Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Vis de fericire

Vis de fericire

Citiți previzualizarea

Vis de fericire

evaluări:
5/5 (19 evaluări)
Lungime:
209 pagini
3 ore
Lansat:
Sep 17, 2015
ISBN:
9781310619625
Format:
Carte

Descriere

"Trăiam într-un iureş continuu, între şcoală şi celelalte obligaţii care-mi reveneau în relaţia cu familia, dar întâlnirile cu ea mă umpleau de o bucurie fără margini. Nu era zi să nu ne vedem măcar şi pentru jumătate de oră şi aşa ne umpleam unul de celălat, iar viaţa se umplea de sens."

"Nu m-am obişnuit cu fericirea şi, în fiecare dimineaţă, când mă trezesc, mă întreb dacă nu-i doar un vis al meu, care ar putea să plece odată cu lumina zilei..."

Lansat:
Sep 17, 2015
ISBN:
9781310619625
Format:
Carte

Despre autor

Scriitoarea Ioana Ionescu, o iubită şi admirată profesoară de limba şi literatura română, a activat în învăţământ timp de treizeci şi patru de ani, lăsând în urmă generaţii de elevi ce-şi amintesc şi acum cu drag de orele la care au descoperit perlele literaturii române.Primele sale manifestări literare au avut loc în adolescenţă, cu poezii şi proză scurtă, continuând sporadic cu apariţii publicistice sub pseudonim, în anii ’90. Publică primul său roman, „Linia vieţii”, în anul 2009, ca apoi, în anul 2013, să îi apară romanul de dragoste „Interferenţe”, un succes care a pavat drumul către „Niciodată să nu spui niciodată...”Scriitoarea mai are în lucru încă un roman şi o lucrare de memorialistică, ce vor vedea lumina tiparului în anii următori.


Legat de Vis de fericire

Cărți conex

Previzualizare carte

Vis de fericire - Ioana Ionescu

- roman -

Ediţie Smashwords

Copyright 2015 Ioana Ionescu

Disponibil şi în librării

Alte titluri de aceeaşi autoare:

INTERFERENŢE

NICIODATĂ SĂ NU SPUI NICIODATĂ

Vizitaţi pagina autoarei pe Smashwords:

https://www.smashwords.com/profile/view/ioanaionescu

Smashwords Edition, License Notes

Thank you for downloading this ebook. This book remains the copyrighted property of

the author, and may not be redistributed to others for commercial or non-commercial

purposes. If you enjoyed this book, please encourage your friends to download their own

copy from their favorite authorized retailer. Thank you for your support.

Scrie-ţi eşecurile pe nisip, dar gravează-ţi victoriile în piatră!"

David

Capitolul 1

Dreptul la viaţă

Noaptea se lăsa şi, odată cu ea, se înteţea frigul. Fusese o zi răcoroasă, de sfârşit de vară, în care plouase toată dimineaţa. Din adăpostul în care mă aflam, o clădire dărăpănată, părăsită, priveam strada cu frică, ca nu cumva cineva să se îndrepte spre mine şi să mă descopere. Parcă-i auzeam strigându-mă: „Adrian! Adrian!" Plănuisem fuga asta de multă vreme şi ar fi fost păcat să dau greş. Problema era că mă cuprinsese şi frica. Cum să înnoptez aici, într-o ruină, unde ar fi putut veni şi oameni ai străzii, de care îmi era groază?

Era însă inutil să mă gândesc la toate astea. Mi se putea întâmpla orice de-acum încolo. Faptul că reuşisem să fug din căminul groazei, unde eram bătut zilnic de un pedagog hain şi rău peste măsură, era cel mai mare câştig al meu. „Nu m-aş mai întoarce acolo nici dacă ar fi să rătăcesc prin lume toată viaţa", mă gândeam cu obidă. Plecând de la această izbândă a mea, îmi ziceam că nimic nu putea fi mai rău decât să înduri zilnic suferinţe şi bătăi nemotivate.

Un zgomot s-a auzit în spatele meu şi m-am întors curios să văd ce este. Mi se făcuse pielea de găină şi inima începuse să mă-nţepe. „Ce putea fi?" mă întrebam. Un câine necăjit şi el, ca şi mine, îşi căuta loc pentru a înnopta acolo. L-am strigat: „Cuţu, cuţu!" şi a venit spre mine fără să mârâie. L-am mângâiat, zicându-i încet: „Şi tu eşti amărât, micuţule... Vino-ncoace, să ne ţinem de urât." Câinele s-a lăsat alintat şi s-a aşezat la picioarele mele. De-acum aveam un tovarăş pe care mă puteam bizui la nevoie.

Plănuisem fuga asta de foarte multă vreme, dar îmi fusese aproape imposibil să-mi duc planul la îndeplinire. Îmi puneam în fiecare dimineaţă ceva sub pernă, o geacă sau un pulover, pe care să le iau dacă aş fi prins momentul să ies pe poarta căminului. Astăzi s-a întamplat ceva neaşteptat şi am speculat întâmplarea. Eram în sala de mese şi aşteptam mâncarea. Pedagogul plecase în cancelarie, fiindcă o bucătăreasă le dusese platourile pline de cartofi prăjiţi, cu friptură. El era mare amator de asemenea bunătăţi şi n-ar fi plecat de la masă nici dacă se dărâma căminul. Atunci, profitând de neatenţia femeii de serviciu, care ne supraveghea, am ieşit din sala de mese şi mă îndreptam cu paşi grăbiţi spre dormitor, să-mi iau geaca. O bucătăreasă m-a întors din drum, dar eu m-am rugat de ea să mă lase să-mi iau o batistă, fiindcă eram răcit. Nu era adevărat. N-aveam nimic, dar a prins minciuna şi m-a lăsat.

Intrat în dormitor, mi-am luat geaca şi am ieşit în curte, tot fără să mă vadă nimeni, sărind gardul din spate. Ajuns în stradă, am luat-o la picior şi mă opream temător, din când în când, în uşa vreunui bloc, să văd dacă mă urmărea cineva. După cum îi ştiam de nepăsători, nici nu-mi observaseră lipsa, dar paza bună trece primejdia rea, mi-am zis. Am luat-o pe nişte străduţe care nu ştiam unde duc, dar voiam să mă îndepărtez cât mai mult de cămin. În planurile mele trebuia să părăsesc oraşul şi să mă îndrept către o stână, unde să muncesc, dar să am şi ce să mănânc. Mă gândeam că viaţa de cioban n-avea cum să fie foarte grea. Din punctul meu de vedere, aş fi făcut orice mi s-ar fi cerut, numai să am un acoperiş deasupra capului şi ceva de mâncare.

Aveam treisprezece ani şi o experienţă de viaţă bogată. Fusesem abandonat la naştere şi părinţii nu se interesaseră niciodată de mine. De la creşă nu am atras pe nimeni ca să mă adopte, aşa că am fost un copil instituţionalizat de la început şi până în acest moment, în care mă consideram liber. Cel mai rău o dusesem la acest cămin, unde erau fel de fel de copii, unii cu părinţi foarte săraci, care n-aveau cu ce să-i întreţină. Erau mulţi din familii dezorganizate sau alcoolice, şi mai puţini abandonaţi, cum eram eu. Între noi ne înţelegeam oarecum, chiar dacă ne mai certam, aşa cum fac toţi copiii. Problema era că cei care aveau grijă de noi ne băteau şi ne pedepseau uneori, ca pe hoţii de cai. Unul dintre pedagogi, alcoolic şi urât ca noaptea, era de un sadism inimaginabil. Dintre toţi copiii, pe mine mă bătea cel mai tare. Îl înfuriam prin faptul că, orice mi-ar fi făcut, nu plângeam. Îl uram de moarte pe acel ticălos şi aş fi vrut să-i pot „returna tot ceea ce îmi dăduse el în anii în care „mă educase.

Când mai pleca câte unul dintre noi, pedagogul nu anunţa pe nimeni, fiindcă ştia sigur că urma să se întoarcă. Atunci, îl aştepta dezlănţuirea fiarei. Câteva zile, bietul copil nu se mai mişca de câte lua pe spate şi nu mai făcea greşeala să plece în vecii vecilor. Aveam şi colegi care se învoiau şi plecau la părinţi. Aceştia, în loc să se bucure că-i vedeau, îi luau la goană că n-au ce să le dea de mâncare.

- Ai venit la colaci calzi? i-a zis lui Dorin mama lui, când l-a văzut intrând pe poarta casei.

Dorin era un prieten de-al meu de la cămin.

- Mi-a fost dor de voi, i-a răspuns el, cu ochii în pământ.

- Dor? Ce-i ăla dor? Stai acolo, că ai ce-ţi trebuie: mâncare, încălţări, îmbrăcăminte! Ia uită-te la fraţii tăi: cu picioarele goale, cu rupturile alea de cămăşi pe ei, parcă-s cerşetori!

- Murdari, a zis Dorin, înfruntând-o cu privirea. De ce nu-i speli?

- N-am timp!

- Dar ce faci toată ziua? Stai la cârciumă? De unde ai bani pentru băutură?

- Cine eşti tu să-mi ceri socoteală?

- Fiul tău, pe care n-ai putut să-l ţii acasă, lângă jerpeliţii ăştia de fraţi, pe care eu îi iubesc foarte mult!

- Şi eu nu-i iubesc?

- Mi-ar fi ruşine să spun aşa ceva. O mamă care-şi iubeşte copiii face totul pentru ei! Munceşte să le asigure hrana, îi spală, îi îngrijeşte să fie sănătoşi, îi mângâie. Tu l-ai mângâiat pe vreunul când a plâns? Sau l-ai drăcuit că urlă?

- Pleacă la cămin şi să nu te mai întorci! i-a strigat ea furioasă.

Aşa de „buni" or fi fost şi ai mei, de n-au fost curioşi să ştie măcar dacă trăiesc sau cum arăt. Din acest motiv nu am niciun sentiment pentru ei. Dorin m-a întrebat odată dacă nu-s curios să-i văd şi i-am spus că nu.

- Dacă ei m-au aruncat, ce rost are să le duc dorul?

Cu gândurile mele, n-am observat că tovarăşul meu, câinele, adormise. Mie mi se făcuse frig, aşa că m-am apropiat de el şi m-am încălzit la blana lui. Am adormit şi m-am trezit în zori. M-am ridicat cu greu. Îmi amorţiseră picioarele de nu le mai simţeam şi am ieşit încet din ruinele clădirii care mă adăpostise.

Gândul meu era să ies din oraş cât mai repede şi să o iau pe câmp, în căutarea unei stâne de oi. Am mers cât am putut de repede, dar nu zăream nimic la orizont. Mi-era o foame de lup, dar nu aveam bani şi nici de unde face rost de ceva de mâncare. Dumnezeu m-a îndreptat spre un teren unde fuseseră cultivaţi pepeni. Printre curpenii uscaţi, am găsit nişte pepenaşi pe care nu-i culesese nimeni, pentru că n-aveau ce face cu ei. Acum erau cu miezul puţin colorat, mai mult cruzi, dar mi s-au părut delicioşi. Am umblat prin toată tarlaua şi am adunat tot ce-am mai putut găsi, ca să am o rezervă pentru când va fi nevoie. Am dat de un drum de ţară pe care am luat-o şi eu, fără să ştiu unde duce. O căruţă m-a ajuns din urmă şi a oprit să mă ia, crezând că sunt de pe acolo.

- Unde mergi, flăcăule? m-a întrebat căruţaşul.

- La stână.

- Ai noroc. Şi noi tot acolo mergem. Te ducem noi.

M-am bucurat nespus, fiindcă aflasem ce-mi trebuia şi mă scuteau de drumul pe jos. Omul avea în căruţă doi băieţi, unul cam de vârsta mea, celălalt mai mic.

- Eu sunt Tudor. Cum te cheamă? m-a întrebat omul.

- Adrian.

- Câţi ani ai?

- Treisprezece, am răspuns eu.

- Pari mai mare, mi-a zis şi s-a uitat neîncrezător la mine.

- Sunt înalt şi de-asta, dar atâta am.

- Cât mine, a zis băiatul cel mare. Pe mine mă cheamă Mark. Pe el (arătându-mi-l pe celălalt), Victoraş.

Ne-am salutat tacit.

- Uite stâna! a strigat cel mic. Au nişte câini răi acolo.

- Cu noi sunt prietenoşi. Ne cunosc bine şi nu ne mai latră.

- Ce faceţi la stână? l-am întrebat eu pe căruţaş.

- E rândul nostru să luăm laptele.

- Cum e rândul dumneavoastră?

- Păi aici avem oile date la ciobanii ăştia şi nu numai noi. Sunt mai mulţi oameni. Când ne vine rândul, venim fiecare să luăm laptele şi acasă facem caş, telemea, urdă...

- Vă pricepeţi?

- Nu-i mare lucru. De fapt, de treaba asta se ocupă mai mult soţia. O mai ajut şi eu când e nevoie. Voi nu faceţi tot aşa?

- N-avem oi, am răspuns eu.

- Dar caşul îţi place?

- Îmi place! am zis eu, înghiţind în sec. De fapt, îmi plac toate: laptele, caşul, urda, brânza sărată, untul...

- Băieţii mei nu se omoară cu astea. Mie-mi pare rău când fac nazuri, dar, dacă aşa sunt ei, îi las în pace.

- Nu-i bateţi?

- Să-i bat?! Nu! Doamne fereşte!

Ne-am luat cu vorba şi nici nu am observat că eram la câţiva metri de stână. Câinii au început să latre, dar unul dintre ciobani, care ne văzuse, i-a potolit, aruncând într-unul cu un ciomag pe care-l avea la îndemână. Atins la un picior, câinele s-a îndepărtat schelălăind de durere, iar ceilalţi au stat cuminţi, văzând ce-i aştepta dacă nu erau ascultători.

Cei doi copii n-au avut cuvinte de laudă pentru ciobanul furios, dar s-au abţinut. Nu era prima dată când îl vedeau făcând asemenea lucruri. Tatăl lor a oprit caii, le-a dat ceva să mănânce şi s-a dus să-i ajute pe ciobani să mulgă oile.

- Hai, băieţi! ne-a îndemnat unul mai în vârstă. Veniţi şi voi să daţi oile la rând, ca să terminăm mai repede.

Ne-am dus cu toţii şi am făcut ceea ce ne-au cerut, fiindcă nici nu mi s-a părut ceva foarte greu. Băiatul de seama mea mă tot trăgea de limbă: cum mă cheamă, în ce clasă sunt şi multe altele. I-am spus şi eu ce-am putut să-i spun şi parcă mă atrăgea ceva la el. Părea un copil bun şi-mi părea rău că trebuia să ne despărţim.

Problema mare era cum să rămân acolo – ce să le spun ciobanilor ca să mă primească? Omul, după ce-şi termina treaba, normal că pleca, împreună cu băieţii lui. Nici ei nu ştiau ce căutam eu la stână, aşa că trebuia să mă descurc. După ce au terminat de muls toate oile, mi-au dat să beau lapte proaspăt, care mi s-a părut extraordinar de bun. Văzând că-mi place, ciobanul care lovise câinele mi-a mai adus într-o cană de tablă şi l-am băut pe tot.

- Luaţi nişte caş proaspăt, ne-a îndemnat el pe toţi. Pâine n-avem, dar mămăliga doar am răsturnat-o când aţi venit dumneavoastră şi e caldă – puteţi mânca cu noi, că n-am apucat să punem nimic în gură de dimineaţă.

Ne-am aşezat la masă şi nu ştiu ceilalţi cât de fericiţi erau că mănâncă, dar eu eram încântat de cât de bune erau toate. De bucurie că eram sătul, am cerut voie să strâng eu masa şi să spăl vasele, treabă care nu-mi era străină. La cămin eram de serviciu la bucătărie cam o dată la două săptămâni şi făceam toată treaba bucătăreselor. Curăţam cartofii şi alte legume pe care le foloseau în ziua respectivă sau alegeam fasole, spălam vase şi îmi plăcea să fac toate astea. Bucătăresele mă preferau fiindcă eram îndemânatic şi supus. Orice treabă mi se cerea să fac, o făceam cu plăcere.

Numai pe pedagog nu-l mulţumeam niciodată. Pentru el, orice aş fi făcut, nu era bine. Nu-i plăcea de mine. Figura mea îi era atât de antipatică, încât nu trecea pe lângă mine să nu-mi dea una peste ceafă, sau să nu-mi facă un şurub. Nu era atât de rău cu toţi copiii. Eu, însă, probabil îi aminteam de cineva sau pur şi simplu figura mea îi repugna. Cu asta nu puteam să mă mai lupt. Trebuia să-mi iau lumea-n cap să scap de el, să nu-l mai văd în faţa ochilor în viaţa mea.

M-a trezit din visare ciobanul care văzuse ce-am făcut şi m-a lăudat. Era cel mai în vârstă şi părea om bun.

- Bravo, băiatule! De multă vreme n-am mai văzut după masă atâta ordine. Să mai vii pe la noi.

- Vă mulţumesc, i-am răspuns eu. N-a fost mare lucru. Mi-a făcut plăcere.

Capitolul 2

La stână

Omul cu care venisem îşi pusese bidoanele în căruţă şi se pregătea să înhame caii, ca să plece. Cei doi băieţi m-au întrebat dacă nu plec cu ei.

- Nu, le-am spus eu. Mai rămân aici.

- Atunci ne mai vedem când ne vine rândul la lapte, au zis ei.

- Nu ştiu cât o să stau, dar poate ne vedem.

După plecarea lor, ciobanii m-au întrebat:

- Tu nu erai cu ei?

- M-au luat de pe drum, le-am răspuns eu. Nu-i cunoşteam, dar mi-au spus că vin la stână.

- Şi acum ce faci?

- Aş vrea să rămân aici un timp, am zis eu, cu inima strânsă, mutându-mă de pe un picior pe altul. Vă ajut la toate treburile, numai dacă vreţi să mă primiţi.

- Dar părinţii tăi ştiu că eşti aici?

Atunci mi-a trecut prin cap să le spun o poveste pe care s-o creadă, şi astfel să-mi rezolv problema, măcar pentru un timp.

- Tatăl meu vitreg m-a alungat de acasă şi am plecat şi eu unde am văzut cu ochii.

- Dar mama ta?

- E la fel ca el. Mă bat amândoi şi mă gonesc, fără să se gândească că sunt doar un copil.

- Aici e muncă, măi băiatule. Toată ziua trebuie să umbli după oi, prin soare, prin ploaie, prin vânt. După cum te văd, eşti un copil de oraş, nu eşti tu

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Vis de fericire

4.9
19 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor