Încărcare
Sticletele
de Donna Tartt
Evaluări:
1,178 pagini21 ore
Rezumat
Theo Decker, un adolescent de treisprezece ani din New York, supraviețuiește ca prin minune unei explozii care îi omoară mama într-un muzeu de artă și intră fără voia lui în posesia unui mic tablou fascinant, preferatul mamei sale. Ani de zile mai târziu, după o copilărie aventuroasă, Theo lucrează într-un magazin de antichități, iar tabloul ascuns cu grijă ani de zile devine pe neașteptate poarta de acces către lumea subterană a traficului cu opere de artă.
O poveste plină de suspans, meșteșugită meticulos, asemenea unui tablou flamand, despre iubire și artă, despre pierdere și obsesie, despre supraviețuire și modelarea propriului destin, toate supuse întorsăturilor imprevizibile și nemiloase ale sorții.
„Un triumf. Donna Tartt ne oferă o operă de ficțiune excepțională.“ (Stephen King)
„Un roman dickensian superb, seducător, care te ține cu sufletul la gură fără să-și piardă nici o clipă energia narativă.“ (New York Times)
„O carte despre artă în toate formele sale.“ (Vanity Fair)
„O elegantă și îndelung așteptată meditație asupra dragostei și a forței pătrunzătoare a artei... Elocventă și convingătoare... “ (Kirkus Reviews)
Editor: Litera Media GroupLansat: Jun 30, 2015ISBN: 9786067418576Format: book
Mostră carte
Sticletele - Donna Tartt
Claude
PARTEA ÎNTÂI
„Absurdul nu eliberează, ci leagă."
Albert Camus¹
¹ Citat după Albert Camus, Mitul lui Sisif, traducere de Irina Mavrodin, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969, p. 70.
CAPITOLUL I
BĂIAT CU CRANIU
1
Pe vremea când mă aflam încă în Amsterdam, am visat-o pe mama pentru prima oară după mulți ani. Stăteam închis în hotel de mai bine de o săptămână, temându-mă să sun pe cineva sau să ies; inima îmi pornea să se zbată nebunește, împotmolindu-se, până și la cele mai nevinovate zgomote: soneria liftului, zăngănitul căruciorului cu băuturi, chiar și clopotele bisericilor care băteau ora, Westertoren, de Krijtberg² – dangătul lor atins de o aripă întunecată, un presentiment fatidic, ca în basme, încrustat în arabescurile metalului. Ziua ședeam la picioarele patului, străduindu-mă să deslușesc ceva din știrile de la televizor (fără vreo șansă, căci nu știam boabă de olandeză), și, când renunțam, mă așezam lângă fereastră, privind țintă canalul, cu pardesiul din păr de cămilă îmbrăcat peste celelalte haine – căci părăsisem New Yorkul în grabă, și lucrurile pe care le luasem cu mine nu erau suficient de călduroase, nici măcar înăuntru.
Afară, orașul zumzăia vesel. Era Crăciunul, și, noaptea, luminile clipeau pe podurile de pe canal; dames en heren³ cu obraji roșii, cu eșarfele fluturând în vântul înghețat, huruiau pe caldarâm cu brazi legați la spatele bicicletelor. După-amiaza, o trupă de amatori cânta colinde de Crăciun, care pluteau, subțiratice și fragile, în aerul iernii.
Tăvi de mic dejun în neorânduială; țigări prea multe; votcă încropită de la duty free. În zilele acelea neliniștite, zăvorâte, am ajuns să-mi cunosc fiecare colțișor al camerei așa cum un prizonier sfârșește prin a-și ști pe de rost celula. Era prima dată când mă aflam în Amsterdam; nu văzusem mai nimic din oraș, și totuși camera însăși, cu frumusețea ei aspră, străbătută de curenți, decolorată de soare, îmi stârnea intens sentimentul Europei de Nord, era un model în miniatură al Olandei: pereți albi, spoiți cu var, corectitudine protestantă, amestecate în același timp cu splendoarea nuanțelor somptuoase ale vopselelor aduse pe vase negustorești din Orient. Petreceam exagerat de mult timp examinând o pereche minusculă de tablouri în ulei, în rame aurite, atârnate deasupra comodei: țărani care patinau pe un lac înghețat în apropierea unei biserici și o bărcuță cu pânze luptându-se cu valurile agitate ale mării iarna⁴: cópii decorative, fără nimic special, cu toate că eu le studiam ca și cum aș fi putut găsi în ele, încriptat, vreun secret care să învie înaintea mea pânzele vechilor maeștri flamanzi. Afară, lapovița bătea ușor în pervazul ferestrelor și clipocea pe suprafața canalului; și, deși draperiile de brocart cădeau în falduri bogate, iar covorul era moale, lumina iernii aducea cu ea ceva din atmosfera înfrigurată a lui 1943⁵: privațiuni, austeritate, ceai slab cu zahăr, mers la culcare pe stomacul gol.
În fiecare dimineață devreme, când încă nu se luminase de ziuă, înainte să apară angajații din schimbul de zi și holul de la intrare să înceapă să se umple de oameni, coboram la parter după ziare. Recepționerii se mișcau vorbind în șoaptă, cu pași ușori, trecând cu privirea peste mine aproape ca și cum nu m-ar fi văzut – americanul din camera 27, care nu ieșea niciodată în timpul zilei; iar eu încercam să mă conving că șeful schimbului de noapte (costum închis la culoare, tunsoare periuță, ochelari cu ramă de os) ar fi fost în stare de orice ca să prevină neplăcerile sau să evite un scandal.
Herald Tribune nu conținea nici o știre despre mine, dar povestea împânzea toate ziarele olandeze, în titluri cu majuscule groase, de-o șchioapă, străine mie, ispitindu-mă, chinuitor, de sub ochii mei, dar de dincolo de puterea mea de înțelegere. Onopgeloste moord. Onbekende. Urcam înapoi, mă întorceam în pat (complet îmbrăcat, căci camera era prea rece) și întindeam ziarele pe cuvertură: fotografii cu mașini de poliție, panglica galbenă încercuind locul, nici măcar titlurile de sub poze nu le puteam descifra, și, deși nu păreau să conțină numele meu, era imposibil de știut dacă includeau vreo descriere a mea sau dacă ascundeau de fapt informații.
Camera. Caloriferul. Een Amerikaan met een strafblad. Apa verde măslinie a canalului.
Pentru că mi-era frig și eram bolnav, și în cea mai mare parte a timpului nu știam ce să fac (uitasem să-mi iau o carte, ca și hainele călduroase), stăteam în pat mai toată ziua. Noaptea părea să coboare la mijlocul după-amiezii. Deseori, printre foșnetele ziarelor împrăștiate, oscilam între somn și trezie, și visele îmi erau, majoritatea, mânjite de aceeași neliniște tulbure care mi se prelingea pe nesimțite în orele de veghe: procese la tribunal, valize deschizându-se brusc pe pista de aterizare, din care hainele îmi răbufneau în toate părțile, și nesfârșite coridoare de aeroport unde alergam să prind un avion la care știam că oricum nu voi ajunge niciodată.
Din cauza febrei aveam o mulțime de vise ciudate și extrem de vii, momente când, scăldat în sudoare, dădeam bezmetic din mâini și din picioare, neștiind dacă e zi sau noapte, dar în ultima și cea mai rea dintre aceste nopți am visat-o pe mama: un vis scurt și misterios, care mi s-a părut mai degrabă o viziune. Mă aflam în magazinul lui Hobie – sau, mai precis, într-un spațiu oniric, vag sinistru, amenajat ca o versiune sumară a magazinului –, și ea a apărut deodată în spatele meu – i-am văzut reflexia într-o oglindă. Am încremenit de fericire; era ea, până în cel mai mic detaliu, cu toți pistruii la locul lor, îmi zâmbea, mai frumoasă și totuși nu îmbătrânită, cu părul negru și colțul gurii ridicat ușor, într-o umbră de surâs ciudată, nu un vis, ci o prezență care umplea întreaga cameră, o forță în sine, o alteritate vie. Și, oricât de mult îmi doream, știam că nu mă pot întoarce, că, dacă aș fi privit-o direct în față, aș fi violat legile universului ei, dar și pe ale mele; venise la mine în singurul fel în care putea, și ochii ni s-au întâlnit în geamul oglinzii pentru o clipă lungă, neclintită; dar, chiar când părea gata să spună ceva – cu un amestec, s-ar fi zis, de amuzament, afecțiune și exasperare –, între noi s-a rostogolit un rotocol de aburi și m-am trezit.
