Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Jurnalul expediției spre Polul Nord. Vol. 1

Jurnalul expediției spre Polul Nord. Vol. 1

Citiți previzualizarea

Jurnalul expediției spre Polul Nord. Vol. 1

evaluări:
4.5/5 (2 evaluări)
Lungime:
486 pages
20 hours
Editor:
Lansat:
May 31, 2015
ISBN:
9789737249425
Format:
Carte

Descriere

Jurnalul de față este relatarea captivantă a expediției lui Fridtjof Nansen către Polul Nord. Autorul alternează observațiile științifice și notele de jurnal cu fotografii și desene, dar și cu înregistrarea celor mai profunde trăiri care l-au bântuit pe tânărul explorator pe tărâmurile temute ale Nordului înghețat.


 Primul volum prezintă începutul expediției și aventurile navei Fram, prinsă în ghețurile Nordului, până în toamna anului 1894, când au fost făcute pregătirile pentru călătoria cu săniile spre Polul Nord. Cel de-al doilea volum descrie călătoria de cincisprezece luni cu săniile întreprinsă de Fridtjof Nansen și de locotenentul Johansen, deriva navei Fram și revenirea în Norvegia, în august 1896.

Editor:
Lansat:
May 31, 2015
ISBN:
9789737249425
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Jurnalul expediției spre Polul Nord. Vol. 1

Cărți conex

Previzualizare carte

Jurnalul expediției spre Polul Nord. Vol. 1 - Fridtjof Nansen

AȘTEPTE

I

Introducere

Va veni o vreme când Oceanul va slăbi chingile lumii, pământul nesfârșit se va deschide, navigatorii vor descoperi noi țări, iar Thule nu va mai fi cel mai îndepărtat dintre țărmuri.

Seneca

Încă de la începuturile lumii, regiunile polare încremenite au dormit nevăzute și neatinse sub o mantie imaculată de gheață. Înfășurat în lințoliul său alb, puternicul uriaș își întindea mădularele de gheață până dincolo de țărmurile lumii, adâncit în vise lungi cât veacurile.

Erele treceau, tăcerea rămânea adâncă.

Apoi, în zorii istoriei, departe, în sud, spiritul treaz al omenirii și-a înălțat capul și a privit de-a lungul și de-a latul Pământului. La sud a întâlnit căldură, iar la miazănoapte – frig. Și-a închipuit că dincolo de hotarele neștiutului există două împărății îngemănate: cea a arșiței mistuitoare și cea a frigului ucigător.

Însă hotarele lumii neștiute au fost silite să se retragă pas cu pas din fața minții omenești, care tânjea tot mai mult după lumină și cunoaștere, până când s-au oprit la nord, în pragul marelui Templu de Gheață al Naturii, în zonele polare adâncite într-o tăcere nesfârșită.

Până atunci, niciun obstacol nu stătuse în calea mulțimilor, care înaintau încrezătoare. Dar acolo meterezele de gheață și lunga noapte de iarnă i-au oprit în loc. Una după alta, armiile mărșăluiau spre miazănoapte, dar nu cunoșteau decât înfrângerea. Noi valuri de exploratori erau mereu gata să calce peste leșurile predecesorilor. Nivlheim, tărâmul de legendă unde cei din seminția Rimtursen¹ își vedeau netulburați de zburdălniciile lor, rămânea înfășurat în ceață.

De ce am continuat acest atac asupra Nordului? Acolo, în întuneric și în frig, se întinde tărâmul Helheim, în care domnește zeița morții. Acolo se afla Nåstrand, țărmul leșurilor. Mai departe, unde nicio ființă vie nu-și putea trage răsuflarea, armii după armii și-au croit drum. Pentru ce? Să-și aducă morții acasă, asemenea lui Hermod plecat în căutarea lui Baldur? Nu! Pur și simplu pentru a astâmpăra setea de cunoaștere a omului. De fapt, niciodată cunoașterea nu a adus cu sine mai multe lipsuri și suferințe. Însă spiritul omenesc nu-și va afla niciodată odihna până când fiecare locșor al acestor ținuturi nu va fi parcurs de om, până când fiecare enigmă nu-și va afla răspunsul.

Minut cu minut, puțin câte puțin, am înaintat cu mare greutate. Încet-încet, ziua aceea glorioasă se apropie; chiar și acum ne aflăm de-abia în zorii acelei zile. Întunericul încă acoperă întinderi uriașe în jurul Polului.

Înaintașii noștri, străvechii vikingi, au fost cei dintâi călători în ținuturile polare. S-a afirmat că expedițiile lor pe marea polară nu au nicio valoare pentru că nu au lăsat în urmă nicio dovadă palpabilă a trecerii lor pe acolo. Totuși, aceste afirmații sunt incorecte. Așa cum vânătorii de balene din ziua de azi reprezintă avanposturile noastre nordice, tot astfel strămoșii noștri vikingi, împreună cu Eric cel Roșu, Leif și alte căpetenii, au fost pionierii expedițiilor polare.

Să ținem cont de faptul că aceștia au fost primii navigatori ai oceanelor, dar și cei dintâi care s-au luptat cu gheața. Cu mult timp înainte ca alte națiuni de navigatori să se încumete să navigheze mai departe de linia țărmului, strămoșii noștri au brăzdat mările în toate direcțiile, au descoperit Islanda și Groenlanda și le-au colonizat. Mai târziu au descoperit America și nu s-au dat în lături de la a traversa Oceanul Atlantic, din Groenlanda până în Norvegia. Probabil că au dus multe lupte cu gheața de-a lungul coastei Groenlandei, navigând în corăbiile lor, și multe vieți s-au stins.

Nu setea de aventură le-a dat ghes să întreprindă aceste expediții – cu toate că aceasta se numără printre trăsăturile importante de caracter ale poporului nostru –, ci mai degrabă nevoia de a descoperi noi țări pentru numeroasele ființe fără stare care nu își găseau locul în Norvegia. Mai mult decât atât, îi mâna un interes viu de a afla mai multe. Othar, care pe la 890 trăia în Anglia, la Curtea regelui Alfred, a pornit într-o călătorie de explorare geografică; așa cum el însuși afirma, se simțea „mânat de imboldul și de dorința de a afla, de a înțelege și de a demonstra cât de departe se întinde pământul la nord sau dacă există teritorii locuite la miazănoapte, dincolo de pustiu. Locuia în cea mai nordică zonă a Helgelandului, probabil la Bjarköi, și a ocolit Capul Nord îndreptându-se spre răsărit, până la Marea Albă.

Adam din Bremen povestește cum Harald Hårdråde, „încercatul rege al celor din Nord, a întreprins o călătorie pe mare înspre nord și a „cercetat cu vasele sale întinderea oceanului de la miazănoapte, însă deasupra marginii dincolo de care lumea se prăbușește în abis se întindea întunericul, așa că abia a reușit să scape neînghițit de prăpastia de la capătul lumii. Nimeni nu știe cât de departe a ajuns, dar merită oricum să fie recunoscut drept unul dintre primii navigatori mânați doar de setea de cunoaștere. Desigur, vikingii erau influențați de superstițiile vremii lor referitoare la regiunile polare. Își imaginau că acolo se află Ginnungagap, Nivlheim, Helheim și, mai târziu, Trollebotn; însă chiar și aceste idei mistice și poetice conțineau o arie atât de vastă de observații, încât putem spune că strămoșii noștri aveau concepții extraordinar de clare cu privire la adevărata natură a lucrurilor. Felul lor foarte rațional și corect de a observa poate fi cercetat câteva sute de ani mai târziu, în Kongespeilet (Oglinda Regilor), cea mai științifică lucrare a vechii noastre literaturi, în care s-a scris că „îndată ce ai străbătut cea mai mare parte a mării sălbatice întâlnești atât de multă gheață, cum nicăieri în lume nu se mai află. O parte este atât de netedă, încât pare să se fi format de-a dreptul la suprafața mării; are o grosime între 2,5 și 3 metri și se întinde atât de departe, că ar fi nevoie de o călătorie de patru zile sau mai mult ca să ajungi la țărmul de dincolo. Dar această gheață se găsește mai mult la nord-est sau la nord, dincolo de hotarul țărmului, decât la sud, sud-est sau vest. Această gheață este uimitoare. Uneori stă locului, așa cum ne-am aștepta, și are deschizături sau fiorduri mari; dar alteori se mișcă atât de iute și cu atâta putere, încât ajunge din urmă o corabie în ale cărei pânze suflă vântul; plutește contra vântului, dar la fel de bine poate pluti în aceeași direcție cu acesta."

Sunt observații cu atât mai uimitoare cu cât ne gândim la concepțiile rudimentare care circulau prin lume la acea vreme privitoare la clima altor țări.

Măreția poporului nostru s-a risipit acum și abia după câteva secole exploratorii au pornit din nou pe mările din nord. Odinioară, alte națiuni, mai ales olandezii și englezii, s-au aflat în frunte. Observațiile raționale ale vikingilor au fost uitate. În schimb, omenirea și-a manifestat în mod repetat aplecarea spre cele mai năstrușnice idei; iar aceste idei și-au găsit ecoul în regiunile nordice. După ce s-a dovedit că frigul nu este mortal, s-au dezvoltat teorii aflate la cealaltă extremă. Concepții greșite au ieșit la iveală și s-au menținut până astăzi. S-a întâmplat așa de nenumărate ori pentru că oamenii evită tocmai cea mai firească explicație a fenomenelor; iar când nu reușesc să găsească o cale de mijloc, se grăbesc să adopte cele mai nebunești ipoteze. Numai așa a putut apărea și dăinui credința într-o mare polară deschisă. Deși au întâlnit gheață peste tot, oamenii pretindeau că sub aceasta trebuie să existe o mare polară deschisă. Astfel, ideea unei căi de acces lipsite de gheață, pe la nord-est și nord-vest, spre bogățiile Chinei sau ale Indiei – idee propusă pentru prima oară pe la sfârșitul secolului al XV-lea – a fost reiterată, ca mai apoi să fie respinsă repetat. Din moment ce gheața bloca regiunile sudice, calea de acces trebuia să existe departe, la nord; și, în sfârșit, lumea a început să caute o cale de acces care să traverseze Polul însuși. Chiar dacă aceste teorii erau nebunești, s-au dovedit benefice pentru omenire, datorită lor ne-am îmbogățit foarte mult cunoștințele despre Pământ. Prin urmare, iată dovada că niciun efort depus în vederea cercetării nu este zadarnic, nici măcar când este dus la îndeplinire sub imperiul unor false presupuneri. Anglia le este datoare unor astfel de himere pentru faptul de a fi devenit una dintre cele mai puternice națiuni maritime ale lumii.

Omenirea a încercat pe multe căi și prin numeroase metode să pătrundă pe acest tărâm al morții. La început, încercările s-au făcut doar pe mare. Pe atunci corăbiile nu erau adaptate pentru a lupta cu gheața, iar oamenii șovăiau să se încumete până acolo. Navele din lemn de brad construite în clinuri și corăbiile din lemn de brad argintiu ale vechilor vikingi nu erau nici ele mai bine echipate în acest scop decât micile și stângacele caravele ale primilor exploratori polari olandezi și englezi. Încetul cu încetul, au învățat să-și adapteze corăbiile la condițiile polare și, cu îndrăzneală crescândă, le-au mânat printre temutele sloiuri.

Însă cu mult înainte de începerea expedițiilor polare, triburile polare primitive – atât acelea care locuiesc în tundra siberiană, cât și eschimoșii din America de Nord – descoperiseră o altă metodă, mult mai sigură, de a traversa aceste ținuturi, și anume sania trasă de câini. Această excelentă metodă de deplasare a fost încercată în expedițiile polare mai întâi în Siberia. Încă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea rușii întreprindeau călătorii foarte lungi cu sania, cartografiind întreaga coastă a Siberiei, de la granița cu Europa și până la Strâmtoarea Bering. Nu călătoreau doar de-a lungul țărmului, ci traversau și ghețurile plutitoare până în Noile Insule Siberiene, ba chiar și mai la nord de acestea. Probabil că nicăieri în lume călătorii nu au trecut prin atâtea încercări și nu au dat dovadă de mai multă rezistență ca ei.

Și în America englezii au folosit destul de devreme săniile pentru a explora malurile Mării Arctice. Uneori foloseau toboganul ori sania indiană, alteori sania eschimoșilor. Sub îndrumarea competentă a lui M’Clintock, călătoriile cu sania au cunoscut cea mai mare amploare de până atunci. În timp ce rușii călătoreau cu mulți câini și puțini oameni, englezii trimiteau în expediții mai mulți oameni, iar săniile lor erau trase tot timpul – sau în majoritatea timpului – de exploratorii înșiși. În cea mai energică dintre încercările de a ajunge la mari latitudini, adică marșul memorabil al lui Albert Markham, întreprins la nord de tabăra de iarnă a navei Alert, 33 de oameni au fost nevoiți să tragă săniile după ei, deși la bordul navei se aflau mulți câini. În timpul faimoasei sale expediții în căutarea lui Franklin, M’Clintock a folosit atât oameni, cât și câini.

În călătoria sa prin zonele înghețate ale Groenlandei, exploratorul american Parry a adoptat o metodă total diferită, folosind cât mai puțini oameni și câini cu putință. Am înțeles cât de importanți sunt câinii în cadrul călătoriilor cu sania încă dinainte de a întreprinde propria mea expediție în Groenlanda, iar motivul pentru care nu i-am folosit atunci a fost că nu am putut face rost de exemplare potrivite.²

Se poate menționa și o a treia metodă pusă în practică în regiunile polare, și anume folosirea conjugată a bărcilor și săniilor. Se spune că vikingii din saga și din Kongespeilet au încercat zile în șir să-și târască bărcile pe gheața care acoperea Marea Groenlandei ca să ajungă la țărm. Primul om din epoca modernă care a folosit această metodă a fost Parry, care în 1827, în memorabila sa încercare de a ajunge la Pol, și-a abandonat nava și a călătorit mai departe, spre nord, pe sloiurile plutitoare cu ajutorul bărcilor instalate pe sănii. A reușit să ajungă la cea mai mare latitudine atinsă vreodată până atunci (82°45’). Însă după aceea curentul l-a purtat spre sud mai repede decât a putut el să i se împotrivească și s-a văzut silit să se întoarcă.

În anii care au urmat, această metodă de călătorie nu a prea fost întrebuințată în expedițiile către Pol. Totuși, putem menționa faptul că și Markham a luat cu el bărci în călătoria sa cu sania. De nevoie, mulți expediționari au parcurs astfel mari distanțe pe sloiurile plutitoare, întorcându-se acasă după ce și-au abandonat sau pierdut nava. Menționăm în special expediția austro-ungară cu vasul Tegethoff având ca destinație Ținutul Franz Josef, precum și ghinionista expediție americană pe vasul Jeannette.

Se pare că puțini s-au gândit să urmeze exemplul eschimoșilor, trăind asemenea lor și luând în călătorie caiace ușoare trase de câini în locul navelor grele. Oricum, nimeni nu a încercat așa ceva.

Metodele de a înainta au fost testate urmând patru rute: ruta Strâmtoarea Smith, ruta maritimă dintre Groenlanda și Spitzbergen, ruta Franz Josef, aflată pe uscat, și ruta prin Strâmtoarea Bering.

În ultima vreme, locul preferat pentru asaltul asupra Polului este Strâmtoarea Smith, probabil din cauză că exploratorii americani s-au grăbit să spună că pe acolo au zărit Marea Polară întinzându-se la nesfârșit către nord. Însă toate expedițiile au fost zădărnicite de mase imense de gheață care pluteau spre sud și se îngrămădeau pe lângă țărmuri. Cea mai importantă expediție care a utilizat această rută a fost aceea engleză condusă de Nares în 1875-1876, care a presupus mari cheltuieli. Markham, următorul de după Nares, a atins cea mai mare latitudine de până atunci, 83°20’, dar cu prețul unor enorme străduințe și pierderi. Iar Nares a fost de părere că imposibilitatea de a ajunge la Pol pe această rută a fost demonstrată o dată pentru totdeauna.

În timpul expediției Greely în aceeași regiune (din 1881 până în 1894), Lockwood a atins o latitudine și mai mare, 83°24’, cel mai nordic punct de pe glob în care a ajuns vreodată un om, în afară de expediția descrisă în acest volum.

S-au făcut câteva încercări de a dezvălui secretele imperiului de gheață folosindu-se ruta maritimă dintre Groenlanda și Spitzbergen. În 1607, Henry Hudson a încercat să ajungă la Pol navigând de-a lungul țărmului estic al Groenlandei, unde spera să găsească un bazin de apă deschisă și o cale de acces la Pacific. Cu toate acestea, a fost nevoit să se oprească la o latitudine nordică de 73°, într-un loc de lângă coastă, pe care l-a numit Hold with Hope. Expediția germană condusă de Koldewey (1869-1870), care a navigat pe aceleași ape, a ajuns cu ajutorul săniilor până la 77° latitudine nordică. Din cauza cantităților enorme de gheață pe care curentul polar le duce spre sud de-a lungul acelei coaste, această rută se numără printre cele mai nefavorabile pentru o expediție polară. Ruta Spitzbergen este mai bună, iar Hudson a apucat-o pe acolo când înaintarea i-a fost blocată în apropierea Groenlandei. A ajuns la 80°23’ latitudine nordică. Datorită curentului cald care curge de-a lungul țărmului vestic al Spitzbergenului, înspre nord, în aceste ape nu se întâlnește gheață și nu există rută mai bună decât aceasta când se pune problema de a atinge latitudini mari navigând în ape fără sloiuri. Încercarea pe care Edward Parry a făcut-o în 1827 și despre care am pomenit mai sus a fost efectuată pe la nord de Spitzbergen.

Mai departe, spre est, condițiile pe gheață sunt mai puțin favorabile și, prin urmare, puține expediții polare au apucat-o pe acolo. Obiectivul inițial al expediției austro-ungare conduse de Weyprecht și Payer (1872-1874) era găsirea Pasajului de Nord-Est. Însă, când au întâlnit gheață pentru prima oară, au fost împinși dincolo de Novaia Zemlia, spre nord, și au descoperit Ținutul Franz Josef, de unde Payer s-a străduit să înainteze spre nord cu ajutorul săniilor, atingând o latitudine nordică de 82°5’ pe o insulă pe care a botezat-o Teritoriul Prințului Rudolf. La nord de această regiune i s-a părut că zărește o fâșie mare de pământ, care se întindea la aproximativ 83° latitudine nordică și pe care a botezat-o Ținutul Petermann. Ulterior, Ținutul Franz Josef a fost vizitat de două ori de călătorul englez Leigh Smith, în 1880 și în 1881-1882, și acolo s-a stabilit în prezent expediția engleză Jackson-Harmsworth.

Planul expediției daneze conduse de Hovgaard a fost să se îndrepte spre nord plecând de la Capul Celiuskin, de-a lungul țărmului unei fâșii de pământ despre care Hovgaard credea că se află la răsărit de Ținutul Franz Josef. Totuși, Hovgaard a rămas înțepenit între ghețuri, pe Marea Kara, și și-a petrecut iarna acolo, întorcându-se acasă în următorul an.

S-au întreprins puține încercări de a ajunge la Pol prin Strâmtoarea Bering. Prima a fost cea a lui Cook, în 1776. Cea din urmă a fost expediția cu nava Jeannette (1879-1881), sub conducerea lui De Long, un locotenent din Marina americană. Expediționarii polari nu au fost niciodată atât de neajutorați, împotmolindu-se între ghețuri la latitudini relativ mici. Cu toate acestea, expediția lui De Long a influențat-o semnificativ pe a mea. După cum scrie însuși De Long într-o scrisoare către James Gordon Bennett, care i-a sponsorizat expediția, credea că poate alege între trei rute: Strâmtoarea Smith, țărmul răsăritean al Groenlandei sau Strâmtoarea Bering. În ultima rută avea cea mai mare încredere și, în cele din urmă, pe aceasta a și ales-o. Principalul motiv care s-a aflat în spatele acestei alegeri a fost credința lui în existența unui curent japonez care s-ar fi îndreptat spre nord, prin Strâmtoarea Bering, și mai departe, de-a lungul coastei răsăritene a Teritoriului Wrangel, despre care se credea că s-ar întinde departe spre nord. Se susținea cu tărie că apele calde ale acestui curent vor deschide o cale de acces de-a lungul acelei coaste, poate chiar până la Pol. Experiențele vânătorilor de balene au demonstrat că, ori de câte ori navele lor rămâneau înțepenite în ghețurile de acolo, acestea pluteau spre nord. Prin urmare, s-a tras concluzia că de cele mai multe ori curentul se îndreaptă spre nord. De Long spunea că „acest lucru îi va ajuta pe exploratori să ajungă la latitudini mari, dar în același timp le va îngreuna întoarcerea acasă". Avea să simtă pe pielea lui adevărul amar al acestor cuvinte.

Nava Jeannette a rămas înțepenită în gheață în 6 septembrie 1879, la o latitudine nordică de 71°35’ și longitudine estică de 175°6’, la sud-est de Teritoriul Wrangel – care s-a dovedit a fi o insulă mică –, și a plutit odată cu gheața spre vest-nord-vest vreme de doi ani. La 12 iunie 1881 s-a scufundat la nord de Noile Insule Siberiene, latitudine nordică 77°15’, longitudine estică 154°59’.

Prin urmare, gheața a zădărnicit peste tot înaintarea omenirii spre nord. Doar în două cazuri navele împresurate de ghețuri au plutit spre nord – este vorba despre Tegethoff și Jeannette –, în timp ce restul au fost abătute din drum din cauza marilor cantități de gheață care pluteau spre sud.

Citind istoria explorărilor polare, m-am gândit de la început că va fi extrem de dificil să smulgem secretele acestor tărâmuri de gheață necunoscute cu ajutorul rutelor și metodelor deja folosite. Dar care anume era ruta potrivită?

În toamna lui 1884 am citit din întâmplare un articol al profesorului Mohn, publicat în ziarul norvegian Morgenblad, în care autorul afirma că diverse obiecte care trebuie să fi provenit de pe nava Jeannette fuseseră găsite pe țărmul sudic al Groenlandei. Mohn presupunea că obiectele plutiseră pe o banchiză care traversase Marea Polară. Imediat mi-a trecut prin minte ideea că pe acolo se află cea mai la îndemână rută. Dacă o banchiză poate traversa regiunea necunoscută, acest lucru ar putea fi folosit în beneficiul explorării. Așa s-a înfiripat planul meu. Cu toate acestea, au trecut câțiva ani până când, în februarie 1890, după ce m-am întors din expediția mea din Groenlanda, mi-am prezentat ideea într-un discurs susținut în fața Societății Geografice din Christiania. Întrucât acest discurs joacă un rol important în istoria expediției, voi reproduce principalele sale idei, așa cum au fost tipărite în numărul din martie 1891 al ziarului Naturen.

După ce am prezentat pe scurt diversele expediții polare din anii precedenți, am continuat:

„Așa cum am subliniat, rezultatele acestor numeroase încercări par în mare măsură descurajante. În aparență, acestea demonstrează destul de clar că este imposibil să navighăm până la Pol, indiferent de ruta adoptată, deoarece peste tot gheața a fost un obstacol de netrecut și a zădărnicit înaintarea exploratorilor în ținuturile neexplorate încă. O altă dificultate, la fel de mare, este transportarea bărcilor pe suprafața neregulată a sloiurilor plutitoare, care, în plus, se mișcă în mod constant sub influența curentului și a vântului. Gheața așterne obstacole atât de mari în calea aceluia care dorește să o traverseze, încât exploratorii nu vor șovăi să susțină sus și tare că este imposibil să înaintezi în acest fel, mai ales că trebuie ținut cont și de echipamentul și proviziile necesare unei astfel de inițiative."

Am mai spus că, dacă am avea posibilitatea să înaintăm pe uscat, este aproape sigur că aceasta ar fi ruta aleasă. În acest caz, „în decurs de o vară, niște norvegieni pe schiuri" ar putea ajunge până la Pol. Însă avem toate motivele să ne îndoim de existența acestui uscat. Am adăugat că cel mai nordic punct al Groenlandei este țărmul vestic al acesteia și am continuat cu următoarele:

„Probabilitatea ca Ținutul Franz Josef să se întindă până la Pol este mică; din câte știm până acum, teritoriul este alcătuit dintr-un grup de insule separate între ele de ape adânci și pare puțin probabil să existe acolo vreo fâșie de uscat întinsă și continuă.

Unii cred, poate, că cercetarea ținuturilor din preajma Polului ar trebui amânată – dată fiind existența atâtor dificultăți – până când se vor descoperi noi mijloace de transport. Am auzit inclusiv ideea că într-o bună zi vom putea ajunge la Pol cu balonul și că este o pierdere de vreme să încercăm să mergem într-acolo înainte de acel moment. Nu mai este nevoie să demonstrez că acest raționament nu este deloc rezonabil. Chiar dacă admitem că în viitorul îndepărtat sau apropiat se va materializa frecvent dezbătuta idee de a ajunge la Pol cu ajutorul unui dispozitiv cu aer, oricât de interesantă – în multe aspecte – ar fi această călătorie, ea nu ar produce nici pe departe rezultatele științifice care s-ar obține prin intermediul expedițiilor conduse prin metodele deja menționate. Informații științifice importante din toate domeniile de cercetare pot fi obținute doar prin observații stăruitoare efectuate de-a lungul unei șederi prelungite în aceste ținuturi, în timp ce observațiile făcute în urma unei călătorii cu balonul nu pot fi decât provizorii.

Prin urmare, trebuie să ne străduim să stabilim dacă nu cumva există alte rute, iar eu cred că există. Sunt convins că, dacă suntem atenți la forțele naturale existente și ne străduim să acționăm împreună cu ele, nu împotriva lor, vom găsi cea mai sigură și ușoară metodă de a ajunge la Pol. Este inutil să navigăm împotriva curentului, așa cum s-a procedat în expedițiile precedente. Ar trebui să cercetăm dacă nu cumva există un curent cu ajutorul căruia să navigăm. În opinia mea, expediția navei Jeannette este singura care a pornit pe calea cea bună, deși probabil fără voia exploratorilor.

Jeannette a plutit pe ghețuri vreme de doi ani, de la Teritoriul Wrangel până la Noile Insule Siberiene. La trei ani după ce s-a scufundat la nord de aceste insule, mai multe obiecte care, judecând după numeroase indicii, proveneau de pe nava scufundată au fost găsite înghețate în sloiuri plutitoare în apropiere de Julianehaab, pe țărmul vestic al Groenlandei. Aceste obiecte au fost descoperite de eschimoși și mai apoi au ajuns în posesia domnului Lytzen, administrator colonial în Julianehaab. În 1885, acesta a publicat în Revista geografică daneză o listă a acestor obiecte:

1. O listă de provizii purtând semnătura lui De Long, căpitanul navei Jeannette.

2. O listă cu bărcile navei Jeannette.

3. O pereche de pantaloni din pânză gudronată, inscripționați «Louis Noros», numele unuia dintre membrii echipajului Jeannette, care a fost salvat.

4. Cozorocul unei șepci pe care, conform spuselor lui Lytzen, era scris «F.C. Lindemann». Numele unui membru al echipajului navei Jeannette, care a fost de asemenea salvat, era F.C. Nindemann. Se poate să fi fost o greșeală birocratică din partea lui Lytzen sau o greșeală de tipar în publicația daneză.

Când s-a aflat în America despre găsirea acestor obiecte, lumea a fost foarte sceptică, iar ziarele americane au exprimat îndoieli în privința autenticității lor. Oricum, este imposibil ca găsirea lor să fie o scorneală. Prin urmare, putem presupune că o banchiză care purta aceste obiecte a plutit dinspre locul în care s-a scufundat vasul până la Julianehaab.

Pe ce rută a ajuns această banchiză până pe coasta de vest a Groenlandei?

Într-o conferință susținută în noiembrie 1894 în fața Societății Științifice din Christiania, profesorul Mohn a demonstrat că banchiza nu putea să fi ajuns acolo decât traversând Polul.³

Este imposibil să fi ajuns prin Strâmtoarea Smith din moment ce curenții de acolo circulă de-a lungul laturii vestice a Golfului Baffin, iar astfel banchiza ar fi ajuns în Teritoriul Baffin sau în Labrador, nu pe țărmul vestic al Groenlandei. Curentul circulă de-a lungul acestui țărm, înspre nord, și reprezintă o prelungire a curentului polar groenlandez care vine de-a lungul coastei estice a Groenlandei, ocolește Capul Farewell și urcă de-a lungul coastei vestice groenlandeze.

Banchiza a putut sosi doar purtată de acest curent.

Însă acum se pune o altă problemă: pornind de la Noile Insule Siberiene, pe unde a venit așa încât să ajungă pe coasta Groenlandei?

Se poate să fi plutit urmând coasta de nord a Siberiei, pe la sud de Ținutul Franz Josef Josef, să fi mers pe întinderea de apă dintre Ținutul Franz Josef și Spitzbergen sau chiar pe la sud de Spitzbergen, iar după aceasta să fi fost purtată de curentul polar care circulă de-a lungul Groenlandei. Totuși, dacă studiem direcția curenților din aceste zone – în măsura în care această direcție ne este cunoscută acum –, vom descoperi că ipoteza nu este doar neverosimilă, ci de-a dreptul imposibilă."

Pentru că demonstrasem adevărul afirmației mele pornind de la felul în care nava Tegethoff a fost purtată de sloiuri și având în vedere multe alte împrejurări, am continuat:

„Distanța de la Noile Insule Siberiene până la latitudinea de 80°, pe țărmul vestic al Groenlandei, este de 2189 de kilometri, iar distanța dintre țărmul răsăritean al Groenlandei și Julianehaab este de 2479 de kilometri; adunate, acestea însumează 4668 de kilometri. Banchiza a traversat această distanță în 1100 de zile, ceea ce înseamnă că a călătorit cu o viteză de 4 kilometri pe zi. Perioada de timp în care rămășițele au plutit după ce au atins latitudinea de 80° și până au sosit la Julianehaab poate fi calculată cu destulă precizie din moment ce viteza curentului mai sus menționat, călătorind de-a lungul țărmului Groenlandei, este binecunoscută. Putem presupune că parcurgerea acestei distanțe a durat 400 de zile. Mai rămân aproximativ 700 de zile în care obiectele plutitoare au călătorit din Noile Insule Siberiene până la latitudinea de 80°. Presupunând că banchiza a călătorit urmând cea mai scurtă rută – adică traversând Polul –, calculele arată că viteza ei a fost de aproximativ 3,2 kilometri pe zi. Pe de altă parte, presupunând că obiectele au călătorit pe ruta de la sud de Ținutul Franz Josef și de la sud de Spitzbergen, probabil că în acest caz viteza lor a fost mult mai mare. Și totuși, o viteză de 3,2 kilometri pe zi coincide în mod uimitor cu viteza cu care nava Jeannette a plutit în ultimele ei luni de călătorie, din 1 ianuarie până în 12 iulie 1881. În tot acest timp nava a înaintat cu o viteză medie de puțin peste 3,2 kilometri într-o zi (24 de ore). Însă dacă se calculează viteza medie a vasului Jeannette, pe toată durata călătoriei, vom descoperi că aceasta a fost de doar 1,6 kilometri în 24 de ore.

Oare nu mai există alte dovezi ale existenței unui curent care traversează Polul Nord de la Marea Bering, dintr-o parte, până la Oceanul Atlantic, în cealaltă parte?

Ba da, există indicii.

Doctorul Rink a primit la Godthaab de la un groenlandez o bucată neobișnuită de lemn, găsită printre resturile care plutiseră până pe coastă. Era un «băț de aruncat» pe care eschimoșii aflați la vânătoare de păsări îl folosesc când aruncă săgeți. Însă obiectul nu semăna deloc cu bețele folosite de eschimoșii de pe țărmul vestic al Groenlandei. Doctorul Rink a presupus că este posibil să provină de la eschimoșii care trăiesc pe țărmul estic al Groenlandei.

Însă, după alte informații aflate ulterior⁴, se pare că bucata de lemn provine de pe coasta Alaskăi, din vecinătatea Strâmtorii Bering, deoarece este singurul loc în care se folosesc «bețe de aruncat» asemănătoare. Era împodobită cu mărgele de sticlă chinezești, absolut identice cu acelea pe care eschimoșii din Alaska le primesc ca troc de la triburile asiatice și pe care le folosesc la decorarea «bețelor de aruncat».

Așadar, putem afirma cu încredere că această bucată de lemn a plutit de pe coasta vestică a Alaskăi până în Groenlanda, purtată de un curent al cărui parcurs integral nu îl cunoaștem, însă despre care putem deduce că trece foarte aproape de Polul Nord sau undeva între Pol și Ținutul Franz Josef.

În plus, mai există și alte dovezi că un astfel de curent există. După cum este bine știut, în Groenlanda nu cresc copaci care să poată fi utilizați pentru fabricarea bărcilor, săniilor și a altor mijloace de transport. Prin urmare, lemnul adus de apă, purtat de curentul polar de-a lungul țărmului răsăritean al Groenlandei și apoi transportat de-a lungul coastei vestice este crucial pentru traiul eschimoșilor groenlandezi. Însă de unde provine acest lemn?

Cercetările noastre ne poartă din nou de cealaltă parte a Polului. Am avut personal ocazia de a cerceta mari cantități de lemn plutitor atât pe coasta vestică, cât și pe coasta estică a Groenlandei. Ba mai mult, am găsit bucăți de lemn plutind pe marea dinspre țărmul groenlandez răsăritean și, asemenea călătorilor din trecut, am ajuns la concluzia că o mare parte din acest lemn nu poate proveni decât din Siberia, iar o cantitate mai mică este posibil să provină din America, deoarece printre aceste lemne plutitoare s-a găsit jep, zadă siberiană și alte feluri de lemn specifice regiunilor nordice și care doar de acolo ar fi putut proveni.

Sunt interesante descoperirile făcute de a doua expediție polară germană pe coasta estică a Groenlandei. Din 25 de bucăți de lemn plutitor, 17 erau zadă siberiană, 5 erau brad argintiu norvegian (probabil Picea obovata), două erau dintr-un soi de arin negru (Alnus incana?) și o bucată dintr-un plop obișnuit (Populus tremula?), toți fiind copaci care se regăsesc în Siberia.

Ca observație suplimentară, menționez că expediția Jeannette găsea adesea lemn plutitor de origine siberiană (brad și mesteacăn) printre banchizele care pluteau în puternicul curent nordic de la miazănoapte de Noile Insule Siberiene.

Din fericire pentru eschimoși, pe coastele Groenlandei ajung în fiecare an cantități atât de însemnate de lemn plutitor, încât, după părerea mea, nu ne rămâne decât să presupunem că lemnul este purtat de un curent constant, mai ales că acesta nu pare să fi petrecut mult timp în apă – oricum, nu fără să fi fost acoperit de gheață.

Teoria conform căreia acest lemn plutitor ar trece pe la sud de Teritoriul Franz Josef și Spitzbergen este la fel de nerezonabilă precum aceea care susține că banchiza pe care se aflau resturile de pe nava Jeannette a plutit pe aceeași rută. Încă un contraargument care dezminte această ipoteză: lemnul plutitor de origine siberiană a fost găsit la nord de Spitzbergen, antrenat de puternicul curent sudic căruia Parry i s-a împotrivit în zadar.

Prin urmare, în temeiul acestor dovezi nu ne rămâne decât să acceptăm existența unui curent care traversează Polul sau care circulă foarte aproape de Pol.

Poate prezenta interes faptul că botanistul german Grisebach a demonstrat că flora Groenlandei cuprinde și o serie de formațiuni vegetale siberiene care nu ar fi putut ajunge în Groenlanda decât cu ajutorul unui asemenea curent, care să fi purtat semințele până acolo.

Pe sloiurile plutitoare din Strâmtoarea Danemarcei (între Islanda și Groenlanda) am înregistrat observații care tind să demonstreze că și această gheață este de origine siberiană. De exemplu, am găsit acolo nămol care părea să provină din Siberia sau care se poate să se fi acumulat în fluviile nord-americane. Totuși, unii vor suține că acest nămol provine din râurile glaciare care curg sub gheața din nordul Groenlandei sau din alte regiuni polare necunoscute. Deci această dovadă este mai puțin importantă decât cele deja menționate.

Punând cap la cap toate aceste informații, se pare că ajungem la concluzia că un curent străbate regiunea dintre Pol și Ținutul Franz Josef, de la Marea Polară Siberiană până pe țărmul Groenlandei.

Putem demonstra și în alt fel că lucrurile stau exact așa. De exemplu, dacă ținem cont de curentul polar – acel curent lat care își are originea în regiunile polare necunoscute dintre Spitzbergen și Groenlanda – și ne gândim ce volum enorm de apă duce cu sine, este evident că acest curent nu poate proveni dintr-un bazin mic, ci cu siguranță că are surse îndepărtate, cu atât mai mult cu cât Marea Polară este, din câte știm, foarte puțin adâncă, atât de-a lungul coastelor europeană și asiatică, cât și în nordul american. Fără îndoială, curentul polar este alimentat de ramura Curentului Golfului, care trece pe la vest de Spitzbergen. Dar acest curent mic nu este de ajuns, iar mare parte din volumul de apă provine cel mai probabil din nord.

Curentul polar își întinde probabil tentaculele, cum s-ar spune, spre țărmul Siberiei și spre Strâmtoarea Bering și este alimentat de acest zone îndepărtate. Apa care se scurge este parțial înlocuită de curentul cald menționat mai înainte, care înaintează prin Strâmtoarea Bering, și de ramura Curentului Golfului, care, trecând pe la nord de Norvegia, cotește spre est, către Novaia Zemlia; fără îndoială că o mare parte a acestuia își continuă traseul de-a lungul țărmului acestei insule, până ajunge în Marea Arctică Siberiană. Faptul că un curent care vine din sud o ia în această direcție, cel puțin într-o oarecare măsură, este susținut de faptul binecunoscut că în emisfera nordică mișcarea de rotație a Pământului forțează curenții (de apă sau de aer) care se îndreaptă spre nord să urmeze o traiectorie estică. De asemenea, mișcarea de rotație a Pământului poate să fie motivul pentru care un curent care curge spre sud, asemenea curentului polar, își schimbă cursul spre vest, așa încât ajunge pe coasta de est a Groenlandei.

Însă, chiar dacă acești curenți care circulă în bazinul polar nu ar exista, tot sunt de părere că, într-un fel sau altul, o masă de apă trebuie să se adune în acest bazin suficient de mult încât să creeze un curent polar. În primul rând, râurile nord-europene, siberiene și nord-americane se scurg în Marea Polară, furnizându-i apa. Bazinul fluvial al acestor râuri este substanțial, alimentându-se din zone vaste din Europa nordică, din aproape toată porțiunea de nord a Asiei sau Siberiei, până la Munții Altai și Lacul Baikal, incluzând aportul râurilor dintr-o mare parte din Alaska și din America de Nord britanică. Împreună, toate aceste teritorii alcătuiesc o porțiune însemnată de uscat, iar cantitatea de precipitații din aceste zone este enormă. Nu este posibil ca Marea Polară să contribuie substanțial la aceste precipitații, în primul rând deoarece este acoperită cu sloiuri plutitoare, de pe care se evaporă cantități neînsemnate de apă. În al doilea rând, temperaturile destul de scăzute din aceste zone împiedică evaporarea semnificativă, chiar și de la suprafața apei. Prin urmare, umezeala care produce precipitațiile trebuie să provină din altă parte, și anume în principal din oceanele Atlantic și Pacific. Astfel, cantitatea de apă care se varsă în Marea Polară trebuie să fie foarte mare. Dacă am avea destule cunoștințe referitoare la cantitatea de precipitații din diverse localități, am putea calcula cu precizie acest aport.

Importanța acestei creșteri devine și mai mare dacă ne gândim că bazinul polar este destul de mic și că – după cum s-a remarcat deja – este puțin adânc; cea mai mare adâncime cunoscută este între 110 și 145 de metri.

Însă mai există un factor care duce la sporirea cantității de apă din bazinul polar: precipitațiile. Weyprecht a subliniat deja probabilitatea ca frontul cald de atmosferă care vine dinspre sud, atras de presiunea atmosferică scăzută din zonele polare, să provoace precipitații destul de abundente încât să sporească semnificativ cantitatea de apă din Marea Polară. În plus, faptul că bazinul polar primește mari cantități de apă dulce este dovedit de cantitatea scăzută de apă sărată existentă în curentul polar.

Având în vedere toate datele expuse până acum, nu poate fi pus la îndoială faptul că marea aflată împrejurul Polului primește mari cantități de apă – în parte dulce, așa cum tocmai am văzut, în parte sărată, așa cum am menționat mai sus – din diverși curenți oceanici. Astfel, conform legii echilibrului, este inevitabil ca acest volum de apă să caute o cale de evacuare, precum aceea constituită de curentul polar groenlandez.

Să vedem acum dacă putem găsi și alte motive care să explice de ce acest curent curge în această direcție.

Cercetând măsurătorile de adâncime a oceanului, găsim imediat un motiv care explică definitiv de ce această principală cale de evacuare se găsește între Spitzbergen și Groenlanda. Din câte știm, în acea regiune apa este pretutindeni foarte adâncă

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Jurnalul expediției spre Polul Nord. Vol. 1

4.5
2 evaluări / 1 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor

  • (5/5)
    Interesting book!!!