interne Kruglov a fixat numărul
consilierilor la 450.
Relaxarea controlului a devenit mai vizibilă în 1957, când Mielke a devenit
ministrul Securităţii Statului. După 1958 n-au mai existat decât 32 ofiţeri de
legătură, în a căror competenţă se afla M.S.S 78 . Aceştia lucrau în toate cele opt
direcţii ale Stasi până la desfiinţarea instituţiei, fiind prezenţi, de asemenea, şi în
toate cele 15 sedii districtuale ale Stasi din Germania de Est. În anii ’80 Stasi acorda
sprijin logistic total pentru toate operaţiile K.G.B. din Germania de Est şi pentru un
personal de aproximativ 2.500 de oameni. La dispoziţia acestora au fost puse clădiri
pentru birouri, posibilităţi de petrecere a timpului liber, grădiniţe, precum şi
autoturisme şi întreţinerea acestora. Vilele şi apartamentele erau complet mobilate
78
Jens Gieseke, Concernul Mielke. Istoria Stasi. 1945-1990, Bucureşti, 2002, p. 53.
(cheltuielile medii de mobilare ale unui apartament se ridicau la aproape 19.000

dolari) 79 .
Bulgaria
Trupele sovietice au pătruns pe teritoriul Bulgariei la 8 septembrie 1944.
După numai trei zile, la Sofia se instalau primii ofiţeri de contrainformaţii, iar sediul
Smersh a fost fixat în strada Oborishte, nr. 19. Principalul lor obiectiv a fost
capturarea aşa-numitei arhive speciale (Osobii Arkhiv) a serviciilor de informaţii
bulgare şi transferarea acesteia la Moscova. Primii „instructori” ai N.K.G.B. 80 au
fost trimişi la Sofia în septembrie 1945. Şeful acestora, colonelul Ivan Zelenskii
(Zalakis), a îndeplinit funcţia de prim consilier al ministrului Afacerilor Interne al
Bulgariei, Anton Yugov. Reorganizarea serviciului bulgar de contra-informaţii a fost
încredinţată colonelului Lev Studnikov, iar organizarea Miliţiei a fost încredinţată
colonelului Petr Golubenko. Sub supravegherea acestor „instructori” şi cu sprijinul
agenţilor bulgari recrutaţi de serviciile secrete sovietice încă din perioada interbelică,
aparatul de securitate al Bulgariei a fost rapid reconfigurat după model sovietic. În
1947 un nou grup de consilieri sovietici, conduşi de colonelul Mitia Trifonov, a fost
trimis la Sofia pentru a ajuta la pregătirea proceselor intentate liderilor opoziţiei. Mai
târziu, în 1949, în timpul investigării „cazului Traicho Kostov”, o „brigadă”
specială, condusă de generalul Chernov (Schwartzman) a fost trimisă în Bulgaria.
Următorul prim-consilier sovietic, generalul Filatov, şi-a început activitatea
prin a ignora total autorităţile locale, chiar şi deciziile Biroului Politic, şi s-a făcut
remarcat prin participarea personală la interogarea şi torturarea deţinuţilor politici.
Atunci când acţiunile lui Filatov s-au îndreptat chiar şi împotriva membrilor
Biroului Politic al partidului comunist bulgar, Vulko Chervenkov a adresat un
protest oficial lui Stalin. Ca urmare, Filatov a fost rechemat la Moscova şi
condamnat ulterior împreună cu şeful său, generalul Victor Abakumov. În această
perioadă, consilierii sovietici aveau un acces neîngrădit la toate categoriile de
informaţii procurate de informatorii serviciilor secrete bulgare şi controlau direct
activitatea structurilor de securitate. De asemenea, în urma unor discuţii purtate în
mai 1950 la Moscova între Hristo Boev, şeful Securităţii Statului din Bulgaria, şi
gen. Serghei Savcenko, gen. Petr. Fedotov şi gen. Iakovlev au fost stabilite
principalele direcţii de acţiune ale spionajului bulgar.
O formulă consacrată prin acte oficiale a şederii în Bulgaria a consilierilor
sovietici din K.G.B. a fost adoptată abia în 1953, iar o înţelegere privind schimbul
oficial de informaţii între serviciile de informaţii ale U.R.S.S. şi ale Bulgariei a fost
semnată în iunie 1958 la Odessa. De altfel, practica convocării unor întâlniri dintre
serviciile secrete comuniste în scopul identificării unor căi cât mai eficiente de
colaborare începuse printr-o întâlnire organizată la Bucureşti în anul 1955. În anii
următori, dar mai ales după 1960, un număr de reprezentanţi ai Ministerului
79
John O Koehler, Stasi. Faţa ascunsă a poliţiei secrete est-germane, vol. I, Bucureşti, 2001, pp. 86-87.
80
N.K.G.B. – Narodnyi Komissariat Gosudarstvennoi Bezopasnosti – Comisariatul Poporului pentru
Securitatea Statului – a fost creat în 1941 prin desprinderea sa din enormul Comisariat al Poporului
pentru Afaceri Interne.
Afacerilor Interne şi ai serviciilor speciale bulgare au fost trimişi la Bucureşti,

Budapesta, Praga, Berlinul de Est şi Varşovia. După 1969 serviciile de securitate
bulgare şi-au trimis reprezentanţi oficiali şi în Cuba, Vietnam, Mozambic şi
Nicaragua.
Un nou acord referitor la statutul consilierilor K.G.B., cu o subliniere a
funcţiei lor „consultative” a fost semnat în 1960 şi a fost completat în 1962 printr-un
protocol. În aceeaşi perioadă, serviciile bulgare şi-au trimis „grupuri operative” în
Moscova, Kiev, în Republica Autonomă Sovietică Komi, precum şi în Republica
Sovietică Uzbekă. Rolul acestora era de a supraveghea miile de cetăţeni bulgari care
îşi petreceau concediile pe teritoriul U.R.S.S.
În ciuda acestei aparente bune conlucrări, conducerea de partid din Bulgaria
a manifestat o preocupare constantă de a-şi asigura controlul asupra forţelor de
securitate şi de a limita puterea consilierilor sovietici. După ce în perioada terorii de
masă de la sfârşitul anilor ’40 consilierii sovietici au iniţiat verificări secrete asupra
unor membri ai Biroului Politic, folosindu-se de propriile reţele de informatori,
venirea la putere a lui Todor Jivkov în 1956 a însemnat şi o cotitură în relaţia cu
„specialiştii sovietici”. Jivkov, conştient de existenţa unei reţele paralele de
informatori, a fost permanent preocupat de a-şi asigura loialitatea structurilor
militare şi de securitate ale regimului. Fără a diminua conlucrarea cu K.G.B.-ul şi cu
celelalte servicii de securitate din ţările socialiste, Jivkov şi-a consolidat regimul
personal de conducere timp de 35 de ani 81 .
Bucureşti
81
Jordan Baev, Kostadin Grozev, Bulgaria, în Krzysztof Persak and Łukasz Kamiński (eds.), op. cit.,
pp. 47-51.
Théodore TAKOU ∗
CONTRIBUTION A L’ETUDE DU DROIT LOCAL APPLIQUE AU

TRIBUNAL COUTUMIER DE MBE (NORD-CAMEROUN) : CAS
DES CONFLITS RURAUX CHEZ LES DII
Contribution to the study of the local law applied to the customary court of Mbe
(Northern Cameroon): the case of the rural conflicts among the Dii
Abstract: This paper analyses the regulations and consequences of the

social conflicts (marital disputes, debts, witchcraft and land disputes) which are
considered at the Customary Court of Mbe, in the regions of the Dii population
in northern Cameroon. As demonstrated in this brief study, in many cases the
Dii customs have been preserved in the Cameroonian secular law of western
inspiration. A major observation emerges from this study: the cases submitted to
the Customary Court of MBE are indicative of the orientation of their values:
matrimonial independence of the woman; monetization of the economy; the
education and dissemination of European cultural models have profoundly
altered the social relationships in these traditional rural communities.
Keywords: MBE, social conflicts, customary court, social relations.
*
Introduction
L’approche des liens existant entre un espace rural et la justice sous un angle
socio-historique est restée peu explorée dans l’historiographie camerounaise.
Pourtant, ce thème particulièrement novateur invite à une réflexion toujours
renouvelée. Ce travail contribue à combler très modestement cette lacune en
s’intéressant à la justice telle qu’elle est rendue au tribunal coutumier de Mbé, au
∗
Théodore TAKOU est doctorant en histoire à l’Université Yaoundé I, Yaoundé-Cameroun et à
l’Université « Dunărea de Jos », Galaţi, Romania. Le travail de terrain dont résulte cet article est le fruit
de plusieurs missions de recherche à Mbé entre 1998 et 2004. Nous remercions le Professeur T. M. Bah
(Université de Yaoundé I au Cameroun) qui nous suggéra de nous investir dans les questions juridiques
et qui en a assuré la direction. Le travail s’est poursuivi en 2006 lors d’une enquête sur les rapports
sociaux en milieu rural, financée par la Fondation Friedrich Ebert Stiftung. Nous avons bénéficié
pendant ce second séjour de l’aide très appréciée du Professeur G. L Taguem Fah, Directeur du Centre
d’Appui à la Recherche – Laboratoire des Sciences Sociales (CAR-LSS) de Ngaoundéré (Cameroun).
Nous remercions enfin le Professeur Dr. Vasile Lica du Département d’Histoire de l’Université
« Dunărea de Jos » de Galati (Roumanie) pour son commentaire et ses suggestions.
224 Théodore TAKOU
Nord-Cameroun. Il démontre par ailleurs que les coutumes dii 1 , dans bien de cas,
ont survécu au droit laïc camerounais d’inspiration occidentale. Enfin, notre
ambition était de participer à la conservation des archives du tribunal coutumier de
Mbé menacées de disparition du fait des mauvaises conditions de conservation.
La justice est rendue dans la plupart des affaires selon la coutume locale.
Lorsqu’il y a conflit de coutume – ce qui est rarele chef, en tant qu’assesseur
titulaire – il porte aussi le titre de juge conciliateur ou encore de président – du
tribunal coutumier de Mbé, renvoie l’affaire au ‘’tribunal de première instance’’ 2 .
Basé à Ngaoundéré, capitale provinciale de l’Adamaoua, ce dernier la traite alors
selon le code civil et pénal laïc du Cameroun.
Cette contribution s’appuie d’une part sur les témoignages oraux et d’autre
part sur l’analyse et la confrontation d’une documentation essentiellement composée
des manuscrits des comptes rendus d’audience du tribunal coutumier de Mbé. Elle
comporte deux parties. Dans un premier temps, nous nous emploierons à donner un
bref aperçu du cadre politique et social mis en place par les Dii, ce qui permet de
mieux saisir l’organisation de leur tribunal coutumier. Dans un second mouvement,
nous saisissons les conflits sociaux au tribunal coutumier de Mbé et nous analysons
leur règlement et leur conséquence.
I. Les Dii et l’organisation du tribunal coutumier de Mbé

Il sera question ici de donner un bref aperçu du cadre politique et social des
Dii – principal groupe ethnique dont il est question dans ce travail – en relation avec
leur organisation judiciaire. Cette approche nous semble utile pour mieux aborder
notre étude.
I-1. Les Dii

L’histoire de la présence des Dii dans l’Adamaoua comme d’ailleurs celle de
tous les autres groupes ethniques est complexe car cette région a connu pendant des
siècles des vagues successives de migrations et l’hégémonie des Peul, derniers
arrivés. Les Dii forment des colonies arrivées à des périodes différentes et pour des
motifs encore divers. Leurs origines sont souvent difficiles à démêler tant au niveau
des zones de départ que des fractions concernées. Une première hypothèse situe leur
point de départ dans la montagne de Ndjakraw près de la Benoué. Après Woukari, ils
s’installèrent à Kororoka dans le pays des Kormani. Ici ils séjournèrent pendant
longtemps (Mohammadou 1978 :257). Une partie des Dii, fuyant l’invasion peule du
début du XIXe siècle, va franchir le fleuve Faro dénommé Ngon par les Mbum,
principal groupe ethnique implanté sur le plateau de l’Adamaoua avant l’arrivée des
autres : Dii, Laka, Gbaya, Peul etc. (Mohammadou 1978 : 207). C’est en remontant
ce cours d’eau qu’ils parviennent sur le plateau même, à l’Est de Ngaoundéré
(Muller 1992 : 6).
1
Dii est le nom utilisé par les concernés pour se nommer. Mais, ils sont aussi connus sous le nom
Dourou, nom qu’ils récusent aujourd’hui.
2
Le tribunal de première instance tranche tous les litiges non réglés par le tribunal coutumier et relatifs
à l’état des personnes, à la famille, à la croyance, à la filiation et aux conflits de coutumes.
Conflits ruraux chez les Dii: tribunal coutumier de Mbe (Nord-Cameroun) 225
Une deuxième hypothèse situe leur foyer d’origine dans l’actuelle région de
Tcholiré où il aurait existé un grand royaume Dii. A la suite de l’attaque de l’Ardo
Ray, ce royaume fut détruit. La tradition orale corrobore ce point de vue. D’après
cette tradition, les Dii se seraient déplacés du Nord vers le Sud, dans l’actuel Mayo-
Ray. De là, ils s’ébranlèrent vers la région de Ngaoundéré où ils rencontrèrent les
Mbum avec qui les relations furent cordiales. Cependant les Mbum réclamaient des
prestations sur les Dii en tant que chefs de terre et premiers occupants du pays. Ce
n’est que bien plus tard qu’il eut des mariages entre les deux peuples 3 . E.
Mohammadou estime qu’il n’y a pas plus de deux cent ans que les Dii sont parvenus
en pays Mbum (Mohammadou 1978 : 257).
De nos jours, on distingue deux grands groupes Dii : les Dii du plateau et les
Dii de la plaine. Les Dii du plateau sont établis à l’Est de Ngaoundéré, parmi les
Mbum. Ceux de la plaine habitent en majorité le long de la route qui suit les
contreforts rocheux de la falaise du plateau de l’Adamaoua, au nord de Ngaoundéré,
et le long de l’axe Ngaoundéré – Garoua. Cet axe va de la falaise de Ngaoundéré
jusqu’à Garoua au pied de la chaîne qui culmine au massif de Poli (Muller 1997 :
59-72). Ce sont les Dii de Mbé et ceux géographiquement proche de Ray-Bouba.
Bien ‘’qu’autonome’’ 4 l’arrondissement de Mbé dépend toujours de Ngaoundéré,
chef lieu du département de la Vina et capitale de la province de l’Adamaoua.
Au plan politique, les Dii n’ont pas de pouvoir central institutionnalisé. Ils
comptent plusieurs centaines de chefferies indépendantes, d’importance inégale dont
la plus importante est celle de Mbé. Ces chefferies présentent presque le même
modèle. C’est une association de lignages patrilinéaires et exogames qui ont d’un
point de vue rituel et pratique, des fonctions complémentaires à remplir. Cette
structure des chefferies se justifie généralement par les exigences du rituel le plus
important, la circoncision appelée don donné (Muller 1996 :99-115). La seule
autorité reconnue dans le cadre de ces patriclans est le chef appelé Gbana’a. Il est le
responsable spirituel et politique du territoire. Le juge suprême et le chef des armées.
Réputés pour être de bons cultivateurs, les Dii sont aussi d’habiles forgerons et
chasseurs. Les rites d’initiation et de circoncision occupent une place de choix dans
la société Dii. Leurs croyances religieuses relèvent des religions traditionnelles. Ils
font des sacrifices aux ancêtres et aux génies 5 . Nous verrons plus loin le rôle des
rites et pratiques religieuses dans les procédures judiciaires.
3
Mohaman Koumba (84 ans), chef de Mbé, entretiens des 11 et 12 juillet 1998 à Mbé. Informations
confirmées par Nalle Harouna (75 ans), notable à la cour de Mbé et assesseur au tribunal coutumier de
Mbé ; Nanawa Salihou (66 ans), notable à la cour de Mbé et assesseur titulaire au tribunal coutumier de
Mbé et Souman (66 ans), adjoint au chef de Mbé, assesseur suppléant au tribunal coutumier de Mbé.
4
Les Dii de la plaine avaient auparavant obtenu une relative autonomie par rapport à l’autorité du
Lamido de Ngaoundéré. Cette relative autonomie se justifiait par la transformation de leur territoire en
canton depuis 1938. cf. „Journal officiel du Cameoun” (J.O.C.) 1938, « arrêté n° 101, du 13 janvier
1938 portant création du canton dourou de Mbé », p. 37. En 1949, un administrateur adjoint nommé
Prestat est nommé à Mbé. En 1983, grâce à l’action d’Alhadji Kofa, député à l’Assemblée Nationale,
l’administration nationale érigea le canton Mbé au rang d’arrondissement.
5
Cela n’a cependant pas empêché les dignitaires dii de se convertir nominalement à l’islam et à
continuer de faire leurs cultes et cérémonies comme avant, ainsi que le confiait le chef de Mbé en 1949
à l’administrateur Prestat : « Je prie Allah par ce que c’est un dieu important qu’il faut se concilier;
226 Théodore TAKOU
I-2. Organisation du tribunal coutumier de Mbé

Le tribunal coutumier n’est qu’une instance juridictionnelle du Cameroun. Il
convient donc de le situer par rapport aux autres instances juridictionnelles qui
relèvent du droit laïc moderne camerounais.
La structure de l’organisation judiciaire de droit local au Cameroun sous
administration française découlait des dispositions du décret du 31 juillet 1927 6 ,
complété par celui du 26 juillet 1944 7 . D’après ces deux décrets, la justice était
administrée à l’égard des ‘’indigènes’’ 8 par les juridictions indigènes suivantes : les
tribunaux de conciliation, les tribunaux de premier degré, les tribunaux coutumiers
et les tribunaux du deuxième degré.
Le tribunal de conciliation comme son nom l’indique permettait de tenter la
conciliation. Le tribunal de premier degré tranchait tous les litiges non réglés par le
tribunal de conciliation et relatifs à l’état des personnes, à la famille, au divorce, à la
filiation et aux conflits de coutumes.
Le tribunal coutumier réglait uniquement les affaires de biens : dettes,
successions, dots, dommages-intérêts, etc. Le tribunal coutumier était en quelque
sorte un tribunal du premier degré connaissant des affaires civiles et commerciales
des indigènes résidant dans son ressort. Toutefois, les actions relatives à l’état de
personnes, à la famille, au mariage, au divorce, à la filiation ainsi que les cas de
conflits de coutumes continuaient à être réservés à la compétence des tribunaux de
premier degré proprement dit. Par ailleurs, la tentative de conciliation n’était que
facultative pour les affaires qui relevaient de la compétence des tribunaux
coutumiers.
La compétence du tribunal du deuxième degré s’étendait sur les affaires
formées en appel contre les décisions du tribunal de premier degré.
Après l’indépendance, le décret de 1961 9 réorganisant les juridictions
traditionnelles en vigueur au Cameroun (Oriental) présentait peu d’innovation par
rapport aux textes datant de la période coloniale 10 . Les tribunaux du premier degré et
les tribunaux coutumiers sont toujours compétents pour trancher des litiges que les
textes ne réservent pas aux juridictions de droit moderne. Les tribunaux du premier
degré connaissent des procédures relatives à l’état des personnes ou à l’état civil tels
que le mariage, le divorce, la filiation et la succession alors que les tribunaux
mais je continue à m’adresser au diseur de choses sacrées pour éloigner les sorciers et pour que les
génies de la terre me soient favorables. Enfin, j’envoie mes enfants à l’école protestante pour qu’ils
apprennent le français et deviennent des lettrés. » Cf. Prestat de Mbé (Administrateur adjoint), « Les
durus de Ngaoundéré », „Pôles et Tropiques”, n° 12, pp 156-157.
6
Archives Nationales de Yaoundé (A.N.Y), 1AC 2575, justice indigène. Organisation 1927, « Décret
du 31 juillet portant réorganisation de la justice indigène dans les territoires du Cameroun ».
7
J.O.C 1944, « Décret du 16 juillet 1944 instituant et organisant en AEF et au Cameroun des
juridictions indigènes coutumières », p. 726.
8
A.N.Y. 1AC 2575, « Décret du 31 juillet », p. 1. L’article premier dudit décret définit les indigènes
comme « des individus originaires des territoires sous-mandat français du Togo et du Cameroun, des
possessions de l’A.O.F. et de l’A.E.F. ne possédant pas dans leur pays d’origine le statut de nationaux
européens ».
9
Décret n° 69 DF 544 du 19/12/1969, pp. 5-7.
10
Décret organique du 31/7/1927, arrêté d’application du 11/9/1928 et décret du 26/7/1944.
coutumiers traitent de différends d’ordre patrimonial. Il s’agit notamment des

demandes en recouvrement de créances civiles et en réparation de dommages-
intérêts matériels ou corporels, de litiges relatifs aux contrats 11 .
I-2-1. La structure du tribunal

Le tribunal coutumier de Mbé est composé du chef de Mbé, notable de
‘’race ‘’ et de coutume Dii, président. Il est nommé par arrêté du ministre de la
justice et garde des sceaux. Le président est assisté de trois assesseurs suppléants. Ils
sont tous trois choisis parmi les notables ayant une connaissance satisfaisante de la
coutume. Tout ce personnel non magistrat est assisté d’un secrétaire chargé d’écrire
en dessous de l’identité des parties et de l’exposé de la cause, le verdict rendu par le
tribunal. Par ailleurs un collège de notables assiste aux audiences. Ces notables ont
des voix consultatives. Ils apportent des conseils et des orientations dans les débats.
I-2-2. Le déroulement de l’audience

De nos jours, les frais de procédure représentent une somme d’argent dont le
taux varie suivant les motifs de la plainte. Une accusation ou demande de divorce
coûtera par exemple 3 000 francs cfa tandis que l’injure ou la réclamation des
créances ne coûtera que 1 000 francs cfa 12 .Le montant est reparti entre le président
et les assesseurs. La plus grosse part revient au chef (président du tribunal).
La requête du demandeur est écrite ou orale. Lorsqu’elle est orale, le
secrétaire en établit un procès-verbal qui est consigné sur un registre.
Les jugements ont lieu tous les mercredis et samedis, dans le vestibule de
l’entrée principale de la chefferie. Le chef est assis sur une estrade, près de lui, se
tiennent les assesseurs et le secrétaire. Les parties se présentent ensemble devant le
tribunal. Le chef ouvre les débats. Le plaignant parle le premier, puis le défenseur.
Après avoir écouté les deux parties, le juge demande à l’auditoire s’il y a des
témoins ; puis les témoins sont convoqués et écoutés.
Le tribunal base sa sentence sur les mœurs et les coutumes. Les causes sont
en général simples et faciles à résoudre. En cas de complication, la délibération a
lieu entre le juge et les assesseurs. Toutefois, le président peut à tout moment de la
procédure et jusqu’au jugement au fond, chercher à concilier les parties. Cependant,
cette tentative n’est pas obligatoire.
Les procès-verbaux contiennent l’exposé sommaire des faits sur lesquels
porte le litige et l’énonciation de la coutume dont il est fait application.
II. Le règlement des litiges

Les comptes rendus d’audience du tribunal coutumier de Mbé nous ont
fourni une abondante source de renseignement ayant trait aux conflits villageois,
11
Cf. Codes et lois du Cameroun. Recueil à jour au 1er mai 1956, remis à jour au journal officiel fédéral
n°2 du 5 janvier 1967 et journal officiel du Cameroun oriental 10/4 du 15 septembre 1968. Supplément
n°1 du 14 septembre 1968, Tome II.
12
Mohaman Koumba, chef de Mbé et président du tribunal coutumier, Nalle Harouna, Nanawa,
Salihou et Souman, assesseurs auprès du même tribunal. Entretiens des 11 et 12 juillet 1998 à Mbé.
228 Théodore TAKOU
révélateurs des mentalités de la population. L’impression d’ensemble laissée par

l’analyse de onze années d’archives disponibles 13 est que les plus grands litiges sont
centrés sur quatre thèmes majeurs : les contentieux matrimoniaux, les dettes, la
pratique de sorcellerie et les conflits fonciers. Ceci bien entendu si l’on néglige
quelques rixes tels que larcins au marché, injures et luttes.
II-1. Les contentieux matrimoniaux

Le mariage coutumier est de loin le plus fréquent à Mbé par rapport au
mariage « moderne » ; celui enregistré par un officier d’Etat civil. Le tribunal
coutumier de Mbé connaît les affaires de divorce. Les quatre détonateurs sont : les
dettes matrimoniales ou dot, l’abandon du foyer conjugal, le « rapt » des femmes et
la répudiation.
Pour la dot, il y a lieu de distinguer trois prestations : les cadeaux du
prétendant à sa belle famille et les services qu’il lui fournit. Suite à la
monétarisation, la dot est aussi constituée d’une somme d’agent reçue par le père ou
à défaut par le chef de lignage 14 . Ces prestations peuvent s’échelonner dans le temps
avant et après que l’épouse ait rejoint le domicile du mari.
Dès 1934, le législateur s’est préoccupé d’établir quelques règles en
stipulant que la rupture entre époux et familles devait donner lieu à la restitution des
sommes et valeurs versées à titre de dot 15 . Cette dernière n’est cependant pas
présentée comme nécessaire à la conclusion du mariage.
En 1951, le décret « Jaquinot » autorisa la femme majeure à contracter le
mariage sans l’accord de ses parents. Ainsi donc, la femme fut affranchie par rapport
à l’exigence de la dot. Mariage et dot furent dissociés en 1964 par une circulaire
ministérielle. Elle stipule que le versement de la dot ne confère à celui qui l’a opéré
aucun droit, ni sur la femme, ni sur ses enfants (Delpech 1985 : 191).
C’est en 1966 que furent fixées les règles des conventions matrimoniales en
vigueur aujourd’hui 16 . On ne peut contraindre une femme à se marier. On ne peut
non plus la condamner à payer les dommages-intérêts pour l’avoir refusé. La dot est
donc facultative. Elle ne valide plus le mariage. En cas de rupture de fiançailles ou
en cas de divorce, le seul responsable de la restitution de la dot est le dépositaire. La
femme n’est plus concernée, même si la dissolution est prononcée à ses tors. Le
remboursement de la dot n’est plus une obligation. Bien plus, il s’agit d’affaires
entre hommes. La femme n’est citée à comparaître qu’en tant que témoin.
Dans la plus part des affaires de ce genre, c’est l’époux qui vient réclamer. Il
est parfois assisté des membres sa famille. Le motif le plus fréquent est l’abandon du
domicile conjugal. Le mari déclare que son épouse a quitté son domicile sans que
l’on sache toujours si la femme est retournée dans sa famille ou bien si la femme
réside ailleurs et avec un homme. Cette dernière précision est pourtant d’importance.
13
Tribunal coutumier de Mbé, registre des jugements de 1979 au 1990.
14
Entretiens des 20 et 22octobre 2002 avec les assesseurs du tribunal coutumier de Mbé.
15
J.O.C. « arrêté du 26 mais portant réglementation du mariage au Cameroun remis à jour au J.O.C »,
1968, T. III, p. 318.
16
Loi n° 66-2-COR du 7 juillet 1966.
La situation ainsi créée étant assimilée à un abus de confiance, l’époux abandonné

demande des dommages-intérêts en réparation et, le cas échéant, une « indemnité
d’adultère », en sus du remboursement des sommes qu’il a versées.
L’époux abandonné demande le remboursement de tout ce qu’il a versé comme
dot 17 . La défense plaide parfois l’ignorance et l’insolvabilité. L’une et l’autre sont
souvent réelles 18 . Si la femme a abandonné le domicile conjugal pour un autre
homme, le tribunal invite la belle-famille à se retourner contre lui. Tel est le verdict
d’un cas que nous avons vécu le 11 octobre 2000 au tribunal coutumier de Mbé. Le
mari se plaint que sa femme l’a abandonné depuis six mois. La femme se trouve
chez un autre homme. Elle est convoquée au tribunal. Après avoir entendu les deux,
la femme est gardée pendant quelques jours à la chefferie en attendant que le
« deuxième mari » se présente pour rembourser le premier.
La femme comparait rarement, mais lorsqu’elle comparait, elle justifie sa
conduite par la mésentente, les mauvais traitements ou la répudiation. C’est en effet
ce qu’on peut constater dans les procès verbaux des jugements :
« … Mon mari m’avait laissé étant enceinte et c’est grâce à Dieu que j’ai
accouché…Je ne veux plus vivre avec lui…
De plus il me bat et m’insulte… Je ne suis pas un animal… » 19
Ou encore
« … Il est plus âgé que mon père… Il me bat à mort… Il me traite de bête…
Je me suis évadée de sa prison… » 20 .
Les cas où la femme assimile le fait que le mari ait pris une seconde épouse
sont rares. De même, les cas où elle fait état de l’impuissance ou au contraire de ses
excès sexuels. Nous n’avons relevé aucun cas de divorce dû au fait que le mari
refuse de passer devant un officier de l’Etat civil. Enfin, il est de règle que le
plaignant obtienne gain de cause, sauf si les « mauvais traitements » ont pu être
prouvés.
Pour se libérer d’une manière définitive, des femmes s’engagent en audience
à rembourser elles-mêmes leur dot « … Je ne veux plus vivre avec lui… Je suis
prête à lui rendre sa dot… » 21 Ou encore « … je lui rembourse sans délai sa dot
… » 22 .
Le troisième détonateur en ce qui concerne les contentieux matrimoniaux est
le « rapt » de femme. On peut en effet dire que le « rapt » est une forme de mariage
à Mbé. Il est aussi à l’origine de plusieurs conflits entre belles-familles. La fille
« victime » est souvent, sinon toujours complice et consentante. Il s’agit en fait pour
le jeune homme qui ne veut pas faire face aux exigences de la dot ou qui n’approuve
pas le choix de son épouse par ses parents, de forcer la coutume en demandant à la
17
Cette revendication s’appuie souvent sur les témoignages des parents qui l’accompagnaient au
moment de la dot dans sa belle famille.
18
Il s’agit des parents de la fille qui déclarent souvent ne pas savoir où se trouve la fille ou encore ne
rien savoir du tout. « Nous ne sommes pas au courant des problèmes de ce ménage ».
19
Registre des jugements du tribunal coutumier de Mbé 1979, procès-verbal de jugement n°8.
20
21
22
Registre des jugements du Tribunal coutumier de Mbé 1988, procès verbal de jugement n°6.
230 Théodore TAKOU
jeune fille de le suivre. Cette stratégie permet à des jeunes gens de se marier selon
leurs penchants et de verser la dot par fraction. En d’autres termes, le mariage des
jeunes gens peut se réaliser contre la volonté des chefs de famille à la suite du
« rapt » de la jeune fille.
En plus du « rapt » qui place le mari en position d’accusé, il y a aussi la
répudiation. Or, la loi condamne la répudiation et stipule que la femme
abandonnée 23 conserve ses droits d’épouse notamment en matière d’assistance. Le
mari assigné rétorque invariablement qu’il y a eu abandon de domicile 24 mais, à
condition que l’épouse n’ait pas contracté un nouveau mariage, il est astreint au
versement d’une indemnité de subsistance et à des dommages-intérêts pour abus de
confiance.
Au total, les contentieux matrimoniaux peuvent être un indicateur du
contrôlé que les femmes ont de leur corps ou veulent avoir de leurs corps (Abega
2002 : 101-126). Ils nous renseignent aussi sur la situation de la femme dans la
société dii. Le fait que les femmes s’engagent par exemple à rembourser elles
mêmes leur dot – ce qui est interdit par la coutume, les croyances et le droit moderne
– peut traduire un conflit violent, même s’il n’est pas exprimé ouvertement, entre les
normes du groupe, de la communauté, et les comportements individuels. Placées
dans des conditions économiques défavorables, et dans des situations de contrainte,
ces conflits opposent la femme à la société dii. En somme, ils traduisent l’évolution
de la situation matrimoniale des femmes et des règles matrimoniales chez les Dii.
II-2. La dette
Les affaires de dette sont de beaucoup les plus nombreuses. Elles sont
généralement simples et les débiteurs ne nient pas les faits. Dans cette rubrique, il
faudrait inclure des « abus de confiance » qui sont au centre de bon nombre de
procès.
Les preuves d’accusation sont diverses :
« … je réclame à Samaki mon argent… je le lui ai prêté il y a un an… » 25 Il
s’agit ici d’un prêt que l’emprunteur n’a pas été capable de rembourser. Cette
situation est assimilable à un abus de confiance. Voici quelques extraits d’accusation
ou de plaidoirie.
Exemple1 : plaignant : « … je réclame à Nadi une somme de 800 francs que
je lui ai donné pour aller m’acheter du mil de l’autre côté… »
Défendeur : « … je reconnais la somme. Je suis prêt à lui rembourser… » 26 .
Exemple 2 : plaignant « … je réclame à Sambo une somme de 10 000 francs
représentant le prix de mes ignames… »
Défendeur : « … je reconnais cet argent et le lui remet dans deux
mois… » 27 .
23
« Il m’a prise pendant trois ans puis m’a abandonné »
24
« Elle a fui mon domicile pour retrouver un prétendant ».
25
Registre des jugements du tribunal coutumier de Mbé 1979, conciliation n°4.
26
27
II-3. La sorcellerie
La pensée d’être tué ou d’être malade à cause de son voisin, d’un sorcier ou
d’un ennemi est constante chez les villageois. A Mbé, tout le monde croit en
l’existence de la sorcellerie. Elle se manifeste principalement par : le rapt de l’âme,
l’utilisation des fétiches et l’empoisonnement. Les plaintes pour pratiques de
sorcellerie sont en relation avec la mort ou la maladie.
Nos informateurs affirment que le sorcier atteint la victime en s’introduisant
dans sont corps pendant son sommeil par quelque magie pour lui ravir son âme. Le
sorcier peut à son gré, par une formule magique, prendre la forme de toutes sortes
d’animaux. Il a à ce moment précis une double existence. 28 . Son corps demeure
inerte et son âme, pour atteindre la victime se transforme selon les cas en abeille, en
rat ou en serpent 29 .
L’accusation de sorcellerie jette un grave discrédit sur les membres de la
famille. La famille accusée sera donc toujours soupçonnée d’être à l’origine de tous
les morts et maladies suspectes. Dans les affaires de sorcelleries, ce sont les
défendeurs qui portent le plus souvent l’affaire à la connaissance du tribunal.
Les exemples à ce sujet ne manquent pas. Par requête écrite en date du 14
avril 1981, le nommé Wadji demande au tribunal coutumier de Mbé de bien vouloir
prononcer un jugement entre lui et Bebbé Hamadjida. Bebbé Hamadjida (une
femme) l’a accusé « d’avoir tué sa petite sœur avec la sorcellerie ». Par la même
requête, le plaignant (Wadji) veut « jurer sur l’idole 30 devant les assesseurs pour que
ses amis ne la craignent plus, le public aussi ».
A la suite de cette requête, les parties ont été convoquées à comparaître
devant ledit tribunal coutumier où elles ont été entendues. Le tribunal après avoir
étudié l’affaire à l’unanimité des voix a rendu le jugement dont la teneur suit :
« Wadji est convoqué devant le tribunal le 09 mai 1984 avec ses témoins pour jurer
sur l’idole » 31 .
II-4. Les conflits fonciers

Le régime foncier camerounais distingue deux types de terre. Les terres
immatriculées, faisant l’objet d’un droit de propriété et le domaine national. Le
domaine national est constitué des terres libres de toutes exploitations mais aussi,
des terres mises en valeur par les collectivités coutumières. En principe, les
membres des collectivités coutumières peuvent obtenir des titres fonciers après
bornage et inscription au cadastre 32 .
Les litiges fonciers portés au tribunal coutumier de Mbé concernent
rarement les débordements de limites. Il est significatif de constater que ces litiges
portent presque toujours sur les terres occupées par les cultures et jamais sur les
28
Mohaman Koumba, Souman, Nallé Hamuna, entretien du 11 juillet 1998 à Mbé.
29
Mohaman Koumba, Souman, Nallé Harouna, entretien du 11 juillet 1998 à Mbé.
30
Statue représentant une divinité. Elle est sensée agir contre les coupables. Mais, il semblerait que
cette pratique ait plutôt un effet dissuasif. Information confirmée par le chef et ses assesseurs.
31
32
Ordonnance 74/1 du 1/7/1974.
232 Théodore TAKOU
friches. Selon une dynamique propre à chaque litige et par des cheminements
souvent tortueux, le détenteur d’une parcelle peut se trouver en position de
défendeur. C’est le cas lorsqu’on lui conteste la possibilité de réoccuper son terrain
qu’il a quelques années plutôt cédé à un cultivateur. Il peut se porter partie
plaignante si l’on entrave par la force l’exercice de ses droits sur la terre.
Les hostilités peuvent ne s’engager que tardivement, quand les cultures
entrant en jeu éveillent les convoitises. Le détenteur veut s’emparer de la récolte de
l’usager et le pousse à abandonner la place. Voici un cas qui illustre bien la situation.
Le 11 décembre 1980, Moussa se présente devant le tribunal de Mbé et expose le
différend suivant qui l’oppose à Maïna :
Moussa le plaignant déclare : « Maïna m’avait donné le terrain… après avoir
labouré, j’ai semé du mil et planté du manioc… maintenant que la récolte approche,
il veut arracher le même champ… » 33 .
Le problème posé par cette pratique est le suivant : un grand nombre de ceux
qui cultivent la terre à Mbé ne la possèdent pas et de nombreux possesseurs de la
terre ne la cultivent pas. Il y a ici une opposition entre le droit coutumier de Maïna
sur le terrain et la mise en valeur de Moussa. Respecter le droit coutumier ou l’effort
de mise en valeur ? Le tribunal a conseillé à Maïna de laisser Moussa récolter avant
de récupérer son champ. Ce faisant, les juges se montrent particulièrement sensibles
aux efforts de mises en valeurs.
Il existe aussi une sorte de faire valoir indirect. Elle consiste à confier une
particule de terrain à un cultivateur qui la travaille moyennant une partie de la
récolte ou une compensation en nature. Il y a en effet une disparité entre les apports
des deux protagonistes et leur participation au gain final. La position de l’exploitant
est telle que sur le plan du revenu, il n’en a jamais suffisamment. Le produit de la
récolte est considéré comme provenant en partie égale de l’action de la terre, des
semences et du travail 34 . Les deux premiers facteurs de production sont fournis par
le propriétaire foncier. Le troisième facteur c’est-à-dire le travail est fourni par
l’exploitant. Le propriétaire foncier fournissant les deux des trois facteurs de
production, les 2/3 du volume de la récolte lui reviennent. La deuxième fraction
récompense le travail de l’exploitant. Souvent, l’exploitant est récompensé en
nature 35 . Ce qui revient à dire que le propriétaire foncier assure la subsistance du
cultivateur. Cette situation est observable dans les grandes exploitations de maïs, de
sorgho, d’igname et dans certaines zones cotonnières.
La multiplication des litiges fonciers portés devant le tribunal coutumier de
Mbé témoigne de la transformation rapide et profonde du régime foncier. Dans le
système de production actuel, la terre est appropriée et mise en valeur
individuellement ; elle entre dans les patrimoines. Cependant, elle ne fait pas encore
l’objet de transactions telles qu’on peut l’observer dans certaines localités du Sud
Cameroun où les cultures de rentes (province du Centre) et la pression
33
34
A. N’sangou, Le régime foncier, cet oublié de la problématique du développement au Nord-
Cameroun, Institut des Sciences Humaines (ISH), SD, 7 pages.
35
Ibidem.
démographique (provinces du Nord-ouest et de l’Ouest) ont rendu les terres

particulièrement rares.
Tableau indicatif des affaires traitées au tribunal coutumier de Mbé

entre 1979 et 1990.
ANNEES JUDICIAIRES
Nature des 1979 1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 1989 1990
affaires
Divorce 12 11 10 7 6 11 14 12 18 11 11 9
Dette 11 12 14 11 14 14 15 10 13 17 12 20
Sorcellerie 0 2 5 2 1 7 4 9 6 8 9 11
Conflit 10 14 12 15 13 14 12 15 14 14 13 13
foncier
Injure 3 0 2 3 2 1 4 2 3 1 0 2
Héritage 0 1 0 1 2 0 0 0 0 1 0 0
Lutte 1 0 1 3 1 2 5 0 4 1 0 3
Dégât 2 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 1
Vol 0 0 0 0 0 2 1 1 0 0 0 1
Divers 0 1 0 1 2 2 5 3 4 2 4 2
Totaux 39 41 44 43 41 53 56 52 62 56 49 62
Source: Registre des jugements du tribunal coutumier de Mbé de 1979 à 1990. Archive du Tribunal
coutumier de Mbé.
En guise de conclusion
Au total, les affaires soumises au tribunal coutumier de Mbé sont
révélatrices de l’orientation des valeurs. Les contentieux matrimoniaux révèlent les
mutations d’une composante sociale spécifique que représente la femme. Celle-ci
revendique notamment de plus en plus son indépendance matrimoniale.
Autrefois, la dot était formée de biens à valeur symbolique, fonctionnels
dans le seul contexte de l’échange matrimonial. Elle était contrôlée par les « aînés »
qui en restaient dépositaires. Elle scellait les alliances dans la société traditionnelle
et garantissait la stabilité des unions.
Aujourd’hui, fixée en numéraire et donc cumulable par tous, la dot est
immédiatement dépensée pour satisfaire des besoins en biens de consommation
courante. La femme disposant de plus en plus librement d’elle même, la dot n’assure
au mari aucun contrôle. Bien plus, la dot est devenue un instrument de spéculation.
Par le jeu de l’instabilité des mariages, résultant souvent de la recherche d’avantages
personnels, elle se transmet comme une dette en suivant la femme dans sa
dynamique matrimoniale.
Les argumentations dévoilent en second lieu les aberrations auxquelles peut
conduire le décalage entre droit écrit et normes traditionnelles. Le premier inspiré
des législations occidentales : propriété foncière individuelle, indépendance
matrimoniale de la femme, pour ne s’appliquer qu’à des situations exceptionnelles
en milieu rural n’en exerce pas moins son influence sur les décisions des jurés.
Cependant, les règles coutumières se voient sollicitées pour des phénomènes
irrationnels tels que la sorcellerie.
234 Théodore TAKOU
Bibliographie
Sources
Codes et lois du Cameroun. Recueil à jour au 1er mai 1956, remis à jour au
Journal Officiel fédéral n° 2 du 5 janvier 1967 et Journal Officiel du Cameroun
Oriental n° 14 du 15 septembre 1968. Supplément n° 1 du 14 septembre 1968, Tome
II, 1120 pages.
Journal Officiel du Cameroun, 1938, 1944 et 1968.
Décret n° 69 DF 544 du 19-12-1969.
Loi n° 66-2 COR du 7 juillet 1966.
Ordonnance 74/1 du 1-7-1974.
Registre des jugements du Tribunal coutumier de Mbé.
Archives Nationales de Yaoundé, 1 AC 2575, justice indigène, 1927.
Etudes
Abega, S. C., 2002, « Droit des femmes à disposer de leur corps », Rupture /
Solidarité, n° 3, Paris, Karthala, pp 101-126.
Delpech, B., 1983, « La terre et les Femmes. Conflits ruraux au Cameroun
du sud », Cahier ORSTOM, Séries Sciences Humaines, vol. XIX, n° 2, pp 189-193.
Mohammadou, E., 1991, Traditions historiques des peuples du Cameroun
Central, vol. II, ILCAA – ISH, Shun’ya Hino (éd.), Japon, 440 pages.
Mohammadou, E., 1978, Les royaumes foulbé du plateau de l’Adamaoua au
XIXe siècle, Tibati, Tignère, Banyo, Ngaoundéré, Tokyo, ILCAA, 439 pages.
Muller, J.-C., 1992, « Les aventuriers du mil perdu. Mythe, histoire et
politique chez les Dii de Mbé (Nord-Cameroun) », Culture, XII, n° 2, pp. 3-16.
------------,1997, « Merci à vous les blancs, de nous avoir libérés ! Le cas des
Dii de l’Adamaoua (Nord-Cameroun) », Terrain, n° 28, pp. 59-72.
-----------, 1996, “Ideology and Dynamics in Dii Chiefdoms. A Study of
Territorial Movement and Population Fluctuation (Adamawa province, Cameroon)”,
pp. 99-115, in H. J. M. Claessen and J. Oosten (eds.), Ideology and the Formation of
Early States, Studies in Human Society, n° 11, Leiden, E. J. Brill, 1996.
N’sangou, A., « Le régime foncier, cet oublié de la problématique du
développement au Nord-Cameroun », Yaoundé, Institut des Sciences Humaines
(ISH), SD, 27 pages.
Prestat de Mbé, 1949, « Les Durus de Ngaoundéré », Pôles et Tropiques, n°
12, pp. 156-157.
Takou, T., 1998, « Justice traditionnelle justice indigène » et « Règlement
des litiges au Cameroun : le cas du Lamidat de Ngaoundéré », Mémoire de maîtrise
en Histoire, Université de Yaoundé I, 126 pages.
Yaoundé
Silviu LUPAŞCU
ANEKĀNTAVĀDA: LA DOCTRINE DU NON-ABSOLUTISME
Anekāntavāda: the Doctrine of Non-absolutism
Abstract: Anekāntavāda represents the Jaina theology of non-absolutism,

of the plurality of the viewpoints, susceptible to counteract the attempts to
proclaim the absolute truth, which is nothing but illusion. Anekāntavāda is
expressed through andhgajanyāyah, the “parable of the blind men and the
elephant”. Andhgajanyāyah was re-written by Jalāl-ud-dīn Rūmī in Mathnawī-i
ma‘nawī, as the “parable of the elephant locked inside a dark room”. The Sufi re-
writing of this Jaina theme proves its circulation in the religious spaces of India
and Persia, in the 13th century.
Keywords: anekāntavāda, andhgajanyāyah, Jalāl-ud-dīn Rūmī,

Mathnawī-i ma‘nawī, Jainism, Sufism, Bible, Talmud, Gospel, Shifā as-sā’il li-
tahdīb al-masā’il, Katha-upanisad, Saddharmapundarīka-sūtra.
*
À travers la « parabole de l’éléphant enfermé dans la maison obscure »,
Mawlana Jalāl-ud-dīn Rūmī (1207-1273) a transmis aux membres de l’ordre
Mevlevyya l’enseignement sur le principe du pluralisme: la réalité du Divin Infini est
comprise de manière différente par les religions du monde. L’éléphant, que les
hindous ont fait venir, a été installé dans une maison obscure. Pour le voir, de
nombreux gens entraient dans les ténèbres, mais comme leurs yeux ne parvenaient
pas à distinguer quoi que ce soit, chacun s’efforçait de scruter l’invisible avec ses
mains. Les mains d’un tel atteignirent la trompe et il déclara: « L’éléphant ressemble
à une conduite d’eau ». Les mains d’un autre atteignirent une oreille et il s’empressa
d’informer ses semblables: « L’éléphant ressemble à un évantail ». Un autre enlaça
un pied et dit sans hésiter: « La forme de l’éléphant est celle d’une colonne ». Ceux
qui promenèrent leurs paumes sur le dos eurent la certitude que « l’éléphant
ressemble à un trône ». Certains affirmèrent que l’éléphant est courbé comme la
lettre dál, tandis que d’autres furent d’avis qu’Il est, au contraire, droit comme la
lettre alif. Mawlana conclut que, si chaque homme avait porté une lampe dans ses
mains, toutes ces opinions divergentes n’auraient plus été formulées et que la vérité
divine aurait réuni toutes les âmes. Rūmī exhorte ses disciples à distinguer l’Œil de
236 Silviu LUPAŞCU
la Mer de l’écume de la mer, l’Œil de la Réalité des phénomènes du monde matériel

pour pouvoir connaître l’éléphant dans son intégralité 1 .
D’une manière surprenante, l’écriture de Rūmī concernant la « parabole de
l’éléphant enfermé dans la maison obscure » se révèle comme réécriture du concept
jaïna d’anekāntavāda ou la « théorie du non-absolutisme », la « théorie des
conclusions innombrables », la « doctrine de la non-exclusion », la « multiplicité des
points de vue », qui est à même de contrecarrer par andhgajanyāyah ou la « parabole
des aveugles et de l’éléphant » les tentatives de proclamer la vérité absolue.
Vidyānanda (IXe siècle) a utilisé l’andhgajanyāyah dans le Tattvārthaślokavārtika
ou le Commentaire sur le Tattvārtha-sūtra pour prouver que les objets sont infinis du
point de vue de leurs qualités et modes d’existence, en sorte que la perception
humaine finie ne peut pas envelopper toutes leurs aspects et manifestations 2 .
Seulement les êtres omniscients (kevalins) sont doués du pouvoir de comprendre
exhaustivement (kevala jnāna) les aspects et manifestations des objets, tandis que
les êtres humains n’ont accès qu’à une connaissance partielle 3 . Par conséquent,
nayavāda (la « théorie des points de vues partiels ») affirme que toute opinion
humaine se trouve dans l’impossibilité de circonscrire et exprimer la vérité absolue.
Ācārya Amrtacandra (Xe siècle) a fait l’éloge de l’anekāntavāda dans le
Purusārthasiddhyupāya ou L’Art et la science de l’accomplissement-de-soi: « Je me
prosterne devant anekānta, qui est le fondement où l’écriture la plus haute est
enracinée, qui dissipe les notions erronées sur l’éléphant, postulées par des
personnes aveugles depuis leur naissance, et qui éloigne les contradictions parmi
ceux qui adoptent des points de vue partiaux ou limités. » 4 Ācārya Mallisena (n.
1229) a mentionné l’andhgajanyāyah dans le Syādvādamanjarī ou le Commentaire
sur Syādvāda (la « doctrine de la postulation », les enseignements nécessaires pour
élaborer un postulat ou un axiome), pour faire ressortir l’axiome conformément
auquel les êtres humains trompés par les aspects de la vérité qu’ils arrivent à
comprendre finissent par nier les aspects de la vérité qu’ils n’arrivent pas à
comprendre: « À cause d’une puissante illusion, générée par un point de vue partiel,
les êtres humains immatures nient un aspect et essayent d’établir un autre. C’est ça
la parabole des aveugles et de l’éléphant. » Pour connaître la vérité en son entier, il
faut prendre en considération la somme totale des points de vue: « C’est impossible
de comprendre d’une manière adéquate une entité constituée par un nombre infini
des propriétés sans utiliser la méthode de description modale qui englobe la totalité
1
Cf. Jalāl-ud-dīn Rūmī, Mathnawī-i ma‘nawī, IV, vv. 851-858, Reynold A. Nicholson (trad.), The
Mathnawi, Cambridge: E. J. W. Gibb Memorial Trust, 1990, III, vv. 1259-1270, Nicholson, IV, pp. 71-
72.
2
Cf. Indra Chandra Shastri, Jaina Epistemology, Vārānasī: Pārśvanāth-Vidyāśram Institute, 1990, pp.
37-40.
3
Cf. Shastri, Jaina Epistemology, pp. 399-422.
4
Cf. Jain Hemachandra, “Anekāntavāda”, in Sagarmal Jain, Shriprakash Pandey (éd.), Multi-
Dimensional Application of Anekāntavāda, Vārānasī – Ahmedabad: Pārśwanātha Vidyāpītha & Navin
Institute of Self-development, 1999, pp. 103-110. Hemachandra distingue anekāntavāda en tant que
« théorie des aspects multiples » ou « théorie du non-absolutisme » par rapport au monisme
(ekāntavāda) et au nihilisme (śūnyāvāda).
Anekāntavāda: la doctrine du non-absolutisme 237
des points de vue. Procéder autrement donnera naissance à la situation de la prise de

possession des bourgeons (connaissance superficielle), conformément à la parabole
des aveugles et de l’éléphant. » 5
Le Talmud, Pessahim, 54 a, affirme que Dieu a créé sept choses avant de
créer le monde: Torah, le repentissement, le jardin de l’Éden, la Géhenne, le Trône
de la Gloire, le Temple, le nom du Messie 6 . Le Talmud, Baba metsi’a, 85 b,
mentionne que le prophète Élie avait l’habitude de fréquenter l’académie rabbinique
que dirigeait Rabbi, Yehoudah ha-Nasi. Un jour, il se faisait tard, et Élie ne paraissait
pas. Lorsqu’il arriva, Rabbi lui demanda la cause de son retard: « J’ai du réveiller
Abraham, lui laver les mains; j’ai attendu qu’il ait prié, puis je l’ai recouché. Ensuite
j’ai fait de même pour Isaac et pour Jacob. – Pourquoi ne les as-tu pas réveillés en
même temps? – Ils auraient songé à unir leurs prières et auraient pu faire venir le
Messie prématurément 7 . »
Dans l’espace religieux chrétien, Jésus de Nazareth est l’Oint de Dieu,
mashiah 8 , le Fils de l’Homme et le Fils de Dieu 9 , l’Agneau de Dieu 10 , Dieu le Fils,
Celui qui prend sur soi tous les péchés du monde par Sa mort sur la croix et par Sa
résurrection. L’apôtre Paul reconnaît Jésus comme Grand Prêtre oint, ha-kohen ha-
mashiah, d’après l’ordre de Melkitzédeq, le « Roi juste », ha-melek ha-tsedek 11 .
Jésus réunit à la fois les attributs de Messie-Prêtre et Messie-Roi, accordés par le
Dieu Unique et Vivant, le Père céleste, par le rituel de l’onction avec l’« huile de la
joie ». Dans le Sermon sur la montagne, Jésus décrit la voie du salut, exhortant les
apôtres et les disciples d’entrer par la « porte étroite »: « Entrez par la porte étroite.
Large est la porte et spacieux le chemin qui mène à la perdition, et nombruex ceux
qui s’y engagent; combien étroite est la porte et resserré le chemin qui mènent à la
vie, et peu nombreux ceux qui le trouvent. » 12 Cet énoncé, corroboré avec Jean, 14,
6, décrit la fermeture-ouverture de la perspective du salut chrétien: « Je suis le
chemin et la vérité et la vie. Personne ne va au Père si ce n’est par moi. » 13
Au niveau théologique, l’anéantissement de l’âme et l’anéantissement du
corps doivent être compris et expérimentés seulement dans le cadre théandrique de
la reconquête de l’homme par la présence ineffable de la divinité. Cette double
5
Cf. Shastri, Jaina Epistemology, p. 48. Sur anekāntavāda et la pensée de Vidyānanda, voir aussi
Satkari Mookerjee, The Jaina Philosophy of Non-Absolutism. A Critical Study of Anekāntavāda, Delhi:
Motilal Banarsidass, 1978, p. 62, pp. 266-286: « Le résultat est la découverte de l’anekāntavāda, la loi
de la nature multiple de la réalité. Elle corrige la partialité des philosophes par le pouvoir de suppléer
l’autre visage de la réalité, qui leur a échappé. L’effet est également préexistant et non-existant. En tant
que phase transitoire de la substance causale et en tant qu’émergence nouvelle, elle est pré-non-
existante. Mais en tant que continuation de la substance causale, elle est préexistante. »
6
Cf. Talmud Bavli, Pessahim, 54 a, Isidore Epstein (éd., trad.), The Babylonian Talmud, London:
Soncino Press, 1936-1952.
7
Cf. Talmud Bavli, Baba metsi’a, 85 b, Epstein, The Babylonian Talmud.
8
Cf. Hébreux, 1, 8-9, La Bible, Traduction œcuménique de la Bible (T. O. B.) comprenant l’Ancien et
le Nouveau Testament, Paris: Alliance Biblique Universelle - Le Cerf, 1988.
9
Cf. Mathieu, 16, 13-17.
10
Cf. Apocalypse, chapitres 5, 7, 11, 19, 21-22.
11
Cf. Hébreux, chapitres 5-8.
12
Cf. Mathieu, 7, 13-14.
13
Cf. Jean, 14, 6.
238 Silviu LUPAŞCU
purification est déterminée par l’idéal de la « guerre spirituelle », mené contre la

tyrannie exercée par l’ego humain. Dans le Shifā as-sā’il li-tahdīb al-masā’il ou la
Guérison de celui qui pose la question, pour l’atténuation de la question, Abū Zayd
‘Abd-er Rahman Ibn Muhammad Ibn Khaldūn Al-Hadrami (1332 – 1406) 14 analyse
le magistère et la voie de la perfection spirituelle dans le soufisme du point de vue
du « jihād spirituel ». La vie mystique se définit comme un combat spirituel
(mujāhada) à trois niveaux. Le but du « combat pour la piété » (jihād at-taqwa) est
l’acquisition d’un comportement intérieur et extérieur qui plaît à Dieu. Dans cette
étape, la soumission envers les préceptes divins et la vigilence sur les mouvements
des âmes sont couronnées par l’acquisition du salut éternel. Le « combat pour la
rectitude » (mujāhadat al-istiqāma) représente le processus par lequel l’âme du
croyant s’exerce à pratiquer le juste milieu et de recevoir les vertus qur’āniques par
lesquelles elle deviendra semblable aux prophètes et aux saints. Finalement, le «
combat pour l’extase » (mujāhadat al-kashf) consiste dans l’extinction de toutes les
« puissances naturelles », même des pensées, en sorte que l’être humain dirige toute
la force de son intelligence à entrer dès cette vie dans la Présence de Dieu. L’apogée
de ce trajet ascensionnel et intérieur à la fois est la contemplation des lumières
célestes par le « déchirement du voile ». L’expérience de l’extase révèle la voie
d’accès vers la contemplation de l’Être Divin, dans le « royaume de l’invisible ». Ibn
Khaldūn définit l’état d’ascèse extrême qui caractérise le « combat pour l’extase »
comme « mort artificielle » (mawt sinā’ī) ou « monachisme » (rahbānīya) 15 .
Le Katha-upanisad I, III, 13 (vers 1000-500 a. è. c.) décrit laya-cintana ou
la méthode de l’« accomplissement de soi par involution », par la dissolution des
effets dans la « dernière cause »: « Que le sage absorbe le langage dans sa raison, la
raison dans son intellect, et son intellect dans le grand ātman, et le grand ātman dans
l’ātman de la paix! » Le retirement du langage dans la raison s’achève par le
processus de réduction-de-soi (pratyāhāra) et restriction-de-soi (dāma). Ainsi la
raison et l’intellect deviennent un, l’intellect et l’« intelligence cosmique »
(Hiranyagarbha) deviennent un, et Hiranyagarbha et l’ātman de la paix (śānta
ātman) deviennent un. Śānta ātman se révèle en tant que para brahman, pur et
inconditionnel, inchangeable, le substratum et le support de tout ce qui existe,
l’ipséité de tout ce qui existe, le « témoin silencieux » de toutes les modifications de
l’intellect. Par l’introspection et l’analyse de soi, la raison supérieure établit son
contrôle sur la raison inférieure. L’activité des sens est anéantie et la conscience-de-
soi s’établit dans la raison. Ultérieurement, la conscience-de-soi se retire de la raison
et s’établit dans l’intellect. Ensuite, la conscience-de-soi se retire de l’intellect et
s’établit dans l’« intelligence cosmique » (Hiranyagarbha). Finalement, la
conscience-de-soi se retire de l’« intelligence cosmique » et s’établit dans la
« conscience absolue », brahman, l’« absolu ». Au bout de l’involution du soi vers
14
Historien et philosophe arabo-musulman d’Ifrīqīya, auteur de la Chronique universelle ou Kitāb al-
‘ibar. Dans l’Introduction (Al-Muqaddimah ou Prolégomènes) de cet ouvrage de grandes dimensions,
Ibn Khaldūn expose ses principes de la philosophie de l’histoire.
15
Cf. Paul Nwyia, Ibn ‘Abbād de Ronda (1332 – 1390), Beyrouth: Imprimerie Catholique, 1961, pp. L-
LII.
Anekāntavāda: la doctrine du non-absolutisme 239
l’« absolu » (brahman), le sage vit l’expérience de la béatitude éternelle et de la paix

sans limites, atteint moksa, la suprême libération16.
Saddharmapundarīka-sūtra ou le Lotus de la bonne Loi, texte bouddhiste de
l’École Mahāyāna (vers 100-250 è. c.), exprime l’idéal du salut bouddhiste par
l’apologue de l’homme riche qui habite, avec ses enfants, dans une maison immense,
délabrée, enveloppée par un incendie dévastateur. Le Bouddha est le père qui est né
dans l’édifice des trois mondes (céleste, terrestre, sous-terrestre) pour accomplir la
mission de sauver les êtres de l’incendie des souffrances et des douleurs, des
naissances et des morts, des passions et de la haine, de l’illusion et de l’ignorance.
Se trouvant sous l’influence des désirs qui les encouragent à chercher différents
objets du plaisir, les êtres tombent en proie aux hypostases du mal, transmigrent vers
les niveaux ontologiques inférieures, jusqu’aux états infernaux. Malgré tout cela, les
êtres ne comprennent pas que, pendant l’immersion dans l’abîme des plaisirs, ils
sont accablés par l’incendie de la souffrance. Bien qu’ils soient menacés par la
grande masse des douleurs, les êtres n’ont pas la conscience de l’idée de douleur.
Pour sauver les êtres, le Bouddha, en tant que père qui aime les êtres, doit recourir à
l’utilisation adroite des moyens de rédemption. L’exposition de la sagesse de
Bouddha ne se montre pas efficace, car les êtres n’écoutent pas ses paroles et ne les
mettent pas en pratique. Le salut accompli exclusivement par les forces surnaturelles
de Boudhha ne serait pas parfait: les êtres n’utiliseraient pas leur libre arbitre dans la
direction du salut, mais leur libre arbitre, fixé dans le domaine des plaisirs des sens,
serait dirigé contre l’effort salvateur accompli par le Bouddha. Par conséquent, le
Bouddha promet le salut des êtres des trois mondes couverts par l’incendie de la
souffrance par l’intérmédiaire des trois véhicules, qui s’avèrent être un seul véhicule
du salut, triplement hypostasié: le véhicule pour les Çravakas17, le véhicule pour les
Pratyekabouddhas18, le véhicule pour les Bôdhisattvas19. Une fois sortis de l’édifice
des trois mondes, embarqués dans l’un des trois véhicules, libérés par les dangers de
la souffrance, de l’illusion, de la damnation, les êtres vivront l’expérience de
l’immense volupté de la perfection spirituelle des sens, connaîtront les méditations,
les contemplations et les délivrances qui caractérisent l’état de bôdhi, vivront le
bonheur suprême et le calme parfait de l’esprit, passeront le seuil vers le nirvāna:
avec la condition préliminaire d’agir, par la puissance du libre arbitre, dans la
direction de l’idéal du salut, promis par le Bouddha, de sortir de l’espace des trois
mondes et de monter dans l’un des trois véhicules du salut20.
16
Cf. Katha-upanisad, I, III, 13, Sri Swami Sivananda (éd.), The Principal Upanisads,
Shivanandanagar, Tehri-Garhwal: The Divine Life Society, 1983, pp. 110-111.
17
Disciples.
18
Bouddhas qui ne prêchent pas en public leur doctrine, mais vivent en silence et solitude.
19
Êtres supérieurs qui se trouvent dans le dernier intervalle ontologique circonscrit par l’espace des
trois mondes, avant d’atteindre l’état de Boudhha. Arrivés au seuil du nirvāna, ils reviennent au monde
à cause de leur amour pour les êtres, dans le but de participer au salut des êtres.
20
Cf. Saddharmapundarīka-sūtra, III, 42 a – 56 b, Eugène Burnouf (trad.), Saddharmapundarīka / Le
Lotus de la Bonne Loi, Paris: Librairie d’Amérique et d’Orient Jean Maisonneuve successeur, 1989, pp.
46-62.
240 Silviu LUPAŞCU
BIBLIOGRAPHIE
La Bible, Traduction œcuménique de la Bible (T. O. B.) comprenant
l’Ancien et le Nouveau Testament, Paris: Alliance Biblique Universelle - Le Cerf,
1988.
Burnouf, Eugène (trad.), Saddharmapundarīka / Le Lotus de la Bonne Loi,
Paris: Librairie d’Amérique et d’Orient Jean Maisonneuve successeur, 1989.
Epstein, Isidore (éd., trad.), The Babylonian Talmud, London: Soncino
Press, 1936-1952.
Hemachandra, Jain, “Anekāntavāda”, in Sagarmal Jain, Shriprakash
Pandey (éd.), Multi-Dimensional Application of Anekāntavāda, Vārānasī –
Ahmedabad: Pārśwanātha Vidyāpītha & Navin Institute of Self-development, 1999.
Mookerjee, Satkari, The Jaina Philosophy of Non-Absolutism. A Critical
Study of Anekāntavāda, Delhi: Motilal Banarsidass, 1978.
Nwyia, Paul, Ibn ‘Abbād de Ronda (1332 – 1390), Beyrouth: Imprimerie
Catholique, 1961.
Jalāl-ud-dīn Rūmī, Mathnawī-i ma‘nawī, IV, vv. 851-858, Reynold A.
Nicholson (trad.), The Mathnawi, Cambridge: E. J. W. Gibb Memorial Trust, 1990.
Shastri, Indra Chandra, Jaina Epistemology, Vārānasī: Pārśvanāth-
Vidyāśram Institute, 1990.
Sivananda, Sri Swami (éd.), The Principal Upanisads, Shivanandanagar,
Tehri-Garhwal: The Divine Life Society, 1983.
Galaţi
Armin HEINEN
DESPRE CULTURA TEHNICĂ A EPOCII MODERNE

OCCIDENTALE ŞI PERCEPEREA CU TOTUL DIFERITĂ A
TIMPULUI ÎN ROMÂNIA. MĂSURAREA TIMPULUI ŞI TIMPUL
SOCIAL DIN EVUL MEDIU PÂNĂ ÎN PREZENT
On the technical culture of the Western modern age and the completely
different perception of time in Romania. Time measurement and social time
from the Middle Ages until nowadays
Abstract: The paper is a historical excursion into the perception of time

and how this important temporal dimension of the modern man was indissolubly
linked to the social, religious, economic, cultural or political environment from
Western Europe. The author presents the main periods in the history of time,
from the natural time and the ecclesiastical time specific to the traditional society
of the Middle Ages to the way in which “modern time” emerged throughout the
last seven centuries. In the last part, he refers to the different perception of time
in Romania, explained by the religious and internal relations factors, conditions
which made possible the coexistence of mechanical and natural time.
Keywords: history of time, Western Europe, modern period, modernisation,

Romania
*
Introducere: Sesizarea treptată a timpului în epoca modernă şi cauzele
modernizării folosirii timpului în Europa.
Să ne transpunem într-a doua jumătate a sec. al XVII-lea şi să observăm
cum îşi împărţea timpul pe vremea aceea un funcţionar din Londra: Samuel Pepys,
secretar de stat în Departamentul Marinei Engleze şi preşedinte al societăţii Royal
Society, nu a fost deloc deziluzionat că nu reuşise să găsească acasă pe lordul amiral,
ducele James York, deşi încercase în repetate rânduri. Probabil că domnia sa dorise
să meargă la vânătoare. Acum Pepys şi-ar folosi timpul căutând parteneri de discuţie
prin cârciumi şi cafenele. El nu poseda un ceas de buzunar şi nici nu avea nevoie de
el, deoarece era suficient să urmărească bătăile ceasurilor din turnuri şi uneori, când
timpul era propice, să se uite la ceasul solar. De altfel, nici nu puteai să te încrezi cu
adevărat într-un ceas de buzunar, care rămânea în urmă sau mergea înainte, indicând
mai degrabă propriul său timp decât scurgerea adevărată a timpului. Intervale de
timp şi nu un moment dat determinau viaţa lui Pepys şi cea a contemporanilor săi.
De aceea ei se întâlneau des la cârciumi şi tot din acest motiv clopotele sunau cu
242 Armin HEINEN
mult înainte de începerea liturghiei, ca să indice credincioşilor din vreme drumul de

parcurs pe jos până la biserică.
Cu totul diferit şi-a descris viaţa premierul Margaret Thatcher la sfârşitul
secolului al XX-lea. Se pare că după părerea ei pentru un om politic o săptămână
reprezintă o perioadă foarte lungă. Desigur că avea o agendă foarte sofisticată, în
care contau minutele şi poate chiar secundele.
Ambele episoade se pot interpreta ca relatări ale transformării radicale a unei
societăţi tradiţionale într-o societate modernă, ca o naraţiune despre ruptura formelor
tradiţionale de organizare a timpului. Totuşi, ambele relatări mai conţin şi un al
doilea mesaj, anume cel al cristalizării treptate a epocii moderne, căci Pepys se
orientează după indicatori ai timpului, clopotele mecanice şi cadranele solare. Dacă
este adevărat că societatea modernă se caracterizează prin coexistenţa unor structuri
mecanico-săteşti cu cele tehnico-industriale, după interpretarea lui Burkart Lutz şi
Karl Gabriel şi a altora, aşadar prin procese de-a lungul ritmului temporal natural şi
situaţii sociale cu limitare temporală tehnico-mecanică, atunci ne ajută istoria
măsurării timpului să înţelegem cît de lungă a fost perioada pregătitoare a epocii
moderne. Nu o ruptură radicală, ci trepte intermediare caracterizează drumul
spre epoca modernă.
O istorie a timpului, ca istorie socială a „Istoriei timpului”, trebuie să descrie
precizia crescândă a măsurării timpului, accelerarea condiţiilor de viaţă, trecerea de
la timpul natural la cel mecanic, laicizarea timpului, formarea ideii viitorului deschis
şi sincronizarea timpului. Cu alte cuvinte, istoria timpului este (1) o istorie a
perceperii şi interpretaţii timpului (social), (2) o istorie a măsurării timpului (fizic) şi
(3) a presupunerilor despre viitor.
In prima parte a expunerii voi relata lunga istorie a elaborării timpului
modern din Evul Mediu şi până în prezent. In partea a doua voi răspunde la
întrebarea despre premisele epocii moderne europene şi prin aceasta voi încerca să
explic de ce inventarea ceasului cu rotiţe a avut loc în Europa şi de ce aceasta s-a
bucurat de un succes atât de mare. In rezumat voi arăta de ce România are o cu totul
altă istorie a timpului şi de ce în România timpul este altfel organizat decât în restul
Europei.
Partea I: Epocile istoriei timpului

A) Timpul natural şi timpul ecleziastic: societatea tradiţională a Evului
Mediu
(1) Este nevoie de puţină imaginaţie pentru a-ţi închipui viaţa de toate zilele
în Evul Mediu timpuriu şi în cel propriu-zis, deoarece izvoarele sunt puţine. Cei mai
mulţi locuitori de la ţară şi din oraşe trăiau desigur în conformitate cu natura, se
sculau când se lumina de zi şi se culcau când se întuneca. Ritmul anotimpurilor
determina viaţa lor. Aceasta însemna zile lungi în timpul verii şi zile scurte iarna,
ceea ce însemna programarea vieţii conform cerinţelor exterioare, cu multe sărbători
religioase şi familiare în timpul iernii şi cu muncă agricolă intensivă în timpul verii.
Intervalele de timp erau protocolate în justiţie în acte prin însemnări de tipul „cu
patru sau cinci ani în urmă" sau erau rotunjite: „cu 20-25 de ani în urmă”. Timpul nu
Măsurarea timpului şi timpul social din Evul Mediu până în prezent 243
era măsurat. În muzică, de exemplu, se ieşea la capăt în cântecele gregoriene fără

indicarea măsurilor şi a ritmului, deoarece numai cuvintele erau indicate.
In afară de ritmul natural al anotimpurilor, şi timpul ecleziastic reglementa
viaţa de toate zilele. Biserica fixa ritmul sărbătorilor din timpul anului; definea
împărţirea pe săptămâni şi se impunea tot mai mult în spaţiul uman prin clopotele ei.
În comparaţie cu mediul înconjurător, mănăstirile aveau un ritm temporal foarte
diferenţiat, cu indicaţii precise pentru orele de rugăciuni şi de reculegere. Aceasta
împiedica abaterile excesive, asigura acţiunile comune ale călugărilor şi prin aceasta
reprezenta o pavăză împotriva ereziilor. De bună seamă şi planul mănăstiresc urma
ritmul zilei cu ore mai lungi şi mai scurte. Prin aceasta el se putea adapta nevoilor
individuale. Astfel, al doilea psalm al vigilelor era cântat foarte încet, ca să poată
asigura şi participarea întârziaţilor.
(2) Posibilităţile măsurării timpului corespundeau nevoilor vieţii zilnice.
Cântecul cocoşilor deschidea zorii zilei, florile indicau prin deschiderea florală ora
zilei, iar seara lumea mergea la culcare odată cu găinile. Pentru nevoile mănăstirilor
şi la curtea princiară existau ceasuri solare şi clepsidre cu apă. Dar şi lumânări, ca şi
lămpi de gaz serveau la măsurarea timpului, astfel încât se putea stabili aproximativ
timpul. Anul şi ziua erau înregistrate după intervalele de domnie princiară şi după
zile de sărbătoare. De abia în sec. al XI-lea, după încercări în mijlocul primului
mileniu, s-a impus cronologia „după naşterea lui Hristos".
(3) Viitorul însemna că lucrurile vor merge înainte ca şi până acum. Viitorul
era timpul acelor schimbări pe care le aducea o nouă domnie. Viitorul depindea,
pentru creştinii din Apusul Europei, mai întâi de toate de hotărârile divine pentru
fiecare în parte şi pentru omenire în ansamblu, căci a doua venire a lui Hristos părea
să vină într-un viitor nu prea îndepărtat. „Futura” – cele viitoare – erau evenimentele
viitoare, niciodată o ordine umană propriu-zisă. Tabloul medieval al viitorului
cuprindea, în felul acesta, elemente statice, ciclice (de exemplu calcularea datei
sărbătorii pascale) şi elemente deschise. El obliga pe oameni să contureze prezentul
prin experienţa trecutului, dar manifesta neîncredere în acţiuni individuale conştiente
pentru trasarea viitorului.
B. Cristalizarea perioadei moderne.

1) Zile şi ore: Renaşterea şi Reforma (1450-1600)
(1) Pentru majoritatea oamenilor din Renaştere si Umanism nu s-a schimbat
nimic fundamental, dar totuşi, în unele părţi ale societăţii, începând cu nordul Italiei,
a apărut o nouă tratare a timpului. Max Weber considera forţele menţinerii
conservatoare atât de puternice, încât numai religiei îi atribuia capacitatea evadării
din tradiţia curentă. De fapt, transformarea s-a produs în mediul ecleziastic
concomitent, dacă nu chiar înaintea mediului urban. Antonie din Padova (1194-
1231), călugăr cerşetor şi orator temut, elogia templul drept bunul cel mai de preţ al
oamenilor. Cercuri ecleziastice au recomandat să se ţină evidenţa folosirii timpului,
ca o premisă a unor opere plăcute lui Dumnezeu, iar reformatorii au subliniat
ulterior răspunderea individuală. Oare nu era fiecare zi trăită un dar de la
Dumnezeu? Şi nu sprijină oare multele sărbători ale bisericii catolice lenevia? Unele
date par să indice că mai de grabă protestanţii decât catolicii au devenit
244 Armin HEINEN
ceasornicari şi că în satele protestante ceasurile din turnul bisericii au fost

instalate mai devreme decât în cele catolice.
Această reînnoire religioasă, care începuse cu ideea purgatoriului şi prin
aceasta a dus la osânda veşnică, a fost urmată de schimbări în societate, cum au fost
separarea vizibilă a statului de biserică, apoi ascensiunea victorioasă a oraşelor şi
comerţul la mari distanţe. Comercianţii şi bancherii ştiau că timpul însemna
bani, deoarece acordau credite. În general viaţa s-a accelerat. Limba franceză
conţine acum numeroase noţiuni temporale noi. Muzica dispunea pentru prima oară
de posibilitatea stabilirii unor valori temporale, precum şi a unor raporturi temporale
cu ajutorul notaţiei mensurale. Din secolul al XV-lea existau orare în şcoli. Chiar şi
timpul de lucru din oraşe nu se mai măsura cu ziua, ci era structurat în intervale mai
scurte cu ajutorul clopotelor. Acum aerul orăşenesc era străbătut de bătăile şi
sunetele clopotelor, care, pe lângă serviciul divin, anunţau începutul şi sfârşitul
pieţei, ale şcolii şi ale tribunalului. Pe lângă aceasta mai înştiinţa breslele de
izbucnirea unui incendiu şi de alte evenimente neplăcute. Coordonarea oraşului fără
ceasornic şi deci fără planificarea temporală individuală cerea locuitorilor un auz fin.
(2) După descrierea diferitelor structuri temporale, nu este de mirare că
ceasornicul cu rotiţe provine probabil din mediu mănăstiresc. Primele ceasornice cu
rotiţe funcţionau după 1300 în nordul Italiei. Un prim exemplar german a apărut la
Regensburg în 1358. Invenţia s-a răspândit foarte repede. Ne putem închipui foarte
uşor ce fascinaţie a exercitat ceasul, el fiind o adevărată minune, care imita mecanic
mişcarea astrelor. Prea puţin conta că el indica numai cu un singur arătător orele, şi
încă destul de inexact, încât zilnic trebuia îndreptat, pentru repararea abaterilor de
aproximativ 30 de minute. Peste un secol, ceasul de buzunar a micşorat mecanica sa
la mărimea unei palme. Dar şi acest ceas era încă inadecvat pentru măsurarea exactă
a timpului. Pentru aceasta se foloseau clepsidre cu nisip, care erau ieftine si vizibile
pentru toată lumea. Si ele, în mod surprinzător, tot o invenţie a Europei medievale
occidentale. Ele şi-au găsit aplicarea la şedinţele consiliilor, la judecată şi la predici
şi indicau în mod propriu „scurgerea” timpului.
În ciuda ceasornicelor orăşeneşti, a ceasornicelor de buzunar şi a
clepsidrelor cu nisip, prin care se producea o privatizare a timpului, tot biserica s-a
simţit responsabilă ca păzitoare a timpului, cum a dovedit-o reforma calendarului
iniţiată de papa Grigorie XIII (1582). Prin aceasta s-au corectat greşelile
calendarului iulian, care, destul de precis, rămăsese în epoca modernă timpurie cu
numai 10 zile în urmă. Totuşi, foarte puţini oameni au resimţit aceasta ca o
problemă, şi de aceea statele protestante şi ortodoxe s-au opus multă vreme
„dictatului papal”.
(3) Deci, în ansamblu, Biserica şi locuitorii oraşelor încercau să înţeleagă
mişcarea astrelor şi s-o imite cu ajutorul aparatelor, care la rândul lor ajutau la o mai
bună organizare a vieţii decât până atunci. Până în secolul al XVII-lea se presupunea
că se poate explica prezentul şi viitorul din constelaţia astrelor şi aceasta chiar în
cercurile creştine. Astfel, medicii trebuiau să fie atenţi la constelaţia astrelor în
tratamentul lor. Gândirea animistă nu se asocia acestei păreri, deoarece credea că
toată natura este plină de viaţă şi de intenţii, ceea ce nu era cazul construcţiei
ceasurilor.
2) Perioade de timp oficiale mai scurte.

Revoluţia ştiinţifică şi minutele şi secundele pionierilor timpului:
1) Outsideri ai societăţii au spart ritmul natural al timpului. Ei au introdus
săptămâna abstracta de şapte zile în viaţa lor şi au dat atenţie minutelor şi
secundelor, în timp ce marea majoritate a învăţat, mai degrabă cu sufletul îndoit,
subîmpărţirea mecanică a timpului.
In Anglia, puritanii au introdus ideea uniformităţii timpului. Ei s-au opus
ritmului calendarului bisericesc şi au redus săptămâna la şase zile lucrătoare şi ziua
de odihnă, duminica. Deşi au fost respinşi vehement, după 1660 au reuşit să-şi
impună până la sfârşitul secolului al XVII-lea concepţia lor în societatea engleză.
Aceasta reprezintă un succes indiscutabil şi o premisă nu lipsită de importanţă
pentru pasul către societatea capitalistă.
Şi oamenii de ştiinţă, care începeau să renunţe la mari teorii cosmice şi, în
schimb, se îndreptau spre lucruri observabile şi concrete, trăiau ca o grupă separată a
societăţii timpului lor. Ei cultivau ipostaza lor de mari preoţi ai adevărului şi de
gentlemeni cu drept de recunoaştere socială. Numai această dublă ipostază le
permitea să câştige influenţă şi să impună programul lor de descriere exactă
matematico-naturalistă unei lumi aparţinând lui Dumnezeu.
În general, normalizarea temporală făcea progrese. Ea a pătruns chiar şi în
sate, deoarece sătenii urmăreau predica duhovnicului, iar acesta îşi limita predica cu
o clepsidră cu nisip. Dacă ţăranii vroiau sa-şi vândă produsele în pieţele oraşelor, ei
trebuia să se adapteze orarului acestor pieţe. Tot mai des moşierii din răsăritul
Germaniei fixau obligaţiile şerbilor în unităţi de timp mai mici. In asemenea cazuri,
era important ca ceasul din turnul bisericii să sune orele nepărtinitor.
2) Ceasul nu mai corespundea cerinţelor pionierilor timpului, deoarece
observaţiile şi experimentele fizice necesitau măsurători în unităţi temporale mult
mai scurte. Era nevoie ca meşteşugul să se unească cu ştiinţa, pentru a găsi o ieşire
din fundătura fără ieşire. Drumul a fost inaugurat de Christiaan Huygens (1590-
1687). Nu din întâmplare era el un protestant, care între timp elaborase o teorie a
oscilaţiilor pendulului şi a folosit modelul său matematic pentru construirea unui
ceasornic mai bun. Acesta mai avea probleme cu rezistenţa la frecare. Astfel, piedica
ancorei a adus soluţia dorită. În locul unei erori de un sfert de oră, ceasurile au ajuns
la o eroare de numai 20 de secunde zilnic, ceea ce a fost un progres de necrezut. Cu
balansul-spirală, Huygens a adus o îmbunătăţire corespunzătoare şi pentru ceasurile
de buzunar. De abia acum avea sens ca ceasurile să fie înzestrate cu minutare.
Cât de mult se schimbase între timp atmosfera o dovedeşte publicarea în
anul 1714 a unui concurs pentru un cronometru marin de către parlamentul englez.
Valurile, umiditatea aerului, variaţiile de temperatură nu permiteau folosirea unor
ceasuri obişnuite pe mare. Era însă nevoie de stabilirea exactă a unui punct de
referinţă, pentru a se putea preciza poziţia unui vas, ceea ce permitea evitarea
recifurilor şi a stâncilor marine, şi pentru a găsi drumul cel mai sigur şi mai scurt.
Câtă vreme nu era cunoscută longitudinea, navigaţia reprezenta o aventură
incalculabilă. Premiul de 20.000 de lire sterline 1-a primit John Harrison în 1769,
dar el dezvoltase deja ceasuri apte pentru mare, de o execuţie meşteşugărească
246 Armin HEINEN
perfectă. Acum se putea avea încredere şi în arătătorul secundelor, chiar în cele mai
adverse condiţii.
3) Ceasul nu mai servea doar ca simbol al vremelniciei, ci a devenit în
acelaşi timp o metaforă a ordinii universale. John Kepler a fost unul dintre primii
care a comparat universul cu un mecanism de ceasornic, respingând astfel vechile
concepţii cvasi-animiste şi magice. În această concepţie, Dumnezeu nu mai
intervenea în lume prin minuni, ci crease un cosmos bine ordonat, ca un fenomen pe
care oamenii nu-1 înţeleg decât în parte.
Viaţa normală se desfăşura, desigur, tot după timpul natural, în parte şi după
timpul mecanic al fragmentelor orare. Autolimitare şi activitate inventivă practică,
neîncredere faţă de preamărirea confesională după războaiele religioase, o
transfigurare absolutistă a statului şi experienţa zilnică a unor lovituri ale sorţii i-au
conferit între timp noţiunii de viitor o polisemie, care pe lângă „res futura” conţinea
şi speranţa într-o ordine mai bună. Ceasul mai simboliza scurgerea timpului, dar el
implica totodată şi mesajul unei lumi prestabilite de Dumnezeu, care putea fi
controlată.
3) Accelerare şi viitor deschis: perioada de tranziţie (1750-1830)

(1) Cursa pentru timp a început înainte ca maşinile cu aburi să facă posibile
cantităţi incomensurabile de energie şi prin aceasta o accelerare revoluţionară a
timpului. Pionierii timpului urmăreau îmbunătăţiri simple, consolidarea străzilor şi a
canalelor şi construirea unor maşini din lemn. Adam Smith pleda pentru forme noi
de organizare, predica lauda diviziunii muncii, transformând astfel însuşi omul în
maşină.
Timpul n-a fost doar mai bine folosit. Cei care-şi puteau permite, dispuneau
acum şi de mai mult timp prin iluminarea nopţii cu lumină artificială. Lampa cu gaz
a lui Armi Argands (1780) producea, printr-o alimentare liniştită şi constantă cu
oxigen, o lumină reglabilă, clară şi fără pâlpâiri, străpungând astfel ritmul natural,
căruia până atunci oamenii erau expuşi, aproape fără alternativă. Desigur că acesta a
fost numai începutul, dar cât de mult îi preocupa pe intelectuali timpul o arată
dicţionarul fraţilor Grimm, care înregistrează pentru anii 1770-1830 peste o sută de
noi cuvinte şi expresii pentru indicaţii temporale.
(2) Toate instrumentele importante de măsurare a timpului din perioada
industrială timpurie fuseseră deja inventate pe la 1750: pendulul, ceasul de buzunar,
cronometrul. Marinari, fizicieni şi astronomi, chiar şi amatorii de sport ecvestru,
foloseau mijloacele de indicare a minutelor şi secundelor, de care aveau nevoie, Şi
mai important pentru viitor s-a dovedit a fi interesul în zona preţurilor reduse.
Producţia de ceasuri de lemn din Schwarzwald era de 100.000 de ceasuri în anul
1808, iar în anul 1848 de 600.000.
(3) In secolul al XVIII-lea viaţa s-a schimbat fundamental. În locul
certitudinii baroce a morţii a apărut încrederea iluministă a vieţii, în locul observării
unui acelaşi lucru neschimbat, percepţia unei schimbări, care nu mai putea fi redusă
la o noţiune mereu repetată de poveşti. Este adevărat că inexorabila cursă
malthusiană a funcţionat până în perioada 1815-1848, dar existau motive întemeiate
pentru presupunerea că marile crize (Războiul de 30 de ani, mica era glaciară) erau
ireversibil depăşite şi că, printr-o gospodărire dibace, viaţa putea fi dominată. Dacă
până atunci clopotele şi rugăciunile trebuia să apere oamenii de trăsnete, acum
existau preoţi care vroiau să instaleze un paratrăsnet împotriva voinţei enoriaşilor
lor. În scrierile iluminiştilor, Dumnezeu era departe de istoria lumii, pe care o lăsa pe
seama oamenilor, ca prin libertatea folosirii raţiunii să modeleze o lume tot mai
perfectă. Într-o astfel de argumentare, istoria a devenit un proces direcţionat. În locul
viziunii timpului ca un cerc închis a apărut cea a timpului ca o săgeată. Inventarea
viitorului ca un rezultat al acţiunii umane conştiente a fost o idee a iluminismului, pe
la 1750. Deoarece timpul stătea acum la dispoziţia oamenilor şi a voinţei de
modelare individuală, iar Dumnezeu în concepţia iluminiştilor nu mai acţiona asupra
lumii, ci o crease în chip minunat cu scopul de a fi stăpânită de oameni, timpul
devenea prea scurt. Timpul costa acum pentru pionierii timpului mai mult ca înainte,
în timp ce pentru majoritatea oamenilor atitudinea diferită faţă de timp nu era încă
conştientizată. Oamenii au perceput noua modalitate de a gândi timpul de abia într-
un proces anevoios de formare şi de adaptare prin instituţiile societăţii industriale.
4) Sincronizarea timpului: prima revoluţie industrială (1830-1880)

(1) O accelerare de-a dreptul revoluţionară a timpului a schimbat percepţia
în centrele de modernizare pe la 1830. Vapoare cu aburi cutreierau fluviile şi mările,
căile ferate îşi trasau drumul drept, primele linii telegrafice electrice transformau
orizontul peisajului, iar lumina gazului aerian făcea din noapte zi. Din 1866, cabluri
submarine legau SUA eu Europa. Participare prin punctualitate se numea noua
lozincă, momente punctuale au înlocuit perioadele de timp din trecut. Cerinţa
temporală precisă nu a fost cu totul nouă, căci ea se validase deja în oraşe. Fabricile
au copiat ansamblul urbano-religios cu porţi, turnuri şi ceasornice şi sunetul marilor
clopote. Desigur, realizarea sincronizării exterioare cerea o întreagă orchestră de
instituţii sociale, în care împărţirea timpului a fost învăţată cu greutate, după
indicatori de ritm exteriori. Şcoala, armata şi biserica au constituit partea pozitivă a
programului educativ, în timp ce desfiinţarea iarmaroacelor şi a distracţiilor populare
au reprezentat polul negativ. În planul de învăţământ al tuturor agenturilor moderne
de socializare stătea şi Economia Timpului, fie în haina seculară a armatei, fie în
limba religioasă reînnoită „a celei de a doua epoci confesionale” (Olaf Blaschke) în
biserici şi şcoli.
La sincronizarea în spaţiul mic al vieţii s-a adăugat cea spaţială, deoarece
lumea se întrepătrundea tot mai mult, mai întâi la nivelul statului naţional, apoi şi
global, căci ceasurile mai urmau încă ritmul solar, deci valorile concrete ale
localnicilor şi observaţia lor atentă a naturii, drept indicator temporal important. Ora
12 la Aachen era şi ora 12 la München. Aceasta nu era un inconvenient, deoarece nu
existau legături directe între cele două localităţi. Dacă însă oficiile telegrafice
schimbau mesaje între ele, atunci asemenea decalaje temporale puteau crea
dificultăţi. Calcularea greşită a minutelor putea provoca chiar accidente feroviare.
Din acest motiv, Anglia a introdus în 1848 un timp feroviar unitar, cu norma la
Greenwich. Mai târziu, căile ferate din USA şi din Germania au preluat acelaşi
principiu. Dar, între timp, lumea devenise transnaţională, fiind împânzită de vapoare,
248 Armin HEINEN
cabluri şi trenuri. Aşa au căzut de acord specialiştii în 1883/4 asupra sistemului

temporal universal, cum îl cunoaştem în prezent.
(2) Până în secolul al XVIII-lea, în centrul atenţiei a stat rafinarea exactităţii
ceasurilor, deoarece marinari, astronomi şi fizicieni aveau nevoie de instrumente
temporale precise. Acuma era însă vorba de probleme practice, precum sculatul din
pat sau ajungerea la tren. „Întâlniri” în sensul modern nu erau necesare pentru cei
mai mulţi oameni. De aceea ajungeau ceasuri şi deşteptătoare simple şi ieftine, pe
care noile fabrici le livrau cu ajutorul prestărilor de muncă şi al maşinilor (în 1893,
Junghans producea l milion de ceasuri, iar preţul pentru micile deşteptătoare a scăzut
de la 4,75 la 2 mărci). Pentru noua realitate industrială a vieţii, acesta era un început
promiţător, intim şi strident de dotare materială, pe când viaţa la ţară continua să
asculte cântatul cocoşilor şi sunetul clopotelor. Peisajul industrial al timpului s-a
destrămat, dar el a lăsat zone largi ale vieţii reale intacte într-un sens cu totul
tradiţional.
5). Ritmicizarea cu paşi mărunţi a timpului: a doua revoluţie
industrială (1880-1973/4)
1) Până în anii şaizeci ai secolului al XX-lea coexistau în Europa occidentală
spaţii urbane alături de cele săteşti. Existau în acelaşi timp industrie şi economie
agrară, fabrici cu motoare cu aburi şi electromotoare, precum şi gospodării ţărăneşti
cu boi şi cai ca animale de tracţiune. Aceste structuri paralele erau legate prin multe
fire, astfel încât statul, circulaţia şi radioul intrau tot mai des în spaţiul sătesc şi prin
aceasta pregăteau un „spirit al vremii”. De bună seamă, aceasta nu schimba cu nimic
faptul că epoca modernă lăsa loc unor culturi foarte diferenţiate ale timpului.
Pe la 1900 se părea că există toate premisele importante pentru accelerarea
în continuare a vieţii. Telefonul şi-a început marşul glorios, transmisiuni fără fir
învingeau marile distanţe. „Virusul vitezei” (Peter Borscheid) se transmitea rapid.
Sportul şi atletica uşoară fascinau lumea, numeroşi spectatori aclamau cursele de
biciclete şi de automobile, în timp ce alţii clătinau din cap. Goana după recorduri
indica noul şi în altă privinţă, căci timpul era acuma subîmpărţit într-o succesiune de
intervenţii manuale la benzile rulante, în planuri de mersul trenurilor de scurtă
distanţă, în programele de radio şi de cinema şi către finele perioadei în programul
de televiziune. Statul naţional îşi sărbătorea triumful împreună cu capitalismul
de tip Ford, prin impunerea structurii temporale normate muncitorilor.
2) Pentru fiecare în parte, subîmpărţirea multiplă a timpului însemna
asumarea răspunderii proprii, pentru locul de muncă şi pentru timpul liber.
Deşteptătoarele casnice ajutau numai parţial. Ceasurile de buzunar îşi încep marşul
victorios, iar din 1920 ele sunt înlocuite de ceasurile de mână, care până atunci
serviseră numai drept accesorii pentru automobilişti, pentru biciclişti şi pentru
aviatori, adică pentru pionierii timpului celei de a doua revoluţii industriale.
C) Desincronizarea postmodernă
Să ne gândim la o localitate oarecare din Germania 2005, să spunem
Schnappach. Petrecerea cu surprize, pentru care fuseseră expediate invitaţii în
ultimul moment prin emailuri şi IMS-uri, are loc, bine înţeles, noaptea, după orele
22, 23, 24. Tineretul sătesc nu este tehnofob: reflectoare în culori luminează
întunericul nopţii, iar difuzoare străbat liniştea dimineţii. Ca precursori ai unor

structuri temporale postmoderne, tinerii s-au eliberat de adaptarea la datele
temporale naturale. Până şi muzica indică o percepere temporală schimbată: o
radicală accelerare a ritmului basului, o suprapunere a diferitelor tradiţii muzicale,
atunci când plăcile de gramofon sunt imprimate şi amestecate cu tehnologia CD-
urilor. La toate acestea se adaugă felul schimbat de a privi videoclipurile şi
desincronizarea începutului şi sfârşitului petrecerilor, cu sosirea şi plecarea
participanţilor pe rând, la ore diferite.
Dacă pornind de la acestea vrem să determinăm mai exact inventarul
timpului şi să enumerăm amănunţit componentele sale, ne frapează în primul rând
accelerarea continuă. Prelucrarea timpului real de către telefoanele celulare şi
economia internetului înlătură toate barierele fizice ale unei percepţii spaţiale şi
temporale naturale. Chiar şi felul de a privi s-a schimbat. Pe la 1960 privitorii
înregistrau încă 30-40% din informaţia oferită de medii. În prezent valorile stau la 2-
5% şi ele ar fi şi mai mici, dacă nu s-ar fi schimbat modul de percepţie. În locul
privirii consecutive, care descifrează literele unele după altele, a apărut observaţia
sinoptică, integral-policronă. Filtrarea elementelor importante din cele neimportante
se petrece în timpul real.
Dacă – după cum s-a arătat – mişcarea temporală sincronă a statului naţional
a caracterizat epoca industrială modernă, atunci tendinţele contemporane ale
societăţii indică sfârşitul acestui tip de mişcare temporală. Zilnic suntem confruntaţi
cu urmările suveranităţii temporale individualiste, cu ore de deschidere diferite a
magazinelor, cu timp de lucru flexibil al funcţionarilor din birouri, ale extinderii
prestării de serviciu noaptea, ale meciurilor din diviziile sportive, care nu mai au loc
doar sâmbătă la orele 15. Televiziunea emite peste 30 de programe fără o încheiere a
emisiunii, motiv pentru care nu mai poate fi considerată ca un indicator de tact.
Coordonarea timpului care şi-a pierdut ritmul şi sincronia revine indivizilor şi
trebuie restabilită costisitor prin telefon, E-mail celular si calendar electronic. Faţă
de numeroasele suprapuneri temporale, de margini temporale tot mai strânse şi de
necesitatea deciderii între linii temporale diferite, prosperă circulaţia individuală cu
speranţa recâştigării suveranităţii asupra timpului.
2) Începutul sfârşitului epocii analoge a venit încă din 1927, când a fost
inventat principiul ceasului cu cvarţ. Cu frecvenţa de 32.768 Hertz, ceasurile
electronice se află cu mult sub vibraţiile primelor ceasuri atomice, care cu 9.200
Megahertz sau cu o lungime de undă de cca. 3 cm. permiteau doar o abatere de l
secundă în 150.000 ani. Cu aceste instrumente noi, fizicienii şi astronomii au
constatat un fenomen curios. Dacă până atunci sistemul solar contase ca un sistem
sigur de ritmicizare, care se cerea urmărit, s-a stabilit atunci că planeta noastră, prin
forţa mareelor şi a unor variaţii condiţionate de anotimpuri, este supusă unor
influenţe care provocau neregularităţi aparent întâmplătoare. De aceea când în 1968
oameni de ştiinţă au normat secunda pe bază atomară, ei s-au despărţit de un model
temporal milenar. „Timpul natural” şi-a terminat rolul de indicator temporal. În locul
său a păşit o nouă formulă abstractă, care din 1998 permite numai o abatere de l
secundă în 4,56 milioane de ani.
250 Armin HEINEN
3) Dacă, aşa cum am argumentat, pentru perioada modernă suprapunerea

timpului natural cu cel mecanic era caracteristică, atunci rezultă pentru epoca
post-modernă asincronismul, datorită straturilor diferite, dar concomitente, ale
industrializării şi economiei online! Se pot observa cel puţin trei viteze: a) Timpul
birocraţilor şi al instituţiilor publice, care gândesc şi acţionează în perioade lunare şi
săptămânale şi care reflectă ritmul temporal al perioadei de trecere (1750-1830); b)
Perioada celei de a doua revoluţii industriale (1880-1973/4), cu contabilitate
modernă, a maşinii de serviciu şi a telefonului, cum se găsesc ele în cele mai multe
întreprinderi industriale şi la mulţi prestatori de serviciu. Aici reacţiile sunt în ritm
de zile; c) Economia timpului real a întreprinzătorilor online şi a „call-centrelor”.
Aceştia tind spre un răspuns, o reacţie în secunde. În prezent se ciocnesc aceste
orizonturi temporale diferite în ceea ce priveşte cerinţele politice, deoarece sunt
interpretate ca piedici ale creşterii, întreprinzătorii cer flexibilizarea şi accelerarea
deciziilor în ritm zilnic, în timp ce oamenii de afaceri online consideră chiar şi
industria şi economia clasică prea lente.
4) Viziunile despre viitor ale secolului al XVIII-lea (al Luminilor) s-au
generalizat de atunci şi determină gândirea oamenilor în prezent. Dumnezeu nu mai
intervine în lume, ci a lăsat lumea ordonată în mâinile oamenilor. Totodată, s-a frânt
optimismul progresului epocii moderne, ca urmare a crimelor în masă din secolul
XX, a crimelor din perioada „Războiul Rece” şi a crizelor economice şi ecologice
din anii ‘70. Viitorul nu se mai poate gândi ca un progres direcţionat, ci numai sub
forma unor scenarii cu termene diferite: în termenii birocraţilor proiecţiile sunt de
10-20 de ani, în cei ai economiei prognozele sunt de 5-10 ani. În economia online,
intervalele sunt de săptămâni, luni şi ani.
Partea a doua. Spaţiul european şi cristalizarea epocii moderne.

Modernizarea timpului a avut nevoie de aproximativ şapte secole. Spre
deosebire de multe alte fenomene, ea se poate descrie în cea mai mare parte ca un
fenomen european intern, începuturile au fost impuse din afară, dar tot restul
decurge dintr-o logică a dezvoltării interne. De aceea, toate instrumentele noi şi
importante ale măsurării timpului provin din Europa occidentală şi nu există decât o
singură excepţie, ceasul atomic, pe care 1-a dezvoltat Isidor I Rabi în Statele Unite.
De ce au apărut în Europa ceasul cu rotiţe, clepsidra cu nisip, ceasul de
buzunar şi ceasul cu cvarţ? De ce au găsit ele o răspândire atât de rapidă şi de largă?
Răspunsul ne duce înapoi la problema originilor epocii moderne europene. De aceea,
el trebuie să ţină seama de factori geografici, culturali, politici, economici şi sociali.
Împărţirea săptămânii în şapte unităţi se găseşte deja în culturile Orientului
Apropiat. Denumirile săptămânii şi ale lunilor provin de la Imperiul Roman, la fel ca
şi calendarul iulian. Şi totuşi inventarea timpului este un produs al Apusului. La
început se află consolidarea creştinismului la mijlocul primului mileniu. Biserica a
schimbat interpretarea timpului şi trăirea sa în două privinţe. Pe de o parte, călugărul
Dionisie Exiguus, originar din Sciţia Minor (Dobrogea), a făcut propunerea ca
coborârea lui Hristos pe pământ să fie înţeleasă ca punctul de plecare al tuturor
speranţelor prezente şi viitoare şi să fie definită ca începutul calendarului. Prin
aceasta el a decuplat perceperea lumii de limitarea ei imperial-romană şi a orientat-o
spre revenirea Domnului, introducând astfel elemente ale unei concepţii liniare a
timpului. Pe de altă parte, structura temporală a călugărilor benedictini a determinat
comportamentul purtătorilor de cultură în Evul Mediu. Ei au învăţat să îmbine
acţiuni religioase comune cu acţiuni lumeşti printr-un program zilnic bine
structurat. Prin aceasta Biserica nu se mai opunea unei structurări a timpului
aplicabilă vieţii zilnice şi deschisă pentru viitor. Grigorie al XIII-lea a reformat
calendarul. Călugării cerşetori propagau justificarea folosirii timpului. Protestanţii
au proclamat insuficienţa timpului, iar puritanii au recunoscut numai duminica drept
zi de odihnă.
Prima mare schimbare a intervenit, cum s-a văzut, în secolul al XIII-lea. S-
au întâlnit atunci mulţi factori. In primul rând era geografia, care dezavantaja
Europa occidentală. Clepsidrele solare se potrivesc în cel mai bun caz pentru Egipt,
deoarece acolo soarele străluceşte regulat, iar raportul între cea mai lungă şi cea mai
scurtă oră este de 67 la 53, în timp ce pentru Anglia el este de 90 la 30. În privinţa
clepsidrelor cu apă lucrurile nu stăteau mai bine, deoarece în partea de nord a
emisferei ele îngheţau totdeauna. Pe scurt, dacă exista o necesitate mai largă de a
dezvolta noi instrumente de măsurare a timpului, atunci imboldurile pentru aceasta
erau mai numeroase în nord decât în sud.
La inventarea ceasului mecanic trebuie să se plece de la anumite
coincidenţe, dar acestea nu erau de loc întâmplătoare. Cum s-a relatat mai sus, din
construcţiile pentru repetiţia mecanică a roţii pentru clopote s-a putut deduce
principiul de bază al ceasurilor cu rotiţe. De aceea, la baza construirii ceasurilor se
află tehnica din mănăstiri. Desigur că marile ceasornice ar fi rămas nişte artefacte
singulare, dacă posesiunea unor astfel de minuni n-ar fi fost extinsă prin lupta de
prestigiu a principilor domnitori cu burghezimea orăşenească. Ei puteau să
apeleze la un grup destul de mare de meseriaşi independenţi, care-şi însuşeau
abilităţile necesare. Trebuie numai să ne gândim cum ar fi procedat un imperiu
centralizat cu invenţia ceasului. Probabil că numai stăpânitorul ar fi avut dreptul să
posede aşa ceva şi să fie stăpânul timpului. În Europa, dimpotrivă, biserica, principii
şi oraşele foloseau ceasul ca simbol al pretenţiilor lor concurente.
Stratul orăşenilor bogaţi, care a dezvoltat şi el interes pentru ceas din motive
sociale şi economice, era mai larg reprezentat în Europa decât în alte culturi.
Biserica, statul, armata, şcoala, breslele, feudalii şi proprietarii de manufacturi
făceau politică actuală şi-şi formulau pretenţiile contradictorii, pe care cei vizaţi le
întâmpinau privind la ceasornicul public, care putea fi acceptat de toţi.
Rezumat: conflicte privind timpul

Wolfgang Reinhard citează în cartea sa „Antropologia culturală a Europei”
pe un întreprinzător indian, care crede că poate surmonta cele mai multe dificultăţi
în organizarea industriei autohtone. Salariaţii pot fi şcoliţi, mijloace de producţie pot
fi procurate. Problema decisivă este atitudinea muncitorilor indieni faţă de timp. O
realizare ordonată a procesului de muncă este însă aproape imposibilă.
S-ar putea crede că întreprinzătorul indian studiase istoria culturală a
percepţiei occidentale a timpului. Modernizarea Europei, care a durat peste 700 de
ani, s-a dovedit a fi cu multe premise. Religia, biserica, statul şi piaţa economică au
252 Armin HEINEN
colaborat la înlocuirea modelelor tradiţionale ale timpului. Totuşi, nu s-a reuşit în

epoca modernă să se elimine coexistenţa timpului mecanic cu cel natural. Chiar şi
astăzi există sisteme sociale diferite concomitent, cu toate conflictele ce rezultă de
aici. Dacă tezele mele, aşa cum le-am dezvoltat, se confirmă, atunci merită o scurtă
privire asupra istoriei contemporane a României, deoarece ţara aceasta ţine de
Europa, dar nu aparţine contextului occidental al timpului.
Când o ziaristă a televiziunii din Timişoara a anulat în ultimul moment un
interviu despre un proiect de cercetare comună, colegul meu Victor Neumann a fost
de părere că întâmplarea aceasta se explică prin influenţa osmană din România şi a
trecut mai departe la ordinea de zi. Dar dacă argumentarea mea este justă, explicaţia
întâmplării nu rezultă din tradiţia osmană. Nu o influenţă culturală străină, ci religia
şi relaţiile româneşti interne ale stăpânitorilor au produs o altă organizare a timpului
decât în Occident.
1. Comparată cu catolicismul şi cu protestantismul, ortodoxia dă impresia că
este mai puţin îndreptată spre lumea laică decât bisericile occidentale. Desigur, este
legitim să se susţină că credinţa ortodoxă şi lumea ortodoxă practică o orientare
atemporală spre lumea de apoi şi prin aceasta denotă o relaţie cu totul diferită faţă de
timp.
2. Spaţiile ocupate de români — şi aceasta spre deosebire de apusul Europei
— nu au cunoscut o luptă de principiu între biserică, putere laică şi burghezie pentru
posedarea de ceasornice. Cei care la începutul epocii moderne doreau să fie influenţi
nu trebuia neapărat să posede un ceasornic propriu sau unul public.
3. Populaţia de la ţară, 80% din locuitorii României din 1930, îşi ordona
viaţa fără a recurge la ceasuri publice ca arbitrii neutrali, spre deosebire de satele din
Europa occidentală, care posedau toate, în epoca contemporană, ceasuri în turnurile
bisericilor lor.
4. Şcoala şi armata au confruntat pe români cu concepţia modernă a
timpului. Totuşi, statul naţional n-a reuşit niciodată să pătrundă în viaţa celor mulţi,
ca în Occident. Modul de producţie mult lăudat al lui Ford a fost realizat numai
incomplet sub Ceauşescu, deoarece regimul n-a fost capabil să asigure premisele
pentru o producţie continuă (de exemplu aprovizionarea regulată cu materii prime).
S-a adăugat apoi păstrarea autonomiei timpului individual pentru a putea supravieţui
(cumpărături în timpul serviciului etc.). Domnia lui Ceauşescu se baza pe
distrugerea structurilor temporale fixe şi nu pe păstrarea lor. Cu aceasta se potriveşte
şi faptul că şi televiziunea ca factor de ritm temporal a cam încetat, deoarece emitea
prea puţin şi se înăbuşea în propagandă.
Astfel, societatea românească şi-a dezvoltat propriile forme temporale, care
în unele privinţe anticipau structurale postmoderne, dar totodată conferă propriul ei
profil conflictelor temporale ale prezentului.
Bibliografie
Franz J. Bauer, Das 'lange' 19. Jahrhundert, Profil einer Epoche, Stuttgart,
2004.
Peter Blanke, Zeitmessung, in: Umgang mit der Zeit, Gesichtspunkte
1998/99, http://www.eeb-niedersachsen.de/pdf-Texte/GPl 99819.PDF.
Jürgen Bolten, Werbewandel – Wertewandel. Werbegeschichte als

Kommunikationsgeschichte, in: Universitas, 51 (1996), S. 127-142.
Peter Borscheid, Das Tempo-Virus. Eine Kulturgeschichte der
Beschleunigung, Frankfurt, 2004.
Arno Borst, Computus. Zeit und Zahl in der Geschichte Europas, München,
1999.
Erhard Chvojka, Zeit der Städter, Zeit der Bauern. Ein Fallbeispiel für die
gegenseitige Wahrnehmung der Zeitordnungen und Zeitmentalitäten von Städtern
und Landbewohnern im Wien des frühen 18. Jahrhunderts, in: Erhard Chvojky,
Andreas Schwarcz, Klaus Thien (Hrsg.), Zeit und Geschichte. Kulturgeschichtliche
Perspektiven, München, 2002, S. 192-202.
Carlo M. Cipolla, Die gezählte Zeit. Wie die mechanische Uhr das Leben
veränderte, Berlin, 1997.
Gerhard Dohrn-van Rossum, Die Geschichte der Stunde. Uhren und
moderne Zeitordnung, München, 1992.
Trude Ehlert (Hrsg.), Zeitkonzeptionen, Zeiterfahrungen, Zeitmessung.
Stationen ihres Wandels vom Mittelalter bis zur Moderne, Paderborn, 1997.
Arnold Esch, Der Historiker und die Erfahrung vergangener Gegenwart,
München, 1994.
Gundolf S. Freermuth, Digitales Tempo. Computer und Internet
revolutionieren das Zeitempfinden, in: CT, Heft 4, 2000, S. 74-81.
Karl Gabriel, Christentum zwischen Tradition und Postmoderne, Freiburg, 4.
Aufl., 1994.
Manfred Garhammer, Wie Europäer ihre Zeit nutzen. Zeitstrukturen und
Zeitkulturen im Zeichen der Globalisierung, Bamberg, 2. Aufl.. 2001.
Karlheinz A. Geißler, Vom Tempo der Welt – und wie man es überlebt,
Freiburg, 1999.
Karlheinz A. Geißler, Die Zeiten ändern sich. Eine kleine Geschichte des
Umgangs mit der Zeit, in: Umgang mit der Zeit, Gesichtspunkte 1998/99,
http://www.eebniedersachsen.de/pdfTexte/GP 199819.PDF
Carl-Friedrich Geyer, Hans-Werner Goetz, Peter Dinzelbacher, Zeit /
Geschichte, in: Peter Dinzelbacher (Hrsg.), Europäische Mentalitätsgeschichte.
Hauptthemen in Einzeldarstellungen, Stuttgart, 1993, S. 633-663.
Lucian Hölscher, Die Entdeckung der Zukunft, Frankfurt, 1999.
Stefan Jordan (Hrsg.), Lexikon Geschichtswissenschaft. Hundert
Grundbegriffe, Stuttgart, 2002.
Harald Kleinschmidt, Seit wann die Zeit flieht. Mittelalterliche
Zeitauffassung im Wandel, in: Damals, 1999, Heft 12, S. 18-27.
Rainhart Koselleck, Vergangene Zukunft. Zur Semantik geschichtlicher
Zeiten, Frankfurt, 1989.
Jean Leduc, Les historiens et le temps. Conceptions, problématiques,
écritures, Paris, 1999.
Paul Münch, Lebensformen in der frühen Neuzeit, Berlin, 1992.
Stefan Nehrkorn, Die christliche Zeirechnung,
http://www.humboldtgesellschaft.de/inhalt.php?name==christlich.
254 Armin HEINEN
Mariana Neagu, Motion metaphors of time in Romanian, paper presented at

a Conference in Cardiff, 2007.
Jens Peters, "... dahingeflossen ins Meer der Zeiten". Ober frühmodernes
Zeitverständnis der Bauern, in: Rudolf Vierhaus (Hrsg.), Frühe Neuzeit - Frühe
Moderne? Forschungen zur Vielschichtigkeit von Übergansprozessen, Göttingen,
1992, S. 180-205.
Wolfgang Reinhard, Lebensformen Europas. Eine historische
Kulturanthropologie, München, 2004.
Micha Röhring, Der unerbittliche Takt der Uhr. Die Atomisierung der Zeit,
in: Damals 12, 1999, S. 68-76.
Steven Shapin, The house of experiment in seventeenth century England, in:
Mario Biagioli (Hrsg.), The Sciene Studies reader, New York 1999, S. 479-504.
Theologische Realenzyklopädie, Bd. XI, Berlin 1983, s.v. Feste und
Feiertage.
Christophe Studeny, L'invention de la vitesse. France, XVIIe-XXe siècle,
Paris, 1995.
Edward P. Thompson, Zeit, Arbeitsdiziplin und Industriekapitalismus, in:
Rudolf Braun, Wolfram Fischer, Helmut Großkreutz, Heinrich Volkmann (Hrsg.),
Gesellschaft in der industriellen Revolution, Köln 1973, S. 81-112.
Stephen Toulmin, June Goodfield, Entdeckung der Zeit, München, 1970.
Katherine Verdery, What was socialism and what comes next?, Princeton,
1996.
Rudolf Wendorff, Zeit und Kultur. Geschichte des Zeitbewußtseins in
Europa, Opladen, 1980.
Gerald J. Whitrow, Die Erfindung der Zeit, Hamburg, 1991.
Aachen
Alexandru ZUB
DIMITRIE CANTEMIR: OBSESIA ADEVĂRULUI∗
Dimitrie Cantemir: obsession with the truth
Abstract: No matter which exegetical angle is used in order to approach

his complex personality, concomitantly as a historian, a philosopher or a
moralist, Dimitrie Cantemir reveals himself, through his monumental work, as a
spirit intensely preoccupied by the problem of the truth. As the philosopher, the
historian defines himself as a researcher of the truth. The eyes, the soul and the
life of history: it is in this way that Dimitrie Cantemir defined the truth,
appealing to a meaningful metaphor which reveals his endeavor to assure the full
conformity of his work with the reality of facts.
Keywords: Dimitrie Cantemir, truth, history, philosophy of history.
*
În orice ipostază l-am privi, deopotrivă ca istoric, filozof sau moralist1,
Dimitrie Cantemir ni se dezvăluie, prin opera sa monumentală, ca şi prin vasta
exegeză aferentă, drept un spirit intens preocupat de chestiunea adevărului. Istoricul
este prin definiţie un căutător de adevăr, ca şi filozoful, numai că în registre
deosebite.
Ochii, sufletul şi viaţa istoriei… Astfel definea Cantemir adevărul, printr-o
metaforă multiplă, în care se recunoaşte preocuparea de a asigura deplina
conformitate a Hronicului său cu realitatea faptelor2. Ideea merită a fi subliniată, mai
ales că, sub forme diverse, ea revine în scrisul cantemirian, obsesiv, fie pentru a-i
asigura pe cititori că faptele expuse reprezintă strictul adevăr, fie pentru a-şi dojeni
confraţii care se abăteau de la această îndatorire.
Un sentiment de înaltă răspundere, comparabil cu acela mărturisit mai
înainte de Miron Costin („Eu voi da seamă de ale mele câte scriu”)3, se degajă din
opera sa, una a cărei finalitate pragmatică se dezvăluie la tot pasul. Cu toată sărăcia
izvoarelor, Cantemir voia să cuprindă, într-o vastă panoramă, istoria deplină a
românilor, înfruntând „neclintiţi şi nemutaţi” adversitatea împrejurărilor,
∗
Versiune revizuită după un text din „Cronica”, VIII, 43, 26 octombrie 1973, p. 12.
1
Cf. Virgil Cândea, Locul lui Dimitrie Cantemir în cultura românească, în vol. 300 de ani de la
naşterea lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1974, pp. 61-75. Grupaje tematice demne de interes au
apărut în „Cronica”, „Dacoromania”, „Limbă şi literatură”, „Revista de istorie”, „RESEE”, „Secolul
20” etc.
2
Al. Zub, Ochii, sufletul şi viaţa istoriei, în „Cronica”, VIII, 43 (26 octombrie 1973), p. 12.
3
Idem, Biruit-au gândul. Note despre istorismul românesc, Iaşi, Junimea, 1983, pp. 15-25.
256 Alexandru ZUB
„strâmtoarea vremii”. El se înverşuna, asemeni marelui său predecesor, contra celor

care aduceau „hulă şi ocară nepoţilor şi strănepoţilor”, stăpânit fiind de sentimentul
că era dator să restaureze adevărul. Fiindcă numai astfel se puteau cunoaşte factorii
capabili să explice dăinuirea continuă în zona carpato-danubiană şi să determine o
resurecţie salutară a sentimentului patriotic.
Trecutul obligând oarecum la acte concordante, Cantemir se simţea solidar
cu eforturile înaintaşilor, ca istoric şi om politic, convins că între aceste ipostaze este
o relaţie intimă, necesară. „Istoricul adevărat, observa el, lauda împreună cu
făcătorul împărtăşeşte, căci acela a ostenit lucrul a săvârşi, iar cesta a nevoit în veci a
se pomeni”. Scrisul şi făcutul istoriei sunt acte complementare. La ce s-ar limita
moştenirea noastră „dacă, armele şi faptele eroilor, condeiele istoricilor pre alb nu s-
ar fi clătit”? Întrebarea şi-o pusese în termeni analogi Sallustius şi o va pune la
rândul său Kogălniceanu, afirmând că mulţi sunt lăudaţi nu numai pentru ceea ce au
făcut, ci şi fiindcă au scris despre faptele altora. Este şi cazul lui Cantemir, care ştia
că fără istorie acele fapte ar fi lunecat definitiv în uitare: „demult şi lauda numelui
lor deodată cu oasele, ţărâna o ar fi acoperit”. Oamenii acţiunii („ai lucrului
făcători”) nu-şi pot prelungi faima dincolo de moarte decât prin istorici, acei
„înnoitori şi în veci stăruitori” care aruncă punţi între viaţa curentă şi experienţele
consumate, făcând posibilă judecata axiologică, sesizarea progresului 4 .
Condiţia însăşi a celui care se ocupă de trecut, de „lucrurile patriei” e
definită în acelaşi spirit, Cantemir deosebindu-l net pe „adevăratul istoric” de
„băsnuitor” şi diletant. Semnificativă pentru orice istoric onorabil e „plăcerea
adeverinţii”, dublată de nevoia mărturisirii, nevoie limitată ea însăşi de normele
profesiei. „Credinţa istoricească”, la care Cantemir se referă undeva, e o sintagmă
demnă de reţinut.
Dacă istoria e oglinda în care un popor îşi poate privi originea şi faptele
înaintaşilor, se cuvine ca această oglindă să fie curată. Ca şi Miron Costin, de la care
împrumuta această metaforă, de altminteri frecventă în lumea barocului 5 , Cantemir
divulgă „minciuna cu coarne”, ca atunci când comentează, ironic, „stâlpul de
marmură bulgăresc” din vârful căruia craiul Ladislau, „vrâjitoriul”, ar fi invocat
puterile cerului contra invaziei tătărăşti, sau „basna ciudată” după care popularea
Daciei s-ar fi făcut cu lotri aduşi de la Roma 6 .
Pledoaria pentru adevăr ia adesea, la Cantemir, înfăţişarea unei răfuieli
personale: „Vino acum, aicea, iscusitule în basne Simioane şi teaca mincinoşilor,
Misaile!” O afirmaţie îi apare potrivită „ca sula în sac şi măciuca în pungă”, iar alta
„mai goală decât pilugul piuliţei”. Argumentele folosite de unii istorici contra
dăinuirii românilor în Dacia Traiană, nespus de fragile, sunt doar „slove pe apă
scrise”. Adevărul se va impune, căci nu e cu putinţă „soarele cu tină să lipască şi
cerul cu palma să căptuşască”.
4
Citatele cantemiriene apud „Cronica”, VIII, 43, 1973, p. 12. O selecţie gnomică pe tema adevărului la
Marin Bucă, Enciclopedia gândirii aforistice româneşti, secolele XVI-XX, Bucureşti, 2006, pp. 5-6.
5
Cf. Cartea cronicilor, texte antologate şi comentate de Elvira Sorohan, Iaşi, 1986, passim.
6
Cf. Adolf Armbruster, Dimitrie Cantemir şi romanitatea românilor, în vol. 300 de ani…, pp. 77-84.
Dimitrie Cantemir: obsesia adevărului 257
În ce-l priveşte, Cantemir a ţinut să dea asigurări că n-a adăugat nimic de la

sine, ci a recurs întotdeauna la izvoare, direct, „scuturând adeverinţa istoriei noastre
nu din pâraie abătute, ce din singure izvoarele şi fântânele ei cele dinceput”, iar spre
a convinge a indicat de fiecare dată „din ce jicniţă au luat grăunţele” ca să le
împrăştie. Cum altfel ar fi putut restitui judicios faptele? Căutarea imaginii lor reale
e o continuă sursă de tensiune, caracteristică pentru marele cărturar, căci „sufletul
odihnă nu poate afla până nu găseşte adevărul”.
Pentru stabilirea adevărului, istoricul e dator să nu-şi cruţe osteneala, „oricât
de departe şi oricât de cu trudă i-ar fi a-l nimeri”. Caracteristică e şi violenţa cu care
Cantemir vestejeşte neadevărul. „O, scârnavă-i minciuna şi iscusit mai scârnav
mincinosul carile o scorneşte!”, exclamă istoricul, învinuindu-i pe interpolatorii lui
Ureche de mistificare în chestiunea continuităţii, fiindcă românii n-au venit de
aiurea, ci „totdeauna pre locurile sale au lăcuit, precum şi acum aceiaş lăcuesc”.
S-ar cuveni citate, consensual, ample pasaje din diverse lucrări spre a sugera
numai virtuţile retorice ale textelor cantemiriene, fie şi numai cu privire la tema
adevărului. Însă şi o simplă parafrază ne poate edifica oarecum asupra acelor virtuţi,
ideatice şi de stil totodată. Iubirea alor săi, legitimă, nu-i clatină dorinţa de a fi cât
mai obiectiv, astfel ca „lucrurile patriei” să poată fi înţelese la fel ca celelalte, de
oriunde. „Adevăratul istoric”, insista Cantemir, trebuie să vădească „inimă curată” şi
„adevărată credinţă”, în sens profesional, ceea ce înseamnă: extensie documentară,
analiză comparativă, restituţie critică, aşa cum recomanda istoriografia apuseană,
inspirată de „Lumini” şi dispusă tot mai mult la autocritică. „De lucrurile moşiei,
recomanda Cantemir, de la singuri noi măcar un cuvinţel să nu izvodim, ci toate ale
altora, cât (în) lunga osteneala noastră a le găsi am putut, precum la lucrurile sale
sunt, aşea întregi nemutate şi neschimbate, înaintea privelii să le punem, carii pentru
neamul românesc (carele şi al nostru iaste), veri împotrivă ceva, veri după plăcerea
adeverinţii ar fi zis, cu o inimă şi cu un suflet să le auzim, să le suferim şi să le
mărturisim”.
Prudent, Cantemir verifică orice ştire şi veghează ca nu cumva neprietenii
„vreo vrajbă neînblânzită să ne scornească”, promiţând să nu se lase dominat de
sentimente atunci când scrie, spre a nu se expune învinuirii că „de dulce dragostea
patriei nebuniţi (…) ceale ce se cad credinţei istoriceşti hotare am sărit”. În nici un
caz, istoricul nu se cuvine a ceda impulsului emoţional („dulce dragostea patriei”)
când analizează faptele şi le caută sensurile. Analogia cu alte neamuri (situaţii, figuri
etc.) îl poate ajuta să înţeleagă mai bine lucrurile dinăuntru. Va urmări deci
dinaproape izvoarele. Dar dacă acestea nu există? Dacă ele ocolesc adevărul? Dacă
sunt prea puţine? Pentru asemenea cazuri Cantemir a formulat reguli, „canoane”
capabile să-i înlesnească, silogistic, explicaţii raţionale.
Cum a observat deja un biograf, principiile enunţate de autorul Hronicului
sunt valabile oricând, numai că nici autorul, nici posteritatea istoriografică imediată
nu le-au dat atenţia cuvenită. Principiul sprijinirii numai pe izvoarele scrise de
contemporanii evenimentelor („fântânile cele dinceput…”), principiul după care
istoricul trebuie să prefere – când e vorba de judecăţi la adresa poporului său –
mărturiile străine, ca unele ce prezintă mai mari garanţii de obiectivitate, sau cel care
îl obligă să manifeste rezerve faţă de ştirile neconfirmate (dictum unius, dictum
258 Alexandru ZUB
nullius!) sînt unanim admise, chiar dacă nu şi aplicate. Însuşi Cantemir se abate de la
litera lor, învederând încă o dată că între poziţia teoretică şi cea care se degajă
efectiv din scrieri există mai totdeauna o discrepanţă, explicată de unii exegeţi prin
capacitatea spiritului de a armoniza idei care în practică îşi vădesc inadvertenţa şi nu
se impun decât anevoie.
În cazul de faţă, „canoanele” lui Cantemir 7 recomandă un istoric ce posedă o
metodă de restituţie critică, în timp ce opera în sine se vădeşte tributară istoriografiei
mai vechi. Principiile respective sunt însă moştenirea cantemiriană cea mai de preţ şi
ele izvorăsc din efortul de a găsi calea cea mai bună spre adevăr. Lucrul acesta
comentatorii străini ai Istoriei imperiului otoman au ştiut să-l observe, cum făcea la
1743 recenzentul versiunii franceze, considerându-l pe defunctul autor ca „un savant
judicios, imparţial”, care „nu poate fi niciodată bănuit de ură”, căci naraţiunea lui se
întemeiază pe izvoarele cele mai sigure şi mai autentice 8 . „El aşează faptele cu
metodă, expune cu exactitate, povesteşte în chip clar (…), dezvoltă acţiunea,
zugrăveşte pe actori, nu caută să înfrumuseţeze subiectul pentru a distra pe cititori,
nu râvneşte la alt merit decât de a spune adevărul şi a-l face înţeles”.
Traducătorul german considera aceeaşi operă, peste doi ani, ca „o carte ce
nu-şi are pereche”, remarcând îndeosebi efortul spre obiectivitatea cea mai deplină.
„Dragostea de adevăr, scria acesta, respiră din toate paginile istoriei lui Cantemir. El
îşi iubeşte compatrioţii, însă nu într-atâta, încât să acopere greşelile istoricilor
români”. Tirania otomană o detestă profund, dar nu ignoră că turcii au şi calităţi
demne de remarcat. „Ce putem aştepta mai mult de la probitatea unui istoriograf?”.
Aceleaşi merite le va reţine mai târziu pe seama operei în cauză şi Sir
William Jones, remarcând apelul la sursele cele mai autorizate şi spiritul critic al au-
torului: „Nimic din ce este afirmat într-însa n-are aparenţa de a fi fals, nimic din ceea
ce este esenţial – omis”. Referindu-se la scriitorii care s-au ocupat de „ginta
română”, Cantemir denunţă acel „amestec de fabule” care face să nu putem distinge
adevărul de eroare, lăsându-ne indecişi la răspântie de drum. El condamnă
deopotrivă ignoranţa şi ura în istoriografie, obsedat de imperativul veracităţii,
imposibil de satisfăcut câtă vreme se recurge la „pâraie tulburi”.
Cărturarul ştie că „basna la proşti locul istoriei” ţine şi că o asemenea
„istorie” nu poate dura. O încredere euforică îl stăpâneşte, fiind convins că „mai pre
lesne este soarelui răsărit razele luminii pre faţa pământului a-şi opri decât adevărul
în veci cu minciuna a se acoperi”. Şi acolo „unde lumina adevărului loveşte, oricât
de groşi ar fi păreţii îndărătniciei, de nu peste tot, dară oareşice zarea tot străbate”.
Vicleşugul şi minciuna se „povârnesc” în cele din urmă. Stăpânit de această credinţă,
Cantemir e convins, fără să dispere, că deocamdată „mari stânci în mijlocul
drumului ca neclintite stau (…) şi calea hronicului (…) tare astupă”. Atitudinea lui
se întemeiază totodată pe ştiinţă şi pe metodă.
7
Consideraţii mai ample pe această temă la Al. Zub, Canoanele istoricului, în „Cronica”, VIII, 1973,
38, p. 13.
8
Nicolae Liu, Dimitrie Cantemir, prince philosophe de Moldavie. Echos européens, în „Dix-huitième
siècle”, 13, 1983, pp. 421-439; Ştefan Lemny, Approches roumaines de l’histoire ottomane, Ibidem, 28,
1996, pp. 23-36.
Dimitrie Cantemir: obsesia adevărului 259
Întrebându-se dacă acest om aşa de bine informat „a fost în adevăr” un spirit

critic, un despicător al „negurilor ce întunecă adevărul”, N. Iorga răspundea
afirmativ, în „singurul sens admisibil pentru un învăţat oriental din secolul al XVIII-
lea”. Avea dreptate: Cantemir a fost realmente un spirit critic, un iubitor al adevă-
rului, chiar şi atunci când adevărul stânjenea. „Însă acei care vor face o lucrare mult
mai bună decât mine, îndemna el, să nu se sfiască să spună despre această lucrare
ceea ce vor gândi”.
În Descrierea Moldovei, autorul opina, de exemplu, referindu-se la unele
scăderi ale compatrioţilor, că „le va fi mai util dacă le vom arăta limpede în faţă
cusururile care-i sluţesc, decât dacă i-am înşela cu linguşiri blajine şi cu
dezvinovăţiri dibace”. Fiindcă istoria se cade a fi privită ca un mod de a face ţării
„slujbă dreaptă şi neobosită”, aşadar în cadrul unei finalităţi pragmatice. „Lucrurile
înainte mergătoare, conchidea autorul, trebuie oglindă să fie celor de napoi
următoare”.
Cantemir înţelegea însă prea bine că timpul este unul, veşnic curgător, că
dimensiunile lui nu pot fi înţelese şi tratate izolat, cărturarul deosebind trei
modalităţi de a pătrunde în „palatul cunoştinţei lucrurilor”: „prin pildele celor tre-
cute, prin deprinderea cestor de acum şi prin bună socoteala celor viitoare”. Istoria
înlesneşte deopotrivă deducţii raţionale şi prospecţiuni utile, ca în „regula de trei”
invocată apoi de Kogălniceanu, fiindcă e un semn de sapienţă ca „din cele văzute
sau auzite cele nevăzute şi neauzite a adulmeca, şi viitoarele din cele trecute a
giudeca”. E un fel modern (îl vom regăsi, în expresie memorabilă, la paşoptişti) de a
pune problema raportului dintre ipostazele duratei, care nu puteau fi înţelese decât în
lumina crudă a adevărului 9 .
A spune despre adevăr că reprezintă „ochii, sufletul şi viaţa istoriei” este a
mărturisi un crez înalt, suprema exigenţă a istoriografiei. Cantemir a făcut-o,
insistent şi plastic, anunţând parcă un veac ce se voia pus anume sub semnul
„Luminilor”. Crezul său se cuvine însă definit deopotrivă şi sub unghi spiritual, pe
linia autenticităţii 10 .
Iaşi
9
Consideraţii sintetice asupra istoricului la V. Cristian, Contribuţia lui Dimitrie Cantemir la
dezvoltarea istoriografiei române, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza”, istorie, XIX, 2,
1973, pp. 145-164. Despre implicaţiile metodologice, vezi Alexandru Surdu, Semnificaţia axiomelor în
context istoric la Dimitrie Cantemir, în „Academica”, XIII, 19, octombrie 2003, pp. 65-66.
10
Cf. Petru Horhoianu, Autenticitatea spirituală a lui Dimitrie Cantemir, în „Mitropolia Banatului”,
XXV, 1975, 7-9, pp. 334-357.
RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE
Philip Matyszak, Duşmanii Romei. De la Hannibal la Atilla, traducere Gabriel

Tudor, Editura All, Bucureşti, 2008, 285 p., 72 ilustraţii.
Ph. Matyszak a obţinut doctoratul în istorie romană la St. John College din Oxford.
Interesul său pentru istoria antică s-a concretizat în câteva titluri care au văzut lumina
tiparului de-a lungul timpului: Chronicle of the Roman Republic, The Sons of Caesar,
Ancient Rome on Five Denarii a Day.
Lucrarea Duşmanii Romei. De la Hannibal la Atilla descrie ascensiunea şi
decăderea Romei într-o manieră oarecum neobişnuită, în care actorii principali sunt plasaţi în
exteriorul cetăţii, în tabăra adversarilor pe care Roma i-a înfrânt. Acest proiect, aşa cum
mărturiseşte autorul, a fost susţinut de A. Goldsworthy, una dintre cele mai competente voci
în materie de istorie militară romană.
Prefaţa cărţii trasează o imagine culturală de ansamblu a spaţiului mediteranean şi a
zonelor adiacente. Ph. Matyszak a renunţat la vechea arhitectură politică, cu Roma în centru
şi civilizaţii periferice în alte arii ale Mediteranei, considerând-o nedreaptă. „În timpul
invaziei lui Hannibal, Roma era departe de a fi singura civilizaţie care avea ceva de oferit
Europei”, notează autorul lucrării, care, ulterior, continuă: „de fapt, până la războaiele
punice, contribuţia romanilor la cultura mediteraneană fusese minimă” (p. 10). În afirmarea
sa, consideră Ph. Matyszak, „Roma a devenit singura civilizaţie din zona Mediteranei
distrugând alte câteva civilizaţii. Unele dintre acestea erau la fel de avansate ca şi cea romană
sau chiar mai dezvoltate” (p. 9). Alături de prezentarea culturilor anterioare cuceririi romane,
în Prefaţă este formulat obiectivul lucrării: „îi vom întâlni pe conducătorii care, fie din
mândrie, din lăcomie, idealism sau instinct de conservare, au încercat să reziste tăvălugului
roman. Puţini au rezistat cuceririi. Şi mai puţini au murit în patul lor. Şi, cu fiecare viteaz
oponent al Romei ce pierea sub săbiile legionarilor, civilizaţia din bazinul Mediteranei
devenea astfel mai săracă ...” (p. 11).
Scurtul capitol Preludiu la imperiu explică succint instrumentele extinderii
controlului roman în Italia. Tot aici, autorul a aşezat traseul cuceririlor italice, din epoca
regală până la războiul cu regele Pyrrhos. Odată cu victoria împotriva acestuia, limitele
geografice ale peninsulei italice au fost atinse. „Victoria”, formulează Matyszak, „nu a adus
pace ci alte provocări, mai importante” (p. 14).
Capitolul 1, Vendeta - lunga gâlceavă a lui Hannibal cu Roma, se deschide cu
prezentarea originilor legendare ale Cartaginei. De timpuriu, istoria celor doi adversari s-a
intersectat, prin regina Didona şi fugarul Aeneas. Dacă ar fi să îi acordăm credit poetului
Vergilius, confruntarea dramatică a celor două neamuri are origini străvechi, în blestemul
rostit de regina cartagineză după ce a fost părăsită de Aeneas. Atingând orizontul istoric
palpabil, Ph. Matyszak analizează sintetic relaţiile romano-cartagineze anterioare anului 264
a.Chr. şi, mai departe, primul război punic. Pacea din 241 a.Chr. a fost concepută doar pe
termen scurt, pentru a permite Cartaginei refacerea resurselor. Domeniul hispanic, aşa cum
arată istoricul, a fost clădit pentru a obţine argint şi soldaţi, în scopul redeschiderii
ostilităţilor împotriva Romei. Ura împotriva cetăţii de pe Tibru avea în frunte clanul
Barcizilor. Conform lui Polybios 3.11, Hamilkar l-a pus pe fiul său mai mare, Hannibal, „să
jure că nu va fi niciodată prietenul romanilor”. În privinţa acestuia, Ph. Matyszak reuşeşte o
portretizare echilibrată, navigând printre surse contradictorii. Titus Livius 21.4 îl dota pe
comandatul cartaginez cu o cruzime inumană, perfidie şi lipsa oricărui scrupul. Polybios
9.22-26 îi admira însă capacitatea militară şi calităţile de lider. În rest, primul capitol se
262 Recenzii
mărgineşte la o simplă descriere a celor mai importante episoade din viaţa lui Hannibal. În
183 a.Chr., aflându-se la curtea regelui Prusias al Bithyniei şi fiind cerut de emisarii romani,
marele general cartaginez a preferat să-şi curme viaţa. Metodologic, autorul pune în pagină o
istorie strict evenimenţială a lui Hannibal, fără pretenţia de a investiga chestiuni complicate
şi, din păcate, apelând prea rar la tradiţia literară a antichităţii.
Capitolul 2, Filip V al Macedoniei: urmaşul lui Alexandru împotriva romanilor, este
elaborat în maniera dezvoltată în partea precedentă. Pentru început, descoperim o scurtă
caracterizare a regelui macedonean. Acesta este văzut ca „activ şi îndrăzneţ, dar moderat în
comportament şi milostiv cu duşmanii. De asemenea, manifesta o vie inteligenţă şi era un
orator fermecător, deşi avea o latură vicioasă şi maliţioasă” (pp. 46-47). Mai departe, Ph.
Matyszak oferă o traiectorie strict narativă a celor mai importante momente din viaţa lui Filip
V. Din păcate, şi aici, izvoarele antice contează prea puţin în demersul reconstitutiv.
Capitolul 3, Viriathus: de la păstor la lider de gherilă, tratează activitatea liderului
lusitan care a ridicat probleme masive armatelor romane angajate în Hispania, între 147 şi
140 a.Chr. Prima parte a capitolului înregistrează punctual luptele purtate între lusitanii lui
Viriathus şi legiunile romane. În încheierea evocării este plasată o vie caracterizare a
comandatului lusitan, inspirată de datele existente în Istoria romană a lui Cassius Dio (frag.
78).
Iugurtha: ambiţie şi perfidie este titlul capitolului 4, dedicat celebrului rege al
Numidiei care, dacă nu a reuşit să înfrângă Roma, a încercat să o cumpere. Drept mărturie
pentru calităţile de excepţie ale lui Iugurtha stă recomandarea elogioasă făcută acestuia de
Scipio Aemilianus în 133 a.Chr., după capturarea Numantiei (Sallustius, Iugurtha 8). Din 112
până în 105 a.Chr., dinastul african a antrenat legiunile Romei într-un război de uzură în
partea nordică a continentului african. Evoluţia oscilantă a acestui conflict ocupă cea mai
mare parte a capitolului. Din păcate, naraţiunea nu indică decât un interes sumar pentru
tradiţia literară antică.
În centrul capitolului 4, Mithridates: un duşman pentru toate anotimpurile, se află
regele Pontului, cel care a supus dominaţia romană din Asia Minor unui test dificil. Ridicarea
lui Mithridates VI împotriva Romei a fost cu atât mai gravă cu cât agitaţiile interne din
capitala imperiului se acutizau. Pe fondul frământărilor lăuntrice din ultima parte a
Republicii, s-au consumat cele trei războaie mithridatice, din 89-85 a.Chr., 83-82 a.Chr. şi
74-63 a.Chr. Victoria Romei a necesitat timp, comandanţi capabili şi resurse considerabile.
Aceste aspecte se regăsesc într-o relatare liniară coerentă, punctată de caracterizările regelui
din Pont. Ca şi până în acest punct, reconstrucţia este compilativă, fiind privată de o
exploatare judicioasă a surselor literare antice.
Dacă duelul lui Mithridates VI cu Roma a fost unul de durată, o revoltă a sclavilor
din Italia a reuşit, în cei trei ani cât s-a desfăşurat, să paralizeze întreaga peninsulă. Revoltei
servile din 73-71 a.Chr. îi este dedicat capitolul 6 al lucrării, intitulat Spartacus: omul care a
devenit legendă. Curajos, lider charismatic şi tactician strălucit, aşa cum îl prezintă Ph.
Matyszak, Spartacus a înfrânt mai multe armate romane, până când M. Licinius Crassus a
reuşit să-l anihileze în confruntarea de la Brundisium. Deşi a solicitat romanilor eforturi
militare considerabile pentru a fi înăbuşită, autorul lucrării sesiza, pe bună dreptate, limitele
mişcării: „refuzul său statornic îl face pe Spartacus admirabil, dar mărturiile nu sunt de
natură să dea dreptate celor ce-l consideră un fel de Che Guevara al Apeninilor. El nu a luptat
împotriva sclaviei, ca instituţie. După victoria decisivă, Crassus a găsit aproape 3000 de
prizonieri romani ţinuţi la Rhegium în condiţii de sclavie. Nici Spartacus, nici adepţii săi, nu
au avut vreun program politic sau de altă natură în afara dorinţelor contradictorii de a pleca
din Italia sau de a rămâne pentru a o jefui” (p. 106).
şi note bibliografice 263
Capitolul 7, Vercingetorix contra lui Caesar: o luptă cruntă pentru Galia, îl are în
atenţie pe cel considerat drept „primul erou naţional al Franţei” (p. 116). Sub Vercingetorix,
triburile gallice au fost unite ca o „adevărată naţiune” (p. 119), iar acesta „era deja o figură de
cult spre finele Imperiului Roman de Apus, când s-au emis monede purtând numele său” (p.
119). Pentru calităţile militare ale tânărului nobil stau mărturie operaţiunile pe care acesta le-
a condus împotriva lui Caesar pe parcursul anului 52 a.Chr. Posteritatea i-a fost asigurată de
încarnarea sa ca simbol naţional, sfârşitul său fiind dramatic la Roma, în cortegiul triumfal al
învingătorului său. Aceste aspecte, precum şi derularea evenimentelor de până atunci sunt
înfăţişate de Ph. Matyszak într-o descriere, deseori inspirată de comentariile lui Caesar
asupra campaniilor sale din Gallia.
În timp ce Iulius Caesar se războia cu triburile gallilor, partenerul său de coaliţie, M.
Licinius Crassus, se străduia să găsească gloria militară în Orient. În faţa ultimului
comandant roman s-a ridicat un adversar tenace, Imperiul Parth, condus de regele Orodes II,
căruia Ph. Matyszak îi dedică capitolul 8, Orodes II al Parthiei: cum să-i învingi pe romani.
Abordarea domniei lui Orodes i-a oferit autorului posibilitatea unei incursiuni în istoria
timpurie a parthilor, organizarea lor militară sau structurile de guvernare ale regatului. După
aceste reflecţii, lucrarea revine la momentele esenţiale din timpul domniei lui Orodes II:
înfrângerea lui Crassus la Carrhae (53 a.Chr.), contraofensiva parthă şi eşecul campaniei lui
M. Antonius din 36 a.Chr. Fără o utilizare substanţială a surselor literare vechi, trebuie
remarcată folosirea Istoriei romane a lui Cassius Dio şi a Vieţii lui Crassus, opere compuse
de Plutarch.
Capitolul 9, Cleopatra a Egiptului: farmecul politicii private, înfăţişează domnia
ultimului cap încoronat lagid şi cele de pe urmă momente din existenţa independentă a
regatului egiptean. În cazul Cleopatrei VII, politica şi relaţiile sentimentale s-au combinat cu
intenţia lucidă de a reclădi puterea trecută a Egiptului. Lipsită de sprijin şi de resurse, regina
a înţeles să-şi pună planurile în aplicare utilizând factorii de putere ai lumii romane. Prima
dată norocul i-a surâs, căci l-a ales pe Caesar. Mai târziu, legătura sa cu Antonius a adus-o în
tabăra de la Actium, acolo unde soarta i-a fost potrivnică. Farmecul şi rafinamentul reginei,
bine desprinse de Ph. Matyszak din sursele antice, nu au avut efect şi asupra lui Octavianus,
învingătorul de la Actium din 31 a.Chr. Fără sentimente sau scrupule, acesta a lichidat regatul
egiptean, în timp ce Antonius şi Cleopatra se stingeau dramatic în Alexandria.
Următoarele pagini ale cărţii îi înfăţişează pe cei mai periculoşi duşmani ai
Imperiului Roman. Capitolul 10, Ariminius: omul care a stăvilit puterea Romei, îl aduce în
faţa cititorului pe Arminius, într-o reconstituire care se sprijină, satisfăcător, pe scrierile lui
Velleius Paterculus, Tacitus şi Cassius Dio. Tânărul lider al cheruscilor a reuşit să
răspândească spiritul revoltei printre triburile germanice. El a izbutit cu succes în această
întreprindere, deşi, aşa cum arăta Ph. Matyszak, „Ariminius nu avea la dispoziţie nicio
societate ierarhizată piramidal şi nici talentul nativ de a complota în umbră” (p. 160). În anul
9 p.Chr., generalul Q. Varus a pierdut trei legiuni în confruntarea cu Arminius din Pădurea
Teutoburgică. Revanşa romană din anii următori, organizată sistematic de aceştia, a anulat
efectele dezastrului teutoburgic. Arminius s-a stins în 17 p.Chr., fiind ucis de persoane din
anturajul său. În acelaşi an a dispărut şi Germanicus, cel mai redutabil adversar al liderului
germanic, probabil tot în urma unor jocuri de culise.
Din pădurile Germaniei, capitolul 11, Teribila răzbunare a reginei Boudicca, mută
câmpul acţiunii spre frontiera nordică a Imperiului. Britania a fost cucerită de împăratul
Claudius în anul 43 a.Chr. Până la un punct, politica pacifistă romană şi colaborarea cu
elitele triburilor britonice dezbinate au dat roade. În jurul anului 60 a.Chr. însă, partea de
nord-vest a Britaniei s-a inflamat împotriva Romei sub conducerea reginei Boudicca. După
toate probabilităţile, revolta s-a declanşat din cauza încercării romanilor de a confisca
264 Recenzii
pământurile britonilor iceni, în contul unei datorii avute de regele defunct Prasutagus faţă de
Senecca. În cursul agitaţiilor, regina a suferit o corecţie cu vergile, iar fiicele ei au fost
violate. Femeie înaltă, înspăimântătoare, cu ochii sălbatici şi voce aspră (Cassius Dio 62.2),
Boudicca i-a ridicat pe britoni împotriva Romei şi apoi a prefăcut în cenuşă oraşele
Canulodunum, Londinium şi Verulamium. Revolta tindea să cuprindă o mare parte din
insulă, aşa că Roma nu a mai ezitat şi a pregătit o replică pe măsură. Undeva în Midlands s-a
desfăşurat bătălia decisivă, câştigată de legiunile romane. După distrugerile înfăptuite,
Boudicca nu se putea aştepta la milă sau concesii şi s-a sinucis alături de fiicele sale.
Posteritatea sa este excelent remarcată de către istoricul Ph. Matyszak: „abia în secolul XIX
lumea şi-a reamintit că Boudicca înseamnă victorie şi că această regină a icenilor împărtăşea
numele cu glorioasa suverană a Imperiului Britanic, cu un stat mai întins chiar decât cel
roman. Dezgustătoarele şi sângeroasele obiceiuri ale reginei războinice au fost trecute cu
vederea şi ea a devenit o eroină naţională” (p. 182).
În anul 66 p.Chr., potrivit formulării lui Matyszak, „un ciclu de xenofobie evreiască
şi de riposte romane, ce crescuse constant, în ultimii ani, pare să fi atins climaxul” (p. 189).
Evenimentele tragice care au urmat sunt descrise în capitolul 12, Iosephus: şovăielnicul
inamic al Romei. În condiţiile izbucnirii revoltei antiromane, Flavius Iosephus a devenit
comandant al regiunii Galilea. Viitorul împărat Vespasianus l-a capturat după căderea
fortăreţei Iopata şi i-a cruţat viaţa datorită simpatiilor sale pro-romane. Din acest moment,
Iosephus a renunţat la cariera de militar şi a îmbrăţişat-o pe cea de istoric. Lucrarea sa
Războiul iudeilor împotriva romanilor reprezintă o sursă contemporană, de bună calitate,
prezentând imparţial desfăşurarea luptelor din Iudeea. Conştient de valoarea acestui izvor,
Ph. Matyszak îl utilizează constant în capitolul dedicat lui Flavius Iosephus. Naraţiunea
războiului din 66-73 a.Chr. este clară şi pune în lumină cele mai importante şi dramatice
episoade din desfăşurarea conflictului. În anul 70 a.Chr., Ierusalimul a fost cucerit, jefuit şi
ras de pe faţa pământului, în timp ce Masada, fortăreaţa apărată de sicarieni, a căzut în 74
a.Chr., marcând finalul rebeliunii evreieşti. Istoricul Flavius Iosephus a luat drumul Romei,
alături de protectorii săi imperiali Vespasianus şi Titus. La Roma s-a dedicat muncii
cărturăreşti, în scopul de a-i reconcilia pe romani cu evreii. El a murit împăcat cu toată
lumea, în patul său, ceea ce, aprecia istoricul nostru, „era o performanţă rară pentru
protagonistul unui război contra Romei” (p. 196).
În capitolul 13, Decebal al Daciei: inima neînfricată din Carpaţi, expunerea se
mută din aria Orientului Mijlociu spre zona frontierei dunărene a Imperiului Roman. La nord
de fluviu, regatul dac se consolidase suficient la sfârşitul secolului I p.Chr. pentru a fi capabil
să pericliteze graniţa romană de pe cursul inferior al Dunării. Dezvoltarea acestui factor de
putere nord-dunărean este prefigurată de Ph. Matyszak printr-o scurtă incursiune în istoria
anterioară a Daciei, accentuând în special domnia regelui Burebista. În timpul lui
Domitianus, ciocnirile dintre daci şi trupele romane s-au intensificat, însă cele două tabere şi-
au împărţit victoriile şi înfrângerile. După două războaie dure, purtate între 101-102 p.Chr. şi
105-106 p.Chr., Traian a reuşit să stabilizeze situaţia pe cursul inferior al Dunării,
transformând Dacia în provincie romană. Eroul acestor confruntări dramatice a fost regele
dac Decebal, care a primit coroana în 85 p.Chr., după efectuarea unor raiduri devastatoare în
Moesia. Trăsăturile sale sunt extrase de autor din relatările lui Cassius Dio asupra războaielor
dacice: curajos, strateg remarcabil şi tactician inspirat. Alături de aceste calităţi,
impresionează perspectiva largă pe care Decebal o avea în politica externă a regatului său. El
a încercat să îi aducă pe parthi de partea sa, împotriva Romei, ceea ce îl determină pe Ph.
Matyszak să aprecieze că optica acestuia „depăşea cu mult viziunea îngustă a unui şef de trib
oarecare” (p. 199). În finalul capitolului, istoricul este complet lipsit de inspiraţie, afirmând
că „populaţia autohtonă a fost fie exterminată fie alungată de pe pământurile ei”, fiind „aduşi
în loc colonişti din toate colţurile Imperiului” (p. 208). Nu ştim ce bibliografie a utilizat Ph.
Matyszak pentru această afirmaţie, iar asupra celor citate mai sus credem că este de prisos să
mai insistăm. Istorici români de anvergură au demolat, cu argumente de neclintit, teoria
exterminării autohtonilor.
Capitolul 14, Shapur I: regele regilor, aduce în atenţia cititorilor pe cel mai puternic
adversar înfruntat de romani în secolul III p.Chr., la hotarele răsăritene ale Imperiului. Tatăl
lui Shapur, Ardashir, a reuşit să răstoarne dinastia arsacidă şi să devină rege al Parthiei în 226
p.Chr., punând bazele liniei regale sassanide. După o domnie foarte activă din punct de
vedere militar, în 241 p.Chr. i-a urmat la tron fiul său Shapur. Guvernarea acestuia, până în
272 p.Chr., a fost marcată de războaie crâncene purtate împotriva Imperiului Roman. La
finalul a două decenii de confruntări, cei doi combatanţi înregistraseră victorii importante,
dar şi înfrângeri usturătoare. După luptele cu Odenathus, vasalul Romei din cetatea Palmyra,
apreciază Ph. Matyszak, Shapur „a rămas într-o stare de neutralitate tensionată cu Roma; nici
nu a făcut pace pe deplin dar nici nu a mai iniţiat alte ostilităţi. Cum şi romanii erau mai mult
decât ocupaţi în alte părţi ale Imperiului, acest lucru a fost suficient pentru a garanta că în
viitorul apropiat la frontiera răsăriteană a Romei va dăinui o pace încordată” (p. 223). În
ultimele pagini ale capitolului, autorul cărţii se desprinde de politica externă a regelui
sassanid şi pune în lumină realizările interne ale acestuia: centralizarea statului, structura
administrativă a imperiului, unificarea diverselor credinţe în religia zoroastriană şi
organizarea unei armate redutabile. Ideologic, aspiraţiile sassanide la tron proveneau din
afirmarea unei descendenţe ilustre, care îi lega de regii Achemenizi. Un aspect pozitiv merită
remarcat în eforturile autorului de a-l înfăţişa pe regele Shapur. Cele mai multe chestiuni
legate de acesta îşi găsesc suport în tradiţia antică, în Faptele divinului Shapur şi Historia
Augusta, sau în scrierile lui Cassius Dio, Zosimos şi Ammianus Marcellinus.
Un alt adversar de anvergură al Romei este oferit cititorilor în capitolul 15, Zenobia:
renegata regină din răsărit. Ph. Matyszak deschide paginile dedicate Zenobiei cu un
preambul despre istoria Palmyrei. Oraşul, clădit pe câteva oaze, a jucat un rol cardinal în
comerţul oriental, intermediind tranzitul mărfurilor pe ruta Orientul Îndepărtat – Marea
Mediterană. Rolul său politic a crescut semnificativ odată cu diminuarea controlului roman
în zona Orientului Mijlociu. În această conjunctură, Odenathus, conducătorul Palmyrei, a
trebuit să stăvilească expansiunea sassanizilor la vest de Eufrat şi a reuşit să o facă cu succes.
Formal, romanii l-au integrat pe liderul de la Palmyra în sistemul lor politic, acordându-i
succesiv titlurile de dux romanorum, vir consularis şi corector totius orientis. Odenathus a
fost ucis în 267 p.Chr., iar puterea a revenit lui Vallabathus, tutelat de Zenobia, mama sa şi
văduva fostului conducător. Într-o sinteză reuşită, autorul descrie arhitectura ideologică pe
care se aşeza noua guvernare. Persoană ambiţioasă, Zenobia a construit o propagandă
diversificată care îi justifica aspiraţia de a stăpâni Syria şi Egiptul. Astfel, ea pretindea că este
continuatoarea tradiţiei seleucide şi proclamase descendenţa sa din celebra Cleopatra a
Egiptului. În anul 270 p.Chr., Zenobia şi-a început expansiunea, ocupând Antiochia şi
invadând Egiptul. Înţelegând că Palmyra ieşise de sub tutela Romei şi se profila ca un regat
puternic în Orient, Aurelianus a pornit spre Asia în 272 p.Chr. Campania este reconstituită de
Ph. Matyszak pe baza scrierii lui Zosimos şi a lucrării Historia Augusta. După trei bătălii
victorioase, Aurelianus a cucerit Palmyra. Oraşul a fost cruţat, dar Zenobia va fi expusă în
lanţuri prin toate marile oraşe ale Syriei. Aşa cum remarca autorul cărţii, „cel mai sigur mod
de a-i distruge reputaţia era de a o pune, pe carismatica regină, în postura umilitoare de
prizonieră a romanilor” (p. 237). În privinţa politicii romane faţă de Palmyra, formularea
istoricului este sugestivă: „Romanii au văzut în Palmyra un rău necesar, cel puţin pentru
câtva timp, o forţă barbară căreia i s-a permis să preia suzeranitatea temporară în regiune
până când Roma avea să fie din nou suficient de puternică pentru a o redobândi. Este drept,
266 Recenzii
nu trebuie trecute cu vederea provocările Zenobiei, care prin implicarea în Egipt devenise,
dintr-un aliat arogant, un rebel. Dar am putea presupune că Aurelian era hotărât să ceară
Orientul înapoi, pentru Roma, indiferent de cum s-ar fi purtat Zenobia faţă de el” (p. 238).
Capitolul 16, Alaric: un barbar la porţile Romei, este o incursiune istorică în lumea
migratorilor care au zguduit Imperiul Roman în secolele IV-V p.Chr. Dintre aceste triburi,
goţii au atins cel mai glorios moment al istoriei lor sub conducerea lui Alaric. La începutul
carierei, acesta a servit sub împăratul Theodosius. Odată cu divizarea Imperiului între fii
acestuia, s-a risipit şi loialitatea lui Alaric faţă de Roma. Răzvrătirea lui a luat forma unui
raid în Balcani, reconstituit de Ph. Matyszak din informaţiile preponderent furnizate de
Zosimos. Disensiunile dintre Imperiul Roman de Apus şi cel de Răsărit au favorizat creşterea
puterii lui Alaric şi extinderea activităţii sale militare spre vest. Între 408 şi 410 p.Chr., Roma
a fost pusă de trei ori sub asediu de armata regelui got. La 24 august 410, după cel de-al
treilea asediu, oraşul a căzut şi a fost prădat de trupele lui Alaric. Cucerirea Romei a fost
resimţită ca un şoc pe cuprinsul Imperiului, dar într-o bună măsură acest act a fost determinat
de incapacitatea de guvernare a celor ce deţineau puterea. Din această perspectivă, Ph.
Matyszak apreciază corect aspiraţiile lui Alaric: „el nu dorea distrugerea Imperiului Roman
ci doar un loc de onoare în cadrul acestuia, pentru goţi. În repetate rânduri, el şi-a declarat
prietenia faţă de Roma şi a dat de înţeles că ar putea chiar renunţa la uriaşele despăgubiri
cerute dacă i s-ar oferi regiunea situată între nordul Italiei şi Dunăre” (p. 249). Această zonă
nu a făcut parte din oferta Romei, iar Alaric şi-a îndreptat privirile spre Africa de nord. În
anul 410 p.Chr. el s-a prăpădit însă răpus de o afecţiune necunoscută şi planul său african a
rămas neîndeplinit.
Capitolul 17, Atilla: biciul lui Dumnezeu, încheie seria biografică a inamicilor pe
care Roma i-a înfruntat de-a lungul secolelor. „Dintre toate dezastrele care au însoţit căderea
Imperiului Roman de Apus”, apreciază Ph. Matyszak, „nici unul nu a fost mai terifiant decât
invazia hunilor” (p. 254). Migraţia acestora s-a realizat lent, dinspre stepele asiatice spre
câmpia pannonică, la frontiera Imperiului Roman. În această zonă, organizarea lor tribală a
cunoscut un grad mai mare de coeziune, iar puterea centrală a fost aşezată în mâinile unui
rege. Undeva, pe la 445 p.Chr., rege al hunilor a devenit Attila, considerat de Iordanes
cumpătat, îngăduitor şi iute la minte. Imperiul Roman de Răsărit a intrat repede în atenţia
noului rege, care în 447 p.Chr. a jefuit ţinuturile balcanice. Împăratul Theodosius a cumpărat
pacea cu un preţ mare şi a cedat hunilor un teritoriu vast pe Dunărea Mijlocie. Attila a
continuat să fie însă foarte activ în plan militar. În anul 451 p.Chr., tentativa sa de a pătrunde
în Gallia a fost oprită în sângeroasa bătălie de la Câmpiile Catalaunice. În ciuda acestei
înfrângeri, hunii au prădat nordul Italiei în anul următor, transformând multe oraşe în cenuşă.
Romanii au putut respira uşuraţi în 453 p.Chr., când Attila s-a stins din viaţă în timpul unei
ceremonii nupţiale. Lipsită de personalitatea excepţională a lui Attila, uniunea de triburi a
hunilor s-a destrămat. Aşa cum remarca Ph. Matyszak, după moartea regelui, „în decurs de
două generaţii hunii dispăreau din istorie” (p. 265). Atilla a „supravieţuit” însă prin
reprezentări consistente în fondul legendar din Germania, Norvegia sau Islanda.
Epilogul propus de autor ca încheiere rezumă motivele succeselor obţinute de
romani pe câmpul de luptă. De asemenea, tot în aceste pagini, regăsim analizate sintetic
cauzele care au provocat prăbuşirea Imperiului Roman de Apus.
Din punct de vedere tehnic, lucrarea lui Ph. Matyszak beneficiază de o întocmire
profitabilă. La sfârşitul ei cititorul găseşte o Bibliografie suplimentară, utilă pentru cine
doreşte o dezbatere mai largă asupra vreunuia dintre inamicii celebri ai Romei. După reperele
bibliografice este plasat un Index care facilitează găsirea rapidă în text a unor nume sau
termeni.
În finalul demersului nostru, câteva concluzii de ordin general pot fi exprimate. Aşa
cum am mai sugerat pe parcursul acestui material, apelul la tradiţia literară a antichităţii este
sporadic, iar multe chestiuni par a fi tratate doar pe baza istoriografiei moderne. Nici la acest
capitol, însă, nu putem afirma că Ph. Matyszak străluceşte: bibliografia este firavă şi conţine
doar 71 de titluri, un număr prea mic pentru o carte care acoperă şapte secole de istorie şi
abordează personaje uneori foarte controversate. Pe lângă aceste aspecte, este uşor de sesizat
că lucrarea Duşmanii Romei nu dispune de aparat critic, absolut necesar unei producţii cu
pretenţii ştiinţifice. Din păcate, cartea lui Ph. Matyszak nu se ridică la acest nivel. Ea rămâne
doar o compoziţie de popularizare, care poate totuşi să deschidă cuiva apetitul pentru
antichitatea romană. Dacă acesta a fost scopul propus, atunci el a fost atins în bună măsură.
Decebal NEDU, Galaţi

intercontinentale (1204-1453), Ovidius University Press, Constanţa, 2007, 360 pp.+2h.
Lucrarea profesorilor Şerban Papacostea şi Virgil Ciocîltan este rodul îndelungilor
ani de cercetare pe tema rolului jucat de Marea Neagră în ansamblul relaţiilor politice şi
economice internaţionale în Evul Mediu în Europa Estică şi Sud-Estică. Această muncă de
documentare a generat o lucrare de sinteză şi analiză, extrem de utilă atât cercetătorilor
problemei, cât şi specialiştilor istoriei universale în perioada evului de mijloc. Studiul realizat
de cei doi erudiţi se adresează, de asemenea, studenţilor la istorie sau publicului larg, care pot
fructifica atât conţinutul informaţional, cât şi anexele de documente, bibliografia selectivă a
temei şi Ghidul cronologic al celor mai reprezentative evenimente ale istoriei bazinului
pontic de la începutul secolului al XIII-lea până după mijlocul secolului al XV-lea. Tema
abordată de cei doi este pe cât de actuală, pe atât de prezentă în istoriografia românească,
astfel încât demersul celor doi cercetători reprezintă o întregire binevenită în peisajul
studiilor care doresc să evidenţieze rolul şi locul deosebit de important jucat de bazinul
pontic în ansamblul relaţiilor politice şi economice internaţionale ale vremii.
Marea Neagră este urmărită de cei doi autori dintr-o perspectivă complexă, fiind
vizate atât aspecte legate de relaţiile politice dintre puterile ce şi-au intersectat interesele în
zonă, relaţii ce au îmbrăcat uneori haina războiului, iar alteori cea a tratativelor diplomatice
şi privilegiilor economice garantate de o situaţie de pace, cât şi aspecte relative la activităţile
comerciale desfăşurate de diverşi negustori în regiunea Pontului, la drumurile comerciale,
căile de navigaţie sau tipurile de vase ce tranzitau ceea ce Gheorghe Brătianu a numit, într-o
formulă sintetică, „placa turnantă a comerţului internaţional”'.
Numind-o „'răspântie a drumurilor intercontinentale”, d-nii Papacostea şi Ciocîltan
urmăresc evoluţia istorică şi economică a Mării Negre ca un spaţiu de întâlnire şi interacţiune
între trei culturi şi civilizaţii: cea creştin-occidentală, „de expresie latină, christianitas” (p.
5), cea creştin-orientală, de expresie bizantină şi cea musulmană. Marea Neagră a fost teatrul
tendinţelor expansioniste occidental europene, sub haina cruciadelor, dar şi musulmane, sub
forma Imperiului Mongol, a Ilhanatului, a Sultanatului Selgiucid şi a Imperiului Otoman.
Este urmărită cu acribie şi erudiţie expansiunea Occidentului în Mediterana
Răsăriteană în secolele XI-XII, sub forma acelor treceri mari, mici sau generale ce au primit
în secolul al XIII-lea denumirea de cruciade (Cecile Morrison, Cruciadele, traducere de
Răzvan Junescu, Bucureşti, 1998, p. 5), punându-se accent deosebit pe mutaţiile politice şi
comerciale survenite fie în urma cuceririi Constantinopolului în anul 1204, ca urmare a
„devierii” cruciadei a IV-a, ce a făcut din veneţieni adevăraţii „stăpâni ai Strâmtorilor”, fie în
urma restaurării dominaţiei bizantine în 1261, care „a pus capăt comerţului veneţian aflat în
plină expansiune în bazinul pontic” (p. 39).
268 Recenzii
La concurenţă cu expansiunea latină, cea mongolă a avut drept ax, începând cu 1206
şi până la 1260, Drumul Mătăsii, care avea să devină, conform autorilor, „fir călăuzitor al
expansiunii şi apoi, economic, coloană vertebrală a împărăţiei” (p. 43).
Formarea Ilhanatului, a statului mongol din Iran, realizată de Hülegü în 1261 a dus
la distrugerea unităţii imperiului lui Ginghiz-Han, distrugere care a determinat la rândul ei o
restructurare a politicii economice a Hoardei de Aur, contribuind astfel la dezvoltarea
drumului prin stepa cumană ce lega porturile nord-pontice de marele centre comerciale din
Asia Centrală. Evoluţia politicii comerciale a Hoardei de Aur între 1242 şi 1396 este
analizată de autori în contextul genezei arterei comerciale Caffa/Tana-Sarai/Astrahan-
Urgheci, ca efect al rivalităţii giucido-ilhanide pentru Tabriz.
Este urmărită şi politica economică a Ilhanatului (1261-1335), plecând de la rolul
jucat de artera comercială Trapezunt-Tabriz-Ormuz în rivalitatea ilhanido-mamelucă şi în
alianţa ilhanido-genoveză.
Restaurarea puterii bizantine la Constantinopol a fost realizată cu sprijinul masiv al
Genovei, forţa navală inamică a Veneţiei, sprijin care a fost recompensat cu dreptul la liberă
trecere prin Strâmtori şi la posibilitatea exploatării, în regim de privilegiu, a comerţului
pontic. Penetraţia genoveză în bazinul Mării Negre a condus la o serie de trei războaie ale
Strâmtorilor (1294-1381), practic „un război de o sută de ani întrerupt de armistiţii şi
rivalităţi mai mult sau mai puţin surde” (p. 7), prilej pentru autori să urmărească desfăşurările
şi confruntările de forţe, evoluţia raporturilor politico-diplomatice şi impactul lor comercial.
Cum nu se poate discuta despre comerţ fără a se vorbi despre negustori şi rute
comerciale, autorii analizează prezenţa comercianţilor italieni în Asia, realizează un periplu
al bazinului pontic, trecând în revistă principalele centre ale traficului comercial din Marea
Neagră şi înfăţişează tipurile de nave şi maniera de navigaţie din vreme.
De asemenea, sunt prezentate produsele traficate pe rutele comerciale din Marea
Neagră, principiile şi practicile comerciale care au guvernat schimburile economice ce au
avut loc în şi prin bazinul pontic în Evul Mediu până la cucerirea otomană.
În ultimul capitol al lucrării este tratată chestiunea instaurării stăpânirii otomane
asupra Strâmtorilor (1453) şi transformarea Mării Negre în „lac turcesc”, ceea a determinat o
mutaţie de o însemnătate imensă în istoria europeană. Practic, prin obturarea definitivă a
drumului către cele mai căutate mărfuri orientale în Evul Mediu – mătasea şi mirodeniile – ,
Europa s-a văzut nevoită să încerce găsirea unei alte rute către Indiile Orientale. Acest fapt
istoric, al cărui ultim moment îl constatăm în 1484, odată cu căderea cetăţilor lui Ștefan cel
Mare, Chilia şi Cetatea Albă, sub dominaţie otomană, a contribuit poate decisiv la
descoperirea Noii Lumi şi la inaugurarea unei noi epoci istorice.
Marea Neagră. Răspântie a drumurilor intercontinentale (1204-1453) reprezintă o
contribuţie majoră la istoria bazinului pontic în perioada clasică a Evului Mediu, evidenţiind
cel mai bine, împreună cu mai vechea lucrare a lui Gheorghe Brătianu, Marea Neagră. De la
origini până la cucerirea otomană, (ediţia a II-a, traducere de Michaela Spinei, ediţie
îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie de Victor Spinei, Iaşi, 1999), rolul de axă a
relaţiilor politico-diplomatico-economice dintre statele riverane şi nu numai.
Eugen ZUICĂ, Galaţi

Editura Alpha MDN, Buzău, 2008, 187 pp.
Înscriindu-se într-o lungă serie de monografii dedicate anului 1918 şi
personalităţilor care au contribuit determinant la succesul cauzei naţionale româneşti la
sfârşitul Primului Război Mondial (Minunata tăcere a unui boier basarabean, Vasile
Stroescu (1845-1926), Bucureşti, 1999; Regele Ferdinand „Întregitorul” (1914-1927),

Bucureşti, 2003; Generalul Traian Moşoiu – Ostaşul şi omul politic (1868-1932), Buzău,
2003; România în anul 1918. Context intern şi internaţional, Bucureşti, 2004), apariţia
editorială a istoricului Constantin I. Stan reprezintă o lucrare pe cât de interesantă, pe atât de
valoroasă în anul în care se aniversează 90 de ani de la desăvârşirea statului naţional unitar
român.
Pe parcursul a patru capitole, sunt trecute în revistă, pe baza unei bibliografii
impresionante, formată în egală măsură din surse contemporane evenimentelor şi din lucrări
moderne de interpretare, cele mai importante repere care au jalonat evenimentul memorabil
din data de 1 Decembrie 1918.
În primul capitol, „La Alba Iulia un întreg popor”, istoricul buzoian insistă, pe baza
memoriilor participanţilor şi a opiniilor din presa acelor vremuri, asupra situaţiei
Transilvaniei în lunile octombrie-decembrie 1918. Momentul Declaraţiei de Oradea, autentic
act de independenţă a naţiunii române, a căpătat atenţia cuvenită, „deoarece a exprimat
voinţa unanimă a românilor din imperiul bicefal de a înlătura cât mai repede stăpânirea
seculară nedreaptă”. Crearea Comitetului Naţional al Românilor din Transilvania, încercările
de salvare a şubredei monarhiei de către autorităţile de la Viena sau Budapesta, organizarea
Consiliului Naţional Român Central şi acţiunile acestuia de preluare a puterii în comitatele
locuite majoritar de români sunt prezentate în detaliu, într-o expunere ticsită de citate din
memorialistica şi jurnalele vremii, fragmente ce reuşesc să recreeze atmosfera de puternic
dinamism, caracteristică pentru o lume în completă transformare. Tratativele de la Arad cu
reprezentanţii Comitetului Naţional Maghiar din Transilvania, cu delegaţii saşilor ardeleni şi
cu ministrul maghiar al naţionalităţilor, Oskar Jaszi, au intrat într-un impas previzibil, în
condiţiile în care era clar că poziţiile părţilor implicate erau absolut ireconciliabile. Astfel,
eşecul tratativelor a pus deschis problema desprinderii Transilvaniei de Ungaria, iar CNR a
trecut la acţiune, publicând, sub semnătura preşedintelui Ştefan Cicio Pop şi a secretarului
Gheorghe Crişan, un apel intitulat Către popoarele lumii. La 7/20 noiembrie, CNR a
convocat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, mesajul de convocare fiind ilustrativ în
sine pentru acele momente de veritabilă revoluţie naţională: „Istoria ne cheamă la fapte.
Mersul irezistibil al civilizaţiei omeneşti a scos şi neamul nostru românesc din întunericul
robiei la lumina conştiinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim
alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi” (p. 23).
O parte însemnată a capitolului este dedicată tocmai pregătirii şi desfăşurării
epocalei Adunări din „cea mai strălucită dimineaţă a neamului românesc”. Prezentând
extrase din presa de la Arad, Sibiu, Orăştie, Lugoj sau Bucureşti, expunerea capătă o
tonalitate autentică, recreând vremurile în care entuziasmul românilor din Transilvania,
Crişana, Maramureş sau Banat a ajuns la apogeu. Marea Adunare Naţională din oraşul în
care Mihai Viteazul intrase triumfător în 1599, iar Horea şi Cloşca fuseseră martirizaţi pentru
sfânta cauză naţională este expusă pe larg, totul culminând cu momentul când octogenarul
Gheorghe Pop de Băseşti a supus spre aprobare populară Hotărârea de Unire a Transilvaniei,
Banatului şi Ţării Ungureşti cu regatul României. Cum îşi amintea un avocat hunedorean,
Victor Şuiaga, „într-un entuziasm unanim, trâmbiţele au început să cânte Deşteaptă-te
române împreună cu tot poporul aflat acolo. A urmat un delir de bucurie şi fericire. Lumea
cânta, chiuia, juca, mulţi se îmbrăţişau şi se sărutau, plângeau de fericire fiindcă poporul
român din Transilvania se eliberase”.
Al doilea capitol, „Revenirea familiei regale în Bucureşti”, prezintă contextul
reîntoarcerii suveranilor Ferdinand şi Maria, după doi ani de exil forţat, în capitală. Exact în
aceeaşi zi în care la Alba Iulia se serba Marea Unire, o altă mare sărbătoare era organizată în
oraşul care cunoscuse vreme de doi ani apăsătorul regim al ocupaţiei germane. „Pe cai
270 Recenzii
minunaţi călăreau regele şi regina în uniformă de colonel de roşiori şi generalul Berthelot

într-un uragan de aclamaţii frenetice sub o ploaie de flori” (p. 80). Aceeaşi prezentare densă,
abundentă în opinii ale participanţilor, extrase din lucrări de memorialistică sau din presa
contemporană. Nu lipsesc interesante consideraţii privind rolul familiei regale în realizarea
idealului naţional, ştiute fiind sacrificiile pe care Ferdinand le-a făcut, în calitate de
Hohenzollern şi german, în anii în care România a luptat împotriva Puterilor Centrale, ca şi
atitudinea exemplară a Mariei, conducătoarea şi inspiratoarea unui popor, dar şi „o femeie
plină de modestie şi dragoste maternă” (p. 90).
Al treilea capitol, „Delegaţia ardeleană predă actul unirii regelui Ferdinand la
Bucureşti”, prezintă drumul şi primirea reprezentanţilor ardeleni care au predat autorităţilor
de la Bucureşti Hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Delegaţia, formată din
episcopul ortodox al Caransebeşului, Elie Miron Cristea, egumenul greco-catolic de Gherla,
Iuliu Hossu, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida Voevod, Caius Brediceanu şi Mihai Popovici, a
ajuns la Bucureşti pe 1/13 decembrie, fiind primită festiv de reprezentanţii guvernului regal.
„A doua zi a avut loc un Te Deum la Catedrala Mitropoliei, iar după terminarea serviciului
religios, publicul prezent în număr mare la ceremonie a salutat pe reprezentanţii Transilvaniei
cu mare entuziasm”. Sursele utilizate de profesorul Constantin I. Stan permit, cu amănunte
pe cât de detaliate ar necesita o investigaţie judiciară, cunoaşterea istoriei acelor zile de
decembrie, când, după discursul omagial rostit de Vasile Goldiş, Al. Vaida Voevod a citit şi a
înmânat regelui Ferdinand Actul Unirii. „Prin lupte şi prin jertfe, Dumnezeu ne-a dat să
înfăptuim azi aspiraţiile cele mai sfinte. Mulţumindu-i din adâncul ne îndreptăm gândurile
către cei care cu sângele lor au clădit nou temei al dezvoltării noastre naţionale” (p. 119).
Ultimul capitol, „Consacrarea actului de la 1 decembrie 1918 în primul parlament al
României Mari”, prezintă contextul în care a evoluat scena politică internă în prima parte a
anului 1919 şi modalitatea în care frumoasele idealuri s-au lovit de deprinderile politice atât
de specifice României. Astfel, după alegerile din noiembrie 1919, organizate pe principiul
votului universal, primul parlament al României întregite a fost convocat pentru ziua de 20
noiembrie 1919, între primele sale responsabilităţi fiind consacrarea actelor de unire din
1918 de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Oscilând acum între memorialistică, presă şi
sursele oficiale reprezentate de seria de dezbateri parlamentare, Constantin I. Stan prezintă în
amănunt lucrările legislativului român şi felul în care, la sfârşitul lui decembrie 1919, au fost
votate în mod solemn, în unanimitate, proiectul de lege privind Unirea Transilvaniei cu patria
mamă.
Concluzionând, lucrarea 1 decembrie 1918 la Alba Iulia şi Bucureşti. Percepţii
buzoiene reprezintă o lectură interesantă şi instructivă pentru toţi cei interesaţi de cunoaşterea
celui mai important moment din istoria naţiunii române – desăvârşirea statului naţional unitar
român prin deciziile luate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia.
Constantin ARDELEANU, Galaţi

Anale 2008

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anale 2008

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI

Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie

Analele Universităţii “Dunărea de Jos”

Tom VII, 2008

GALATI UNIVERSITY PRESS

Istorie veche şi arheologie

Recenzii şi note bibliografice

Ancient history and archaeology

Reviews and bibliographical notes

THE POTTERY, AN INDICATOR OF THE TRADES

In Dobrudja, the Cucuteni A3 imports could be found at Hârşova (ConstanŃa

A special discovery is the deposit of ornament objects at Brad (Bacău

is also accompanied by the exchanges of ideas: technical and technological

The Cucuteni pottery in

The Cucuteni pottery in

1.Brăili Ńa; 2. Căscioarele; 3. Gumelni Ńa.

1. Râmnicelu; 2. Pietroasele; 3. Hâr şova; 4. OlteniŃa-Renie.

The GumelniŃa pottery

1. Truşeşti; 2. Izvoare; 3. Brad; 4. Dumeşti; 5. Scânteia.

6 The “Monteoru variant” in

REGELE RHESOS ÎNTRE LEGENDĂ ŞI REALITATE

King Rhesos between Legend and Reality

Abstract: Although, in time, he was the focus of numerous studies

Keywords: Rhesos, Thrace, king, priest, god.

regelui nu sunt de neglijat, în condiţiile în care el nu ameninţă doar să distrugă

care conducea expediţia împotriva edonilor în 437/436 a.Chr., plănuia bătălia,

specialiştilor au acceptat ideea că al X-lea cânt al Iliadei a fost compus într-o

Pe de altă parte, ne putem întreba cum de a devenit thracul Rhesos subiectul

IN THE SHADOW OF NAPLES. THE IMPLICATION OF

Keywords: Rome, Tarentum, Naples, Livy, Dionysius of Halicarnassus,

TOGIDUMNUS / TOGIDUBNUS. REX ET LEGATUS AUGUSTI SAU

Togidumnus / Togidubnus. Rex et legatus Augusti or rex magnus Britanniae

Keywords: dependent kingdom, Britannia, juridical status, Roman

Pornind de aceste informaţii, trebuie lămurită, în primul rând, problema

în revistă a impresionantului cursus honorum al lui Aelianus, este descrisă energica

quem pacem / provinciae et confirmavit et protulit / Scytharum quoque rege{m} a Cher<s=R>onensi /

dependenţi de Imperiu. Este de presupus că şi Togidubnus s-a aflat printre aceşti

convenţia încheiată cu Roma, autonomia sa fiind precară şi luând în mod legal

CHESTIUNEA STRÂMTORILOR ÎN POLITICA SULTANULUI

Abstract: The foreign policy of sultan Murad II aimed, by speculating the

principale, care se opuseseră puterii centrale în timpul lui Mehmed I, au rămas

Ioan VIII că pentru el sunt preţioase pacea şi prietenia cu împăratul, dar că nu îi va

Nu numai genovezii de pe coasta de vest a Asiei Mici şi-au arătat prompt

Exercitate conjugat, presiunile din Anatolia şi din Rumelia şi – mai ales –

lor, a executat la Gallipoli o veritabilă acţiune de comando: el a rupt „palisada” şi a

resemnat să negocieze un armistiţiu pe trei ani cu turcii. Gheorghe (Đorđe)

de alimente conaţionalilor lor aflaţi în primejdie. Cunoscându-i puterea, amplissimas

Împotriva Bizanţului, care, încurajat de evenimentele din Crimeea, s-a

După cucerirea Salonicului în 1430, politica otomană în nordul Peninsulei

Perspectiva instalării veneţienilor la Gallipoli în 1444 era pentru genovezi

arăta experienţa deceniilor precedente – o încercare dificilă şi riscantă pentru

ANEXELE GOSPODĂREŞTI ALE REŞEDINŢELOR BOIEREŞTI

The utilitarian-household enlargements of the nobiliary residences from the

Abstract: The paper tries to reconstruct, from a functional and

Keywords: Wallachia, Moldavia, nobiliary residences, medieval

Încercarea de a reconstitui înfăţişarea acestor spaţii şi clădiri utilitar–

Bucătăria. Una dintre cele mai importante anexe este bucătăria, o

La Giuleşti, în zona în care se bănuieşte că s-a aflat locuinţa boierească şi

prezenţa unei duşumele din scânduri; urme de tencuială păstrate pe ziduri;

Grajdul. Prezenţa unor construcţii special amenajate pentru adăpostirea

domnesc, însă nu este deloc exclus ca prezenţa lui să se fi asociat şi cu unele

Spaţiile de depozitare. Un alt tip de anexă componentă a reşedinţelor

În zonele de podgorie din Moldova găsim aceeaşi dualitate a spaţiilor de