2
Lucrurile ar fi mers altfel dacă mama ar fi trăit. Așa, a murit când eu eram copil; și, deși tot ceea ce mi s-a întâmplat de atunci încoace este exclusiv vina mea, de când am pierdut-o am încetat să mai disting vreun reper, vreo călăuză spre o destinație mai fericită, spre o viață mai puțin singuratică sau mai prietenoasă.
Moartea ei – linia despărțitoare: înainte și după. Și, deși e deprimant să recunosc asta după atâția ani, încă n-am întâlnit pe nimeni care să mă facă să mă simt iubit așa cum o făcea ea. Totul prindea viață în preajma ei: mama radia o lumină fermecată, ca de teatru, încât a vedea lucrurile prin ochii ei însemna a le vedea în culori mai vii decât în mod normal. Îmi amintesc cum, cu câteva săptămâni înainte să moară, am luat o cină târzie cu ea într-un restaurant italian din Village⁶ și cum ea m-a apucat de mânecă, emoționată de farmecul neașteptat, aproape dureros, al unui tort aniversar cu lumânări aprinse care era adus din bucătărie de un mic alai, deplasând un cerc slab și tremurător de lumină pe tavanul întunecat; apoi tortul așezat pe masă ca o văpaie în mijlocul familiei, transfigurând chipul unei doamne în vârstă, zâmbete peste tot în jur, chelnerii care se îndepărtau cu mâinile la spate – o aniversare comună, cum poți întâlni în orice restaurant ieftin din centru, și sunt sigur că n-aș fi ținut-o minte dacă mama n-ar fi murit la scurt timp după aceea. Dar așa, după moartea ei, m-am gândit de nenumărate ori la seara de atunci și cred într-adevăr că am să mă gândesc toată viața: cercul familiei luminat de flacăra lumânărilor, tablou vivant al fericirii cotidiene, ordinare, care a dispărut din viața mea odată cu ea.
Era, pe deasupra, frumoasă. Lucrul ăsta aproape că nu contează; dar era. Pe vremea când abia venise la New York din Kansas, a lucrat cu jumătate de normă ca fotomodel, deși se simțea prea stânjenită în fața camerei ca să fie cu adevărat bună pentru meseria asta; calitățile ei nu se regăseau pe peliculă.
Și totuși era pe deplin ea însăși: o raritate. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată pe cineva care să-i semene cu adevărat. Avea păr negru, o piele albă care vara făcea pistrui, ochi albaștri ca peruzeaua plini de lumină, iar linia oblică a pomeților era un amestec atât de excentric de descendență amerindiană și „amurg celtic"⁷, încât unii o credeau islandeză. De fapt, era pe jumătate irlandeză, pe jumătate cherokee, provenea dintr-un oraș din Kansas de lângă granița cu Oklahoma; și îi plăcea să mă facă să râd numindu-se Okie⁸, cu toate că era ostentativă, îndrăzneață și elegantă ca un cal de curse. Din păcate, caracterul acesta exotic îi iese la iveală puțin prea sever și neînduplecat în fotografii – pistrui acoperiți de machiaj, păr strâns în coadă de cal joasă, la ceafă, ca al nobililor din Povestea lui Genji⁹ –, în timp ce nu i se vede mai deloc căldura, vâna aceea voioasă, imprevizibilă a firii ei, pe care o iubeam cel mai mult. După senzația de imobilitate pe care o dă în fotografii, e limpede cât de puțin se încredea în aparatul foto; pare a sta la pândă, ca o sălbăticiune care se încordează să se apere. Dar în viață nu era așa. Se mișca mereu cu o iuțeală uimitoare, cu gesturi bruște și ușoare, poposind întotdeauna pe marginea scaunului, ca o pasăre lungă și elegantă a bălților, gata să tresară și să-și ia zborul. Îmi plăceau la nebunie parfumul de santal pe care îl folosea, aspru și surprinzător, și foșnetul fustei apretate când se apleca să mă sărute pe frunte. Iar auzindu-i râsul, îți venea să lași baltă orice-ai fi făcut și să te iei după ea pe stradă. Oriunde mergeam, bărbații o priveau cu coada ochiului, cu o expresie care uneori mă deranja.
Moartea ei a fost vina mea. Ceilalți s-au grăbit întotdeauna puțin prea tare să mă asigure că nu e așa; și da, desigur, „era doar un copil, „cine și-ar fi putut închipui
, „un accident cumplit, „ghinion
, „i se putea întâmpla oricui" – perfect adevărat, atâta că eu nu cred o iotă din toate astea.
S-a întâmplat la New York, pe 10 aprilie, cu paisprezece ani în urmă. (Până și mâna refuză să înregistreze data aceasta; a trebuit să mă forțez s-o scriu, să mișc pur și simplu pixul pe hârtie. Înainte era și ea o zi ca toate celelalte, dar acum îmi sare în ochi din calendar ca floarea unui cui ruginit.)
Dacă lucrurile ar fi mers după cum plănuiserăm, ziua n-ar fi făcut decât să se stingă în cerul serii, anonimă, înghițită fără urmă împreună cu tot restul clasei mele a opta. Ce mi-aș mai aminti acum din ea? Nimic sau aproape nimic. Dar așa, textura dimineții aceleia mi-e mai vie în minte decât clipa prezentă, cu atmosfera ei umidă, grea de apă. Noaptea plouase, bătuse o furtună grozavă, mai multe magazine fuseseră inundate, și vreo două stații de metrou se închiseseră; noi doi stăteam pe covorul de la intrarea în bloc, care ne plescăia sub picioare, în timp ce Goldie, portarul preferat al mamei, nebun după ea, mergea cu spatele pe Fifty-Seventh, cu brațul în sus, fluierând după un taxi. Mașinile șuierau pe lângă noi, împroșcând o perdea de apă murdară; norii tumefiați de ploaie se rostogoleau deasupra blocurilor-turn, duși de curenți și descoperind din când în când petice de cer senin, în timp ce jos, pe stradă, sub stratul de smog, vântul adia jilav și blând a primăvară.
― Ah, e ocupat, doamna mea! strigă Goldie peste vacarmul străzii, dându-se la o parte din drum pentru ca taxiul să poată da colțul, stropind în jur și stingându-și luminița verde.
Era cel mai mărunt dintre portari: palid, slăbănog, plin de viață, cu pielea deschisă la culoare, portorican și fost boxer la categoria pană. Deși fața i se buhăise de alcool (uneori își făcea apariția în schimbul de noapte mirosind a whisky), era încă vânos, musculos și iute. Făcea întruna glume, ieșea mereu la o pauză de țigară în colțul străzii, când era frig se muta de pe un picior pe altul și sufla în mâinile albe înmănușate, spunând bancuri în spaniolă și lăudându-i pe ceilalți portari.
― Vă grăbiți tare în dimineața asta? o întrebă pe mama.
Pe insigna lui scria BURT D., dar toată lumea îi spunea Goldie din cauza dintelui de aur și pentru că numele lui de familie, de Oro, însemna în spaniolă „aur"¹⁰.
― Nu-i nici o problemă, avem timp destul.
Dar mama arăta istovită, și mâinile îi tremurară când își legă încă o dată eșarfa de la gât, care zvâcnea și flutura în vânt.
Goldie trebuie să fi observat și el, pentru că (sprijinit evaziv de ghiveciul uriaș din fața blocului, uitându-se oriunde, numai nu la ea) îmi aruncă o privire vag dezaprobatoare.
― Nu mergeți cu metroul? mi se adresă.
― Avem mai multe drumuri de făcut, răspunse mama fără prea multă convingere, văzând că nu știam ce să spun.
De regulă nu dădeam prea mare atenție felului cum se îmbrăca, dar ținuta ei din dimineața aceea (balonzaid alb, eșarfă roz translucidă, pantofi alb-negri cu șireturi) mi s-a întipărit atât de adânc în memorie, încât acum mi-e greu s-o mai văd altfel.
Aveam treisprezece ani. Îmi displace profund să-mi amintesc cât de stingheriți ne simțeam unul în prezența celuilalt în dimineața aceea, atât de țepeni, încât până și portarul își dăduse seama; în oricare altă zi, eu și mama am fi stat de vorbă prietenește, dar atunci nu aveam prea multe să ne spunem, pentru că eu tocmai fusesem eliminat din școală. Mama primise un apel la serviciu cu o zi înainte; venise acasă tăcută și furioasă; și cel mai groaznic era că nici măcar nu știam de ce fusesem eliminat, deși bănuiam cam în proporție de șaptezeci și cinci la sută că, pe drumul de la biroul său până la cancelarie, domnul Beeman își aruncase ochii pe fereastra de la etajul unu, de pe palier, exact la momentul nepotrivit, și mă văzuse fumând în incinta școlii. (Sau, mai degrabă, mă văzuse stând pe lângă Tom Cable în timp ce el fuma, ceea ce în școala noastră însemna cam același lucru.) Mama ura fumatul. Părinții ei, despre care îmi plăcea enorm s-o aud povestind și care muriseră în mod cu totul nedrept înainte ca eu să apuc să-i cunosc, fuseseră antrenori de cai, călătoriseră peste tot prin Vest și își câștigaseră existența crescând cai Morgan¹¹: oameni afabili, sociabili, care inventau singuri cocteiluri, jucau canastă, mergeau la Kentucky Derby¹² în fiecare an și țineau țigările în cutii de argint peste tot prin casă. Apoi, într-o zi, întorcându-se din grajd, bunica se îndoise de mijloc și începuse să scuipe sânge; și toată adolescența mamei, pe veranda din fața casei stătuseră în permanență tancuri cu oxigen, iar în dormitor jaluzele rămăseseră trase până jos.
Dar, așa cum mă temeam, și nu fără motiv, țigara lui Tom nu era decât vârful aisbergului. Aveam de ceva vreme probleme la școală. Totul începuse – mai exact, bulgărele pornise să se rostogolească la vale – cu câteva luni înainte, atunci când tata fugise de acasă și ne lăsase baltă; mie și mamei nu ne plăcuse niciodată prea mult de el, ne simțeam în general mult mai bine în absența lui, dar alții păruseră șocați și tulburați profund de bruschețea cu care ne abandonase (fără bani, fără pensie alimentară, fără vreo adresă de post restant), iar profesorii de la școala mea din Upper West Side¹³ îmi plânseseră atâta de milă, fuseseră atât de nerăbdători să-și manifeste înțelegerea și sprijinul, încât îmi acordaseră – mie, elev cu bursă – tot felul de permisiuni speciale, amânări, ba chiar, în mod repetat, a doua și a treia șansă, ajutându-mă, în decurs de câteva luni, să-mi sap o groapă foarte adâncă, în care căzusem apoi cu brio.
Așa încât noi doi, eu și mama, fuseserăm chemați la o „consfătuire" la școală. Programarea era abia la unsprezece și jumătate, dar, pentru că mama fusese oricum silită să-și ia o dimineață liberă, ieșiserăm din casă, cu gând să ne îndreptăm către West Side¹⁴ devreme – ca să luăm micul dejun (însoțit, cel mai probabil, de o discuție serioasă) și pentru ca mama să cumpere un cadou de ziua ei unei colege de serviciu. Stătuse trează până la două și jumătate în noaptea dinainte, cu chipul încordat în haloul de lumină al calculatorului, scriind e-mailuri și încercând să rezolve cât mai multe din treburile dimineții în care nu avea să fie la serviciu.
― Nu știu dumneavoastră, îi spunea Goldie destul de vehement, dar eu m-am săturat de primăvara și de umezeala asta. Ploaie întruna...
Se scutură de un fior, își strânse gulerul cu o strâmbătură și aruncă o privire către cer.
― Cred că în după-amiaza asta ar trebui să se însenineze, spuse mama.
― Da, știu, dar eu abia aștept vara. Goldie își frecă mâinile. Vara, lumea pleacă din oraș, nu-i place, se plânge de căldură, însă eu... Eu sunt pasăre tropicală. Cu cât mai cald, cu atât mai bine. Ah, de-ar veni odată! Se dădu înapoi pe călcâie, bătând din palme. Și... să vă spun eu ce-mi place cel mai mult, cum se liniștește totul aici în iulie... Blocul se golește, parcă adoarme, toată lumea o șterge, înțelegeți? Goldie pocni din degete, în timp ce un taxi trecea în viteză pe lângă el. Ăla e concediul meu.
― Dar nu ți-e prea cald afară?
Tatăl meu, distant din fire, nu putea să suporte chestia asta la mama – faptul că avea tendința să intre în vorbă cu chelnerițe, cu portari, cu recepționerii răgușiți de la curățătoriile de cartier.
― Iarna poți cel puțin să-ți mai pui o haină...
― Știți ce, ați lucrat cumva vreodată pe post de ușier? Vă spun eu că se face un frig al dracului. Nici nu mai contează câte haine și căciuli îți pui. Dacă stai afară în ianuarie, februarie, când bate vântul dinspre râu... Brrr!
Nervos, rozându-mi unghia degetului mare, mă holbam la taxiurile care treceau rapid pe lângă brațul ridicat al lui Goldie. Știam că, până la întâlnirea de la unsprezece și jumătate, așteptarea avea să fie chinuitoare; nu-mi rămânea decât să stau liniștit și să nu mă apuc să emit întrebări incriminatorii. Habar n-aveam cu ce voiau să ne împroaște pe mine și pe mama odată ce ajungeam în biroul directorului; însuși cuvântul „consfătuire" sugera o convocare a autorităților, acuzații și puneri la zid, poate chiar exmatricularea. Dacă îmi pierdeam bursa ar fi fost o catastrofă; din ziua când plecase tata eram lefteri; abia dacă aveam bani de chirie. Mai presus de toate: mă temeam groaznic ca domnul Beeman să nu fi aflat cumva că eu și Tom Cable spărseserăm câteva case de vacanță nelocuite pe vremea când stătusem cu el în The Hamptons¹⁵. Spun „spărseserăm" deși nu forțaserăm nici un lacăt și nu făcuserăm nici o stricăciune (mama lui Tom era agent imobiliar, și noi intraserăm cu cheile de rezervă șterpelite de pe rastelul din biroul ei). Ne vârâserăm nasurile mai mult prin dulapuri și scotociserăm nițel prin sertare, dar mai și șterpeliserăm câte ceva: bere din frigider, niște jocuri Xbox și un DVD (Jet Li, Dresat pentru a ucide) și bani, nouăzeci și doi de dolari în total: câteva bancnote mototolite de cinci și de zece dintr-un borcan de bucătărie, teancuri de mărunțiș din spălătorii.
De fiecare dată când mă gândeam la asta simțeam că mi se face rău. Trecuseră luni de atunci, dar, deși încercam să mă conving că domnul Beeman n-ar fi avut de unde să știe că intraserăm în casele alea – cum ar fi putut? –, imaginația îmi zbura bezmetică, stârnită de panică. Hotărâsem să nu-l trădez pe Tom (chiar dacă nu eram chiar atât de sigur că el nu mă spusese), dar asta mă punea într-o situație dificilă. Cum de putusem să fiu atât de idiot? A intra pe furiș într-o casă era o infracțiune; oamenii ajungeau la închisoare pentru asta. În noaptea dinainte stătusem treaz ore întregi, pendulând între extreme, torturat de gânduri și privind cum ploaia plesnește geamurile spasmodic, cu degete noduroase, întrebându-mă ce aveam să spun dacă aș fi avut de înfruntat adevărul. Dar cum puteam să mă apăr când nici măcar nu-mi dădeam seama ce știau ei?
Goldie scoase un oftat greu și veni cu spatele până la mama.
― Incredibil! spuse el, scrutând încă strada cu un ochi obosit. În SoHo¹⁶ e inundație, ați auzit, nu? Iar Carlos zicea că pe lângă sediul ONU au închis mai multe străzi.
M-am uitat posomorât la șuvoiul de muncitori care cobora din autobuzul de navetă, lipsit de bucurie ca un roi de viespi. Poate am fi avut mai mult noroc dacă mergeam o stradă sau două mai încolo, spre vest, însă eu și mama îl cunoșteam suficient de bine pe Goldie ca să știm că s-ar fi simțit ofensat dacă ne-am fi descurcat singuri. Dar tocmai atunci – atât de neașteptat, încât am sărit cu toții ca arși –, un taxi se năpusti lângă bordură, azvârlind în aer un evantai de apă cu iz de canal.
― Aveți grijă! exclamă Goldie, făcând un salt într-o parte, în timp ce taxiul se oprea în nas, dar apoi observă că mama nu avea umbrelă: Stați puțin! spuse, dând să se repeadă în holul de la intrare, către colecția de umbrele pierdute și uitate pe care o păstra într-o cutie de alamă de lângă șemineu și o redistribuia în zilele ploioase.
― Nu! îi strigă mama, scotocind prin geantă după minuscula ei umbrelă pliabilă, dungată ca o acadea. Nu-ți face griji, Goldie, am tot ce-mi trebuie...
Goldie făcu un salt înapoi la bordură și închise ușa taxiului după ea. Apoi se aplecă și ciocăni în geam:
― Vă doresc o zi superbă!
3
Îmi place să cred că sunt o persoană sensibilă (așa cum bănuiesc că ne place tuturor), astfel că, în timp ce aștern toate astea pe hârtie, mă simt întru câtva tentat să schițez o umbră furișându-se asupra noastră. Dar, în realitate, eram surd și orb la viitor; singura mea grijă, covârșitoare, era ședința de la școală. Îl sunasem pe Tom să-i spun că fusesem eliminat (în șoaptă, la telefonul fix, pentru că mama îmi luase mobilul), însă el nu păruse tocmai surprins.
― Uite ce-i, mă întrerupsese, nu fi fraier, Theo, nimeni n-are habar, iar tu ține-ți fleanca! Și, înainte să apuc să mai scot o vorbă, adăugase: Trebuie să-nchid, și pusese receptorul în furcă.
Am încercat să cobor puțin geamul taxiului, să intre aer; degeaba. Înăuntru mirosea ca și cum cineva ar fi schimbat niște scutece murdare pe bancheta din spate sau chiar s-ar fi cufurit acolo și ar fi încercat pe urmă să mascheze cu un odorizant cu aromă de cocos care mirosea a loțiune solară. Bancheta era soioasă și lipită cu scoci, arcurile se rablagiseră de tot. De fiecare dată când treceam peste vreun hop îmi clănțăneau dinții, exact cum se întâmpla și cu tinichelele religioase atârnate de oglinda retrovizoare a șoferului: câteva medalioane, un iatagan în miniatură care țopăia de un lănțișor de plastic și un guru bărbos, înfășurat în turban și cu palma ridicată a binecuvântare, care ne țintuia pe mine și pe mama cu ochi sfredelitori.
De-o parte și de alta a lui Park Avenue, șiruri de lalele dădeau onorul. Distingeam în surdină, în timp ce mașina gonea, muzica de Bollywood, dată încet, până la un soi de tânguire aproape subliminală, rotindu-se și scânteind hipnotic. Copacii abia dădeau primele frunze. Băieții de livrări de la D’Agostino și Gristedes¹⁷ împingeau cărucioare încărcate cu produse alimentare; angajate la birouri, cocoțate pe tocuri, cu o expresie hărțuită, se precipitau pe trotuare, trăgând după ele copii de grădiniță fără chef; un lucrător în uniformă mătura mizeria din rigolă într-un făraș cu coadă lungă; avocați și agenți de bursă priveau cerul cu palmele despreunate, încruntând din sprâncene. În timp ce mașina ne sălta mai departe pe bulevard (mama arăta jalnic, apucase strâns rezemătoarea ca să se țină), eu priveam lung pe fereastră la fețele dispeptice și prozaice ale trecătorilor (indivizi în balonzaide, cu expresii îngrijorate, fremătând în mulțimi mohorâte la semafoare, sau oameni care își beau cafeaua din pahare de carton, vorbind la telefon, privind cu coada ochiului dintr-o parte într-alta) și încercam din răsputeri să nu mă gândesc la toate variantele neplăcute care ar fi putut să mă aștepte, unele incluzând tribunalul pentru minori sau închisoarea.
Taxiul coti subit și brutal pe Eighty-Sixth Street. Mama căzu peste mine și mă apucă de braț; am simțit-o jilavă și palidă ca un pește de baltă.
― Ți-e rău? am întrebat-o, uitând pentru o clipă de propriile mele necazuri.
Avea o expresie fixă, plină de suferință, pe care o știam prea bine: buzele i se subțiaseră, fruntea îi lucea, iar ochii priveau enormi și sticloși.
Dădu să spună ceva, dar apoi își duse mâna la gură tocmai când mașina oprea brusc la semafor, smucindu-ne în față și trântindu-ne apoi îndărăt de speteaza banchetei.
― Mai rabdă puțin! i-am spus și apoi m-am aplecat și am ciocănit în paravanul de plexiglas soios.
Șoferul (un sikh¹⁸ cu turban) tresări surprins.
― Auziți? i-am spus prin plasă¹⁹. E bine, lăsați-ne aici!
Indianul – reflexia lui din oglinda împopoțonată – mă privi lung.
― Vreți să oprim aici.
― Da, vă rog frumos.
― Dar ați dat alt adresă.
― Știu, dar aici e bine, am spus, aruncând o privire spre mama.
Părea cu totul ofilită. Rimelul i se întinsese, și bâjbâia prin geantă după portofel.
― Doamna simte bine? întrebă șoferul cu glas neîncrezător.
― Da, da, e bine. Trebuie doar să coborâm, mulțumim.
Cu mâini tremurătoare, mama scoase un ghemotoc de bancnote umede de un dolar și le întinse prin deschizătura din sârmă. Indianul își strecură și el mâna și le primi în palmă (resemnat, întorcând privirea). Am coborât, ținând ușa pentru mama.
Ea se împletici puțin când păși pe bordură. Am prins-o de braț.
― Ești bine? am întrebat-o timid în timp ce taxiul o lua din loc.
Eram în jumătatea de nord a lui Fifth Avenue, pe lângă vilele care dau spre parc.
Ea trase adânc aer în piept, apoi se șterse pe frunte și mă strânse de braț.
― Pfii! spuse, făcându-și vânt cu palma.
Fruntea îi strălucea, și ochii îi păreau încă ușor buimăciți; avea înfățișarea ușor șifonată a unei păsări marine abătute din drum de curenți.
― Scuză-mă, m-a apucat tremuriciul. Slavă Domnului că am ieșit din taxiul ăla! Mi-e bine, am doar nevoie să respir puțin aer.
Șuvoiul de oameni se scurgea necontenit la colțul acesta vântos de stradă: eleve în uniforme, râzând și ocolindu-ne din fugă; bone care împingeau landouri sofisticate, cu câte doi sau trei copii. Un tată agasat, cu o față avocățească, trecu pe lângă noi în grabă, trăgându-și fiul de încheietură.
― Nu, Braden, l-am auzit spunându-i băiețelului care tropăia ca să țină pasul, să nu crezi asta, e mai important să ai o meserie care să-ți placă...
Ne-am tras într-o parte ca să evităm apa înspumată pe care un om de serviciu o vărsa dintr-o găleată pe trotuar, în fața clădirii.
― Ia spune-mi, zise mama, frecându-și tâmpla cu degetele, mi s-a părut mie sau taximetrul ăla a fost înfiorător de...
― ... scârbos? Amestec de loțiune solară și căcuță, nu?
― Serios – își flutură mâna pe post de evantai –, ar fi fost rezonabil dacă nu oprea și nu pornea atât de brusc. N-am avut nimic la început, dar pe urmă m-a pocnit dintr-odată.
― De ce Dumnezeu nu-i rogi niciodată să te așezi în față?
― Vorbești exact ca taică-tău.
Mi-am ferit privirea, încurcat, căci auzisem și eu acea vagă asemănare cu tonul lui atoateștiutor.
― Hai să mergem până pe Madison și să găsim un loc unde poți să stai jos! am spus.
Mi-era îngrozitor de foame și știam acolo un restaurant care-mi plăcea. Dar, străbătută aproape de un fior, un val vizibil de greață, mama clătină din cap.
― Vreau aer. Își șterse urmele de rimel de sub ochi. Mi-e bine la aer.
― Sigur, am spus, puțin prea repede, grăbindu-mă să-i fac pe plac. Cum vrei.
Îmi dădeam toată silința să fiu de părerea ei, dar mama, răvășită de spasmele de greață, îmi simțise tonul vocii. Mă privi îndeaproape, încercând să-și dea seama ce gândeam. (Ăsta era un alt obicei prost pe care ni-l formaserăm în anii de conviețuire cu tata: încercarea de a ne citi gândurile unul altuia.)
― Ce-i? zise ea. Vrei să mergem undeva anume?
― Ăă, nu, nu neapărat, am spus, făcând un pas înapoi și privind panicat în jur; deși mi-era foame, simțeam că nu am dreptul să insist asupra a ceea ce-mi doream.
― Îmi revin imediat. Într-un minut.
― Poate... Am clipit alarmat din ochi: ce voia, ce i-ar fi făcut plăcere? Ce-ar fi să mergem să stăm puțin în parc?
Spre ușurarea mea, mama aprobă din cap.
― În regulă, spuse, cu vocea aceea pe care eu o numeam de Mary Poppins, dar numai până îmi vin în fire.
Am pornit către zebra de la intersecția cu Seventy-Ninth Street, pe lângă arbuști ornamentali toaletați, sădiți în ghivece baroce, pe lângă uși masive cu dantelării de fier forjat. Lumina pălise până la un cenușiu industrial, iar vântul era umed și greu, ca aburul dintr-un ceainic. Peste drum de parc, artiștii plastici își instalau standurile, își desfăceau pânzele, își prindeau în piuneze acuarelele cu catedrala Sfântul Patrick și podul Brooklyn²⁰.
Mergeam alături în tăcere. Gândurile mi se învârteau obsesiv în jurul problemelor de la școală (Oare părinții lui Tom primiseră și ei un telefon? De ce nu mă gândisem să-l întreb?) și a ceea ce aveam să comand la micul dejun când reușeam s-o duc pe mama la restaurant (omletă cu șuncă și ardei, cu garnitură de cartofi prăjiți și bacon; ea avea să-și ia, ca întotdeauna, ouă ochiuri cu pâine de secară prăjită și o cană de cafea neagră), și abia dacă vedeam încotro mergeam, când mi-am dat seama că mama tocmai spusese ceva. Nu se uita la mine, ci undeva departe, pe deasupra parcului; iar expresia ei îmi aminti de un celebru film francez căruia nu-i știam numele, în care niște oameni distrați umblau pe străzi bătute de vânt și vorbeau mult, dar de fapt nu păreau să se adreseze unul altuia.
― Ce-ai spus? am întrebat, după câteva bătăi buimace de inimă, grăbind pasul ca s-o ajung din urmă. S-a format...
Ea păru surprinsă, ca și cum ar fi uitat că mă aflam acolo. Haina albă, fluturând în vânt, îi sublinia silueta de ibis cu picioare lungi, gata parcă să-și desfacă aripile și să se ridice plutind deasupra parcului.
― Ce anume s-a format?
― A! Chipul i se albi, ea dădu din cap și râse scurt, în felul ei ascuțit și copilăresc. Nu, am spus „deformarea timpului".
Deși cuvintele sunau ciudat, am știut ce voise să spună – sau mi-am închipuit că știu: fiorul acela al discontinuității, cele câteva secunde care dispăreau brusc în timp ce te aflai pe stradă – un lapsus al timpului, secvența tăiată din film.
― Nu, pitic, era vorba de cartier.
Îmi ciufuli părul, făcându-mă să zâmbesc pieziș, pe jumătate stingherit: „pitic" îmi rămăsese de când eram mic și nu-mi plăcea, așa cum nu-mi plăcea nici ciufulitul părului, dar, oricât de stânjenit mă simțeam, m-am bucurat s-o văd mai relaxată.
― Mi se întâmplă de fiecare dată aici. Ori de câte ori ajung în locurile astea, parcă am din nou optsprezece ani și abia am coborât din autobuz.
― Aici? am întrebat neîncrezător, dându-i voie să mă țină de mână, ceea ce n-aș fi făcut în mod normal. E ciudat.
Știam totul despre primii ani ai mamei în Manhattan, la o distanță apreciabilă de Fifth Avenue – pe Avenue B, într-un atelier deasupra unui bar, unde vagabonzii dormeau rezemați de uși, încăierările din bar se revărsau afară în stradă, iar o cucoană bătrână și nebună pe nume Mo ținea ilegal zece sau douăsprezece mâțe închise în casa scărilor, la etajul cel mai de sus.
Mama dădu din umeri.
― Da, pentru că aici totul e exact ca în prima zi. Un tunel în timp. În Lower East Side... știi cum e, mereu apare ceva nou²¹, dar, pentru mine... am mereu senzația asta de Rip van Winkle²², venit de fiecare dată parcă de și mai departe în timp. În unele zile mă trezeam și mi se părea că rearanjaseră complet vitrinele peste noapte. Restaurantele vechi dăduseră faliment, un bar modern luase locul curățătoriei...
Am păstrat o tăcere respectuoasă. Mama se gândise mult la trecerea timpului în ultima vreme, poate pentru că i se apropia ziua de naștere. „Sunt prea bătrână pentru tot ritualul ăsta", spusese cu câteva zile în urmă, în timp ce ne învârteam prin apartament, scotocind pe sub pernele canapelei, în buzunarele pardesielor și jachetelor după ceva mărunțiș ca să-l plătim pe băiatul de livrări de la raionul de mezeluri.
Mama își vârî mâinile în buzunarele balonzaidului.
― Aici, în partea de nord, s-au schimbat mai puține, spuse. Deși vocea îi suna limpede, i-am văzut tulbureala din ochi; era clar că nu dormise bine – mulțumită mie. Porțiunea de nord a lui Park Avenue e unul din puținele locuri unde mai poți vedea cum arăta orașul pe la 1890. La fel Gramercy Park²³... și Village – ici și colo. Când am venit în New York mi s-a părut că zona asta era o amestecătură de Edith Wharton, Franny și Zooey și Mic dejun la Tiffany²⁴.
― Franny și Zooey se petrecea în West Side.
― Da, dar eu eram prea fraieră ca să-mi dau seama. Tot ce pot să spun e că era foarte diferit de Lower East, unde tot felul de indivizi fără adăpost făceau focul în cutii de conserve. Aici, la sfârșit de săptămână, era o atmosferă magică – hoinăream prin muzee, flanam prin Central Park...
― Flanai?
Folosea atât de multe cuvinte care mie mi-erau străine, și „a flana" îmi sugera o plimbare înfofolită în flanele, pe vreme geroasă, deși cu pas iute, ca să nu te lași pătruns de ger...
― Ei, adică umblam creanga, brambura, cum fac eu. Eram lefteră, cu ciorapii găuriți, mă țineam cu fiertură de ovăz. Dacă poți să crezi, deseori veneam pe jos până aici la sfârșit de săptămână. Economiseam pentru biletul de tren spre casă. Asta pe vremea când existau încă jetoane, nu cartele. Și, cu toate că trebuie să plătești ca să intri în muzeu... Știi cum scrie, să „donezi o anumită sumă"? Ei bine, cred că aveam mult mai multă îndrăzneală pe atunci sau poate celor de la muzeu le era pur și simplu milă de mine, pentru că... O, nu! exclamă brusc, pe un alt ton, oprindu-se locului ca fulgerată, în timp ce eu făceam mai departe câțiva pași, neștiutor.
― Ce-i? m-am întors. Ce este?
― Am simțit ceva. Întinse palma și se uită la cer. Tu nu?
Și, chiar în clipa aceea, lumina începu să pălească. Cerul se întunecă repede, de la o secundă la alta; vântul răsfoi copacii din parc, și frunzulițele noi de pe crengi se ițiră fragede și gălbui pe fundalul norilor negri.
― Ah, Doamne, ar fi trebuit să ne dăm seama! spuse mama. O să plouă torențial.
Se aplecă deasupra carosabilului, privind spre nord: nici un taxi.
Am prins-o din nou de mână.
― Haide! am spus. Cred că avem mai mult noroc pe partea cealaltă a străzii.
Am așteptat nerăbdători ultimele clipiri ale semnalului roșu. Crâmpeie de hârtie se roteau în aer și se rostogoleau pe stradă.
― Hei, uite un taxi! am spus, privind spre nord pe Fifth Avenue; dar, chiar atunci, un tip cu o servietă veni în fugă la bordură cu brațul ridicat, și lumina taxiului se stinse.
Peste drum, pictorii se repezeau impacientați să-și acopere tablourile cu folii de plastic. Vânzătorul de cafea trăgea obloanele remorcii. Ne-am grăbit să traversăm și, chiar când am pășit pe trotuar, un strop greu de ploaie mi se turti pe obraz. Cercuri maronii, mari cât monedele, pătară ici-colo asfaltul.
― Ah, fir-ar! strigă mama.
Bâjbâia în geantă după umbrelă – care abia dac-ar fi ajuns pentru o persoană, darămite pentru două.
Și se porni – șiroaie reci de apă împinse pieziș de vânt, rafale impetuoase răscolind coroanele copacilor și zgâlțâind tendele de peste drum. Mama se chinuia să deschidă umbrela țâfnoasă, dar fără prea mult succes. Oamenii de pe stradă și din parc își puseseră ziare și serviete deasupra capului și tropăiau pe scări în sus către porticul muzeului²⁵, singurul loc din apropiere unde te puteai adăposti de ploaie. Și, în felul cum noi înșine ne-am repezit pe trepte sub capricioasa umbrelă dungată, repede, repede, repede, era ceva festiv și fericit, ca și cum am fi scăpat de o primejdie groaznică, cu toate că, de fapt, ne năpusteam direct spre ea.
4
Trei lucruri importante i se întâmplaseră mamei după ce sosise în New York cu autobuzul din Kansas, lipsită de prieteni și practic fără un ban în buzunar. Mai întâi, un impresar pe nume Davy Jo Pickering o zărise servind la mese într-o cafenea din Village: o adolescentă prost hrănită, în bocanci Doc Martens și haine de la second-hand, cu o cosiță atât de lungă pe spate că se putea așeza pe ea. Când ea îi adusese cafeaua, el îi oferise mai întâi șapte sute și apoi o mie de dolari ca s-o înlocuiască pe o fată care lipsea în ziua aceea de la o ședință foto pentru un catalog – chiar peste drum. Îi arătase duba unde făcea pozele, echipamentul instalat în părculețul Sheridan Square, numărase bancnotele și i le pusese pe bar. „În zece minute", spusese ea; adusese restul mic dejunurilor deja comandate, își scosese șorțul și plecase pur și simplu.
― Am pozat numai pentru cataloage trimise prin poștă, avea întotdeauna mare grijă să explice.
Ceea ce însemna că nu lucrase niciodată pentru reviste sau case de modă, ci numai pentru cataloagele publicitare ale unor lanțuri de magazine care vindeau haine relativ ieftine pentru domnișoarele din Missouri și Montana. Uneori era interesant, povestea, dar, de regulă, nu: costume de baie în ianuarie, când dârdâia de febră; pulovere și fulare în arșița verii, când transpira ore în șir printre frunze false de toamnă, în timp ce ventilatorul din studio îndrepta spre ea un șuvoi de aer cald, iar machiorul se repezea între poze să-i pudreze broboanele de transpirație de pe nas.
Dar, în timpul anilor petrecuți prin studiouri, când se prefăcuse de atâtea ori studentă, pozând în butaforii de campus universitar, în grupuri de fete țepene, cu cărțile strânse la piept, reușise să pună suficienți bani la ciorap ca să intre de-adevăratelea la facultate: istoria artei la Universitatea din New York²⁶. Nu văzuse niciodată un tablou faimos față în față până la vârsta de optsprezece ani, când se mutase la New York, și abia aștepta să recupereze timpul pierdut – „extaz pur, raiul pe pământ, spunea –, îngropată în cărți de artă și scormonind cu privirea la nesfârșit aceleași diapozitive (Manet, Vuillard²⁷) până când i se împăienjeneau ochii. („E complet aiurea
, spunea, „dar zău că nu mi-ar mai trebui nimic dacă aș putea doar să stau să mă uit la câteva tablouri tot restul vieții. Mi se pare cel mai plăcut mod de a o lua razna".)
Facultatea a fost al doilea lucru important care i s-a întâmplat la New York – pentru ea, probabil, cel mai important. Și, dacă n-ar fi fost al treilea (întâlnirea și căsătoria cu tatăl meu – nu la fel de reușit ca primele două), și-ar fi încheiat aproape sigur masteratul și ar fi făcut un doctorat. De fiecare dată când avea câteva ore libere, se ducea glonț la Frick sau la MoMa, sau la Met²⁸, motiv pentru care, în timp ce stăteam sub porticul șiroind de apă al muzeului, privind la perdeaua de ploaie de pe Fifth Avenue și la stropii care săreau albi pe caldarâm, nu m-am mirat când mama și-a scuturat umbrela și a spus:
― Poate n-ar fi rău să intrăm puțin și să aruncăm o privire până se oprește ploaia.
― Ăăă... Voiam să mănânc. Sigur.
Ea își privi ceasul.
― Cred că n-avem nimic de pierdut. Oricum nu putem lua un taxi acum.
Corect. Și totuși, eram lihnit de foame. „Când mai mâncăm?" m-am gândit morocănos, luând-o în sus pe scări după ea. După toate probabilitățile, avea să fie atât de furioasă după întâlnire, încât nu mă așteptam să mă scoată în oraș la prânz, ci să trebuiască să mergem acasă și să mă mulțumesc cu un castron de cereale sau ceva asemănător.
Și totuși, muzeul era întotdeauna un fel de sărbătoare; iar după ce am ajuns înăuntru, împresurați de vacarmul vesel al turiștilor, m-am simțit în mod ciudat izolat de tot ceea ce m-ar fi putut aștepta în ziua aceea. Sala Mare era gălăgioasă și duhnea a pardesie îmbibate de apă. Un grup de asiatici în vârstă uzi fleașcă trecu în viteză pe lângă noi, pe urmele unei domnișoare ghid supereficiente, cu aer de stewardeză; niște cercetașe cu hainele leoarcă șușoteau, strânse una într-alta, în apropierea vestiarului; lângă ghișeul de informații stătea un șir de cadeți în uniforme cenușii de paradă, cu șepcile în mână și mâinile încleștate la spate.
Pentru mine, copil de oraș, întotdeauna închis între patru pereți, muzeul era interesant în primul rând prin dimensiunile sale uriașe – un palat în care sălile se succedau la nesfârșit și deveneau tot mai pustii pe măsură ce te adânceai în el. În străfundurile secției de decorațiuni europene, unele dintre dormitoarele ignorate de turiști și atelierele de desen barate cu câte o frânghie păreau cuprinse de o vrajă adâncă, ca și cum nimeni n-ar mai fi pus piciorul în ele de sute de ani. Încă de când începusem să merg neînsoțit cu metroul, îmi plăcuse să mă duc acolo singur și să cutreier până când mă pierdeam, pătrunzând tot mai adânc în labirintul de galerii, până când, uneori, mă trezeam în săli uitate, cu armuri sau porțelanuri pe care nu le mai văzusem niciodată (și pe care, câteodată, nu mai eram în stare să le regăsesc).
Stând la rând la intrare în spatele mamei, mi-am dat capul pe spate și mi-am pironit ochii în tavanul ca de peșteră al domului care încununa cele două niveluri ale clădirii: dacă îl priveam fix mult timp, ajungeam uneori să simt că plutesc acolo, în spațiul de sub el, ca un fulg – scamatorie de pe când eram copil, care pălea tot mai mult odată cu trecerea anilor.
Între timp, mama – cu nasul roșu și abia trăgându-și sufletul după alergătura prin ploaie – scormonea în geantă după portofel.
― Când ieșim, poate mă reped până la magazinul muzeului, spuse. N-am nici o îndoială că ultimul cadou pe care și-l dorește Mathilde e un album de artă, dar o să-i fie greu să se lamenteze prea tare fără să pară caraghioasă.
― Câh! am spus. E un cadou pentru Mathilde?
Mathilde era directorul artistic al firmei de publicitate la care lucra mama și fiica unui magnat francez al pânzeturilor de import. Era mai tânără decât mama și cunoscută pentru irascibilitatea ei, gata oricând să trântească o criză de nervi dacă băieții de la service-ul auto sau de la catering făceau vreo gafă.
― Dap. Fără o vorbă, mama îmi oferi o gumă, pe care am primit-o, apoi azvârli pachetul la loc în geantă. Îți dai seama, ăsta e exact stilul lui Mathilde – un cadou bine ales nu trebuie să coste o avere, poate fi doar un prespapier decorativ luat pe mai nimic de la anticarul din colțul străzii. Chestie care ar fi super dacă cineva ar mai avea vreodată timp să meargă până în centru să cotrobăie tarabele anticarilor. Știi ce s-a întâmplat anul trecut, când a fost rândul lui Pru? Fata s-a panicat, a dat o fugă la Saks²⁹ în timpul pauzei de masă și a cheltuit cincizeci de dolari din banii ei, pe lângă ceea ce strânsese, pentru o pereche de ochelari de soare, Tom Ford, pare-mi-se, iar Mathilde tot a trebuit să facă ea o glumă despre americani și cultura lor de consum. Și Pru nici măcar nu e americancă, e din Australia.
― Ai discutat cu Sergio? am întrebat-o.
Sergio – rareori în birou, deși adesea pe paginile mondene ale ziarelor, alături de personaje precum Donatella Versace – era proprietarul multimilionar al firmei la care lucra mama; o „discuție cu Sergio echivala cu întrebarea: „La ce bun?
― Ceea ce înțelege Sergio prin album de artă e o colecție de fotografii Helmut Newton sau poate chestia aia bună de pus în sălile de așteptare pe care a scos-o Madonna acum câțiva ani³⁰.
Am dat să întreb cine era Helmut Newton, dar mi-a venit o idee mai bună.
― De ce nu-i cumperi o cartelă de metrou?
Mama își dădu ochii peste cap.
― Crede-mă, chiar ar trebui.
Avuseseră recent o tevatură la serviciu, când șoferul lui Mathilde rămăsese blocat în trafic, lăsând-o să aștepte în Williamsburg³¹, în atelierul unui giuvaiergiu.
― Știi cum? Anonim. Lasă-i-o pe birou – una veche, expirată. Numai ca să vezi ce face.
― Îți spun eu ce-ar face, zise mama, vârându-și cardul de abonament pe sub geamul ghișeului de bilete. Și-ar concedia secretara și probabil jumătate din departamentul de producție.
Firma de publicitate la care lucra mama era specializată în accesorii de damă. Cât era ziua de lungă, sub privirea iritată și ușor malițioasă a lui Mathilde, mama organiza ședințe foto în care cercei de cristal sclipeau pe falși nămeți festivi de zăpadă, iar genți din piele de crocodil, abandonate pe bancheta din spate a unor limuzine goale, radiau halouri de lumină celestă. Se pricepea; prefera să lucreze în spatele aparatului foto, nu în fața lui; și știam că o încânta să-și vadă opera pe postere în stațiile de metro și pe pancartele publicitare din Times Square. Dar, în ciuda sclipiciului și a poleielii (mic dejun cu șampanie, punguțe cu cadouri de la Bergdorf³²), programul de lucru era întotdeauna prea lung, și munca ei avea, în esență, ceva futil care – îmi dădeam seama – o întrista. Mama își dorea de fapt să se întoarcă la universitate, deși știam amândoi că șansele erau mici după plecarea tatei.
― În regulă, spuse ea, întorcându-se de la ghișeu și punându-mi în palmă ecusonul, hai să nu ne lungim, bine? E o expoziție mare, arătă spre un afiș – PORTRET ȘI NATURĂ MOARTĂ: CAPODOPERE DIN EPOCA DE AUR A PICTURII NORD-EUROPENE –, n-o s-o putem vedea acum pe toată, dar sunt câteva lucruri...
Vocea i se pierdu într-un susur în timp ce urcam în urma ei Scara cea Mare, prins între nevoia prudentă de a mă ține aproape de ea și tentația de a rămâne pe furiș câțiva pași în spate și a mă preface că sunt singur.
― Nu-mi place deloc să trecem ca gâsca prin apă, i-am deslușit din nou vorbele când am ajuns-o din urmă în capul scărilor, dar, pe de altă parte, e genul de expoziție la care trebuie să vii de două sau de trei ori. Avem Lecția de anatomie, pe care n-avem voie s-o ratăm, dar ceea ce-mi doresc cel mai mult să văd e un tablou mic de tot, foarte rar, al unui pictor care a fost profesorul lui Vermeer. Cel mai mare vechi maestru de care n-a auzit nimeni. Și pânzele lui Frans Hal merită. Îl știi pe Hals, nu? Băutorul voios? Și Eforele azilului de bătrâni?
― A, da, am zis șovăielnic.
Dintre toate tablourile pe care le pomenise, nu știam decât Lecția de anatomie. Văzusem un fragment pe afișul expoziției: carnea lividă, o mulțime de nuanțe de negru, niște chirurgi cu fețe de bețivani, cu ochi injectați și nasuri roșii.
― Noțiuni elementare de istoria picturii, spuse mama. Aici, ia-o la stânga!
La etaj era cumplit de frig, mai ales că aveam părul încă ud de ploaie.
― Nu, pe aici, spuse mama, prinzându-mă de mânecă.
Expoziția era greu de găsit și, în timp ce străbăteam galeriile pline de lume (croindu-ne drum prin mulțime, cotind la dreapta, la stânga, luând-o înapoi prin labirintul amețitor de indicatoare și săli), afișe uriașe și mohorâte cu Lecția de anatomie apăreau intermitent la intersecții neașteptate, ca niște jaloane rău prevestitoare – același trup neînsuflețit cu brațul jupuit de piele și săgeți roșii dedesubt: „spre sala de operații".
Nu eram deloc încântat de ideea unei colecții de tablouri cu olandezi îmbrăcați în negru care nu făceau mai nimic, și, când am împins ușile de sticlă, intrând de pe coridorul plin de ecouri în sala unde un covor gros absorbea zgomotele, am crezut la început că greșisem locul. Pereții radiau aburul difuz și cald al opulenței, dulceața generică a vechimii; dar apoi totul se desluși în limpezime și culoare, în lumina pură a Nordului – portrete, interioare, naturi moarte, unele mărunte, altele somptuoase. Doamne cu soții lor, doamne cu cățeluși, frumoase singuratice în superbe rochii brodate și neguțători impozanți, solitari, înveșmântați în blănuri și în giuvaiere. Mese de banchet răvășite, presărate cu mere curățate de pieliță și coji de nucă; tapiserii atârnate de câte-o galerie și argintării; iluzii optice cu insecte târâtoare și flori în dungi. Și, cu cât pătrundeam mai adânc în sală, cu atât tablourile deveneau mai ciudate și mai frumoase. Lămâi decojite, lângă care fâșiile de pieliță galbenă se învârtoșau abia simțit sub tăișul cuțitului, în umbra verzuie a unei pete de mucegai. Lumina răsfrântă în buza unui pahar de vin pe jumătate gol.
― Îmi place și ăsta, șopti mama, venind lângă mine în fața unei naturi moarte de dimensiuni modeste, cu un aer mai degrabă sinistru: un fluture alb pe un fundal întunecat, plutind pe deasupra câtorva fructe roșii³³. Fundalul, un negru dens de ciocolată, dădea o impresie sofisticată de căldură și te ducea cu gândul la magazii încărcate, la istorie, la trecerea timpului.
― Olandezii ăștia se pricepeau extraordinar să redea granița subțire dintre fructul pârguit și putreziciune. Uită-te la el, e perfect, dar nu mai ține, o să înceapă să se strice. Și fii atent mai ales aici! spuse mama, aplecându-se peste umărul meu ca să traseze un contur prin aer cu degetul – la trecerea aceasta, la fluture. Desenul de pe dosul aripii era atât de pufos și de delicat, încât părea că vopseaua s-ar fi întins instantaneu dacă mama abia ar fi atins-o. Uite cât de frumos îi reușește! Nemișcare și abia o umbră de tremur.
― Cât timp i-a luat să-l picteze?
Mama stătuse puțin prea aproape și acum se dădu câțiva pași în spate ca să privească tabloul, neștiind că atrăsese atenția unui paznic care mesteca gumă și ai cărui ochi erau ațintiți asupra spatelui ei.
― Olandezii sunt cei care au inventat microscopul, spuse ea. Erau bijutieri, șlefuitori de lentile. Au insistat să reprezinte totul în cel mai mic detaliu pentru că până și lucrurile cele mai mărunte înseamnă ceva. De fiecare dată când ai să vezi gâze sau insecte într-o natură moartă – o petală ofilită, un punct negru pe vreun măr –, să știi că pictorul îți comunică un mesaj secret. Îți spune că nimic din ce e viu nu durează, totul e trecător. Moartea în timpul vieții. De asta se numesc naturi moarte. Poate că la început nu-ți dai seama, pentru că totul e atât de frumos, sunt atâtea flori, nu vezi fărâma de putregai. Dar, dacă te uiți mai îndeaproape, ai s-o zărești.
M-am aplecat să citesc notița despre tablou, tipărită cu litere discrete pe perete, care mă informa că pictorul – Adriaen Coorte, data nașterii și data morții, incertă – nu fusese renumit în timpul vieții și se bucura de recunoaștere abia din anii ’50 încoace.
― Mamă, am spus, ai văzut ce scrie aici?
Dar ea trecuse deja mai departe. Galeriile de aici, cu tavanele joase, erau reci și învăluite în șoapte stinse, nici urmă de larma și ecoul palatin din Sala cea Mare. Deși nu lipseau vizitatorii, expoziția avea totuși aerul liniștit și sinuos al unui braț leneș de apă, un anume calm al golului: oftaturi lungi și expirații extravagante, ca un amfiteatru plin de studenți care dau un examen. Mergeam în urma mamei, care trecea șerpuind de la un portret la altul, mult mai repede decât mergea de obicei într-o expoziție, de la flori la mese de joc și la fructe, ignorând mare parte dintre pânze (a patra stacană de bere, încă un fazan mort) și îndreptându-se fără ezitare către altele („Acum Hals. Uneori e de-a dreptul răsuflat cu bețivanii și târfulițele lui, dar, când e să-i meargă mâna, chiar îi merge. N-are nimic din precizia și nervozitatea celuilalt, lucrează ud pe ud, hârști, hârști, totul foarte rapid. Fețele și mâinile sunt excelent redate, știe ce anume atrage privirea, dar fii atent la haine – sunt atât de sumare, abia schițate! Uită-te cu câtă larghețe și cât de modern lucrează cu pensula!). Am rămas un timp în fața unui portret de Hals care înfățișa un băiat cu un craniu în mână („Fără supărare, Theo, dar nu ți se pare că seamănă cu cineva anume? Cineva
– trăgându-mă ușor de păr – „căruia nu i-ar prinde rău să se tundă?) și a două tablouri cu ofițeri benchetuind, despre care mama îmi spuse că erau foarte, foarte cunoscute și că exercitaseră o influență uriașă asupra lui Rembrandt. („Și lui van Gogh îi plăcea foarte mult Hals. Scrie pe undeva că «Frans Hals folosește nu mai puțin de douăzeci și nouă de nuanțe de negru!» Sau erau douăzeci și șapte?
) Mă țineam după ea cu senzația uluită a timpului pierdut, fascinat de intensitatea ei, de cât era de absorbită, încât ignora complet galopul minutelor. Jumătatea noastră de oră părea să se apropie de sfârșit; și totuși voiam s-o distrag, s-o fac să zăbovească, în speranța infantilă că timpul avea să se scurgă pe nesimțite și noi aveam să depășim cu totul ora întâlnirii.
― Acum, Rembrandt, spuse mama. Lumea afirmă de obicei că tabloul ăsta este despre rațiune și iluminism, despre începuturile cercetării științifice și așa, și pe dincolo, dar, pentru mine, bărbații ăștia formali și politicoși au un aer cam sinistru, uită-te la ei, îngrămădiți în jurul mesei de parcă s-ar fi strâns într-o după-amiază să petreacă la un bufet suedez. Deși... – arătă cu degetul – îi vezi pe tipii ăia doi cu mutre cam nedumerite de acolo din spate? Ei nu se uită la cadavru, se uită la noi. La mine și la tine. Ca și cum ne-ar vedea că stăm în fața lor – doi oameni din viitor. Și sunt uimiți. „Ce căutați voi aici?" Foarte naturalistic. Și totuși – mama trasă cu degetul prin aer conturul cadavrului –, corpul nu e pictat într-un fel tocmai natural, dacă ești atent. Radiază un luciu bizar, vezi? Aproape ca și cum ar fi autopsia unui extraterestru. Vezi cum iluminează fețele bărbaților care se uită la el? Ai zice că îi vine dintr-o sursă interioară. Pictorul îi atribuie luminescența asta pentru că vrea să-ți atragă privirea către el, să-l facă să-ți sară-n ochi. Și aici, arătă mama spre mâna despicată, uită-te cum atrage atenția asupra ei pictând-o mai mare, disproporționată față de restul corpului. O răsucește chiar, încât policele e pe partea cealaltă, ai observat? Ei bine, să știi că nu e o greșeală. Pielea e jupuită – se vede imediat, pentru că e o chestie foarte bizară –, dar, inversând poziția degetului mare, pictorul face mâna să pară și mai bizară, e un lucru pe care îl înregistrăm subliminal, chiar dacă nu-l putem defini, dar e ceva complet anapoda, aiurea. O stratagemă foarte isteață.
Stăteam în spatele unei mulțimi de turiști asiatici, abia dacă vedeam tabloul de atâtea capete – dar, de fapt, nici nu-mi păsa prea mult, pentru că văzusem o fată.
Și ea mă văzuse. Trăseserăm cu ochiul unul la altul în timp ce străbăteam galeriile. Nici măcar nu-mi dădeam seama ce era atât de interesant la ea, fiindcă era mai mică decât mine și arăta cumva ciudat, nici pe departe ca fetele de care mă amorezam de obicei, tipe serioase și foarte mișto, care străbăteau coridoarele aruncând în jur priviri disprețuitoare și ieșeau cu băieți mai mari. Fata aceasta avea părul roșu aprins, mișcările iuți, fața ascuțită, răutăcioasă și ciudată, și ochii de o culoare stranie, un căprui auriu ca de miere. Și, cu toate că era prea slabă, numai coate și genunchi, și, într-un fel, absolut simplă, avea ceva care părea să mă îmbete. Ducea cu ea, legănând-o și izbind-o în toate părțile, o cutie ponosită de flaut. Să fi fost vreo fată de bani gata? În drum spre lecția de muzică? Poate că nu, m-am gândit, ocolind-o prin spate în timp ce treceam cu mama în sala următoare; era îmbrăcată puțin prea anost și prea degajat; probabil vizita New Yorkul. Dar mișcările ei erau mai sigure decât ale majorității fetelor pe care le știam, iar căutătura șireată și stăpânită cu care mă măsură scurt din cap până-n picioare când trecu razant pe lângă mine mă scoase din minți.
Mă târam în spatele mamei, ascultând numai cu o ureche ceea ce-mi spunea, când ea se opri atât de brusc în fața unui tablou, încât aproape am călcat-o pe picior.
― Ah, scuze! spuse mama, fără să-mi arunce vreo privire, dându-se câțiva pași în spate ca să-și facă loc.
Părea că cineva îi aprinsese o lumină pe chip.
― Ăsta e tabloul despre care îți spuneam, zise ea. Nu ți se pare formidabil?
Mi-am înclinat capul, pretinzând că o ascult atent, în timp ce privirea mi se furișa după fată. Era însoțită de un personaj caraghios cu părul alb, despre care, după ascuțimea feței, am bănuit că trebuia să-i fie rudă, poate bunic: haină cu imprimeu laba gâștei, pantofi cu șireturi, înguști și alungiți, lucioși ca sticla. Ea avea ochii apropiați, iar el, un nas ca un clonț de pasăre; mergea șchiopătând ușor, de fapt, tot corpul i se înclina ușor într-o parte, un umăr se înălța deasupra celuilalt; dacă s-ar mai fi aplecat cât de puțin în față, ai fi zis că era cocoșat. Și totuși, avea în el o anumită eleganță. Cât despre fată, era limpede că o sorbea din ochi, din felul amuzat și cordial cum șontâcăia alături, foarte atent unde calcă, plecând ușor capul înspre ea.
― Cred că e primul tablou pe care l-am iubit cu adevărat, spunea mama. N-o să-ți vină să crezi, dar era reprodus într-o carte pe care o luam de la bibliotecă în copilărie. Mă așezam pe jos lângă pat, în camera mea, și mă holbam la el ore întregi, absolut fascinată – uită-te puțin! De fapt, e incredibil câte poți învăța despre pictură dacă privești pur și simplu multă vreme o reproducere, fie ea și proastă. Am început prin a mă atașa de pasărea asta ca de un animal de casă și am sfârșit prin a mă îndrăgosti de felul cum e pictată. Mama râse. Lecția de anatomie era de fapt în aceeași carte, dar mă speria de moarte. Trânteam coperta dacă mi se întâmpla să deschid la pagina ei.
Fata și bătrânul veniseră lângă noi. Stingherit, m-am aplecat înainte și am privit pictura. Era un tablou mic, cel mai mic din toată expoziția, și cel mai simplu: un sticlete galben prins cu un lănțișor de o bară, pe un fundal anodin, spălăcit.
― A fost elevul lui Rembrandt și profesorul lui Vermeer, spunea mama. Și tabloul acesta mic este exact veriga lipsă dintre cei doi – uită-te la lumina limpede și pură a zilei din el și ai să-ți dai seama de unde vine lumina din pânzele lui Vermeer. Firește că pe vremea când eram mică habar n-aveam și nici nu-mi păsa de toate astea, de semnificația lui
Ați ajuns la finalul acestei mostre. Înregistrați-vă pentru a citi mai mult!
Pagina 1 din 1