Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

La răscruce de... dresuri

La răscruce de... dresuri

Citiți previzualizarea

La răscruce de... dresuri

evaluări:
3/5 (4 evaluări)
Lungime:
282 pagini
3 ore
Editor:
Lansat:
Aug 6, 2015
ISBN:
9786067194234
Format:
Carte

Descriere

Uau. Asta e. Asta înseamnă c-am crescut. Pe cont propriu, la Școala de Arte. Deci rămâi cu bine, Tallulah, fată șuie, și hellooooo, Lullah, star pe scenă și..... opaa. O. Pa.


Tallulah Casey este pregătită să-și descopere partea artistică și să-și facă noi prieteni.


La Școala de Arte din Yorkshire Dales, unde nu există magazine de haine sau cosmetice, ci mlaștini, păduri, un han fioros și multe oi, Tallulah va descoperi, în ciuda atmosferei stranii desprinse parcă din La răscruce de vânturi, un grup de prietene pe care te poți bizui și talente artistice nebănuite. Tot acolo se va atașa, deși nu fusese prevăzut, de un pui de bufniță.


Cititoarele în pragul adolescenței vor râde cu gura până la urechi de peripețiile puștoaicei cu simțul umorului și picioare cam prea lungi...

Editor:
Lansat:
Aug 6, 2015
ISBN:
9786067194234
Format:
Carte

Despre autor


Legat de La răscruce de... dresuri

Cărți conex

Previzualizare carte

La răscruce de... dresuri - Louise Rennison

acasă.

1. În expresul showbizului

Am ajuns în Yorkshire din greșeală

Ciu-ciu-ciu spre Dother Hall

Uau. Asta e. Asta înseamnă c-am crescut. Pe cont propriu, la Școala de Artele Spectacolului. Deci rămâi cu bine, Tallulah, fată șuie, și hellooooo, Lullah, star pe scenă și…… opaa. O. Pa.

Trenul a apărut, iar eu aproape că m-am făcut knock-out cu marginea ușii. O să-mi iasă un cucui cât toate zilele. Bravo, pot să mă duc la școală cu două capete… În broșură e o poză cu un conac mare și pe copertă scrie:

Dother Hall, cunoscut în întreaga lume pentru excelență în domeniul artelor. Acest magnific lăcaș al artelor se află situat în splendida zonă deluroasă din Yorkshire. Ținând seama de oamenii prietenoși din nord care îi întâmpină călduros pe vizitatori, v-ați putea imagina că sunteți în La răscruce de… dresuri, dar nu cu atâta jale!

M-am uitat pe deasupra broșurii la tipul din fața mea. Probabil că e cel mai morocănos om din lume.

N-are păr pe cap, dar o grămadă de păr roșu îi iese din urechi. De parcă două veverițe roșcate ar avea cuib acolo. Ceea ce ar fi chiar bine, de fapt, din moment ce sunt o specie pe cale de dispariție.

Soția lui i-a spus:

— Vai, ia uită-te, Fred, răsare soarele.

Iar el a răspuns:

— N-are decât să facă ce-o ști.

Așa sunt oamenii din Yorkshire?

Mă întreb dacă îi e cuiva dor de mine acasă.

Mă întreb dacă spune careva „Unde e Tallulah?"

Cred că știu răspunsul la întrebarea asta, iar răspunsul este: „Cine?!"

Connor o să se mute în dormitorul meu, o să-l împută și după aia o să plece.

Bunică-mea o să-și dea seama abia săptămâna viitoare că n-am mai folosit păhăruțul pentru ou fiert. Când am încercat să-i explic c-o să mă duc la școala de arte pe timpul verii, în Yorkshire, mi-a zis:

— Îmi aduci și mie ceva de-acolo?

Poate c-o fi avut impresia c-am spus că mă duc la Marks & Spencers toată vara.

Mama n-a comentat deloc pentru că nu era acolo, ca de obicei. A plecat în Norvegia să dea cu pensula.

Nu să văruiască, ci să picteze. Ea-și face arta ei.

Când am stat peste noapte la verișoara mea Georgia și am întrebat-o în ce fel pictează norvegienii, ea a zis:

— În mare parte cu fierătănii.

Credeam că vrea să spună că ei vopsesc tot felul de fiare, dar ea a răspuns:

— Nu, verișoară mărișoară, pictează CU fiare.

