Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Je suis Charlie? Regândirea libertății în Europa multiculturală

Je suis Charlie? Regândirea libertății în Europa multiculturală

Citiți previzualizarea

Je suis Charlie? Regândirea libertății în Europa multiculturală

evaluări:
5/5 (2 evaluări)
Lungime:
343 pagini
5 ore
Editor:
Lansat:
8 iun. 2015
ISBN:
9786067421095
Format:
Carte

Descriere

Atentatul asupra redacției Charlie Hebdo a generat la nivel global problematizări, dispute, analize desfășurate pe mai multe planuri. Fie că au fost plasate în aria libertății de exprimare (cu păreri împărțite referitoare la relația cauză-efect), a aspectelor legate de integrare și diversitate (cu toate dilemele legate de libertate și ordine) ori înscrise în modelul explicativ al conflictului dintre civilizații, opiniile prezentate în Je suis Charlie? îndeplinesc una dintre cele mai importante cerințe ale unui asemenea studiu sociopolitic: o argumentare solidă și pertinentă.


Printre colaboratorii volumului se numără Iulia Badea‑Guéritée (Courrier International), Radu Carp (Universitatea din București), Angelo Chielli (Universitatea „Aldo Moro“, Bari), Raymond Clarinard (Courrier International), Sabin Drăgulin (Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir“, București), Thierry de Montbrial (fondator și președinte al IFRI Paris), Alina Mungiu‑Pippidi (politolog, scriitor, jurnalist), Dan Pavel (filosof, scriitor, jurnalist, consultant politic) ș.a.

Editor:
Lansat:
8 iun. 2015
ISBN:
9786067421095
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Je suis Charlie? Regândirea libertății în Europa multiculturală

Cărți conex

Previzualizare carte

Je suis Charlie? Regândirea libertății în Europa multiculturală - Sorin Bocancea

2014).

Dramele se produc în numele bunelor sentimente

Thierry de Montbrial

Când vorbim despre politica internațională, trebuie să distingem câteva planuri diferite. În cazul Charlie Hebdo am fost în planul emoției. Trebuie să recunoaștem că echipa de jurnaliști de la Charlie Hebdo era foarte puțin cunoscută; săptămânalul avea puțini abonați și întâmpina mereu greutăți. Ceea ce s-a întâmplat a suscitat o puternică emoție. Întregul val de indignare a izbucnit în urma unei crime comise în redacția unui ziar mai puțin cunoscut, însă, din punct de vedere simbolic, ceea ce a urmat a fost foarte puternic. Je suis Charlie. Majoritatea oamenilor, chiar și cei care nu aveau vreo idee despre ce înseamnă Charlie Hebdo, se revendicau astfel, iar cei care nu făceau asta erau chiar puși sub semnul întrebării: cum să nu fii Charlie? A fi sau a nu fi Charlie nu avea nici un sens din punct de vedere rațional; totul era situat sub semnul emoției.

Nu este vorba despre ipocrizie, pentru că, în cazul emoției, factorii care acționează asupra ei nu au legătură cu rațiunea, nu intră în vreo comparație cu justiția. În altă parte a lumii, 20 de creștini sunt decapitați pe țărmul Libiei; avem de-a face cu crime care sunt cel puțin la fel de oribile, dar se vorbește foarte puțin despre ele. Însă nu putem face comparații, căci moartea nu este comparabilă. Nu suntem în domeniul logicii, o spun încă o dată, așadar nici în acest caz nu e deloc folositor să spunem că e vorba despre ipocrizie.

Cei care au decimat redacția Charlie Hebdo au obținut rezultatul urmărit, au fost la originea unui gest care a avut un ecou mondial. Dacă ne plasăm în planul rațiunii – privind problema terorismului internațional, care afectează Franța și lumea și care va continua să lovească atât Franța, cât și alte țări, probabil încă foarte mult timp –, există și din acest punct de vedere mai multe planuri diferite. Pe termen scurt, este evident că problemele de securitate sunt foarte importante. Dar nu putem emite judecăți de valoare din exterior asupra acestui aspect. Să luăm situația Franței. Toți polițiștii, toți cei care se ocupă de securitate, toată lumea este aici foarte obosită, epuizată, toate serviciile de securitate și apărare sunt mobilizate la un nivel extrem. Numărul polițiștilor activi nu poate fi crescut de la o zi la alta; ei trebuie formați și instruiți, fără să mai vorbim despre aspectele financiare implicate. Pe de altă parte, a transforma o democrație într-un regim polițienesc nu este o decizie ușor de luat.

Odată ce tragedia s-a produs, ne repetăm că am fi putut să o evităm. Dar oricum sunt evitate foarte multe tentative. Despre tentativele eșuate nu se vorbește niciodată și slavă Domnului că este așa. Au existat momente în istorie când atentatele erau și mai dese – de exemplu, în Rusia, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Terorismul nu a apărut în zilele noastre.

Pe termen lung, se pune problema politicii internaționale, a unor aspecte care sunt legate și de politica imigraționistă, de capacitatea țărilor de a absorbi diferite categorii de imigranți, de a le oferi condițiile necesare integrării, pentru a deveni cetățeni în care să poți avea încredere. Dar sunt politici pe termen lung, nu se pot implementa într-o singură zi.

Este evident, cred, pentru foarte multe persoane, că în numele democrației am acumulat o mulțime de greșeli, și asta timp de mai multe decenii (mai ales în ultimii treizeci de ani). Prin anii ’70, Franța a adoptat, în numele bunelor sentimente, a reunirii familiei, o politică generoasă, care a fost însă catastrofală. Căci deseori dramele se produc în numele bunelor sentimente. Astăzi, România se plânge de tratamentul care i se aplică în ceea ce privește intrarea în zona Schengen. Dar, în fine, toată lumea se poate plânge de o mulțime de lucruri. Este suficient să înțelegem că, atunci când anumite condiții nu sunt reunite, populațiile nu sunt încă pregătite pentru un amestec de culturi și astfel pot apărea drame. Problemele nu apar nici măcar din cauza diferențelor de cultură, ci din cauza amestecului de cultură și civilizație care nu a fost bine pregătit. Pe planul politicii externe vor avea loc mari schimbări, care însă și ele vor dura foarte mult. Dacă există ipocrizie, ea se află în acest plan, nu în cel al reacțiilor imediate.

Vor urma schimbări foarte importante pe plan internațional, iar ipocrizia va fi acolo unde se va nega însăși existența problemei. Islamismul politic este o realitate și este o greșeală să-l minimalizezi. Nu trebuie să facem nici greșeala generalizării (evident, nu toți musulmanii sunt prinși în această ecuație), dar nici să-l ignorăm. Este o problemă care trebuie numită, acceptată, cuantificată.

Apoi, între planul imediat și cel îndepărtat există varianta de mijloc: găsirea unor soluții care să permită luarea de măsuri pentru reducerea riscurilor. Trebuie să alegem între două rele. Orice om politic trebuie să facă alegeri de acest gen. Închiderea frontierelor va avea consecințe colaterale. Dacă i-am trimite înapoi pe imigranți în țările de unde au venit, dacă am retrage cetățenia franceză persoanelor care simpatizează, de exemplu, cu teroriștii, ar exista alte probleme colaterale. Dar aceasta este politica, un domeniu în care mereu trebuie să alegi între două inconveniente.

Ca să revenim la ceea ce s-a întâmplat la Charlie Hebdo, a fost o pulsiune emoțională normală, însă și emoțiile dispar la un moment dat. Charlie Hebdo a strâns sume considerabile – de altfel, colaboratorii ziarului încep deja să se certe pe seama lor –, dar, dacă nu ar fi existat acel eveniment și colecta de după, nu sunt sigur că fondurile strânse ar fi fost aceleași. Dar este normal, colecta de fonduri s-a desfășurat pe un fond emoțional.

Introducere

Sorin Bocancea

Atentatul asupra redacției publicației Charlie Hebdo a generat interogații, problematizări și dispute ce s-au dus pe mai multe niveluri. O parte dintre cei care au reacționat față de acest eveniment l-au plasat în aria libertății de exprimare, părerile fiind împărțite: majoritatea au arătat că a fost un atac nepermis la adresa acestui drept fundamental; alții au arătat cu degetul spre exagerările jurnaliștilor, care ar fi condus la un asemenea act terorist; o a treia categorie a încercat să țină un echilibru între cele două orientări, problematizând limitele libertății de exprimare și ale toleranței. O altă parte a căutat cauzele atentatului dincolo de aria libertății de exprimare, în domeniul compoziției etnice și religioase a populației europene, arătând că realitatea a luat-o înaintea capacității autorităților de a gestiona diversitatea în scopul realizării principiilor ce guvernează spațiul Europei Occidentale; s-a adus în discuție și nocivitatea ducerii la extrem de către autorități și diferite grupuri de presiune a ideologiei corectitudinii politice. O altă categorie înscrie astfel de acțiuni în cunoscutul model explicativ al conflictului dintre civilizații.

Fiecare opinie își are partea ei de adevăr și justificare, pentru că atentatul de la Charlie Hebdo nu a fost unul oarecare, ci unul prin care s-a urmărit transmiterea unui mesaj „din inima Europei". Așa a și fost perceput, dovada fiind marșul liderilor politici organizat la inițiativa statului francez. Chiar dacă, spre deosebire de atentatele teroriste precedente din SUA, Madrid și Londra, în urma atacului din Paris numărul victimelor a fost mai mic, reacția responsabililor politici a fost mult mai puternică sub aspect simbolic, pentru că actul a vizat întreaga lume occidentală. Faptul că atentatul nu a avut drept cauză proasta gestionare a minorităților etno-religioase doar de către statul francez este dovedit de atentatele ce au urmat imediat în Bruxelles și Copenhaga și de amenințările proferate de diferite mișcări teroriste islamice la adresa statelor din Europa Occidentală.

În mod firesc, majoritatea discuțiilor pe tema atentatului de la Charlie Hebdo au căpătat și accente polemice, pentru că, sub imperiul emoțiilor, toată lumea a dorit să identifice „adevăratul vinovat". Astfel, s-au emis și trimis acuzații spre mai multe direcții: spre autoritățile franceze (care nu ar fi capabile să țină sub control propriile minorități), spre susținătorii ideologiei corectitudinii politice (care de mulți ani impun regula diferiților minoritari ce sufocă și anesteziază simbolic majoritățile), spre susținătorii neoliberalismului (a căror politică ar fi creat premisele unui astfel de eveniment), spre mișcările teroriste din lumea islamică (pentru că recurg la violență), spre redacția Charlie Hebdo (pentru politica editorială și pentru că ar fi provocat voit evenimentul, deși fusese avertizată și primise amenințări), spre islam (socotit violent per se) și spre creștinism (socotit prea pașnic și epuizat).

De la producerea atentatului din 7 ianuarie 2015, în spațiul public au apărut alte subiecte, cazul Charlie Hebdo fiind amintit doar atunci când se mai produc atentate împotriva creștinilor, cum a fost cel din Kenya, din 3 aprilie 2015, care s-a soldat cu 148 de victime. Mesajul transmis „din inima Europei" de teroriști devine treptat un subiect invocat doar în momentul judecării altor acte teroriste petrecute în afara spațiului european. Occidentalii sunt prinși cu probleme provocate de criza economică și de mișcările Rusiei la granița de est, astfel încât o discuție serioasă, în care să se analizeze cauzele profunde ale terorismului din spațiul european, se tot amână. În ziua marii mobilizări de la Paris împotriva actului terorist de la Charlie Hebdo mă întrebam: „Cât va dura marșul de la Paris? Este el începutul unei relegitimări a europenismului?" (cf. www.adevărul.ro). Prin aceste întrebări îmi exprimam temerea ca marșul să nu fi fost doar un gest simbolic, de care inițiatorii și cei mai importanți participanți să uite a doua zi. Probabil că responsabilii politici lucrează în sensul prevenirii unor evenimente similare și în sensul relansării europenismului și noi nu avem de unde ști. În acest caz, rămâne ca și noi, membrii societății civile, să lucrăm pentru același scop cu mijloacele care ne stau la dispoziție: dezbateri, problematizări, emiterea de sugestii utile autorităților publice de la toate nivelurile.

Ideea de a aduna între coperțile unei cărți opinii despre cazul Charlie Hebdo a venit din partea redacției Editurii Adenium. Mi-a revenit sarcina de a identifica și mobiliza colaboratori din rândul specialiștilor în științe socio-umane și al jurnaliștilor pentru ca proiectul să capete contur. În asemenea cazuri, fiecare ia legătura cu prietenii și persoanele pe care le cunoaște. Așa se face că participanții la proiect sunt, în cea mai mare parte, colaboratori la paginile „Polis" ale revistei de cultură contemporană Timpul, pe care le coordonez. La aceștia s-au adăugat colaboratori mobilizați de jurnalista Iulia Badea-Guéritée, de profesorul Sabin Drăgulin și de scriitorul Radu Vancu. Le mulțumesc celor trei prieteni pentru faptul că s-au implicat în acest proiect mai mult decât cu încurajări și cu propriile producții intelectuale. Se înțelege că le mulțumesc tuturor colaboratorilor acestui volum și Editurii Adenium, care m-a deturnat de la proiectele mele și m-a convins că ar trebui să mă simt responsabil și față de acest proiect. Nu regret că m-am lăsat convins.

Precizez că nu am pus la dispoziția colaboratorilor nici o metodologie și nici măcar un text în care să pun problema într-un fel sau altul. Unii dintre cei care au intrat în proiect se exprimaseră deja asupra temei în diverse publicații, motiv pentru care le-am solicitat acceptul de a prelua (cu sau fără modificări) acele texte. Interesul meu nu a fost acela de a reuni texte cu o anumită tentă, ci de a pune la dispoziția cititorilor opinii cât mai diverse. Pluralismul opiniilor și buna lor argumentare au fost singurele imperative ale proiectului.

Cum a fost posibilă săvârșirea atentatului de la Charlie Hebdo? Că a fost un atentat la adresa libertății de exprimare este evident, dar din ce cauză, care este nemulțumirea profundă ce generează astfel de gesturi? „Dramele se produc în numele bunelor sentimente", ne spune Thierry de Montbrial în textul ce prefațează prezentul volum:

Toată lumea se poate plânge de o mulțime de lucruri. Este suficient să înțelegem că, atunci când anumite condiții nu sunt reunite, populațiile nu sunt încă pregătite pentru un amestec de culturi și astfel pot apărea drame. Problemele nu apar nici măcar din cauza diferențelor de cultură, ci din cauza amestecului de cultură și civilizație care nu a fost bine pregătit. Pe planul politicii externe vor avea loc mari schimbări, care însă și ele vor dura foarte mult. Dacă există ipocrizie, ea se află în acest plan, nu în cel al reacțiilor imediate (p. 7).

Sunt sugerate în acest fragment mai multe cauze ale unor acțiuni de acest fel, pentru că ele sunt simptome ale unor disfuncții ale societății contemporane.

După cum se va putea vedea, toate contribuțiile reunite în volum acoperă un întreg spectru de teme și motive, însă fiecare autor pune accent pe unul singur. Lecturările succesive ale textelor mi-au permis să le grupez pe anumite arii tematice, acțiune menită a-l ghida pe cititor în perceperea acestei pluralități de opinii. Așa au rezultat cele șase părți ale lucrării. Pentru că evenimentele de la Charlie Hebdo au fost prezentate încă de la început ca un atentat la adresa libertății de exprimare, am plasat mai întâi partea intitulată „Libertatea de exprimare. Pledoarii, critici și temeri, care cuprinde texte ce abordează tema din perspectiva acestei valori fundamentale a democrației occidentale. A doua parte, „Problemele lumii europene: neoliberalism, neînțelegeri și hegemonism, reunește textele ce critică atitudinea Europei contemporane, autorii acestora găsind în tema propusă un prilej de a-i invita pe europeni la interogații ce aduc în atenție problemele lor, de la cele economice până la cele ideologice, văzute ca adevărate cauze ale terorismului. A treia parte, „Problemele lumii islamice, reunește opiniile ce pun atentatele pe seama unor disfuncționalități ale societății islamice: extremism, ratarea modernizării ș.a. A patra parte, „Ciocnirea civilizațiilor, reunește atât textele ce explică evenimentul de la Charlie Hebdo prin prisma ideii huntingtoniene a ciocnirii între civilizații, cât și opinii ce resping această idee. A cincea parte, „Probleme universal umane", conține opinii ce pasează problematica terorismului în aria universalului uman, susținând că nu e vorba nici despre proasta gestionare a diversității, nici despre libertate, și nici despre un război al civilizațiilor, ci despre viață și moarte. În fine, a șasea parte, „Reprezentări ale cazului Charlie Hebdo", cuprinde contribuții ce prezintă modul în care atât oamenii politici, cât și mass-media au tradus și prezentat la nivel discursiv cazul Charlie Hebdo în acele zile. În cele ce urmează, voi prezenta pe scurt contribuțiile cuprinse în cele șase părți ale volumului, cu intenția de a pune la dispoziția cititorilor un util sinopsis și în speranța că fragmentele propuse îi vor provoca la lecturarea în întregime a textelor din care au fost extrase.

După cum am spus, prima parte a volumului, cu cea mai numeroasă participare, reunește textele celor care au privit evenimentul în discuție ca pe un atentat la libertatea de expresie, fie declarându-se Charlie, fie exprimându-și rezerve față de absolutizarea libertății de exprimare. Dar toți cei care au abordat subiectul din această perspectivă, precum și cei care au vorbit despre aceasta doar în mod tangențial consideră că libertatea constituie valoarea esențială a culturii occidentale. În intervenția sa, Alina Mungiu-Pippidi susține:

Ce face Occidentul unic este istoria sa specială în ceea ce privește libertatea de gândire, cu toate continuitățile sau discontinuitățile, din Grecia și Roma antică până la noi. Motivul pentru care lumea occidentală s-a dezvoltat ajungând la dominație planetară, iar islamul a stagnat a fost emanciparea completă a gândirii occidentale de sub tutela religioasă, eliberarea sa de orice dogmă. Asta a făcut Occidentul Occident (p. 46).

Vorbind din perspectiva istoricului și realizând o scurtă trecere în revistă a etapelor istorice pe care le-a parcurs lumea europeană până când libertatea a ajuns să fie principiul ei fundamental, Sabin Drăgulin susține:

Asasinatele de la Charlie Hebdo […] reprezintă o negare a evoluției din ultimele opt secole a civilizației de tip occidental. […] Asasinarea acestora reprezintă o acțiune îndreptată împotriva unor valori fundamentale ale statului modern, printre care deosebit de importantă este aceea a libertății de exprimare (pp. 56-57).

Ideea că atacatorii s-au aruncat asupra specificului culturii occidentale, definit de ironie, este susținută de Arthur Suciu, care susține că atacatorii au vrut să anihileze sursa discursului ironic:

S-ar putea spune că niște teroriști non-ironici s-au aruncat asupra unor teroriști ironici. […] Atacatorii au atentat la viața privată însăși, separată de viața publică, au negat dreptul vieții private de a fi o sursă alternativă de discurs (pp. 59-60).

În evenimente precum cel de la Charlie Hebdo nu este vorba despre o luptă între civilizații, susține autorul, pentru că aceasta se dă în interiorul civilizației occidentale.

Trăim într-o lume globalizată, dar nu în globalizarea societății liberale. […] De aceea, războiul, adevăratul război, nu se duce între credințe sau tipare de gândire. Adevăratul război îl dăm cu radicala noastră deziluzionare (p. 64).

În opinia lui Constantin Ilaș, atentatul de la Charlie Hebdo este mai grav decât cel din 11 septembrie 2001 de la New York și decât cele de la Londra și Madrid, tocmai pentru că, „în plan simbolic, teroriștii au atacat din rădăcină integritatea unui principiu". Autorul consideră că aceste atentate ar trebui să-i facă pe europeni să-și dea seama de necesitatea de a-și apăra valorile:

Chiar trebuie să vină niște musulmani să ne învețe că, la o adică, trebuie să mărturisim și să murim noi, occidentalii, pentru credințele noastre laice, așa cum sunt ele, precum credința în libertatea de expresie? Sau poate că musulmanii veniți în Occident trebuiau să învețe faptul că la fel de sfântă precum credința lor este credința occidentală în libertatea de expresie? (p. 70)

Constantin Ilaș susține că există și o parte pozitivă a unor astfel de pericole:

Pentru forța și tăria democrației occidentale este foarte bine că există Rusia și Putin, islamul și musulmanii. Aceste două pericole vor testa în timp și la limită viabilitatea regimurilor democratice (pp. 72-73).

O opinie plină de încredere în capacitatea occidentalilor de a-și apăra valorile întâlnim la Radu Magdin:

Faptul că societatea europeană e vie la capitolul valori poate fi confirmat de condamnarea aproape imediată din toată Europa a atentatului de la Charlie Hebdo, de respingerea violenței și solidarizarea cu victimele (p. 75).

Provocarea constă însă în a pune de acord toleranța cu libertatea de expresie, valori deopotrivă de importante pentru societatea occidentală. De aceea, în opinia autorului, „soluția rămâne aceeași: înapoi la tablă, înapoi la educație. A sosit momentul să ne cunoaștem mai bine pe noi și pe semenii noștri" (p. 78).

Pledoariilor pentru libertate li se adaugă luările de poziție față de cei care au avut atitudini mai rezervate. Este cunoscut faptul că reacția dominantă față de acest eveniment a fost sintetizată în sloganul Je suis Charlie, pe care l-au afișat cei ce au luat apărarea victimelor și și-au afirmat susținerea față de libertatea de expresie. Însă, așa cum era de așteptat în spațiul european caracterizat de prezența vocilor critice și sceptice, au apărut imediat și persoane cu poziționări rezervate față de acest slogan, care au mers până la a opune sloganul Je ne suis pas Charlie, susținând că și caricaturiștii ar avea partea lor de vină prin produsele lor artistice.

Față de aceste critici ia atitudine Laure Hinckel:

Je suis Charlie nu înseamnă neapărat „sunt un fan al desenelor acestei reviste. Nu înseamnă „sunt un ateu turbat și nici „sunt anarhist". Je suis Charlie e un mod de a-ți afirma solidaritatea. E o formulă compactă, care funcționează bine cu un prenume (p. 80).

În opinia autoarei, sloganul Je suis Charlie nu cere nimănui să urmeze exemplul respectivei publicații, ci „le cere să se ridice, în semn de solidaritate pentru libertatea de expresie în cadrul democratic, împotriva rasismului și pentru libertate pur și simplu". Ea pune neînțelegerea sloganului pe seama îndepărtării de limbajul poetic:

S-a crezut, și e greu de spus de ce, că trebuie acordată mai puțină atenție materiilor umaniste. […] Astăzi nu mai putem disocia prezența unor barbari în interiorul societății noastre de chestiunea învățământului și a valorilor culturale pe care le transmitem (p. 83).

Încercând o recuperare a ceea ce s-a pierdut prin educația umanistă deficitară, autoarea oferă câteva înțelesuri ale sloganului: „A fi Charlie înseamnă „să promovezi educația universalistă și să lupți împotriva ignoranței; „să poți să nu fii de acord cu altul, dar să te bați pentru ca el să dobândească și să păstreze dreptul la opinia lui; „să înțelegi caricatura, desenul politic, elipsa, aluzia; „să-l asculți și să-l tolerezi pe copilul din tine, năzbâtios și pornit pe glume școlărești, care dormitează în fiecare dintre noi".

O revoltă împotriva celor care consideră că jurnaliștii de la Charlie Hebdo „au mers prea departe" întâlnim și la Grigore Cartianu:

Ce înseamnă, de fapt, „prea departe"? Până unde ar fi trebuit să meargă Cabu, Charb, Tignous și Wolinski? Și, mai ales, unde ar fi trebuit să se oprească? Să zicem că n-ar fi publicat caricatura X. Nu avem nici o garanție că nebunul cu mitralieră ar fi fost mulțumit. Următoarea lui pretenție ar fi fost să nu fie publicată nici caricatura Y. Și apoi nici caricatura Z. Sau V. Sau W. Unde s-ar fi oprit șirul dorințelor impuse cu mitraliera? Nicăieri. Odată acceptat șantajul, libertatea e moartă. Nu există jumătăți de libertate, după cum nu există jumătăți de tiranie. Libertatea și tirania sunt absolute. Există integral sau nu există deloc. Pretenția de a trasa o graniță între ce trebuie să faci și ce nu trebuie să faci, alta decât cea definită de lege, este monstruoasă (pp. 86-87).

Reacțiile preopinenților celor ce s-au declarat Charlie sunt puse sub acuzare și de Doru Pop, care arată că drama pariziană „a adus la lumină predispoziția pentru fundamentalism a multor lideri de opinie din «minunata lume liberă». În opinia lui, „a vorbi despre lipsă de bun-gust sau despre arta care «insultă» sau care chiar «ucide» face parte din aceeași mentalitate primitivă, de care nici Europa, iată, nu s-a despărțit definitiv. De aceea, autorul se exprimă tranșant:

De presă, artă și dreptul la exprimare publică nu avem voie să ne atingem. Cu atât mai mult cu cât uciderea unor caricaturiști și umoriști nu este numai un gest politic de o cruzime și o barbarie incalificabile, dar este și un act de amenințare directă la adresa culturii. Este un semnal de alarmă pentru cum ar arăta o lume în care dreptul nostru nescris de a râde este pus sub semnul amenințării cu moartea. Acum, mai mult ca oricând, avem obligația să râdem (p. 101).

Tot în dispută cu cei ce nu s-au declarat Charlie își construiește și Vitalie Ciobanu discursul. Chiar dacă demersul său îi vizează îndeosebi pe cei din Republica Moldova, el se referă la fel de bine la prudenții și criticii de pretutindeni:

Am văzut tineri purtând în stradă cartoane cu inscripția Je suis Charlie, pe când majoritatea celor care dau tonul în presă și în mediile electronice au exprimat mai degrabă atitudini conservatoare, rezervate, după deja celebra formulă: „Condamnăm terorismul, DAR… și urmează o lungă înșiruire de argumente menite să demonstreze că jurnaliștii, caricaturiștii francezi asasinați au întrecut măsura, au atacat „lucruri sfinte pentru musulmani și că, prin urmare, libertății de expresie i s-ar cuveni aduse unele corecturi și reglementări, dacă nu prin lege, ceea ce în Franța nu se poate imagina, măcar prin bun-simț și oprobriu. Numai că cei care susțin aceste limitări ale libertății de exprimare nu spun și cine ar avea căderea să le instituie (pp. 105-106).

În opinia autorului, „a ceda în fața terorii și a barbariei religioase înseamnă a-ți lua adio de la valorile occidentale, înseamnă a-i trăda pe cei care și-au sacrificat viața, susținând tradiția blasfemiei intelectuale".

Împotriva raționamentului de tipul „da, dar… sunt și Raluca Mureșan și Minodora Sălcudean. Argumentele prin care autoarele își susțin poziția sunt două. În primul rând, acest tip de raționament „refuză contextualizarea și nuanțarea – Franța este patria care a adoptat o sumedenie de minorități etnice și religioase și totodată țara în care presa satirică are o importantă tradiție, iar reacția față de umor ține de educație și de disponibilitatea fiecăruia. În al doilea rând, acest tip de raționament…

…eludează grosier ideea de justiție și acreditează punctul de vedere că jurnaliștii ar trebui, din teamă sau din anumite prejudecăți, să fie mai prudenți cu unele subiecte și cu modul de abordare a acestora. Justiția, ca simbol central al statului de drept, rămâne singura instituție care trebuie să decidă dacă limitele libertății de exprimare au fost sau nu încălcate. Altfel, ar însemna că orice altă raportare la presă, spre exemplu, din perspectiva gustului estetic sau a sensibilității religioase a unei comunități devine susceptibilă de a fi redusă la tăcere prin acte de terorism justițiar (p. 118).

Acum, că am urmărit critici care îi au în vedere pe cei care nu s-au

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Je suis Charlie? Regândirea libertății în Europa multiculturală

5.0
2 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor