Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Lupul roșu

Lupul roșu

Citiți previzualizarea

Lupul roșu

evaluări:
4.5/5 (5 evaluări)
Lungime:
462 pages
7 hours
Editor:
Lansat:
Aug 11, 2015
ISBN:
9786067194272
Format:
Carte

Descriere

Roman din Seria Annika Bengtzon


Sub cerul apăsător al iernii... moartea așteaptă răbdătoare


Un jurnalist este ucis într-un orășel din nordul friguros al Suediei.


Annika Bengtzon, reporter la un ziar din Stockholm, plănuia să-l intervieveze în legătură cu un atac petrecut cu mult timp în urmă, asupra unei baze aeriene izolate. În ciuda interdicțiilor, reportera începe să investigheze incidentul, care e urmat curând de o serie de crime șocante, ce par să aibă legătură între ele.


Din umbră pândește neîncetat Lupul Roșu, un ucigaș cu sânge rece. Annika trebuie să descopere adevărul nu numai despre crime, ci și despre secretele care îi distrug familia.


Deși viața sa personală e un dezastru, Bengtzon nu se abate de la morală și de la simțul dreptății, devenind astfel unul dintre cei mai îndrăgiți detectivi scandinavi. – The New York Times


Calitățile care o definesc pe Annika Bengtzon – independență, hotărâre, alături de o minte pătrunzătoare și o atitudine integră – amintesc de Clarice Starling din Tăcerea mieilor. –​ DailyExpress


„Țipătul veni, răsunând între cei patru pereți. Băiatul se întoarse și încercă să fugă; sunetele încetaseră, culorile dispăruseră, imaginea se tulburase. Își mută repede privirea către lumina orbitoare din hol, își văzu propria mână mișcându-i-se prin fața ochilor și simți cum centrul de greutate i se mută de pe un picior pe altul. Rămase fără aer, deschizătura ușii se apropie, căzu, o mână lipicioasă pe fruntea sa, o alta în jurul brațului stâng. O reflexie fulgerătoare a lămpii din hol în ceva strălucitor.


Haos, un urlet în creierul său, un lichid cald peste piept.


Și gândul, ultimul, minunat și clar.


Mama.“

Editor:
Lansat:
Aug 11, 2015
ISBN:
9786067194272
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Lupul roșu

Cărți conex

Previzualizare carte

Lupul roșu - Liza Marklund

Prolog

Nu suporta să vadă sânge. Era ceva legat de consistență, de vâscozitate, de curgerea pulsatilă. Înțelegea că era irațional, în special pentru unul ca el. În ultimul timp repulsia îl surprindea în somn, luase o formă pe care nu o mai putea controla.

Își privi mâinile și descoperi că erau pline de sânge omenesc, un lichid încă lipicios și cald, care i se prelingea pe pantaloni. Se dădu înapoi și încercă îngrozit să și le șteargă. Mirosul îl izbi în nări.

— Hei, tu de-acolo, am ajuns!

Vocea străbătu prin membrana subțire a somnului, sângele dispăru odată cu tresărirea, în schimb senzația de greață persista. Frigul ascuțit năvăli prin ușa deschisă a autobuzului. Șoferul își ridică umerii într-un gest ridicol, încercând să se apere de valul înghețat.

— Sau vrei să mergi cu mine la garaj?

Toți pasagerii coborâseră.

Se ridică greoi, îndoit de durere. Luă sacul marinăresc de pe scaunul din față, murmură merçi beaucoup.

Șocul dureros provocat de contactul tălpii cu pământul îl făcu să icnească. Se sprijini câteva clipe de caroseria înghețată a vehiculului și își șterse fruntea.

O femeie cu o căciulă tricotată, care se îndrepta către stația de autobuz aflată ceva mai încolo, îl văzu și se opri. Se aplecă spre el, arcuindu-și spatele, și îl privi neliniștită.

— Ai nevoie de ajutor?

El reacționă brusc, aproape agresiv, fluturându-și mâna într-un gest de respingere.

— Laissez-moi!¹ spuse el cu voce ridicată, gâfâind de efort.

Femeia rămase pe loc, cu gura căscată, și clipi de câteva ori.

Êtes-vous surde? J´ai déja dit laissez-moi.²

Chipul ei se contractă într-o grimasă de dezamăgire. Se dădu câțiva pași înapoi, apoi se întoarse repede și își continuă grăbită drumul către stația liniei 3, cu o privire în care se citeau surprinderea și amărăciunea. Bărbatul se uită după ea, cum se îndepărta legănându-se, purtând anevoie două sacoșe pline, câte una în fiecare mână.

Mă întreb dacă așa sună vocea mea, se gândi el. Când vorbesc în suedeză.

Apoi își dădu seama că își formulase gândurile în limba maternă.

Indépendence³, își zise el, obligându-și mintea să gândească iar în franceză. Je suis mon propre maître⁴.

Femeia îi mai aruncă o privire înainte de a se urca în autobuz.

Rămase învăluit în fumul înecăcios de motorină în timp ce autobuzele porniră. În scurt timp, strada fu pustie. Ascultă tăcerea gerului, în lumina difuză.

Nicăieri pe pământ cosmosul nu era mai aproape ca la Polul Nord. În copilărie pustietatea fusese de la sine înțeleasă, nu-și dăduse seama cât de colosal era să locuiești pe acoperișul lumii. Acum vedea clădirile, brazii înghețați, la fel de limpede de parc-ar fi fost incrustați în asfaltul străzilor: singurătate și vulnerabilitate, distanțe nesfârșite. Atât de familiare și totuși atât de străine.

E un loc dur, se gândi el, din nou în suedeză. Un oraș înghețat care trăiește de pe urma statului și a oțelului. Și apoi: La fel ca mine.

Își trecu grijuliu curelele sacului peste umeri și piept și începu să meargă către intrarea hotelului. Fațadele caselor de sfârșit de secol arătau exact așa cum și le amintea, dar nu știa dacă în interior se schimbaseră sau nu. În tot acel timp cât locuise în Luleå nu avusese niciodată ocazia să viziteze conacele bogătașilor.

Recepționerul îl întâmpină pe bătrân cu o politețe distrată. Îi dădu o cameră la etajul doi, îl informă despre orarul bufetului, îi înmână cardul cu bandă magnetică ce deschidea ușa, îi întoarse spatele și îl uită instantaneu.

Cel mai puțin te faci remarcat într-o mare de oameni, se gândi el, mulțumi într-o engleză cu accent și se îndreptă către lifturi.

Camera sugera prețiozitate. Mima luxul și tradiția: gresie în tonuri reci și imitație de mobilă stil. În spatele lor vedea însă ferestrele murdare și pereții pătați, din fibră de sticlă.

Se așeză un moment pe marginea patului, privind lumina amurgului — sau erau încă zorii?

Vederea la mare, cu care site-ul de pe internet se lăuda, era doar o întindere cenușie de apă, câteva case de lemn într-un mic port, o reclamă de neon și un acoperiș mare și negru de mucava.

Fu pe punctul de a ațipi din nou, dar se scutură pentru a-și limpezi mintea. Simți din nou mirosul care venea dinlăuntrul său. Se ridică și deschise sacul, se îndreptă către masa de scris și înșiră cutiile de medicamente. Începu cu cele pentru durere. Apoi se întinse pe pat și, treptat, senzația de greață dispăru. Deci ajunsese, în sfârșit.

La mort est ici.

Moartea e aici.


¹ Lasă-mă în pace! (lb. franceză)

² Ești surdă? Ți-am spus să mă lași în pace! (lb. franceză)

³ Independență (lb. franceză).

⁴ Sunt propriul meu stăpân (lb. franceză).

Marți, 10 noiembrie

Annika Bengtzon se opri în pragul redacției și clipi în lumina puternică a tubului de neon. Zgomotele se rostogoleau către ea: bâzâitul imprimantelor, zumzetul aparatelor de copiat, ciocănitul ușor al degetelor pe tastaturi. Oameni care alimentau aparatele cu texte, imagini, litere, comenzi, semnale umpleau stomacurile digitale fără speranța de a le sătura vreodată.

Trase adânc aer în piept de câteva ori și începu să plutească peste acea mare. La secția de știri se desfășura o activitate concentrată, încă lipsită de sunet. Spiken, redactorul-șef, citea niște hârtii, cu picioarele pe birou. Adjunctul lui, cu ochi tot mai roșii, citea în lumina fulgurantă a monitorului știri de pe Reuters și AFP⁵, Associated Press, TTA și TTB; știri externe și interne, din sport, economie, precum și telegrame din toată lumea într-un șuvoi nesfârșit. Strigătele exaltate nu începuseră încă; nici entuziasmul gălăgios sau dezamăgirea provocată de subiecte care rămăseseră fără ecou. Nu se auzeau nici discuții în contradictoriu, apărând o poziție sau alta.

Annika alunecă pe lângă ei fără să-i vadă și fără să fie văzută.

Și, deodată, un zgomot, un îndemn, o voce care sfărâmă tăcerea electrică.

— Te gândești să pleci iarăși?

Ea tresări și se dădu instinctiv la o parte. Își întoarse privirea în direcția vocii lui Spiken și fu orbită de lumina lămpii lui de birou.

— Am auzit că după-amiază zbori la Luleå.

Simți colțul mesei în coapsă când se întoarse brusc către biroul ei, o colivie cu pereți de sticlă. Se opri, închise ochii câteva secunde, simți cum poșeta îi alunecă de pe umăr.

— Poate. De ce?

Dar redactorul-șef era deja departe, o lăsase să plutească în derivă, prinsă între privirile celorlalți și murmurul din redacția de știri. Își umezi buzele cu limba, ridicându-și poșeta pe umăr și simțind aproape fizic neîncrederea din ochii lor.

Aproape ajunsese. Ușurată, trase ușa glisantă la o parte și se refugie înăuntru. Închise ușa după ea și își sprijini capul de sticla rece. Măcar o lăsaseră să-și păstreze biroul.

Lucrurile durabile deveniseră tot mai importante — simțea asta — atât pentru ea însăși, cât și pentru restul societății. Când haosul se dezlănțuie și războiul își schimbă caracterul, mai important decât orice altceva e să te uiți înapoi, să înveți din istorie.

Își puse geanta și haina pe canapeaua pe care stăteau de obicei vizitatorii și porni computerul. Simțea cum lumea jurnalismului era tot mai departe, deși ea se afla chiar în miezul său fierbinte, care pulsa neîncetat. Subiecte care astăzi ocupau prima pagină mâine erau uitate. Nu mai era în stare să urmărească actualitatea din ENPS⁶, monstrul digital al știrilor din AP⁷.

Își trecu mâna prin păr.

Poate că nu era decât obosită.

Așteptă nemișcată, cu bărbia sprijinită în pumn, în timp ce programele se încărcară, apoi alese materialul de care avea nevoie. E de-a dreptul interesant, se gândi ea, din păcate gașca hodorogilor de la conducerea ziarului nu e la fel de entuziastă.

Își aduse aminte de Spiken, de vocea lui tunând pe deasupra mării de electroni.

Își adună la un loc însemnările și începu să-și pregătească prezentarea.

Casa scărilor era cufundată în întuneric. Băiatul închise ușa apartamentului și ascultă încordat. Ca de obicei, dincolo de fereastra neizolată, unde se termina scara care ducea la familia Andersson, se auzeau voci înfierbântate. Radioul bătrânului era deschis; în rest, era liniște, o tăcere aproape mormântală.

Ești un laș, se gândi el. Aici nu e nimic. Un caraghios.

Rămase nemișcat un moment, apoi porni cu pași hotărâți către ușă.

Un luptător adevărat nu s-ar fi poticnit niciodată în felul ăsta. Știa din jocurile lui video că era pe cale de a deveni un maestru; Cruel Devil urma să se transforme în Teslatron God. Știa despre ce era vorba; în luptă nu trebuie niciodată să eziți.

Împinse ușa: același scârțâit sfâșietor. Ninsoarea necontenită adunase zăpada în fața ușii, împiedicând-o să se deschidă cum trebuie. Se strecură afară prin deschizătura îngustă. Rucsacul i se agăță însă de mâner și smucitura neașteptată îl înfurie atât de tare, încât simți că nu-i lipsea mult să izbucnească în plâns. Îl trase înfuriat și o cusătură cedă. Atâta pagubă!

Alunecă pe treptele înghețate, agitându-și cu disperare brațele pentru a-și ține echilibrul. Ateriză la baza scării, aruncă o privire pe deasupra gardului, prin ninsoarea deasă, și încremeni.

Tot cerul strălucea de o lumină albastră care se învolbura pe fundalul negru, aprinzându-se și stingându-se la intervale egale.

Au venit, se gândi și simți cum gâtlejul i se contractă. Acum sunt cu adevărat aici.

Mai făcu apoi câțiva pași și rămase în picioare lângă o mașină stricată de tăiat iarba, care abia se mai vedea de sub zăpadă. Își auzi inima bătând din nou, năvalnic, tot mai repede, bum, bum, bum. Închise ochii și îi strânse cu putere.

Nu voia să vadă, nu îndrăznea să se apropie și să se uite.

Rămase acolo și își ciuli urechile, simțind cum gelul i se întărise pe firele de păr. Fulgi grei i se opreau pe față. Zgomotul era amortizat de iureșul de zăpadă, iar bubuitul oțelăriei abia răzbătea.

Atunci auzi voci. Câțiva oameni care vorbeau. Motorul unei mașini sau două.

Polițiști, se gândi el. Sunt periculoși.

Așteptă un timp, apoi își luă inima în dinți și se furișă până la drum, aplecându-se prudent.

Două mașini de poliție și o salvare, oameni cu spinări sigure și umeri lați, cu centuri și uniforme.

Arme, se gândi băiatul. Pistoale. Paf, paf și în momentul următor ești mort.

Stăteau de vorbă, se plimbau încolo și încoace, iar unul dintre ei ținea în mână o bandă de protecție pe care o desfășura. O fată închise ușile din spate ale ambulanței și se așeză pe locul de lângă șofer.

Așteptă zadarnic sirenele. Nu mai era nevoie de ele.

Nu mai era nevoie să ajungă urgent la spital.

Pentru că e deja mort, se gândi băiatul. Nu mai e nimic de făcut.

Zgomotul unui autobuz care accelera crescu. Zări autobuzul 1 trecând în josul străzii și se gândi: La naiba, l-am pierdut și mama o să se înfurie că întârzii...

Ar fi trebuit să se grăbească. Ar fi trebuit să alerge.

Dar rămase pe loc, picioarele refuzau să-l asculte. Nu trebuia să iasă pe drum, puteau veni mașini.

Se lăsă în genunchi, mâinile îi tremurau și începu să plângă, lașule, lașule, dar nu se putea opri.

— Mamă, șopti el, nu vreau să văd.

Redactorul-șef Anders Schyman întinse graficele cu tirajele în fața sa, pe masa din sala de ședințe. Mâinile îi erau nerăbdătoare, puțin umede. Știa deja ce arătau articolele, dar concluziile și analizele îl făceau să roșească.

De fapt, funcționa. Era bine.

Trase încet aer în piept, își puse palmele pe masă, se aplecă în față și se lăsă pătruns de această certitudine.

Noua orientare a ziarului se făcuse clar simțită atât în numărul exemplarelor vândute, cât și pe partea financiară. Avea toate aceste cifre în fața sa, negru pe alb. Lucrurile funcționau; amărăciunea provocată de recentele măsuri de criză dispăruse. Reorganizarea se produsese; lumea începuse să se motiveze și să se pună de acord, în ciuda măsurilor de austeritate.

Înconjură masa lucioasă din lemn de nuc, trecându-și degetele de-a lungul tăbliei. Era o mobilă frumoasă. O merita. Măsurile dure pe care le luase se dovediseră a fi cele potrivite.

Mă întreb dacă altcineva ar fi reușit s-o facă, se gândi el și știu în aceeași clipă că acel altcineva nu exista. Autoritatea profesională îi fusese, în sfârșit, repusă în drepturi.

Înțelegerea la care ajunsese cu tipografia scăzuse costurile de tipar cu opt la sută. Asta le aducea patronilor un câștig de mai multe milioane în fiecare an. Criza făcuse ca prețul hârtiei să scadă, ceea ce nu era în niciun fel meritul său, dar contribuia din plin la prosperitatea firmei. Angajarea unui nou șef la departamentul de vânzări adusese mai multă publicitate, iar în ultimele trei trimestre luaseră cotă-parte atât de la ziarele de dimineață, cât și de la mediile virtuale.

Și cine îl concediase pe individul acela ramolit care vindea spațiu publicitar de parcă ar fi lucrat la vreo fițuică locală?

Schyman zâmbi pentru sine.

Dar lucrul cel mai important era contribuția sa la îmbunătățirea calității titlurilor de pe prima pagină, care perfecționaseră strategiile de vânzare. Nu luase nicio victorie de-a gata, dar, slavă Domnului, se părea că erau pe cale, în anul viitor, să ajungă din urmă concurența.

Redactorul-șef își îndreptă spatele. Pentru prima dată de când venise la Kvällspressen avea cu adevărat un sentiment de satisfacție. Așa își închipuise întotdeauna că va fi noua sa slujbă.

La naiba, durase aproape zece ani.

— Pot să intru? întrebă Annika Bengtzon în interfon.

Simți cum îi piere tot entuziasmul și cum magia dispare. Respiră adânc de câteva ori înainte de a se întoarce la birou ca să apese pe butonul interfonului și să răspundă: Desigur.

Privind pe fereastră, către Ambasada Rusiei, așteptă bine cunoscuții pași nervoși ai reporterei, care aveau să se audă dintr-o clipă în alta în spatele ușii. Succesul crescând al ziarului însemna și că putea să se bucure, în sfârșit, de respect în redacție. Scăzuse în mod vizibil numărul oamenilor care îi băteau la ușă. În parte, acest lucru se explica prin noua organizare din redacție. Patru șefi de ediție cu putere absolută lucrau în ture și conduceau cu mână de fier toate secțiile ziarului. Totul funcționa, de fapt, așa cum plănuise. În loc să-i slăbească poziția, delegarea sarcinilor îl făcuse, în mod paradoxal, mai important și mai influent. Împărțise puterea, și în loc să se certe fără întrerupere cu tot personalul, și-o exercita acum prin subalternii săi.

Annika Bengtzon, fosta șefă a echipei de la investigații, primise oferta de a fi unul dintre cei patru. Dar ea refuzase. Se certaseră din cauza asta. Schyman îi dezvăluise cu mult timp în urmă intențiile sale: o vedea ca pe unul dintre cei trei eventuali urmași pentru postul său și voia s-o includă cât mai repede într-un program de specializare mai amplu. Postul de șef de ediție ar fi fost un prim pas, dar ea refuzase.

— Nu pot să te mân cu biciul, spusese el și remarcase pe loc cât de resemnată îi suna vocea.

— Ba poți, răspunsese Annika, privindu-l țintă cu ochii săi enigmatici. Dă-i drumul.

Bengtzon era unul dintre puținii angajați care încă își mai luau libertatea de a veni și de a pleca de la el când pofteau. Îl irita că nu era în stare să protesteze. Pe de-o parte, faptul că nu o putea trata ca pe toți ceilalți se datora enormei furtuni mediatice de la Crăciun, când Annika fusese prinsă de un individ cu psihic labil și cu mai multe crime la activ și ținută prizonieră într-un tunel. Întâmplarea contribuise definitiv la întreruperea trendului negativ al ziarului, lucru pe care îl arătaseră toate studiile de piață. Cititorii redescoperiseră Kvällspressen după ce citiseră despre noaptea de pomină pe care o mamă a doi copii o petrecuse sub amenințarea Atacatorului. Așa că fuseseră îndreptățiți să se poarte o vreme cu mănuși de mătase cu ea. Felul în care ea gestionase situația și toată vâlva care urmase eliberării îi impresionaseră chiar și pe cei din conducere. Poate nu chiar ea ca persoană, ci insistența ei de a transmite conferința de presă direct din redacția ziarului. Președintele comitetului de conducere Herman Wennergren rămăsese cu gura căscată când văzuse logoul ziarului în direct la CNN. Schyman își amintea transmisia dintr-o perspectivă dublă. Mai întâi, pentru că stătuse literalmente în spatele Annikăi, în lumina reflectoarelor, pe parcursul întregii transmisiuni, și apoi pentru că urmaseră nenumărate reluări ale acestui episod pe toate canalele.

Îi privise părul ciufulit, îi remarcase umerii încordați. Bengtzon apăruse pe ecran palidă și buimacă, răspunsese la întrebări clar, dar monosilabic într-o engleză acceptabilă. Nicio răbufnire penibilă de emoții, slavă Domnului, raportase Wennergren la telefon după aceea unuia dintre patroni, din biroul lui Schyman.

Își aducea bine aminte groaza pe care o simțise când stătuse la gura tunelului și auzise împușcătura. Nu un reporter ucis, se gândise, orice altceva, dar nu un reporter ucis.

Își luă privirea de la clădirea ambasadei și se așeză pe scaun.

— Într-o bună zi se va prăbuși sub tine, spuse Annika Bengtzon și închise ușa după ea.

Schyman nu se simți în stare să zâmbească.

— Îmi pot permite să cumpăr unul nou. Ziarul merge foarte bine, spuse el.

Reportera aruncă o privire grăbită, aproape timidă, în direcția graficelor de pe birou. Schyman se lăsă pe spate și începu s-o studieze, în timp ce ea se așeză pe unul dintre scaunele destinate vizitatorilor.

— Vreau să fac o nouă serie de articole, spuse ea, privindu-și foile cu însemnări. Săptămâna viitoare este comemorarea victimelor atentatului de la baza aeriană F 21⁸ din Luleå, așa că ar fi cât se poate de potrivit să încep acolo. Cred că e timpul pentru un raport complet despre ceea ce s-a întâmplat. Ar fi bine să punem laolaltă toate datele cunoscute. Nu sunt chiar atât de multe, ca să fim sinceri, dar m-am gândit să scormonesc puțin. Au trecut peste treizeci de ani, dar câțiva angajați de atunci lucrează încă în aviație. Poate că vreunul dintre ei simte nevoia să vorbească. Dacă nu întrebi, nici nu ți se răspunde…

Schyman dădu din cap și își încrucișă brațele la piept. După Crăciun, când toată vâlva se potolise, ea stătuse acasă trei luni. Compensație pentru orele suplimentare pe care le făcuse, așa se înțeleseseră să numească această vacanță. Când se întorsese la redacție, în aprilie, Annika insistase să devină reporter de investigații independent. De atunci, alesese să se ocupe de actele de terorism, de istoria și de consecințele lor. Nimic neobișnuit, nicio dezvăluire, un raport de rutină de la Ground Zero, 11 Septembrie, câteva articole despre bomba din centrul comercial finlandez, discuții cu câțiva supraviețuitori din Bali.

De fapt, în ultimul timp, mai mult bătuse pasul pe loc. Acum voia să cerceteze mai în profunzime aceste acte teroriste. Întrebarea era: ce relevanță avea și dacă sosise momentul să înceapă această bătălie chiar aici, chiar acum.

— Da, spuse el încet, ar putea fi un lucru bun să dezgropăm traumele noastre naționale, deturnarea din Bulltofta⁹, explozia de la Ambasada Germaniei de Vest, criza ostaticilor din Norrmalmstorget¹⁰…

— …și asasinarea lui Palme, știu, și din toate astea, despre atentatul de la F 21 s-a scris cel mai puțin.

Își lăsă însemnările pe genunchi și se aplecă în față.

— Ministerul Apărării a ținut lucrurile ascunse: a hotărât că era vorba despre un secret militar. Pe vremea aceea nu exista niciun purtător de cuvânt pentru relațiile cu presa în conducerea ministerului, așa că bietul șef al bazei de acolo a trebuit să stea și să strige personal la ziariști să respecte securitatea regatului.

O mai las încă puțin să se desfășoare, hotărî Schyman în sinea lui.

— Deci, ce știm, de fapt? întrebă el.

Cu o expresie concentrată, Annika își coborî privirea asupra hârtiilor cu însemnări, dar Schyman era sigur că Bengtzon știa pe de rost tot ce scria acolo.

— În noaptea dintre 17 și 18 noiembrie 1969 un avion de vânătoare de tip Draken a explodat chiar în mijlocul bazei F 21, la Kallaxheden, aproape de Luleå, spuse ea repede. Un bărbat a suferit arsuri grave și a murit la scurt timp după aceea.

— Era un băiat care își făcea serviciul militar, nu?

— Asta a ieșit mai târziu la iveală, da. A fost dus cu elicopterul la Spitalul Universitar din Uppsala și s-a zbătut între viață și moarte o săptămână înainte de a muri. Familiei i s-a pus căluș în gură, iar câțiva ani mai târziu, după ce familia nu a primit suma compensatorie de la Ministerul Apărării, s-a stârnit scandalul.

— Dar nimeni nu a fost făcut vinovat vreodată, nu?

— Poliția a interogat sute de persoane, Säpo¹¹ și mai multe. Au fost trecute prin ciur toate grupările de stânga din Norrbotten, fără să se descopere ceva. N-a fost chiar așa de simplu. Stânga adevărată reușise să țină rândurile strânse. Nimeni nu știa cum se numeau, de fapt, ceilalți; cu toții foloseau nume de cod.

Anders Schyman zâmbi nostalgic. Chiar și el folosise o scurtă perioadă numele de cod „Per".

— Aceste lucruri nu pot fi ținute secrete, în niciun caz.

— Nu pe de-a-ntregul, desigur, toți aveau prieteni în acele grupări, dar dacă înțeleg bine, există și astăzi persoane în Luleå care nu se cunosc decât prin intermediul numelor de cod pe care le foloseau în grupările de stânga din anii ’60.

Nici nu erai născută atunci, se gândi el.

— Așadar, cine a făcut asta?

— Ce să facă?

— Cine a aruncat avionul în aer?

— A! Rușii, probabil. Aceasta este, în orice caz, concluzia Ministerului Apărării. Situația era cu totul alta atunci: vorbim despre cea mai acerbă cursă a înarmării, perioada cea mai înghețată a Războiului Rece.

Schyman închise o clipă ochii, evocând atmosfera acelor vremuri.

— A urmat o dezbatere însuflețită despre supravegherea unităților militare, își aminti el brusc.

— Exact. Deodată publicul sau mai degrabă mass-media a cerut ca fiecare bază din Suedia să fie păzită strașnic, ceea ce era complet nerealist, desigur. Ar fi costat cât tot bugetul apărării. Dar, un timp, s-au intensificat inspecțiile și, treptat, s-au construit zone interne de securitate în interiorul bazelor. Garduri înalte cu camere video, cu alarmă și tot felul de alte lucruri în jurul hangarelor.

— Și tu vrei să te duci acolo? Cu care dintre șefii de ediție ai vorbit?

Annika aruncă o privire la ceas.

— Jansson. De fapt, am bilet la avionul de după-amiază. Vreau să mă întâlnesc cu un ziarist de la Norrlands-Tidningen, un tip care a aflat informații noi și care vineri pleacă în Asia de Sud-Est și nu se mai întoarce până la Crăciun. De aceea a trebuit să mă grăbesc. Singurul lucru de care am nevoie e acordul tău.

Anders Schyman simți cum iritarea îl cuprinde din nou, poate pentru că ea se scuza atât de însuflețit.

— Și n-a putut s-o facă Jansson?

Annika se înroși.

— În principiu, da, spuse ea și îi întâlni privirea, dar știi cum e. A vrut să aibă și acordul tău, a vrut să aibă spatele asigurat.

Schyman dădu din cap.

Annika Bengtzon închise încet ușa în spatele său. Bărbatul privi îndelung după ea; înțelegea exact. Annika e un om care nu cunoaște limite, se gândi. Am știut asta întotdeauna. Îi lipsește instinctul de conservare. Se expune la te miri ce, la lucruri la care oamenii normali nici măcar nu ar visa, întrucât ceva lipsește. Ceva a dispărut pe drum, a fost scos din rădăcini, cicatricea a dispărut de-a lungul anilor, expunând-o în fața lumii, în fața ei înseși. Ceea ce i-a rămas este sentimentul de dreptate, adevărul ca un far într-o lume plină de întuneric. Nu poate să procedeze altfel.

Totul putea deveni extrem de complicat.

Euforia de care conducerea redacției fusese cuprinsă în legătură cu cifrele de vânzări din preajma Crăciunului încetase brusc când aflaseră că Bengtzon, în timp ce fusese ținută ostatică, îi luase ucigașului un interviu pe care îl scrisese pe computerul șefului Comitetului Olimpic, care fusese omorât. Schyman îl citise, textul era senzațional. Problema era că Annika Bengtzon, încăpățânată ca un catâr, nu fusese de acord cu publicarea.

— Este exact ceea ce vrea blestematul acela, spusese ea. Deoarece eu am drepturile de autor, pot să spun nu.

Câștigase. Dacă l-ar fi publicat împotriva voinței ei, i-ar fi dat în judecată, îi asigurase Annika. Deși ea putea să piardă în instanță, Schyman nu era pregătit s-o provoace, cu gândul la bunul renume pe care și-l dobândise de-a lungul anilor.

Nu era lipsită de inteligență, dar poate că își mai pierduse din vivacitate.

Schyman se ridică și se îndreptă din nou către graficele sale.

Ei bine, aveau să urmeze mai multe reduceri de buget.

Apusul răspândea o lumină roșie în cabina avionului, deși nu era decât ora două după-amiaza. Annika Bengtzon căută cu privirea fisuri în întinderea ca de frișcă de sub avion, dar nu găsi niciuna. Individul rotofei de lângă ea îi vârî cotul în coaste când, icnind, deschise Norrlands-Tidningen, producându-i o durere ascuțită. Annika închise ochii, se închise în sine. Rămaseră departe de ea sistemul șuierător de aer condiționat al avionului, durerea provocată de lovitură, rapoartele căpitanului despre temperatura de afară și despre vremea din Luleå. Se lăsă dusă cu o mie de kilometri pe oră, se concentră asupra greutății pe care hainele o exercitau asupra corpului. Se simțea dezechilibrată și amețită. Zgomotele puternice începuseră s-o surprindă într-un fel pe care nu-l mai încercase niciodată. Locurile deschise, în nesfârșirea lor, deveniseră imposibil de parcurs, încăperile înguste o sufocau. Perspectiva spațiului se distorsionase, avea probleme cu aprecierea distanței și era întotdeauna plină de vânătăi după ce se lovea de mobile sau de pereți, de mașini sau de borduri. Oamenii din jur foloseau tot, pentru ea nu mai rămânea nimic.

Dar nu era periculos, știa asta, nu trebuia decât să aștepte să treacă, zgomotele reveneau și culorile deveneau normale din nou, nu era niciun pericol, absolut niciunul.

Se sili să nu se mai gândească la asta, se lăsă legănată și dusă departe de acolo. Simți cum bărbia îi căzu și îngerii se înfățișară pe dată.

Păr ca de ploaie, cântau ei, vedenie de lumină și de vânt de vară, nu-ți fie teamă, cireșule-tei

Groaza o făcu să se cuibărească în scaun. Lovi cu mâna măsuța coborâtă și vărsă paharul cu suc de portocale, care se prelinse pe perete. Bubuitul inimii îi umplu mintea, lăsând afară celelalte zgomote. Insul rotofei spuse ceva, dar Annika nu înțelese ce.

Nimic nu o speria atât de mult ca versurile cântate de îngeri.

Atâta timp cât rămâneau în vis, nu era nicio problemă. Vocile cântau noaptea, evlavios și consolator, cuvinte fără sens, de o frumusețe greu de definit. Dar în ultimul timp continuau chiar și după ce se trezea, lucru care îi provoca o neplăcere profundă.

Clătină din cap, își drese glasul, se frecă la ochi.

Verifică dacă nu intrase suc în învelitoarea computerului.

Când corpul de oțel străbătu stratul de nori înainte de aterizare, fu înconjurat de o învolburare de gheață. Prin ninsoarea deasă zări cenușiul înghețat al Golfului Botnic, presărat de dealuri și insule.

Avionul părea nesigur și aterizarea se produse cu zdruncinături.

Rămase ultima, bătând nerăbdătoare podeaua cu picioarele în scaunul său, în timp ce insul rotofei se ridică cu greu, își dădu jos bagajul de mână și luptă cu un efort supraomenesc să-și pună paltonul. Îl depăși pe drum și observă cu satisfacție că ajunsese în spatele ei la coada de închirieri de mașini.

La ieșire, cu cheile în mână, se grăbi pe lângă adunarea de uniforme închise la culoare a grupului de șoferi de taxi, care râdeau zgomotos și care o măsurară din cap până în picioare.

Când ieși din clădirea terminalului, gerul o surprinse. Inspiră prudent și își atârnă geanta de voiaj pe umăr. Șirurile de taxiuri albastre îi aduseră aminte de o vizită mai veche pe care o făcuse aici, când se aflase în drum către Piteå împreună cu Anne Snapphane. Trebuie să fi fost acum zece ani, se gândi. Dumnezeule, cum trece timpul!

Parcarea se afla jos, către dreapta, în spatele stației de autobuz. Mâna în care ducea computerul îi îngheță imediat. Zgomotul pașilor, asemănător celui făcut de mersul pe un strat de sticlă spartă, o umplu de încredere. Mișcarea înainte lăsa ezitarea și teama în urmă, era pe drum, avea un scop, existau o țintă și un sens.

Mașina se afla ceva mai încolo. Annika trebui să dea la o parte zăpada de pe numărul de înmatriculare pentru a se asigura.

Întunericul se lăsa nespus de încet, luând locul unei lumini care nu fusese niciodată deplină. Ninsoarea ștergea contururile pădurii de pini pitici care mărginea parcarea. Se aplecă în față și privi prin parbriz.

Luleå, Luleå, în ce direcție era Luleå?

La mijlocul unui pod lung care ducea către oraș ninsoarea se domoli brusc, lăsând-o să întrezărească șuvoiul râului de dedesubt, înghețat și alb. Traveele podului se înălțau și se coborau în valuri moi deasupra sa, în timp ce mașina se mișca înainte. Orașul apărea încet din zăpadă, iar către dreapta se ridicau scheletele negre ale unor construcții industriale.

Oțelăria și portul pentru minereu, se gândi.

Când casele o înconjurară, reacționă instantaneu și intens, un déjà-vu din copilărie. Luleå era un Katrineholm¹² arctic, mai rece, mai cenușiu, mai singuratic. Casele erau joase, în culori difuze, făcute din tablă, eternit, plăci de piatră sau cărămidă. Străzile largi, traficul potolit.

Găsi ușor Hotelul Orașului, pe strada principală, lângă primărie. Constată cu surprindere că în fața intrării erau locuri libere de parcare.

Camera dădea către Teatrul Norrbotten și Stadsviken¹³, un tablou bizar și fără culoare în care apa cenușie ca plumbul a râului înghițea toată lumina. Se întoarse cu spatele la fereastră, sprijini computerul de ușa toaletei, își scoase periuța de dinți și hainele de schimb, pentru a nu trebui să le care cu ea.

Apoi se așeză la masa de scris și sună de la telefonul hotelului la Norrlands-Tidningen. Semnalele se prelungiră aproape două minute. Era pe punctul de a închide când o voce plictisită de femeie îi răspunse.

— Îl caut pe Benny Ekland. E pe-acolo?

— Alo! spuse femeia cu glas scăzut.

— Trebuie să ne întâlnim săptămâna asta. Numele meu este Annika Bengtzon, spuse ea, ridicându-se și începând să răscolească în geantă după ceva de scris.

— Păi, n-ai auzit? zise femeia.

— Ce? spuse Annika și scoase foile cu însemnări.

— Benny e mort. Am aflat azi-dimineață.

Mai întâi vru să râdă, își dădu apoi seama că gluma nu era deloc amuzantă și se înfurie.

— Ce tot vorbești? spuse ea.

— Nu știm exact ce s-a întâmplat, răspunse femeia cu un glas gâtuit. Numai că a fost un fel de accident. Aici la ziar suntem cu toții șocați.

Annika rămase în picioare, cu însemnările într-o mână, receptorul și creionul în cealaltă, cu privirea pironită la propria imagine reflectată în sticla ferestrei și pentru o clipă simți cum se ridică în aer și plutește.

— Alo! spuse femeia de la celălalt capăt. Vrei să vorbești cu altcineva?

— Eu… îmi pare rău, zise Annika și înghiți cu greutate. Ce s-a întâmplat?

— Nu știu, spuse femeia aproape plângând. Acum trebuie să răspund la un alt telefon. Apoi plec acasă. A fost o zi îngrozitoare, o zi îngrozitoare…

În receptor se făcu din nou liniște. Annika închise, se așeză pe pat și încercă să lupte împotriva senzației bruște de greață. Căută cu privirea prin cameră și descoperi o carte de telefoane pe noptieră. Aproape că o smulse de acolo, găsi numărul poliției, îl formă și nimeri la procuratură.

— Ziaristul, da, spuse ofițerul de gardă când îl întrebă ce i se întâmplase lui Benny Ekland. Erau afară, în Svartöstaden¹⁴, undeva. Vorbește cu Suup de la Departamentul de criminalistică.

Annika așteptă cu mâna la ochi în timp ce el îi făcea legătura, ascultând zgomotele hotelului: apă care curgea prin țevile din perete, un ventilator în veranda din spate, gemete de plăcere venite de la vecinii de cameră cu pay-TV.

Comisarul Suup de la secția de criminalistică părea să fi atins acea vârstă și experiență la care puține lucruri îl mai puteau zgudui.

— Tristă poveste, spuse el și oftă adânc. Cred că am vorbit cu Ekland în fiecare zi timp de douăzeci de ani. Suna mereu, părea să nu aibă liniște. Era întotdeauna ceva despre care voia să știe mai mult, ceva care trebuia verificat, despre care, de fapt, nu aveam voie să vorbesc, știa asta, auzi, Suppen, obișnuia să spună, la naiba, ceva nu se potrivește, cum e cu aia și cu ailaltă sau ce naiba faceți voi acolo la poliție toată ziua, parcă ați avea degetele înșurubate în fund…

Comisarul Suup râse încet și în voce i se simți o undă de tristețe. Annika își trecu palma peste frunte, auzi cum de partea cealaltă a peretelui actrița din filmul porno simula un orgasm și așteptă ca bărbatul de la telefon să continue.

— Va fi cam pustiu fără el, zise Suup în cele din urmă.

— Trebuia să-l întâlnesc, spuse Annika, hotărâserăm să ne vedem și să comparăm câteva materiale. Din ce cauză a murit?

— Autopsia nu e gata, așa că nu vreau să speculez asupra cauzei morții.

Prudența calmă a polițistului o făcu nerăbdătoare.

— Dar ce s-a întâmplat? A fost împușcat? Bătut? Înjunghiat?

Comisarul oftă adânc.

— Ei, tot se va afla până la urmă. Credem că a fost călcat de o mașină.

— Un accident de mașină? Lovit mortal?

— De un vehicul aflat în mare viteză, probabil o mașină mică puternică. Am găsit un Volvo furat în portul de minereu, cu caroseria lovită. Ar putea fi mașina în cauză.

Făcu câțiva pași, ridică geanta și scoase blocnotesul.

— Când știți sigur?

— Am adus-o ieri după-amiază. Tehnicienii se ocupă de ea

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Lupul roșu

4.4
5 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor