Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

Empatycon: sau Cartea Vieții preMature
Empatycon: sau Cartea Vieții preMature
Empatycon: sau Cartea Vieții preMature
Ebook397 pages6 hours

Empatycon: sau Cartea Vieții preMature

Rating: 2 out of 5 stars

2/5

()

Read preview

About this ebook

Romanul Empatycon sau Cartea vieţii premature dezvăluie trăiri deseori tabuizate din soarta celor ce scriu în limbi de strânsă circulaţie. Crezându-se născut văduv şi, în egală măsură lipsit de simţul Istoriei şi al Geografiei, protagonistul se hrăneşte mai mult cu hârtii, scrise sau nescrise, iar mesajul literar si vital pe care le poartă, îl obligă sa trăiască mai mult în empatie, decât în realitatea imediată. Vocea lui lăuntrica este, de fapt, o pânză sonora îmbogăţită sau sărăcita de alte voci, cunoscute sau nu, iar viaţa - o aşa explozie ciclică de parabole şi simboluri ale memoriei, încât el afirmă că aerul este ultima staţie a empatiei sale, ca şi ultima staţie a Soartei. Prin empatie, Scribul călătoreşte nu doar în timp şi în fiinţe, ci şi în texte. O armonie mai rar râvnită de literatură, ascunsă în spatele haosului, este treptat revelată tocmai de frânturile din care este compusă sau descompusă cartea.

”În ultima sâmbătă a fiecărei luni, bunicul poreclit în şoaptă Vrăjitorul mă lua de mână şi mergeam la cimitir, unde puteam jura că nu zac schelete, ci cărţi. (...) Încă nu ştiam ce înseamnă o carte şi nici ce înseamnă un om, o femeie, o preschimbare în carte sau în om. Vrăjitorul era ferm convins că cea mai înaltă formă pe care o poate lua o carte după ce este citită şi înţeleasă, este aceea de om, indiferent de sex, etnie, vârstă şi misiune pe această lume. Dacă o carte devenea om, se putea considera – fără a-şi pierde teama de Dumnezeu – mântuită. Iar dacă omul trăia în aşa fel, încât să lase în uitare exact ce lasă în memorie o carte, totul era perfect. Folosea extrem de rar cuvântul „perfect”. Ritualul ultimei sâmbete la cimitir (ca să nu zic bibliotecă subterană) se oprea temporar odată cu vacanţele de vară spre a fi reluat iarna, când sâmbetele puteau fi ninse şi ocrotite de sticla gerului, dar niciodată ploioase şi inuman de reci. Întreg oraşul părea băgat într-o sticlă imensă cu cerul în loc de dop”. (Fragment)

[În condiţii culturale normale, Kuciuk ar fi fost văzut ca un Marquez al Sud-Estului Europei (...) Kuciuk este copilul teribil al unei Românii care-şi aduce aminte că odată se numea Tracia... / Plural Magazine, Vasile Andru]

[Ardian-Christian Kuciuk este una dintre marile revelaţii ale prozei contemporane. / Dulcea taină a nebuniei, coperta 4, Dan-Silviu Boerescu]

[Acest suav huligan intelectual e osândit să rămână acelaşi lucid ultrasensibil, aed modern al vremurilor mereu zdruncinate din această parte blestemată de lume. Tânărul prozator, cum îi spun unii, este, de fapt, bătrân şi bântuit ca Balcanii. Dar un bântuit calm, care se mişcă printre Dulcile taine ale naşterii şi ale morţii, ale Începutului şi Sfârşitului, cu un sictir de nemuritor sau poate de fiinţă raţională venită din altă lume. / Realitatea românească, Corneliu Vlad]

[Prozator vizionar, de o forţă uimitoare, practică o adevărată maieutică aplicată memoriei universale, nu se poate abţine să nu foreze în pântecele de piatră al mitului, să extragă rezultatul însângerat cu ambele mâini şi să ni-l arunce în faţă împreună cu un torent de parabole menite adeseori să ascundă mai curând decât să reveleze. Este uimitor întotdeauna procesul firesc (în acest caz) prin care distopia universală ia naştere într-un "ambient" atât de înscris normalităţii. / Ziarul de Duminică, Bogdan Alexandru Stănescu]

LanguageRomână
Release dateMar 7, 2015
ISBN9786068093796
Empatycon: sau Cartea Vieții preMature
Author

Ardian-Christian Kyçyku

Ardian Kycyku – Pen names: Ardian-Christian Kyçyku / Kuciuk, writer in the Albanian and Romanian languages, born on the 23rd of August 1969, Pogradec, Albania. Author of more than 55 original books (novels, short stories, plays, scenarios, scientific studies, essays, anthologies, translations).Bachelor of Arts at the Tirana University (Albania), Faculty of History and Philology (Albanian Language – Albanian and Universal Literature, 1991, Diploma’s work: ‘Stefan Zweig and Sigmund Freud – communions and differences’)Doctor in Comparative and Universal Literature at the Bucharest University – ‘Directions in European Modernism and their Echo in the Interwar Period of Albanian Literature’ (1998)University Professor (Semiotics and stylistics of Theatre / Albanian Literature). Between 2008 and 2020 he was a dean and a rector.Since 1998 he is the co-founder and co-director of European Review “Haemus”, which has an archive of over 9.000 pages.Founding member of the Albanian Cultural Association “Haemus”B o o k s written and published in Albanian:In the empire of stone, novel, Tirana 1993The Death Family, novel, Pristina1998, Tirana 2020The Night After Year Zero, novel, Pristina1999The Muse of the Game, trilogy, Bucharest 1999The Translation or the Life of a Slave that doesn’t Swear He Can See, novel, Bucharest 1999The Rivers of Sahara, novel, Tirana 2000, Bucharest 2010, Pristina2017The Appetite for Heaven Bread, novel, Tirana 2000Diva or Flowers Devourer, novel, Elbasan 2000Useless Angels, novel, Pristina2002The Crystal and the hyenas, novel, Pristina2002, Bucharest 2015Eyes, novel, Bucharest 2004, Pristina2005, Tirana 2008The conquest of Crazystan, short stories, Pristina2004Instead of Eternity, play, Pristina2007Home, novel, Pristina/ Berlin 2014Kiss Me You, Skeleton, Bucharest 2007The viceBook, play, Bucharest 2007The Neutral Blood, play, Bucharest 2008The Father, novel, Bucharest 2008, Tirana 2017Your Excellency, play, Pristina2009One world away, play, Bucharest 2012Pearl/s, selected short stories, Pogradec 2012Unseen stories, short stories, Pristina/ Bucharest 2013Ki$land – a novel with childhood, Tirana 2014Like, play, Bucharest 2016, Pristina2017Trialogue [an interdisciplinary work regarding the links between literature and exile and the languages it chooses in order to protect Memory and Metaphor], 365 pages in academic format, in Albanian, with abstracts in Romanian and English, Bucharest 2016, work-in-progressIncógnito [Fragments from the life of guardians and vice versa], novel, Tirana 2016The Threshold or Death writes with two hands, novel, Bucharest 2019Homo ex machina – three plays, 2019Anonima or Tirana in the shadow of a passenger, 2020Childhood cr(imes)ations, 2021B o o k s written and published in Romanian:The year in which the Swan was Invented, novel, Bucharest 1997The Sweet Secret of Madness, 33 proses + 22 original graphics, Bucharest 1998A Glorious and Dying Tribe – The Saga of an Oblivion, Bucharest 1998Love at Last Sight, stories and a play, Bucharest 2000Epigone God, monograph, Timisoara – Bratislava, 2000Trilogy, three novels, Bucharest 2002An alphabet of Albanian poetry (anthology, 101 Albanian poets in Romanian), Bucharest 2003Time of the Substitutes, interview, Bucharest 2003Siege – a novel with very few inverted commas, Bucharest 2004, 2007Ex – novel with love & conspiracy, Bucharest 2008, 2010Introduction to Semiotics, university lectures, Constanta 2005The Signs and the Citadel, university lectures, Bucharest 2007Empatycon or The Book of Premature Life, novel, Bucharest 2008Space for a only one doll – a film to be narrated / a story to be filmed, Bucharest 2008The sky in an envelope – a film to be narrated / a story to be filmed, Bucharest 2010Casting or the Curtain doesn't separate anything anymore, play, Bucharest 2011My last Million, anthology of Balkan literary texts, 2013Comunicare in-humanum est, interdisciplinary studies, Bucharest 2014Outism and Insomnia, interdisciplinary studies, Bucharest 2014The Epocalypse, novel, Bucharest 2014Instead of Eternity, play, 2015A grammar of Exile [in two "foreign" languages], essay, 2015The genre – a play with an act and a murder, play, 2019Prompters’ exodus – stereodrama, 2022* Books and / or fragments translated in Hungarian, Italian, English, German, Serbian, French, Greek etc.Long, medium and short film scriptsThe Supplement – The Movie of a Return / The Return of a Movie (AL), The Rhyme (AL), A Guide (RO), Relationshop (RO) – film / ballet play, Sticking (RO)Short and very short films (as Scriptwriter, Cinematographer and Editor)A bridge, Lines, The Seat, Barlove, A lesson, the Point, Librorum, Umbra ex machina, Dearection, Tubim (rrëfilm – AL) / Assembly, A Facemap, Lost masterpiece/s, Mirrors in progress – A short semiotic view on the Ingmar Bergman phenomenon – on Youtube: https://www.youtube.com/channel/UCqZvBFEl5VIeO_rg-iM5GBQVideolectures: https://keynema.blogspot.com[Awards and honors: National Literary Prize of Albania ‘Silver Pen’, Tirana 2013; Honorary Citizen of Pogradec 2014; Kult Academy Prize ‘The best book / The best author’, Tirana 2015 and 2018; Prize II ‘Katarina Josip’ for Albanian Original Drama, Pristina2016; Grand Prix at Très Court International Film Festival – Cluj-Napoca 2017; Ambassador of the Nation, Tirana 2019]R e f e r e n c e s:[Ardian-Christian Kyçyku is a writer of Albanian descent, who settled in Romania in 1991. He wrote 20 novels in Albanian, and, during the last 10 years, he published a few novels and stories in a perfectly assimilated Romanian language. In Albania, he is vaguely known; here, in Romania, not even that. But his books are a revelation. I will mention here his recently published novel A Dying, Glorious Tribe (1998). In culturally normal conditions, Kyçyku would be seen as an Eastern-European Marquez. But he is just considered an "artistic brain," transferred from Albania to Romania. And he has the weird status "between a professional cultural renegade and an old cosmopolitan," as he defines himself.I consider him a Romanian writer, in a space that used to be called Thracia a long time ago, from the Carpathians to his Illyria. Kyçyku is the wonder child of a Romania remembering she was once Thracia... and who is today stressed out because she cannot find any collapsing or perhaps redemption allies.Plural Magazine, Romania's Thracian Memory, Bucharest, Vasile Andru][33 episodes from a saga that is foretokening a new Balkan mythology, a violent and sensual structure which perverts the logos by its hyperbole and oxymoron in the guise of imperceptible lows; 33 steps towards the age of salvation and of the redemption of the sins on the cross that is adulated with a fervor which does not excludes the polemic; 33 punching pieces which transforms the history into a poem and the poem into the life of a poet maddened with the world’s madness. What could be sweeter than this mystery which seems that it is writing by itself? Ardian-Christian Kyçyku is one of the great revelations of the contemporary prose.art Panorama, Bucharest, Dan-Silviu Boerescu][This suave rowdy intellectual is doomed to remain the same lucid ultra sensitive person, a modern aéd of the incessantly shaken times from this accursed part of the world. The young prose writer, as some people called him, is actually old and haunted like Balkans. But he is a peaceful haunted man, who is moving among the Sweet secrets of the birth and of the death, of the Beginning and the End, disdainfully as if he were an undying man or as if he were a rational being that has come from another world.Romanian Reality, Bucharest, Corneliu Vlad][Ardian-Christian Kyçyku: there must not lose sight of the event character of his presence now and here, in the Romanian literature, generally speaking. He is not an Albanian who writes in Romanian (...) but an Albanian writer on the all strength of the world, who decided to write into Romanian repeating, in a way, the experience of Panait Istrati. Ardian-Christian Kyçyku is a Panait Istrati of the Albanian literature who has chosen the Romanian instead of the French language.The Day, Bucharest, Mircea Martin][(...) He has been lying in wait for a few years, in the Bucharest town of Romania, and almost each year, he brings out a novel from his literary “factory”. We are speaking about novels of an extraordinary and incontestable value, such as Eyes, Superfluous Angels, Home and actually, all the books this inspired man of the Albanian letters has written (...). Let the jury from Stockholm and the wide public opinion find out that the young Albanian writer, Ardian-Christian Kyçyku, is going to be one day the “rapper”, even younger than Orhan Pamuk maybe, of that high distinction in literature, of that sometimes “rebellious” reward, called Nobel.The Voice, Prishtina; TemA, Tirana, Bajram Sefaj][This is what A.-Ch. Kyçyku does: he feeds us with stories of a kind of enchantment very closed to that one belonging to “One Thousand and One Nights”. It is not only the enchantment the fact that brings them together, but also the tension experienced by the narrator, a tension induced by the realization of the failure which can be fatal (both to the narrator and to the listener). We have to reckon with a writer who forces his limits without any mercy, who does not feel the need to spare anybody and so much the less to spare himself. [...] .A visionary fiction writer, of an amazing force, he practices a real maieutics applied to the universal memory and he can not help drilling into the stone depths of the myth for drawing out the bloody result with his both arms and for throwing it in front of us with a torrent of parables designated to hide rather than to reveal. It always astonishes the natural process (in this case) through which the universal distopia comes into being in an “environment” so much placed in the normality.Sunday’s Newspaper, Bucharest, Bogdan Alexandru Stănescu][Ardian-Christian Kyçyku has even now arrived faraway, and very upwards with his literary work. There, to the faraway and to the very upwards not those with powerful legs for walking and those who know to cut figures can arrive, but those that the destiny has chosen them. And fortunately, the destiny rarely and faultlessly chooses.Athena’s Newspaper, Athens; TemA, Tirana, Hiqmet Meçaj][Beyond the “magic realism” that seems to characterize the epic substance (and the ontological vision) of his prose works (an unusual mixture between a realism, sometimes a violent one, lacking illusions, of a Cioranian kind, and a “fabulous” imagination, a folklore, mythical and raving one, from a “suspended time” which makes an outsized reality and which intensified it in the same way as it happens in the Eliade’s literary world) it surprises also the unprecedented expressivity of the Romanian language used by Ardian-Christian Kyçyku in his writings, as though he tacitly transgressed the entire occult sigh of the Albanian language into the adopted language.Romanian Messenger, Bucharest, Ştefan Ioanid][Ardian-Christian Kyçyku has two literary home countries, glorified by him in everything he writes. For Albany he feels the responsibility one has in front of his birth and first words place. Romania is a spiritual option that he could never change with anything else. As a writer who has come from a realm mirrored into the mythical Ohrid, and from a maiming, wild ideological repression, his prose’s history is actually the triumph of a huge talent.The Day, Bucharest, Iolanda Malamen][...The writer seems to strengthen the fact that small countries and their languages of a limited circulation can offer important authors and extraordinary books as a unique chance for entering into the European circulation of values, for compelling recognition to the European consciousness (...). The Glorious and Dying Tribe is a fundamental book of Albania, written in the Romanian language as though Romanian became suddenly one of the official languages of UNO. The author’s option is a bet made with Romanian language and finally won. In this way the interested Romanian speakers have the possibility to know everything about Albania and especially about the Albanian soul through its mythical-poetic avatars. They have no more to do but to read The Glorious and Dying Tribe. There are fierce and pagan scenes with a great plasticity that alternate with scenarios of a kind of fabulous which is contiguous to transcendentalism, to hyper sense of perception or to bibloskagathia.”Romanian Life, Bucharest, Geo Vasile][Being of only 35 years old and owning a vital, rarely met disquietude, Ardian-Christian Kyçyku has left 21 volumes for the cultures of the two countries:12 in the Albanian language and 9 in Romanian (these last ones were written in only eight years). In spite of a “diplomatic” and hesitating silence of the autochthonous specialized criticism, both facts, of being considered and suited on the same level with a talented writer such as Ismail Kadare, in his origin country, and also of being assimilated with a kind of writer such as Márquez (and thus being called “Márquez of the Balkans”), in Romania, could say a lot and it even does this. After all, we have to reckon with a great prose writer of whom we should be proud he is breathing around. I assert this with all the honesty I am capable of after I have read greedily four volumes (appeared in the Romanian language, of course), each time mumbling the bitter taste of a reading that seems too quickly ended one. I assert this after I have read The Glorious and Dying Tribe (the epopee of an oblivion), an extraordinary book, a real Balkan epopee of a world rate, a book that any literature, no matter how great it is, would be proud with.Agora On-line, Paul Vinicius][Arriving at the Dantesque half of his life, Ardian-Christian Kyçyku has such a bibliography that the Romanian writing seniors would envy him. The literary Tirana, fettered by a schizophrenically dictatorship of the highest level, was giving the national award to Kyçyku as far back as 1988, for the novel The Triumph of Proteus. A symbolic title! This because Proteus is the author himself, with his vacillation between short story and novel, between literature and painting, philology and theology, poetry and journalism. This row of the doublets could continue. It has been said, using a fortunate formula, that this Albanian settled down in Romania, might be called “Márquez of he Balkans”. It is true, but his prose which is sometimes laconic, sometimes voluminous, clear up not only the narrow geography of an accursed space, but also the authentic human-being condition. Kyçyku is a philosopher deep inside his soul. He is a philosopher for whom the world has no longer had secrets, even if it is hiding into the darkness for the time being.Adam Publishing House, Bucharest, Ioan Adam][Therefore, you esteem reader are in front of an exceptional writing. It is a writing of a man descended from the aerie of the eagles. It is a writing which belongs to a man willing to impart us the secrets of gods.Siege, first edition, Bucharest, Val Popa]

Read more from Ardian Christian Kyçyku

Related to Empatycon

Related ebooks

Reviews for Empatycon

Rating: 2 out of 5 stars
2/5

1 rating0 reviews

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

    Book preview

    Empatycon - Ardian-Christian Kyçyku

    Ardian-Christian Kuciuk

    Empatycon

    sau

    Cartea vieţii premature

    (Memoriile unui număr I)

    "… fiecare e una în esenţă cu cealaltă [...] fiecare descoperă şi acoperă aceeaşi Raţiune [Logos]: o acoperă prin literă şi prin ceea ce se vede, o descoperă prin sensul a ceea ce este nevăzut. Căci precum atunci când numim veşminte cuvintele Sfintei Scripturi iar înţelesurile lor le cugetăm ca trupuri ale Raţiunii, prin cele dintâi o acoperim, prin cele de al doilea o descoperim, tot aşa când numim chipurile şi figurile văzute ale lucrurilor veşminte, iar raţiunile după care au fost făcute le cugetăm ca trupuri, prin cele dintâi o acoperim, prin cele din urmă o descoperim".

    Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua

    Trei sute de suflete-n trup de-ai avea…

    Vers din Eposi i Kreshnikëve (Eposul Vitejilor)

    Îmi cer scuze că am uitat să aduc frunze pentru ierbar,

    dar, în schimb, am adus o idee

    Frumy la 7 ani

    Ardian-Christian Kuciuk

    Empatycon sau Cartea Vieții preMature

    - Memoriile unui număr I -

    Ediție nouă

    LibrariumHaemus

    ISBN: 978-606-8093-79-6

    Coperta: design

    București 2015

    Vremea Cărţii

    [Lumânări cu cap de om sau invers]

    [Ordinul sticlelor gravide]

    [Aşa sunat-au aminţirile]

    [Haosul şi o flacără cât privirea]

    [Numere. Încă de argint]

    [Auzul spulberat dixit]

    [Ven-in-Os]

    [Scuipatul universului]

    [Poeţii trebuie ucişi de mici]

    [Dosarida]

    [Sfaturi către un blestem acceptabil]

    [Fraţi de cerneală]

    [Inter Musae]

    [Luaţi loc în timp, vă rog...]

    [Triumphalus sau Apusul Armăsarilor]

    [Orbii et urbi]

    [Invitaţie la Orbire. Acum şi în rate]

    [Your(h)ope]

    [Satul de în-apoi]

    [Tabla Înmulţirii]

    [Cântarul invizibil al manuscriselor]

    [Din Cartea Outiştilor citire]

    [Puii de corb faţă cu posteritatea]

    [Săraci de carton]

    [Corectând pietre şi ochi]

    [Chipuri de închiriat]

    [Tu]

    [Epocalipsa]

    Referinţe critice

    [Lumânări cu cap de om sau invers]

    Şi te trezeşti într-un amurg de toamnă, din vis sau în vis, parcă abia fătat afară dintr-un trup ciudat, nu al Morţii, nici al mamei, sau abia înlănţuit într-un nou trup, nu al mamei, nici al Vieţii, înconjurat de lumânări. Ard în linişte, înfipte sau răsărite pretutindeni, încât nu mai ştii unde se sfârşeşte viitorul şi unde începe trecutul. Seamănă cu oameni dragi, în agonie, care-ţi şoptesc: „Dacă ne mistuim până la capăt, vei vedea totul… Dar la ce-ţi poate folosi acest tot?! Doar dacă ne stingi cumva, ne păstrezi farmecul şi, de ce să nu mărturisim: ne prelungeşti viaţa" (sau aţa vie).

    Alcătuieşti o strategie întru longevitatea lumânărilor, deşi o dilemă poate ancestrală tinde să te sfâşie: oare când se revarsă în tine mai multă lumină, după stingerea unor lumânări sau după aprinderea altora? Te hotărăşti ca, mai întâi să le numeri, oarecum tulburat de emoţie, ca şi cum ţi-ai număra zilele rămase sau pe cele pierite şi netrăite, până când numărarea îţi deschide ochii şi vezi că, de fapt, te afli în deşert. Un deşert blând, înţelegător, mângâiat de o briză plină numai de vocale.

    Dar tu nu ştii atâtea numere şi nu ai, nu-ţi poţi asuma o asemenea cantitate de viitor, prezent, trecut. Parcă cineva ţi-a zguduit craniul cu o piatră, în spatele urechii drepte, acolo unde glanda creşterii stă cuibărită ca un ochi, şi vocalele pe care le asculţi parcă n-ar fi respiraţiile unei libertăţi nepământeşti, ci ultimele bule de aer ale creierilor ce fierb.

    - Ţi-a dispărut simţul istoriei, copilaşule, - repeta o voce. Eşti de-a dreptul mort sau complet nemuritor, fiindcă ţi-a pierit simţul istoriei. Şi odată cu simţul istoriei, ţi s-a deteriorat fatal şi simţul geografiei, al prozei, al geneticii. Mă auzi, sau vrei să-ţi vorbesc în pietre?

    Priveşti pietricelele deşertului. Şi-au căpătat în timp aproape aceeaşi culoare, ca să supravieţuiască. Sunt albe aidoma pietricelelor din îndepărtata-ţi copilărie, pe malul lacului din Enkelana. Care dintre ele să fie, oare, pietricica ta? În spatele căreia dintre ele ţi-e inscripţionat adevăratul nume sau adevăratul număr? Parcă ar exista doar nume şi numere pe lumea asta…

    Cu capacul unui stilou în mână, începi să stingi lumânările, poate pentru a preface cantitatea în calitate, poate datorită obişnuinţei cu întunericul, poate ca să-ţi ocroteşti vederea sau poate chiar viaţa. Căci tu nu trăieşti atunci când nu vezi sau când vezi prea mult. Mai ales purtând în loc de ochelari sau de ochi cioburi rămase din sticlele spulberate ale copilăriei.

    Te gândeşti că nisipul poate fi pulbere. Nu întâmplător spaţiul acesta a fost botezat şi Butoiul cu Pulbere.

    Dacă nisipul acestui deşert este pulbere, înseamnă că le iei viaţa lumânărilor, ca să te salvezi şi cumva să arzi în locul lor. Iar dacă pulberea nu-i decât nisip, nu înseamnă că te salvezi (pentru o cauză mai digerabilă), ci că doar omori nişte lumânări nevinovate. Şi când omori, porţi sau vezi mai clar chipul Morţii. Dar şi al Vieţii.

    [Ordinul sticlelor gravide]

    În ultima sâmbătă a fiecărei luni, bunicul poreclit în şoaptă Vrăjitorul mă lua de mână şi mergeam la cimitir, unde puteam jura că nu zac schelete, ci cărţi. Niciuna dintre acele sâmbete n-a fost ploioasă sau insuportabil de rece. Erau uscate şi luminoase; odată cu lucrurile şi fiinţele ce se duceau pe apa sâmbetei, pesemne se ducea şi apa respectivă. Nu erau nici obişnuitele sâmbete ale morţilor, căci astfel toate celelalte zile ale săptămânii ar fi fost ale celor vii, şi puteau fi considerate singurele zile întru totul vii ale dorului de o lume mai umană. Ne opream solemn la cişmeaua de piatră şi ne spălam de trei ori la faţă, ca să nu fim deocheaţi. Nu ştiam dacă riscăm să fim deocheaţi de cei vii sau de cei cărţi, dar păşeam mereu printre morminte cu privirile celor ce abia au ieşit din apă. Vrăjitorul saluta discret în stânga şi în dreapta, rostea câte un „merge, „hm, „în curând, sper, iar eu rupeam şi realipeam versurile cioplite pe morminte. Vrăjitorul era convins că cea mai acceptabilă formă pe care o poate lua un muritor după trecerea dincolo era o carte. A fost om – bun, rău, neutru etc. – s-a făcut carte. Unii nu izbuteau să devină mai mult decât propriile nume, prenume, porecle. Iar alţii nu deveneau chiar nimic, nici măcar nimic, şi erau înghiţiţi de memorie imediat după deces. Vrăjitorul insista că nu uitarea înghiţea oameni, deoarece ea n-avea ce face cu ei, ci memoria. Memoria îi folosea pe urmă în mii de feluri, în momente ştiute numai de ea, şi acest proces putea fi denumit drept „viaţa unora sub pielea şi soarta altora.

    Vrăjitorul era un cititor împătimit şi nu accepta nici în ruptul oaselor chinuite de spondiloză că oamenii, mai ales femeile, după ce purtau o anumită calitate şi cantitate de frumuseţe, puteau deveni chiar schelete nenumite, oale, ulcele şi îngrăşăminte. Nu. Oamenii se preschimbau în cărţi, deşi aproape nimeni nu le mai citea decât în treacăt, sporadic, sau în clipe de ananghie.

    Încă nu ştiam ce înseamnă o carte şi nici ce înseamnă un om, o femeie, o preschimbare în carte sau în om. Vrăjitorul era ferm convins că cea mai înaltă formă pe care o poate lua o carte după ce este citită şi înţeleasă, este aceea de om, indiferent de sex, etnie, vârstă şi misiune pe această lume. Dacă o carte devenea om, se putea considera – fără a-şi pierde teama de Dumnezeu – mântuită. Iar dacă omul trăia în aşa fel, încât să lase în uitare exact ce lasă în memorie o carte, totul era perfect. Folosea extrem de rar cuvântul „perfect". Ritualul ultimei sâmbete la cimitir (ca să nu zic bibliotecă subterană) se oprea temporar odată cu vacanţele de vară spre a fi reluat iarna, când sâmbetele puteau fi ninse şi ocrotite de sticla gerului, dar niciodată ploioase şi inuman de reci. Întreg oraşul părea băgat într-o sticlă imensă cu cerul în loc de dop. Vrăjitorul aprindea o lumânare cu care dezgheţa apa cişmelei de piatră, ne spălam pe faţă, pe ochi – poate ca să nu deochem pe nimeni – şi citeam cărţile proaspăt apărute. Căsuţele de lumânări şi candelele de priveghi erau interzise. Doar o dată sau de două ori pe an, vreo bătrână care poposea parcă de dincolo, îndrăznea să aprindă câte o lumânare şi ea ardea încet, neatinsă de vânt sau fulgi de zăpadă, fiindcă ardea pentru toate cărţile laolaltă. Se ivea pe urmă paznicul semiorb sau semivăzător al cimitirului, îşi cerea iertare în aer că n-ar fi stins el în veci lumânarea aceasta iubită, dar are ordin de la demenţii ăia de sus, şi lua lumânarea în piept cu dragoste, o mângâia încet şi o stingea exact ca şi cum ar fi închis pleoapele unui prunc bolnav de moarte sau chiar inimioara aceluiaşi prunc. În acele clipe – şi au fost mai mult de zece – un întuneric straniu se aşeza peste pietrele mortuare, peste trandafirii mari sau peste scheletele lor ce deveneau ameninţătoare – şi eu închideam ochii şi credeam că mă plimb printre rafturi, ca să zic aşa, şi citesc frânturi din vieţile cărţilor cunoscute sau necunoscute. O dată paznicul a rostit o frază care izbuti să adâncească tăcerea cimitirului mai mult decât cea a gropilor.

    - Ce vă veţi face, măi, - a zis - când va muri orbul?!

    Nu puteam răspunde. Cântăream în gând tot ce puteam, dar mai ales lumina evadată brusc din bibliotecă. Vrăjitorul spunea că lumina, inclusiv cea răpită de uciderea lumânărilor, nu mai era ce fusese odinioară. Oamenii cică se schimbaseră, se sălbăticiseră, se dăduseră după desfrâu, iar desfrâul făcea repede o foame şi o sete cumplite şi ei credeau că-şi pot stinge setea şi-şi pot înşela foamea absorbind lumină. Făcuseră şi un soi de idol din trup, şi idolul acela nu se sătura de lumină. Ei nu pricepeau, sau nu vroiau să accepte că lumina absorbită de idol / dăruită cu un servilism feroce de ei era, de fapt, copilărie din viaţa lor. Astfel piereau. De aceea, trebuia să am grijă mare de copilăria mea, de privirea mea, de cărţile pe care le citeam, de oamenii în şi prin care trăiam, fără a-i pomeni pe cei care trăiau în şi prin mine, căci copilăria, odată pierdută, nu mai venea înapoi şi nici nu te mai aştepta înainte. Muritorii ăştia de azi (şi era un azi umplut cu peste trei decenii de azi, un fel de azi la puterea az-ului), parcă făceau totul ca să poată deveni orice altceva, chiar şi rahat, dar nicidecum cărţi. Şi în mod cu totul bizar, se îngrijeau înainte de a nu deveni cărţi, de mormintele lor, de versurile memorabile ce aveau să lase pe pietre, de sfaturi înţelepte încropite cu limbă de moarte etc. Până la urmă, rafturile undea ar fi putut zace cărţile din ei, rămâneau goale, alocate vidului şi prafului, iar singurele semne cu adevărat iertate de memorie ar fi datele, numerele, semnele de punctuaţie. Care, la rândul lor, la două-trei generaţii de cărţi după, aveau să fie şterse şi recioplite, dar deja în cinstea (în uitarea) altor necărţi.

    Ultimele sâmbete s-au împuţinat sau lunile începuseră să aibă mai puţin de patru sâmbete. Vrăjitorul a devenit carte, după îndelungi suferinţe şi frământări pe care mă străduiam să i le uşurez povestindu-i despre cărţi şi morţi mai grăbiţi, şi abia atunci am auzit că toate cărţile ce se respectă – înainte sau după deces – trebuiau să înceapă cu câte o moarte, una bine pusă la punct, şi nu cu alte chestiuni, majoritatea minore, cum ar fi dragostea la prima vedere, taina nedesluşită a unui mister, o zi obişnuită, o noapte ciudată, un vis. Nu mi se părea corect. Cu o moarte bine pusă la punct era mai normal să înceapă un om, adică transformarea lui în carte invizibilă, fie şi subterană, nu o carte, chiar dacă aceasta ar fi o capodoperă sau un rateu textual. Glumeam cu Vrăjitorul şi el tot repeta că o adevărată carte poate începe şi cu destuparea sau spargerea unor sticle. Dar gânditorii cafenelelor cântau în cor: nu-u-u, o carte care nu începe cu o moarte nu prea avea şanse să dăinuie, deoarece moartea la începutul unei cărţi absoarbe nemurire, de parcă nemurirea ar fi un lichid. Dar moartea nu mai era nici ea de mult o moarte ca lumea, una neaşteptată sau îndelung poetizată în fiinţele noastre. Năvăliseră unele boli crunte, de o inflexibilitate proprie birocraţilor seculari, sau nişte gloanţe trase de grăniceri, sau evadări bruşte ale sufletului din trupuri – şi prin priveghi şi pomeni nu prea aveai ce comenta. În doar patruzeci de ani, moartea noastră-şi pierduse tot farmecul, iar sinuciderea era interzisă cu legea. Ei nu acceptau că viaţa ne este dăruită de Dumnezeu, dar nici nu-ţi permiteau să ţi-o iei singur, căci viaţa ta le aparţinea şi odată cu sinuciderea ta pierdeau două lucruri şi anume: lipsa ta de libertate şi un vot. Nu aveai voie să te sinucizi în toiul epocii de aur; era ca şi cum ţi-ai fi luat viaţa în Paradis. Din acest motiv, nu dispuneam de o moarte deosebită, ca să-mi pot înseta după nemurire o carte, iar sticlele cu care vroiam noi s-o începem nu conţineau lichid, ci hârtii. În plictisul său inconfundabil, dar şi duios într-un mod aproape monahal, Vrăjitorul adunase în ascuns un număr incert de sticle şi le înşirase pe rafturile pivniţei unde odinioară, pe vremea strugurilor reali, stăteau butoaiele şi sticlele prăfuite de vin. Coborâsem o singură dată împreună în pivniţă, călăuziţi de o lumânare groasă – de altfel interzisă şi ea, precum sticlele cu hârtii înăuntru etc. – şi atunci văzusem pentru prima şi ultima oară un muzeu de neuitat. Un muzeu al scrisorilor pe care, în disperarea parcă fără margini a adulţilor, cei mai curajoşi, cei mai fricoşi, cei mai vânduţi şi cei mai haioşi dintre ei, le băgaseră în sticle golite, le asiguraseră cu câte un dop şi cu câte o căciuliţă de ceară şi le aruncaseră în lac, mai ales în nopţile fără lună, când valurile mici, dar fioroase, se zbăteau să dea dovadă că sunt chiar frânturi ale nemuriri. Vrăjitorul ştia să producă asemenea sticle, dar nu mi-a spus dacă aruncase şi el vreuna. Detesta aproape orice mijloc de a-şi arăta slăbiciunile la fel ca ceilalţi, dacă el nu fusese primul, adică inventatorul. Mi-a oferit doar câteva amănunte privind realizarea optimă a unei sticle-strigăt, şi cuvintele sale căpătau o solemnitate înfricoşătoare sub lumina lumânării care le dăduse un foc tainic şi intraductibil umbrelor noastre, obligându-le să ne dănţuiască împrejur, mute.

    - De aici ar putea ieşi o carte, - spusese Vrăjitorul cândva. O carte cum n-a fost alta… Deşi... sau tocmai pentru că cele mai multe sunt nescrise...

    Ne aşezasem printre butoaie umplute cu pânze de păianjen şi sticle prăfuite, pe două scăunele de călugări, parcă, şi începusem să scriem în gând, cu litere rupte din rotocoalele fumului de ţigară, o lucrare numită Cartea Vremii, alcătuită de nenumărate mâini nevăzute. Doar mâinile noastre puteau fi pipăite. Celelalte mâini doar ne furnizau metafore, nume, porecle, întâmplări cu tâlc şi tristeţe sau bucurie, gust de mântuire sau de deşertăciune. Cartea Vremii, în acele vremuri, trebuia să conţină doar o pagină. Comprimarea nu era o treabă oarecare. Să strângi într-o singură foaie toată vremea era ca şi cum te-ai fi străduit să concentrezi într-o singură pietricică (scumpă, de cristal, rubin, safir, iaspis etc.) toată suflarea timpului, a generaţiilor ce nimeriseră să fie contemporane între ele, esenţa războaielor şi a pauzelor aşa-zise de pace, datini, obsesii, idealuri, eşecuri, culori, cuvinte şi mituri-cheie. Dar ce aveam noi mai puţin decât marii argintari, mistici şi alchimişti?!

    După chinuri dulci-amare proprii creaţiei artistice, opera trebuia făcută sul şi introdusă într-o sticlă. Mai exact: nu în orice sticlă, ci în singura sticlă demnă şi născută pentru a o purta. Sticla aceea era exact ca mama, ce nu poate fi alta, ci singura mamă născută să te poarte în cele nouă luni de veşnicie, înainte de a te scoate afară şi tu să-ţi porneşti călătoria ce te va face carte. O astfel de mamă se afla în mod cert într-un colţ al vieţii tale. Ţi se arăta ea într-o zi şi n-o puteai confunda. Şi s-a întâmplat ca, înainte de a ne termina Cartea Vremii, să găsim mama ce avea s-o ţină în pântece. Vrăjitorul a scos-o din raftul învechit, îi şterse praful, suflă în ea, pe urmă a mişcat-o uşor în aerul îndesat de fantezie, fum, miresme atemporale. Mama oftă cu bucurie, altfel ar fi suferit cine ştie cât în muţenia sterpelor.

    - Ea este, - zise el. Ne apucăm de Cartea Vremii, ca să mă prindă moartea la momentul potrivit. Celelalte mame le umpli sau le goleşti singur. Ce zici?

    Nu ziceam.

    - Iar de vine moartea-mi când nu trebuie, tu vii aici şi faci curăţenie. Pe unele scrisori le păstrezi, pe altele le mănânci.

    Şi mi-a arătat cum se poate mânca o scrisoare, una îngălbenită ce semăna perfect cu o foaie de baclava.

    I-am dat besa * [Jurământul suprem al albanezilor.] că da.

    Dar deocamdată moartea era la timp şi noi ne puteam apuca de creaţie. Hârtie aveam destulă şi nu ne trebuia chiar puţină, deoarece ca să scrii o singură foaie era musai necesar să distrugi câteva sute. Cerneală, de asemenea, cumpăram la papetăria Vechiului Bazar. Iar ceara nu ne lipsea niciodată. Poate era o modalitate ascunsă a lumânărilor interzise ca să ni se dăruiască astfel şi să avem mereu suficientă ceară de astupat sticle. Odată închisă – alias lăsată gravidă – mama trebuia aruncată în lac. Altfel nu putea fi citită. Or noi nu eram interesaţi să ne citească muritorii, criticii, spionii şi alţii, ci exact cel ce nu putea fi închipuit. Ascunsă bine sub geacă, în zorii zilelor ce nu erau sâmbete, sau seara târziu, după ce grănicerii înarmaţi până-n dinţi treceau de Plaiul cu Plopi, te apropiai de ape, te prefăceai că vezi cât de rece sau caldă e apa, sau că alungi deochiul, şi îi dădeai drumul mamei înspre veşnicie. Marea măiestrie însă nu era în scrierea Cărţii Vremurilor şi nici în găsirea şi astuparea mamei, ci în modul cum o lăsai pe apă. Era un dar ales, aproape un har, să cunoşti direcţia valurilor, a curenţilor subacvatici, a clipelor în care venele izvoarelor se umflă şi explodează, creând înlăuntrul haosului acvatic un alt haos, dar mai puţin vizibil. Necunoaşterea acestora, însoţită frecvent de lipsa sau nepăsarea faţă de intuiţie, puteau produce adevărate traume. În scurt timp, era separat grâul de neghină. Erau prinse mamele ce purtau mesaje trimise vecinilor din partea opusă a lacului, vechi duşmani de moarte ai celor la putere.

    - Murim aici, ne stingem, faceţi ceva! - scriau unii.

    - Murim aici, ne stingem, faceţi ceva, - răspundeau unii dintre vecini.

    Dumnezeu mai ştia pe ce spaţiu trăiam, căci nu puteai fi sigur niciodată care ţi-e vecin, care eşti tu, a/l cărui vecin eşti. Cert era doar că niciunul dintre vecini, fie viu sau carte, nu făcea nimic. Nici ca vecinii să nu se stingă aici, nici ca el însuşi să nu se stingă tot aici sau tot acolo. Băieţii numiţi specialişti sau operativi ai zonei, dar şi numeroşi veterani ce dormiseră analfabeţi lipiţi patriei şi se treziseră mari ştabi şi comisari, umpleau şi ei mame care se plimbau prin lac şi apoi se făceau gunoaie pe ţărm. Purtau în burţişoare slăvi şi binecuvântări dedicate Legendarului nostru comandant, în câteva limbi, cu greşelile de rigoare, fiindcă duhul poporului niciodată nu ţine cont de cătuşele gramaticii, cu atât mai puţin în limbi revizioniste sau imperialiste. Mai erau şi îndrăgostiţii, cei căsătoriţi fără voie, cei separaţi de sufletele-pereche, sau liberii sticlişti (un soi de spiritişti) care umpleau mame în disperare, oscilând între crezul că fac fapte bune şi remuşcări religioase, fiindcă, vorba poporului Femeia îl băgase şi pe ucigă-l-toacă în sticlă, darmite minţile şi speranţele unor sărmani muritori. Poate o femeie era de vină, dar cum s-o găseşti?! Sau poate doar o singură femeie nu era de vină, dar cum s-o găseşti?! Între timp, nu doar aruncarea mamelor devenise o meserie, ci şi prinderea lor. Căci unele dintre mame, cele ce pluteau mai sus, umplute cu prea mult patriotism, să zicem – e greu de aflat dacă pluteau datorită biţilor pe care le aveau sau nu le aveau – trebuiau prinse înainte de a atinge malul. Se întâmplase să văd, de pildă, cum un soldat se străduia să-i smulgă din mâini unui copilaş o fostă sticlă de fernet, să i-o spargă şi să citească mesajul mult râvnit. Era simplu ca ura, adică: Eşti un bou! Văzusem şi cum soldatul băuse ultimele picături de fernet rămase, poate ca ecoul acelui booouuu să devină mai acceptabil.

    Numai Vrăjitorul nu avea complexe şi râdea ca un copil, poate pentru că niciuna dintre mamele lui nu se întorsese la mal, de când mama îl lăsase orfan, singur pe lume, într-o ultimă sâmbătă a lunii, şi el învăţase drumul bibliotecii, unde liniştea era de-a dreptul a celor drepţi, paradisiacă. De atunci îşi dorise copii şi nepoţi născuţi sâmbăta şi fusese trăsnit de fericire când tatăl meu a alergat până la biblioteca celor drepţi, singurul loc în care-l putea găsi, şi i-a strigat:

    - Tată, băiat! Azi!

    Era prima sâmbătă în care n-am fost cu el la citit. Şi o idee care-i dublase fericirea în acea zi, îi înrădăcinase şi obiceiul ca în fiecare an, şi când se nimerea să fie sâmbătă, Vrăjitorul să spargă câte o sticlă sau s-o destupe, tot încercând s-o găsească pe mama Cărţii Vremurilor. În sticlele ce nu puteau fi mame, astupa foi maron cu glume, parabole, basme, urări, numere sau scrisori către tatăl său decedat în America. Regreta profund şi era tare amărât că nu poate scrie exact tot ce-şi doreşte, dar nu de teama că cineva îi poate prinde mama, ci pentru că tatăl său murise departe, n-avea cum să mai citească, ci doar să fie citit, iar Vrăjitorul ştia toate scrisorile sale pe dinafară. Alteori zâmbea absent, ca şi cum mi-ar spune că vai, nici scrisul nu mai e ce a fost, şi-şi revenea doar după ce eu îi mărturiseam câteva fraze sau paragrafe din paginile proaspete – demne de distrus sau de comprimat – din Cartea Vremii.

    Toate s-au spulberat. A rămas doar marea lumânare ce ne-a călăuzit cândva printre butoaie, sticle, fitiluri făcute scrum, pahare şi farfurioare de argint, aluminiu sau lemn, în care ardeau lumânările, niscaiva cioburi din diferite sticle ce nu putuseră deveni mame, precum şi un număr incert de sticle pe care eu le umplusem cu hârtii nescrise, pe care mi le făcea cadou mătuşa mea farmacistă. Era o hârtie ciudată, în culoarea mierii, mătăsoasă, cu care mătuşa învelea cutiuţele, sticluţele de sirop, şi alte leacuri, înainte să le vândă. Aceste mame gravide au fost acoperite cu pământ imediat după moartea Vrăjitorilor, când unul dintre veri s-a zbătut să intre noaptea în pivniţă, convins că imensa comoară a Vrăjitorului îl aştepta ca o amantă în călduri. Şi a fost supt de pivniţă, iar noi n-am avut decât două alternative: să salvăm mamele, lăsându-l pe văr îngropat până la brâu – până moare, sau până renunţă voit, în scris, la partea de jos a trupului; să-l smulgem pe văr din gâtul pivniţei, lăsând mamele îngropate, poate definitiv.

    Mamele au murit, trăiască verii...

    Scrisorile contemporanilor au dispărut, majoritatea fiind gemene. Au murit oameni celebri şi necunoscuţi, s-au schimbat guverne şi graniţe, a venit eliberarea lumânărilor, descentralizarea lor, exilul, întoarcerea, plecarea din nou, terorismul şi lupta împotriva lui ş.a.m.d. – lumânarea mea n-a vrut să ştie şi nici nu prea a avut de cine şi de ce să ştie. Ardea în taină, departe de ochii lumii, deseori şi de ochii mei, şi nici eu, nici ea, nu simţeam că s-ar consuma copilăria vreunuia dintre noi. Iar oamenii nu mai aruncau decât sticle golite, nici măcar când nu le rămânea nicio altă alternativă. Cui să-i mai scrie?! Mai bine şi-ar mânca hârtiile irosite de orbirea sufletească a contemporanilor. Continuau să trăiască fiecare în felul său, visând să se poată preface în orice, doar nu în cărţi. Poate de aceea scriau ca şi cum ar folosi în loc de cerneală sânge din venele duşmanilor.

    [Aşa sunat-au aminţirile]

    Chipul Morţii s-a schimbat în timp.

    Pietrele albe m-au învăţat să nu dispreţuiesc niciodată emfaza anumitor expresii. E un mod de a nu te maturiza precoce sau de a-ţi amâna sinuciderea, deşi pare paradoxal. Nu mai ţin minte cine m-a iniţiat în vorbitul cu pietre. Erau urmaşele stâncilor ce se sfărâmau de prea multă vechime şi se rostogoleau domol în lac, de obicei noaptea, pentru a ajunge în mâinile noastre. Trebuia să stai oarecum îngenunchiat pe nisipul subacvatic, să-ţi ridici capul spre cer, cu ochii închişi, să ai la tine cele două pietre vorbitoare - de mărimea unui pumn de copil - şi să începi să vorbeşti. Nimic nu se auzea mai clar sub apă decât discuţia purtată de pietre, la fel cum se aud bătăile maşinii de scris într-o noapte geroasă şi fără vânt. Cel mai bine puteai vorbi când vremea era bună şi apele - calme. Altfel riscai să-ţi intre apa în nas, în urechi, şi să nu ai liniştea necesară. Probabilitatea de a greşi un cuvânt rostit cu ajutorul pietrelor era de cel puţin trei ori mai mare decât putinţa unui bâlbâit de a pronunţa corect fie şi cuvântul „Moarte". În scurt timp, am aflat uluit că unii ajunseseră nu doar să ştie la perfecţie limba maternă, ci să înveţe şi limbi străine. Mai era un băiat ceva mai în vârstă care - cum se zvonea - intenţiona să treacă în scris limba pietrelor. Iniţial, era suficient să ştii că pietrele vorbeau aceeaşi limbă străveche, indiferent de forma, culorile şi compunerea lor. Un diamant, de pildă, nu vorbea o limbă mai evoluată decât o piatră lipsită de sânge albastru. Important era să ştii cum să le foloseşti. Cel mai uşor era să înveţi vocalele. Pe urmă, vocalele se închideau în sine, se împrăştiau prin ape şi deveneau consoane. Vrăjitorul spunea că prima limbă a lumii fusese o singură vocală, vocala-tată (nu mamă), din care se născuseră toate celelalte sunete.

    Cea dintâi frază rostită cu pietrele mele albe, a fost o întrebare:

    - Ce faci?

    Ecoul ascuţit, rece, metalic, al acestei întrebări m-a înfiorat. Ani mai târziu I-am mulţumit lui Dumnezeu că nu-mi pusesem mie însumi acea întrebare, căci cu siguranţă aş fi ieşit din minţi odată cu răspunsul sau înaintea lui. Şi asta deoarece nu făceam nimic. Atunci doar eram. Îmi alesesem două pietre albe, stranii, ce semănau cu nişte ouă strâmbe, înlăuntrul cărora ardeau două lumânări minuscule, două flăcări albe ca zăpada, două priviri – dar nu ştiu nici azi ale cui anume – şi mă grăbeam în fiecare apus de soare să cad în genunchi şi să încerc să stau de vorbă cu cineva. Sunetele limbii pietrelor seamănă perfect cu sunetele maşinii clasice de scris, doar că limba pietrelor se aude cu mult mai bine şi se poate traduce mai uşor. Pentru că are un ecou inconfundabil şi nu lasă urme pe foi, de pildă.

    După un an de zile, devenisem cel mai bun vorbitor în pietre. Invidia unora m-a obligat să inventez câteva cuvinte ce mi se păreau universale, accesibile chiar şi peştilor, şi pornisem în căutarea iubirii. Nu ştiu de ce am pornit să-mi caut iubirea şi nu averea, gloria sau alte chestiuni mai longevive. Dacă nu porneam să găsesc iubirea, poate aş fi primit câteva răspunsuri. M-am simţit insuportabil de jignit şi nesemnificativ aflând că şi bunicii cunoşteau limba pietrelor şi o vorbiseră în copilăriile lor ce păreau să se fi consumat în basme.

    - Şi ce anume vorbeşti? - m-a întrebat Vrăjitorul. Cu cine?

    - Încă n-am primit vreun răspuns. Dar nu renunţ.

    - Vezi că mie o dată mi-a răspuns chiar moartea, - a surâs.

    - Moartea? Şi ce ţi-a zis?

    - Să mă rog.

    Nu ştiu dacă-i ascultase Morţii sfatul (sau porunca), dar mi se părea cu neputinţă să fii atât de imprevizibil şi să vorbeşti ca el limba oamenilor, aşa de la sine, fără a te ruga şi fără a primi ajutorul substanţial al cuiva. Ştiu doar că, timp de şapte veri la rând, nici Iubirea şi nici Moartea nu mi-au dat răspuns.

    Îi cunoşteam deja pe toţi vorbitorii în pietre ai oraşului şi începusem să vorbesc singur. Ierarhia ce domnea asupra vorbitorilor era prea ciudată. Unii erau foarte apreciaţi pentru că înjurau regimul comunist şi-l băgau în pizda mă-sii pe conducătorul nostru legendar chiar şi când acesta se odihnea şi-şi scria capodoperele la vreo cinci kilometri departe de apele unde noi îngenuncheam să vorbim. Alţii, mai mulţi la număr, erau consideraţi miniştri de externe, fiindcă stăteau de vorbă cu confraţi din străinătate şi aflau noutăţi sau date importante legate de viaţa în lumea liberă. Spre sfârşitul anului de democraţie 1990, de exemplu, ostaş devotat al predestinării, unul dintre foştii membri ai comunităţii lingvistice sus menţionate, a ţinut morţiş, poate pe bună dreptate, să primească un certificat de revoluţionar, disident sau opozant al regimului despotic. Era un certificat meritat cu prisosinţă, conform strigătelor sale, deoarece îndrăznise să înjure dictatorul şi pe lătrăii săi în vremuri în care nici măcar o muscă nu îndrăznea să se cace împotriva curentului. Neavând nici o altă posibilitate reală de a-şi dovedi fosta disidenţă, în afara celor două pietre („primele arme ale oamenilor de rând împotriva regimului sângeros, „primele arme de apărare a democraţiei noastre fragile) necunoscutul confrate din copilărie ne-a trimis câte o scrisoare lungă şi plină de metafore înflăcărate, prin care ne cerea să fim oameni de înaltă ţinută morală şi să trimitem în scris mărturii în acest sens. Cu puţin înainte de a-i răspunde, disidentul ne-a trimis o altă scrisoare, de data asta furioasă şi oarecum paranoică, în care ne ruga să nu mai trimitem nimic. Regimul căzuse, dar asta îi ridicase şi mai sus pe foşti, iar, deşi tacit, vorbirea în pietre era tot interzisă. Puteai să urli cât vrei, să zbieri, să umpli cu cerneală cantităţi de hârtie cu care te poţi hrăni timp de două veşnicii, să alcătuieşti petiţii şi articole şi înjurături şi blesteme şi blasfemii de tot soiul, să demaşti şi să remaşti etc., dar să nu-i bârfeşti pe noii lideri în pietre.

    Emoţiile trăite când erai invitat sau nechemat să asculţi o convorbire în pietre semănau cu un început de orgasm. Febră, ameţeală, vis mistuindu-se înspre tării, mireasmă de ape eterne, ochi închişi, soare portocaliu dinspre pleoape, şi angoasa supremă a clipelor în care o vocală, o consoană, un cuvânt, o frază întreagă, aidoma lichidului făcător-de-prunci treceau graniţa şi se refăceau dincolo, în auzul unor fiinţe despre care nu ştiai cum arată şi de ce există. Nu oboseam deloc, ba uneori stăteam mai mult decât trebuie sub apă, crezând că refuzul parţial al oxigenului ne întinereşte sau cel puţin opreşte scurgerea timpului, nepermiţându-ne să ne maturizăm la fel ca surdomuţii în ale pietrelor.

    *

    Chipul Morţii s-a schimbat în timp, brusc şi violent, când ne-am dat seama că vreunul dintre vorbitori putea foarte uşor să ne înregistreze (nu ştiu cum şi unde) şi să ne toarne la Securitate. Nu puteai scăpa, fiindcă sunetele nu puteau fi mâncate sau înghiţite precum scrisorile. Ţinând din ce în ce mai mult la integritatea pielii, majoritatea vorbitorilor a renunţat la întrebări şi discuţii şi s-a dedat la taclale. A fost decăderea neprihănitei curiozităţi în spaimă. Legendarul conducător al ţării n-a mai fost băgat, dar nici scos din a mă-sii, iar cuvintele vecinilor străini făceau ocolul apelor în zadar, pentru că nimeni nu îndrăznea să răspundă, nimeni nu mai era curios să afle ce se întâmpla dincolo, nimeni nu risca să treacă graniţele. Am rămas doar eu, vorbind singur în pietre, deseori jenat că îngenuncheam în stomacul plaiului acvatic unde odinioară abia-ţi găseai un locşor, şi a rămas cerul superb de dincolo de pleoape, taina aceea sublimă a vorbitului singur, a sfintei mândrii că cineva ales, invizibil, stă de vorbă cu tine de câte ori vorbeşti singur. Au mai rămas cele două pietre albe, cu lumânări aprinse zidite veşnic în ele, aşezate cu grijă în sertarele mele din exil, mai grele decât orice roman de sertar, sub maşina de scris, înmulţite de pietricelele culese de Frumy care credea că pietricelele sunt ochişori şi că numărul lor ne ajută să ne vedem soarta mai clar.

    Trecuse o întreagă copilărie de când începusem să scriu. Jurasem ca atunci când voi învăţa să bat la maşina de scris, să-mi folosesc pietrele copilăriei la corectat. Între timp, bunicii s-au mutat sub alte pietre, sfinţite de absenţele mele îndelungate, şi nimeni, nici măcar pietrele nu m-au mai ajutat să vorbesc singur, nu mi-au răspuns, deşi am îngenuncheat într-o iarnă pe malul lacului şi am pus întrebările: „Mai e cineva acolo-o-o? Mă aude cineva-a-a? Unde e-e-eşti? Mă au-u-uzi? Mă cite-e-eşti?"

    *

    - Poate ăsta a fost răspunsul Morţii, - m-a lămurit Vrăjitorul.

    Nu puteam răspunde, dar nici nu mă atrăgea în mod deosebit răspunsul. Îmi aminteam cum Moartea îmi arătase curând pe unul dintre chipurile ei. Parcă s-a întâmplat mâine, deşi de la acea apariţie insolită au trecut douăzeci de romane, într-un cu totul alt spaţiu prielnic ratărilor. Abia împlinisem patru

    Enjoying the preview?
    Page 1 of 1