Spunea că termenul oficial pentru genul ăsta de treabă e „a trage de fiare", Sled-werk pe limba lor, și că acesta e unul dintre motivele pentru care norvegienii au brațe atât de mari și au devenit, prin urmare, vikingi (ca să poată vâsli). Și că, dacă o să pomenesc de „fiare" într-o conversație la școala de artă, lumea o să fie impresionată și n-o să-mi observe genunchii.

Georgia știe o grămadă de chestii. Nu numai despre pictură, ci și despre viață. Și despre băieți. Și poartă sutien. E un sutien mare. Mi-a arătat numărul ei special de dans „inferno disco", iar merișoarele ei de domnișoară săltau destul de tare.

Mi-aș dori să port și eu sutien. Și să-mi salte și mie.

E atât de plicticos să ai paișpe ani jumate.

E drăguță cu mine, dar știu că e de părere că sunt doar un copil.

Când am plecat, mi-a dat mustața ei „specială" pentru comedie. I-a rămas mică și s-a gândit c-o să-mi vină mie. Mi-a zis:

— Ține minte, Lullah, mustața mică răstoarnă carul mare.

Chiar o iubesc pe Georgia și mi-aș fi dorit să fi locuit mai aproape de ea. N-am soră, și să ai un frate nu e același lucru. Lui Connor îi place să vorbească în general despre următoarea chestie în care să dea cu piciorul.

Și zice că în fustă arăt de parcă aș fi un păianjen cu picioare lungi și slăbănoage.

Și cum ar putea el să câștige un concurs de lovit cu piciorul împotriva unui păianjen cu picioare lungi și slăbănoage.

E normal așa ceva la un băiat?

Ei bine, se vor face dezvăluiri când o să-mi încep noua viață la Dother Hall.

Georgia mi-a mai dat un bilețel secret, să-l citesc în prima zi la școala de arte. Mi-a zis c-o să-mi scrie. Oare o să-mi scrie?

***

O să mă uit din nou în broșura școlii, ca să pătrund în zona creativă.

Ia să văd.

Aaaa, da, da. Genul meu de oameni.

Așa mai merge.

Uite o poză cu o fată care țopăie în studioul de dans. Sub poză scrie:

Eliza e absorbită de frumusețea dansului modern.

În ceea ce privește costumația în care dansează, Eliza a ales niște colanți lungi.

Căci, într-adevăr, are nevoie.

Vai, uite și o poză cu un băiat.

Ce Dumnezeu are în mână?

Ia să vedem.

Sub poză scrie:

Martin a construit un instrument muzical. Aici ține în mână o mică lăută făcută chiar de el.

Aoleu!

Martin are buze foarte strălucitoare.

Poate că respiră pe gură, chestia asta îți face buzele foarte roșii.

Sau poate că s-a dat cu ruj.

Cred că orice e posibil în lumea nebună a dansului și a teatrului! Ola, ola, aaa, asta este lumea mea, o lume de spectacol!

Dar dacă la curs o să fie plin de oameni care știu să cânte, să danseze și toate alea, și sunt foarte stăpâni pe ei?

Și o să mă urască pentru că am rotule diforme?

***

Opaa, ajungem la gara mea. Trebuie să-mi dau jos geanta. O să mă urc pe scaun și o să încerc să ajung la ea… Ah, fir-ar mama naibii, tocmai l-am lovit din greșeală pe domnul Veveriță în timp ce se ridica în picioare.

Oare ce-a vrut să spună prin cuvintele „Nătăfleațo cât toate zilele, pentru ce-ai ochi în cap, nu te benoclezi"?

Pun pariu că nu-i ceva drăguț.

Soția lui a spus:

— Nu-l băga în seamă, dragă, dacă s-ar da o decorație pentru văicăreli, ar fi primul pe listă.

I-am lăsat pe ei să coboare primii.

De ce toată lumea din familia mea are înălțime corespunzătoare, numai eu am genunchii la un metru și ceva de la nivelul solului?

Am dat de perete ușa trenului și am văzut pancarta:

SKIPLEY

Arealul vidrei din West Riding

Un autobuz mic ne-a dus în Heckmondwhite. Nu știam că oile au voie să meargă cu autobuzul, dar au. Una stătea chiar lângă mine. Nu de una singură, vreau să zic. Nu s-a întâmplat să se urce pur și simplu cu abonamentul ei în autobuz. O ținea o femeie cu cizme de cauciuc.

— Eu aș sta în bătaia vântului dacă aș fi în locul tău, dragă.

Ne-am îngrămădit în autobuzul care a luat-o pe un drum care urca și cobora pe coline. În depărtare se vedea ținutul mlăștinos presărat cu stânci abrupte.

Femeia cu oaia a zis:

— Acolo e Vârful zis și Fundulea Mohorât, când se lasă ceața, nu-ți mai vezi nici barba în fața ta. Primejdios rău.

Heckmondwhite arăta ca un sat obișnuit. Avea un parc central și un pub și un oficiu poștal, o biserică, o sală de evenimente, tot ce trebuie. Ca o carte poștală din Emmerdale¹. Dar fără crime. Sau ca și când un avion s-ar fi prăbușit și ar fi nimicit toți actorii. Până acum.

Casa familiei Dobbin se afla chiar lângă parc, pe colț imediat după magazinul satului. Nu pot să stau la Dother Hall pentru că am fost ultima care s-a înscris la curs și nu mai era loc în internat.

Și știți de ce? Pentru că n-am și eu părinți normali. Pentru că, dacă aș fi avut părinți normali, ca toți ceilalți, ar fi făcut rezervarea mai devreme. Dar vai, nu, eu a trebuit să aștept până când tata a putut să ajungă la oficiul poștal din Kathmandu ca să-i putem da telefon. Oricum, de ce e acolo? Probabil că a descoperit singura furnică bărboasă de pe planetă. Sau ultimele capre cu fundul mare din Era glaciară. Adoră genul ăsta de chestii. Tata e un fel de încrucișare între David Bellamy și un Mare Danez entuziast.

Iar părinții mei nu locuiesc împreună.

De ce nu pot să stea și ei împreună, în același loc?

Și dacă tot n-aveau de gând să stea împreună, de ce nu pot și ei să se urască unul pe celălalt, ca oamenii normali?

De ce trebuie să fie parteneri atât de grozavi?

Păi, cel puțin soții Dobbin vor fi oameni normali, căsătoriți și așa mai departe. S-ar putea să fie chiar mișto. Mă aștept să fie. Sunt sigură că sunt destul de relaxați și avant garde ca să ne găzduiască pe noi, „artiștii".

Am deschis poarta micuță și am înaintat pe alee, ca să bat la ușa din față. Mă întreb dacă o să mă cazeze într-o aripă a casei, să fie doar a mea? La asta mă aștept. Poate o să aibă genul ăla de mobilă de mansardă. Cu suprafețe simple și strălucitoare și un jacuzzi. Sper că au și televiziune prin cablu pentru că…

S-a deschis ușa. Și o femeie în uniformă de cercetașă-șefă a zis:

— Tallulah! Iuu-huu. Ce drăguță și ce înaltă ești. Intră, intră. Ai grijă la cap, că aici e cam jos… O, Doamne. Nu contează. Harold nu e acasă, se ocupă de Clubul de Tenis de Masă al Tinerilor Creștini, dar gemenii trebuie să se întoarcă imediat de la Ora de Plastilină Colorată.

Doamna Dobbin sau „Poți să-mi spui Dibdobs, ca toți ceilalți, m-a îmbrățișat lung. E foarte roz și entuziastă. Și acoperită de insigne. Pe una dintre ele scrie: „Noduri. Avansat.

Mi-a luat geanta cu brațele ei puternice și m-a condus în camera mea, la ultimul nivel al casei.

Camera mea e în mare parte din lemn, cu mobile tot din lemn. Are la propriu o atmosferă de mansardă, fiindcă ESTE chiar o mansardă.

Dibdobs a zis:

— O să pregătesc un ceai tradițional de bun venit. Așa că simte-te ca acasă. De la geamul tău se vede la o distanță de câțiva kilometri.

Mi-a zâmbit larg prin ochelarii ei rotunzi. A continuat:

— Vaaai, nu că-i minunat?

Și m-a mai îmbrățișat o dată cu putere.

Mă întreb dacă are o insignă cu „Îmbrățișări". Probabil.

Ea a coborât pe scara de lemn cântând „Cu zâmbetul tău adu-mi căldură/ Și soare și veselie pură… lalalalala", iar în timpul acesta, eu m-am uitat prin noua mea căsuță ca o bijuterie.

Camera e chiar faină, să știți, e OK, dar eu m-am gândit că, dacă te duci la școala de artele spectacolului, o să fie și mai… okeistik.

M-am dus la fereastră.

Da, se putea vedea la distanță de câțiva kilometri.

Și știți ce se putea vedea cale de câțiva kilometri? Oi.

O, nu, mai sunt și câțiva porci.

Mi-am pus geanta pe pat. Patul meu, apropo, e din lemn. E sculptat pe toate părțile. Până și pe tăblie sunt sculptate chestii blănoase. Cred că veverițe. Sau poate niște limacși păroși cu coada lungă.

Mi-am desfăcut bagajul și mi-am agățat hainele în dulap (care e din lemn). Trebuie să încep să mă gândesc cu ce o să mă îmbrac în prima mea zi la Dother Hall. O să fie ciudat că nu trebuie să purtăm o uniformă cu adevărat nasoală. Mă întreb dacă o să ne dea voie să ne machiem. La școala mea, dacă ne-am fi machiat, ni s-ar fi tăiat capetele. Și ar fi fost puse pe poarta școlii, ca o avertizare pentru ceilalți.

Dar ahahahaha, acum sunt de capul meu.

Sunt pe cont propriu.

Pot să mă dau cu ruj din cap până în picioare, dacă vreau.

Nu c-aș face așa ceva, de fapt, fiindcă n-am decât un singur ruj.

Trebuie să fac rost de mai multe.

Mă întreb unde e Boots² în satul ăsta.

Dibdobs m-a chemat jos, la ceai. Mi-am pus blugii și un maiou și m-am dat cu rujul Aproape Roz. Eu zic c-ar trebui să trăiesc după cum am chef. De fapt, cred c-o să am chef până la capăt și o să mă dau și cu niște fard de obraz.

Când am coborât în bucătărie, Dibdobs avea un șorț cu volane peste uniforma ei de cercetașă. Tocmai punea pe farfurie niște cârnăciori și mi-a zâmbit, deosebit de prietenoasă. Habar n-aveam că dinții ei pot fi atât de… dințoși.

A zis:

— Sunt de-aici, din zonă.

Se referă la cârnați, nu la dinți.

Sau oare se referă la dinți?

Nu, se referă la cârnați. Nimeni nu zice despre dinții lui că sunt din zonă.

Oricum, ce contează că acei cârnați sunt din zonă, eu pur și simplu o să-i mănânc, doar n-o să mă împrietenesc, să mă duc la cinema cu ei.

Ea doar încearcă să fie amabilă, așa trăiesc majoritatea oamenilor. Cred. Dar eu de unde să știu?

I-am zâmbit și eu, și m-am așezat în fața cârnăciorilor. Și am spus:

— Vai, ce bun!

N-am mai zis niciodată în viața mea „Vai, ce bun!"

E mișto.

S-ar putea s-o zic de multe ori și o să fie o chestie pentru care o să ajung faimoasă.

Pentru că, atunci când voi fi faimoasă, va trebui să am o personalitate ciudată.

Nu pot să mă bazez doar pe faptul că am genunchi proeminenți.

Ușa s-a dat de perete și o voce a strigat:

— Ți i-am adus ‘napoi, le-am scos ce era mai rău, da’ tot le trebe o baie bună. Ciao.

Dibdobs a strigat:

— Mersi, Nora.

Ușa s-a trântit din nou, și în bucătărie au apărut doi copii mici.

Amândoi tunși castron.

Freze castron cu plastilină colorată în păr.

Dibdobs era ocupată la aragaz și a zis peste umăr:

— Salutare, băieți, ea e Tallulah.

Au venit și s-au uitat la mine un pic în timp ce mestecam.

Unul dintre ei a zis:

— Bună dimineasa, m-ai ausit cân’ mi-am spăat dinsii?

Ăă, nu era dimineață. Și el n-avea dinți. N-avea decât unul în față, care i se hâțâna. Și nu părea c-o să-l mai aibă multă vreme.

Doamna Dobby nu mai putea de bucurie.

— Tallulah, ți-i prezint pe Max și Sam. Salutați-o și voi, băieți.

Unul a început să se scobească în nas, iar celălalt, Max (sau Sam), a zis:

— Au iesit, am băgat dezetu’, da’ nu-i mai găsesc.

Doamna Dobby s-a făcut roșie la față și ochelarii ei rotunzi s-au aburit, dar n-a ridicat vocea, doar a zis:

— După ce ai băgat degetul, iubire?

— Muțisoi.

Doamna Dobby a râs, dar n-a fost un râs normal, a fost mai degrabă un chițăit înfundat.

— Nu, dragă, nu asta. În afară de cuvântul ăla urât, ce-ai mai căutat?

— Muțisoi.

— Și mai ce?

Am pus cârnatul deoparte, pe farfurie.

Max, care până atunci se holbase la mine și-și bălăngănise dintele șubred, a spus dintr-odată:

— Melsi. Mali si uiasi, cu case uiase.

— I-am pus nani.

I-au pus nani?

Unde să facă nani?

Ar face bine să nu facă nani pe lângă mine.

Doamna Dobby a început să-i șteargă de praf pe frații demenți cu prosopul de bucătărie, încă zâmbind.

A zis hotărâtă:

— Gata, băieți, liniște, duceți-vă să vă jucați în…

Sam a lovit-o un pic nervos pe picior cu suzeta.

— Uiaas.

— Liniște!

Max a țipat și el:

— Da’ ela liniste înainte să vii tu!!!!!!

Băieții s-au holbat la mine prin budincă și prin înghețată. Și apoi, ca o mică ușurare, noul meu tată, Harold, s-a întors de la tenisul lui de masă creștin.

A zis:

— Salutare, salutare, salutare! Bine, bine, bine ai venit. O să-mi las paleta de tenis de masă în sertarul cu palete și mă întorc imediat.

E vesel și zâmbitor ca Dibdobs, iar ca înfățișare, gemenii seamănă cu el.

Și el are o tunsoare ca de castron de budincă.

Poate că Dibdobs are o insignă cu „tunsori castron". Pun pariu că are.

În ciuda frezei sale, Harold e foarte fericit. Când a auzit de cârnăciori că sunt din zonă, aproape că a fost nevoit să se ducă să se întindă un pic, atât a fost de încântat. Deja îmi place de familia Dobbin, dar nu știu ce să fac cu ei. Eu nu sunt genul dibdobistic-vesel, eu sunt genul de persoană mai întunecat-tremurătoare. Dar chiar am zâmbit și am dat din cap o grămadă. Poate ei sunt de părere că sunt un pic timidă?

Asta-i de bine.

E de bine să fii timid.

O să fiu destul de timidă.

O să ajung cunoscută pentru timiditatea mea.

Și modul ciudat în care mă exprim, când zic de exemplu „vai, ce bun sau „miam, miam. Sau „Iupii!" Deși nu cred că vreau să exagerez cu asta, să creadă lumea că sunt cam din topor.

***

Familia Dobbin n-are cablu.

N-au televizor deloc.

Dobbo zice că ei își fac singuri rost de distracție.

Și eu am făcut greșeala de a întreba:

— În ce fel?

Și ea s-a pornit.

— Vai, Doamne, de unde să-ncep??? Noi facem tot, nu-i așa, Harold?

Harold, care se uita cu microscopul la un fel de nucă, s-a oprit și a zis:

— Da, tot timpul e agitație la țară. Ne uităm la hărți, ne ducem să privim cum curge râul. Sau ne uităm la nori. Orice-ar fi, noi ne ducem și ne uităm. Și mai sunt, desigur, și Ghizii și Tinerii Creștini. Trebuie să te înscrii și tu, Tallulah!

Dibdobs a zis:

— Vai, da, ar trebui. Acum împletim o coardă. O facem cât e satul de lungă și după aia o să vedem câți oameni pot să sară coarda.

Eu am zis:

— Doamne sfinte.

***

Deci iată-mă într-o cameră de veveriță, lângă un loc pe nume Fundulea Mohorât.

Mi-am pus toate cărțile pe rafturi. Citesc din nou La răscruce de… dresuri. E o lectură obligatorie pentru curs. Și scrisoarea mea secretă de la Georgia o am sub pernă. Ca să-mi poarte noroc.

Începusem să-mi plâng de milă și să mă simt singură, când Dibdobs a bătut la ușă. Mi-a adus o cană de lapte fierbinte și, iupii!, niște papuci în formă de veverițe, ca să mă facă să mă simt „ca acasă".

Deci clar, ea e de părere că locuiesc într-o scorbură de copac.

Mi-a zis:

— Sper să-ți placă, Harold i-a făcut la atelierul de cusut.

Eu am spus:

— A, da, păi sunt foarte neobișnuiți și… splendizi.

Splendizi? Pe ăsta de unde l-am mai scos? Mă

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre La răscruce de... dresuri

3.0
4 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor