Dreptul public, perspectiva comparata si analiza politica

împreună.

Argumentum

Am constatat, la finalul anului 2014, că în ultimii doi ani am publicat un număr substanțial de articole în presa scrisă și online. La începutul anului 2013 am acceptat invitația ziarului Adevărul de a mă alătura echipei de autori care scriu pe blogurile individuale. Primul articol l-am publicat în presă în 1990, am avut o rubrică permanentă în Adevărul literar și artistic în 2006, am publicat frecvent articole în diferite publicații. Prioritatea mea este de a scrie articole și cărți cu caracter științific, ceea ce exclude o reacție la evenimentele în curs de desfășurare sau care s-au încheiat recent. Deoarece mă ocup de domenii care au legătură cu realitatea imediată – cum ar fi dreptul constituțional, relația Stat-Biserică, democrația creștină, guvernanța europeană – și încerc să interpretez diferitele tendințe din spațiul public (ceea ce nu exclude referința la izvoarele clasice, dimpotrivă), există o apropiere naturală între preocupările mele științifice și reacția imediată la evenimente care au legătură cu aceste domenii. La unele evenimente reacționez imediat, prin postări pe rețeaua de socializare Facebook. La altele, care necesită o analiză mai laborioasă și căutarea unor conexiuni care nu sunt vizibile la prima vedere, reacționez prin articole de genul celor care se regăsesc între coperțile acestui volum. Există și evenimente care marchează evoluția unui domeniu – la acestea iau atitudine prin articole de mari dimensiuni, destinate unui public specializat.

Atunci când scriu despre ceva care consider că merită atenția, încerc să circumscriu un eveniment la un domeniu mai larg și să-l conexez cu evenimente din trecut, cu opiniile altora, cu evaluări independente. Rezultatul constă în texte mai lungi, pe care nu le consider articole de presă (am oroare să mă conformez unui anumit număr de semne…), texte care pot fi oricând transformate în articole mai ample. Acest gen de exercițiu este extrem de necesar pentru omul de știință care dorește să cunoască reacția publicului la teoriile pe care le pune în circulație. Nu întâmplător, Raymond Aron, Maurice Duverger sau Giovanni Sartori au scris sau mai scriu articole în marile cotidiene, iar rezultatul constă în cărți care marchează un domeniu și intră în bibliografia obligatorie în marile universități (de exemplu, cartea lui Giovanni Sartori, Il sultanato din 2009, în care a reunit articolele publicate în Corriere della Sera în perioada 2006-2008). Prin acest gen de articole se face o interpretare a realităților sociale și se arată cum diferitele teorii ale dreptului public sau ale științei politice pot fi puse în aplicare pentru a înțelege mai bine realitatea. Prin urmare, articolele din această carte nu sunt mostre de presă, ci expresia unor modalități de interpretare care sunt puse în joc arareori pentru uzul marelui public.

Nu m-am exprimat public, pe parcursul ultimilor doi ani, decât în marja domeniilor în care simt că mă pot manifesta cu oarecare lejeritate. Am realizat câteva analize de politică internă care, chiar și spre surprinderea mea, într-o oarecare măsură, s-au dovedit a fi corecte. Am scris despre revizuirea Constituției, urmărind atent procesul care a avut loc și cauzele care au dus la eșecul acestei inițiative. Am abordat de asemenea încercările de reformă a administrației și evoluțiile din domeniul statului de drept. În această carte se regăsesc și abordări ale situației internaționale, mai ales din Republica Moldova și din Ucraina. Am fost preocupat de mișcările de protest din Hong Kong și de referendumul din Scoția, din punctul de vedere al constituționalismului comparat, precum și de modul de funcționare al mișcării SI (Statul Islamic). Problematica europeană se regăsește de asemenea în abordări care vizează încercările de a avea un mecanism de apărare a statului de drept la nivel european și problema „deficitului democratic", acestea fiind subsumate domeniului mai larg al guvernanței europene. Am scris și despre două figuri emblematice ale creștin-democrației românești, Corneliu Coposu, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naștere, și Nicolae Stroescu-Stănișoară, cu ocazia despărțirii sale de această lume.

Chiar dacă par a fi foarte diverse, toate articolele din această carte sunt subsumate doar domeniilor pe care le-am amintit. Din acest motiv, m-am referit în titlu la trei coordonate care le definesc: dreptul public, perspectiva comparată și analiza politică.

Cu excepția articolelor „Regimul politic – o dezbatere întredeschisă și „In memoriam Nicolae Stroescu-Stănișoară, publicate în revista 22, a articolului „Corneliu Coposu – un pariu câștigat pentru o politică a valorilor", publicat în Dilema Veche, precum și a articolelor „Revizuirea Constituției, istoria unui eșec anunțat?, respectiv „Un nou mecanism de apărare a statului de drept: în direcția unei Europe federale?, publicate pe platforma Contributors, restul au fost publicate pe platforma online de pe pagina ziarului Adevărul. Mulțumesc pe această cale interlocutorilor mei de la aceste publicații/platforme: Armand Goșu (revista 22), Andrei Manolescu (Dilema Veche), respectiv Dan Tapalagă și Lucian Popescu (Contributors). Îi adresez mulțumiri lui Grigore Cartianu, care m-a invitat să mă alătur echipei de colaboratori ai ziarului Adevărul, și mai ales doamnei Iulia Roșu de la aceeași publicație, care a avut, de fiecare dată când a fost nevoie, amabilitatea să pună în locul meu articolele respective pe acea platformă, atunci când mă aflam în imposibilitatea de a o accesa, din motive obiective (distanța față de un calculator conectat…) sau pur și simplu din cauza nepriceperii mele în a descifra toate tainele nebănuite ale tehnicii.

Voi continua să scriu despre ceea ce cred că este relevant pentru domeniile menționate. Nu o voi face, la fel ca și până acum, sub imperiul vreunei constrângeri de orice fel, ci pur și simplu pentru a împărtăși gândurile pe care le am, din pasiunea sinceră și nelimitată pentru tot ce înseamnă drept public și știință politică.

Regimul politic – o dezbatere întredeschisă

Cine ar fi bănuit, în urmă cu un an, modificarea atât de radicală a peisajului politic? În decembrie 2011 știam doar că vor avea loc alegeri parlamentare, iar sondajele de opinie dădeau câștig de cauză USL, dar nu la o diferență atât de mare față de PDL. Se credea, în general, că PDL va rămâne la guvernare până la alegerile parlamentare din toamnă sau cel puțin până la alegerile locale din vară. Nimeni nu contesta în decembrie 2011 șefia lui Emil Boc la PDL, iar în interiorul coaliției de guvernare vocile care doreau ca la conducerea partidului și a guvernului să se afle persoane diferite se aflau de mult în plan secund.

A urmat un început de an cu totul ieșit din comun, cu contestări în stradă venite după o acalmie socială de mai mult de un deceniu, mișcări sociale pe care nimeni nu le anticipa nici măcar cu câteva săptămâni înainte de producerea lor. Rezultatul a fost demisia guvernului, urmată de desemnarea ca prim-ministru a lui Mihai Răzvan Ungureanu, care a reușit, fără prea mari eforturi, menținerea vechii majorități parlamentare PDL-PUNR-UDMR cu ocazia învestirii în Parlament. Nu pentru multă vreme, deoarece plecarea mai multor deputați și senatori din rândurile PDL a făcut ca guvernul să nu mai poată beneficia de susținere parlamentară. În luna aprilie s-a înregistrat o premieră pentru regimul politic românesc: adoptarea unei moțiuni de cenzură care, spre deosebire de cea din octombrie 2009, avea să ducă la formarea unei noi majorități guvernamentale. Pentru prima dată, modificarea majorității în Parlament pe parcursul exercitării mandatului a dus la modificarea componenței Guvernului.

Alegerile din iunie aveau să dovedească începutul unui dezechilibru accentuat între PDL și USL, dar și primul exercițiu electoral al PPDD, partid care, prin rezultatul aproximativ identic obținut la alegerile parlamentare, va forma cel de-al treilea grup parlamentar, în ordinea numărului de senatori și deputați.

Evenimentele cu totul excepționale din perioada 3-5 iulie 2012, determinate de încercarea de acaparare totală, rapidă și agresivă a întregii puteri în stat, au marcat și vor marca fără îndoială și de acum înainte evoluția regimului politic. Încă nu putem afirma cu certitudine că avem toate detaliile care să permită o explicație de ansamblu a ceea ce s-a întâmplat în acele zile și în perioada de dinainte. Avem doar câteva piese dintr-un puzzle mult mai complex, nu știm cine a contribuit la scrierea unui scenariu ce nu s-a putut pune în practică până la capăt în parametrii în care a fost preconizat. Chiar și în absența elementelor care să ne permită să tragem o concluzie definitivă, știm cu certitudine că PSD nu a dorit să ajungă la guvernare în aprilie, prin votarea unei moțiuni de cenzură, după cum suspendarea președintelui Băsescu nu a fost principala preocupare a acestui partid după alegerile locale. Vocea lui Ion Iliescu, mentorul de necontestat al PSD, care își sfătuia mai tinerii colegi să nu râvnească guvernarea înainte de alegeri, precum și luările de poziție radicale ale lui Crin Antonescu în favoarea suspendării, înainte ca decizia să fie luată în acest sens în cadrul coaliției PSD – PNL, stau mărturie în privința abordării diferite a celor două partide asupra celor două evenimente care au marcat definitiv natura regimului politic. Unitatea de acțiune determinată de formalitățile schimbului de ștafetă și de exercitarea guvernării, precum și de pregătirea a două exerciții electorale apropiate în timp, a făcut ca diferențele de opinie dintre cele două partide să nu poată fi observate decât la o privire extrem de atentă. Odată însă cu rezultatul alegerilor parlamentare și desemnarea lui Victor Ponta pentru a doua oară în funcția de prim-ministru, aceste diferențe au devenit vizibile. Felul în care a fost negociată structura noului guvern arată un avantaj al PSD, care de fapt reflectă diferența de mandate parlamentare între PSD și PNL. Chiar dacă PNL a încercat să obțină mai mult decât ar fi trebuit să capete, potrivit ponderii parlamentare în cadrul alianței, experiența de negociere și exercițiul îndelung al puterii în trecutul recent au constituit pentru PSD avantaje care au făcut diferența.

Prin urmare, pentru 2012 se anticipa o simplă schimbare de putere la nivel guvernamental, rezultat al unor alegeri despre care se credea că vor fi echilibrate, în schimb avem cel puțin patru elemente de noutate absolută pentru regimul politic postdecembrist: succesul unei moțiuni de cenzură urmate de desemnarea unui nou prim-ministru, consolidarea unui partid populist, diferit de amestecul de naționalism și populism al formațiunilor antisistem anterioare, eșecul suspendării Președintelui, care a urmat, spre deosebire de exercițiul având același obiect din 2007, unei acaparări în ritm alert a instituțiilor care alcătuiesc osatura statului de drept, semnarea de către Președinte și Prim-ministru a unui act de coabitare care le delimitează clar atribuțiile, act scris fără precedent într-un regim semiprezidențial în care practica politică determină natura regimului, și nu invers.

Dată fiind distanța atât de mare între previziuni și ceea ce s-a întâmplat în viața politică pe tot parcursul anului ce stă să se încheie, la ce ne putem aștepta pentru 2013? Vom asista la mișcări tectonice la fel de ample ca cele din 2012? Ori acestea au fost rezultatul previzibil al unui an electoral, perioadă în care în mod natural peisajul politic este mult mai dinamic? Faptul că 2013 nu este an electoral înseamnă că nu vom asista la mișcări mai puțin surprinzătoare pentru cei care nu au timp să privească toate detaliile scenei politice și se mulțumesc să asiste pasiv în fața ecranelor la o epopee de mari dimensiuni ce se desfășoară după o cadență ce se aseamănă mișcării continue și previzibile a astrelor?

2013 va fi anul marilor proiecte, prin care se va încerca schimbarea definitivă a regimului politic actual. Nu afirm că va fi anul în care aceste proiecte vor fi definitivate, ci doar că ele vor marca dezbaterea publică. Va fi anul în care se va încerca schimbarea Constituției. O altă dezbatere care va culmina în 2013 și va avea potențialul de a diviza coaliția de guvernare este cea referitoare la regionalizare. Victor Ponta nu pare a-și fi dat girul complet variantei de regionalizare susținute de Liviu Dragnea, prin care oligarhiile de la nivelul județelor ar fi menținute integral și duplicate la nivelul regiunilor. Marginalizarea acestuia din urmă în cadrul aparatului guvernamental, corelată cu subordonarea prefecților față de prim-ministru, atestă diferența de viziune pe acest subiect. Marea provocare a lui Victor Ponta pentru 2013 este dacă va reuși să impună o variantă de regionalizare care să prevadă renunțarea la nivelul administrativ al județelor fără a intra în conflict cu baronii PSD din teritoriu. Va putea ajunge la acest rezultat doar dacă se va ralia dorinței Uniunii Europene de a efectua o reformă radicală a statului înainte de exercițiul financiar care începe în 2014. Austeritate, sprijin european în detrimentul voinței națiunii… cu alte cuvinte, exact acele elemente retorice care au fost contestate și speculate pentru a prelua puterea. Victor Ponta are în față un pariu extrem de dificil: dacă va dori să rămână la putere în cadrul propriului partid și să aibă deplină legitimitate în calitate de prim-ministru, va trebui să acționeze, cel puțin la nivel retoric, în parametrii lui Emil Boc, cu riscul de a pierde mai târziu exercițiul puterii exact la fel ca și predecesorul său. Dificil pariu, care va marca întregul an ce va urma.