Testamentul domnitorului

Prolog

24 martie 1714. Ajunul praznicului Buna Vestire, pe stil vechi. Se spune că în acea dimineaţă, ca de obicei voievodul îşi spălă faţa, îşi pieptănă părul şi îşi aranjă baraba. Turcii dadură năvală, iar capugiul Mustafa Aga îi aruncă pe umăr o năframă neagră, rostind „mazil, apoi îl trimise sub pază la Istanbul, împreună cu soţia fiica, feciorii, ginerele şi nepoţii, unde fu închis la închisoarea: „Şapte turnuri. Pentru a i se cruţa viaţa, îi fu cerute 20.000 de pungi cu aur. Voievodul nu le avea. În dimineaţa praznicului Adormirii Maicii Domnului, i se ceru să se turcizeze, dar refuzând îi fu tăiat capul, împreună cu el fură martirizaţi şi cei patru copii ai săi, precum şi sfetnicului voievodului. Trupurile neînsufleţite vor fi batjocorite şi aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate pe uliţile cetăţii. Dar Voievodul n-a murit. Trăieşte şi ACUM!

CAP. I (Viziunea din „Poiana Descătuşării")

În poiană, un schimnic, îmbrăcat ca un păstor – cămaşă de in, cioareci, cojoc lung până la călcâie, brâu stacojiu, opinci ciobăneşti – , şedea pe un frumos tron dantelat în piatră. Tronul era lucrat cu măiestrie şi era acoperit un strat gros de muşchi. În faţa schimnicului, suspendată în aer, se află o balanţă. G. face câţiva paşi în direcţia schimnicului şi-şi aude limpede propria voce venind dinlăutrul sufletului său, o voce care îi opreşte:

— Să nu mergi mai departe!

Surpins, G. împietreşte de spaimă. Îl priveşte mai bine pe schimnic şi i se pare că faţa lui străluceşte nefiresc, asemenea luceafărului de dimineaţă, o strălucire ce sporea necontenit, aşa că G. crede că în curând va lumina întreg cerul şi pământul. De gâtul schimnicului atârna un şirag de mătănii cu boabe sculptate în cremene. G. pironeşte privirea pe ele şi încearcă să le numere: trei sute. Într-un târziu, fără să privească la G., schimnicul îi face semn cu mâna dreaptă să se apropie şi îi zice:

— Ai fost oprit pentru că în gândurile tale se strecuraseră patimile. Eu sunt Unchiaşul. Acum îngenunchează şi te mărturiseşte.

G. îngenunchează cu amândoi genunchii, ca dinaintea sfântului altar, şi se spovedeşte Unchiaşului, dar numai cu gândul, fără să-şi mişte buzele, fără să scoată un cuvânt, şi el se minunează cum Unchiaşul îi poate auzi gândurile. Unchiaşul îşi scoate mătăniile de la gât şi i le trece peste grumaz. Lui G. i se par nespus de grele şi îşi pleacă fără să vrea capul până când bărbia îi atinge pieptul.

— Trebuie să înduri dacă vrei să vezi lucrurile viitoare, şopteşte Unchiaşul cu blândeţe. De altfel, ai să te obişnuieşti repede, adaugă Unchiaşul imediat şi continuă, acum numără patruzeci de boabe pe mătăniile tale.

G. numără cele patruzeci de boabe cerute, îşi îndreaptă anevoie grumazul, şi vede surprins că se făcu întuneric.

Razele lunii, ca o cămaşă lungă şi argintie, înveşmântau trupurile brazilor, dându-le o înfăţişare ireală, stranie şi feerică. Deodată, este cuprins de un sentiment ciudat: se simte ca fiind născut din nou. Se lasă cuprins de o senzaţie familiară, dulce, de siguranţă. Doar câteva clipe… Dintr-o dată, zăreşte în faţă