Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Locuri. Oameni. Povești

Locuri. Oameni. Povești

Citiți previzualizarea

Locuri. Oameni. Povești

evaluări:
4/5 (2 evaluări)
Lungime:
315 pagini
5 ore
Lansat:
Jul 29, 2015
ISBN:
9786068628189
Format:
Carte

Descriere

„Într-o presă care nu prea mai pune preț pe reportaje, Liliana Nicolae perseverează cu inteligență și har. La radio și în Dilema veche, subiectele și cuvintele ei bine măsurate reconstituie lumea din frînturi, în toată normalitatea ei. Ascultate sau citite, reportajele sale ne pun pe gînduri în fața Vieții pe care, grăbiți, uităm uneori s-o contemplăm ori s-o înțelegem.“ – Mircea Vasilescu (Dilema veche)

Lansat:
Jul 29, 2015
ISBN:
9786068628189
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Locuri. Oameni. Povești

Cărți conex

Previzualizare carte

Locuri. Oameni. Povești - Liliana Nicolae

Locuri. Oameni. Povești

carte de reportaj

Liliana Nicolae

Casa de pariuri literare

2015

Locuri. Oameni. Povești

carte de reportaj de Liliana Nicolae

©2015 casa de pariuri literare

www.cdpl.ro | editura@cdpl.ro

tel: 0726349303; 0727407349

Editor: un cristian

Producție și DTP eBook: Tudor Bogdan Alexandru

Redactor de carte: Cristina Ștefan

Carte publicată cu sprijinul Primăriei și Consiliului Local Giurgiu

©Vlad Rotaru pentru fotografia de pe copertă

ISBN Print: 978-606-8628-13-4

ISBN ePub: 978-606-8628-18-9

Orice reproducere totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al editorului, este strict interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului de autor

Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată în colaborare cu elefant.ro

Liliana Nicolae lucrează în presă din 1990. A debutat la Giurgiu, în presa locală, iar din 1999 a fost redactor la BBC World Service, până în 2008, la închiderea secției în limba română de la București. A lucrat apoi la Radio România Actualități, unde a realizat documentare și reportaje radio. Din 2007, scrie reportaje pentru Dilema veche, iar în prezent este producător la Radio Europa FM şi predă reportajul radio la Școala de Studii Avansate în Jurnalism din Chișinău.

A transmis din Irak, Kosovo şi Transnistria.

Reportajele sale au primit numeroase premii, printre care: Cel mai bun reportaj radio (acordat de Clubul Român de Presă, 2003), „Reporter European (acordat de Parlamentul European, 2008 și 2013), Cel mai bun articol de presă scrisă (Agenţia RADOR, 2009), „Jurnalistul – actor social (Uniunea Ziariştilor Profesionişti, 2010), precum şi nominalizări la Festivalul internaţional de documentare radio PRIX Europa (2010 și 2011).

Nota autorului

Am adunat în această carte aproape 50 de reportaje scrise în ultimii zece ani. Majoritatea au fost publicate în Dilema veche, dar și în revista ELLE, iar unele sunt adaptări după reportaje sau documentare difuzate la Radio România Actualități.

Reportajele surprind locuri și oameni într-o Românie în continuă schimbare, cu enorme discrepanțe. O țară care se dezvoltă încet, cu opinteli. O țară când veselă, când tristă. Cu oameni obișnuiți, în care mulți cititori se pot regăsi, dar care au povești speciale. Uneori frumoase, alteori teribile.

Reportajele din această carte sunt ca o fotografie a locurilor pe care le-am văzut și a oamenilor pe care i-am întâlnit la un moment dat. Cine le citește află cum se trăia sau cum se trăiește în anumite locuri. Cum se schimbă sau de ce nu se schimbă lucrurile și mentalitățile. E vorba de istoria recentă, dar și de povești de demult, cum e cazul reportajelor despre Sighișoara, de exemplu. E vorba despre locuri încremenite în timp, ca satele izolate ale Deltei, despre palatele somptuoase în care locuiesc țiganii din Buzescu sau de colibele din pământ în care trăiesc cei din rudăria de la periferia Zimnicei. Sate transformate în orașe, sate-muzeu, orașe „moarte", sate săsești readuse la viață – se regăsesc toate în reportajele din această carte. La fel – poveștile dintr-o sală de judecată, portrete ale unor pictori naivi sau ale unor oameni care trăiesc pe stradă, atmosfera de la periferia Bucureștiului sau cea de la Parlamentul European, dar și oameni și locuri intrate în legendă: ultimul deportat din Bărăgan, ultimul clovn sau ultimul mare reporter din perioada interbelică.

Un reportaj îi este dedicat lui Felix Brunea-Fox, pe care am încercat să-l descopăr prin amintirile celor care l-au cunoscut. Îndrăznesc să spun că reportajele mele se regăsesc în stilul lui Brunea-Fox de a scrie despre oameni obișnuiți, dar nu banali, și de a da importanță detaliilor, pe care le ignorăm, deseori, în căutarea senzaționalului.

Poate tocmai de aceea, reportajul e un gen mai rar întâlnit astăzi în presa din România. Dar asta nu se întâmplă din cauza lipsei de interes a publicului, ci din pricina lipsei de bani şi de investiţii într-o presă de calitate. De fiecare dată când totuşi apar reportaje bine făcute, se constată că publicul le urmăreşte cu interes, tot aşa cum urmăreşte reportajele şi documentarele oferite de televiziunile străine. Asta fiindcă oamenii au nevoie de poveşti. Un reportaj bine făcut este, de fapt, o poveste adevărată. Până la urmă, și această carte este o carte cu povești adevărate.

Doamna Pagu aleargă

În dimineața aceea a ieșit soarele. Asta după ce zile la rând au fost doar nori, nori, nori. Nu și în dimineața în care m-am întâlnit cu doamna Pagu. Așa că m-am gândit că e un semn bun. Când mi-a deschis ușa, femeia – tunsă scurt, cu părul alb – radia de-a dreptul. Iar amândouă eram îmbrăcate în roșu. Ce coincidență! „Și amândouă avem ochii albaștri! – remarc eu. „Nu, iubita! Ai mei sunt verzi.

Ne așezăm lângă fereastră, în lumina soarelui slab, dar hotărât, de februarie. Eu – pe fotoliu, cu o „cafeluță tare și bună" alături. Doamna Pagu – în fața mea, pe un scaun pitic. Acolo a stat cuminte, ca o școlăriță, cu mâinile pe genunchi și spatele drept, cât a durat discuția noastră.

De ce m-am dus la doamna Pagu – Elena Pagu? Aflasem că, la 86 de ani, femeia e dublă campioană la marș și multiplă campioană europeană. Vârsta ei e dublă față de a mea. Deci, a trăit cam două vieți de-ale mele. Ei bine, la vârsta ei, doamna Pagu încă aleargă cinci kilometri de trei ori pe săptămână. De unde atâta energie?! Eu, dacă aș fi stat în locul ei, cinci minute pe scaunul pitic, începeam să mă foiesc în căutarea unei poziții mai bune. Doamna Pagu – nu.

Totul a început într-un sat de lângă Suceava. Elena Pagu mergea la o școală aflată la nouă kilometri de casa ei. Nouă – dus, nouă – întors. Era vremea Războiului și mica școlăriță de atunci trebuia să meargă pe o șosea unde armata rusă avea puncte de observație. Uneori, când trecea pe acolo, i se făcea părul măciucă. Simțea privirea unui soldat cum aproape o pipăia cu binoclul. Alteori, auzea câte o exclamație de sus, dintr-un turn de observație: „Как красиво смотрится!! Adică: „Ce frumos se vede!

Anii au trecut și, între timp, Elena Pagu intrase la liceu și drumul nu mai era de nouă, ci de șapte kilometri. De fapt, nici nu mai contau doi kilometri în plus sau în minus! Mersul pe jos devenise un fel de-a fi. Odată, o birjă a oprit în dreptul ei și un domn elegant a invitat-o să urce. S-a întâmplat de vreo două ori să ajungă cu birja la liceu, până când o profesoară care a văzut-o coborând în fața liceului i-a atras atenția că „nu e frumos să călătorească cu un necunoscut".

Așa că și-a reluat drumurile pe jos.

Mama ei se trezea special, cu noaptea în cap, pentru ca ea să ajungă la timp la școală. Unul dintre frații fetei de-atunci, Costică, avea o pasiune un pic mai ciudată: deșuruba ceasurile. Așa că nici un ceas nu mai rămăsese întreg în toată casa. Dar mama se trezea oricum, iar Elena ajungea uneori la școală înaintea femeii de serviciu, încât ar fi putut să facă focul în clasă, în locul ei.

După liceu, Elena Pagu a făcut o școală de asistente medicale. Asistente de ocrotire – așa se numeau atunci. Și a continuat să meargă. Iarăși, kilometri întregi în fiecare zi, de la o casă la alta, să vadă copiii, să facă muncă de prevenire, vaccinuri, sau să asiste la nașterea vreunui copil. Ține minte și acum primul țipăt al copiilor când veneau pe lume! Un „ooooa" prelung, care schimba totul în casa în care se auzea. Puțin – și în inima femeii care-i dăduse o mână de ajutor.

Doamna Pagu se mutase deja la Bacău. Acolo erau și blocuri, așa că urca și cobora zeci de etaje pe zi. Lifturile de-abia apăruseră, dar oamenii se cam temeau să le folosească.

Din când în când, Elena Pagu privește la soarele care intră pe geam. „Știți, eu dau de mâncare la păsări! Ia să vedem! A mai venit vreuna la mămăligă? Hei, tu! Ăla cu ciocu’ negru! Nu mânca tot, mai lasă-le și la ăștia mici!"

Aproape de fereastra ei de la etajul patru se înalță un plop luuung și subțire. „Când se umple de frunze, se umple și de păsărele! I-am zis plopului Costică – așa cum îl chema pe fratele cu ceasurile!"

Apoi, femeia care a mers toată viața pe jos a ieșit la pensie. Îi murise soțul și simțea că pică într-o depresie. „Trebuia să iau măsuri! – îmi spune pe un ton hotărât, aproape milităresc. „Neapărat trebuia să fac ceva! Și a început să alerge. La început, prin parcul central din Bacău. Asta era acum vreo 30 de ani. Era ilar! Scandalos pentru orășelul de provincie! Oamenii își făceau cruce. „A înnebunit madam Nichifor!" – spuneau (așa o chema pe doamna Pagu după primul soț).

Însă, alergând așa, prin parcul din Bacău, lângă care era și un combinat care emana tot felul de mirosuri, l-a cunoscut pe cel care urma să-i devină al doilea soț. Și lui îi plăcea să alerge. Dar în București. Așa că s-au mutat împreună în Capitală! Aici s-au alăturat unui grup de vârstnici, cu care se întâlneau periodic și se antrenau pentru competiții, la categoria „masters". Mai întâi, competițiile pe cartier, pe oraș, pe țară, pe continent și – apogeul! – cele mondiale! Femeia – aparent firavă – de pe scaunul pitic, a fost de două ori campioană mondială la marș. Mi-arată pozele, mi-arată cupele, medaliile... Ce vremuri! Ce amintiri!

„În București, o singură dată și-a mai făcut un cetățean cruce când m-a văzut alergând. Alergam desculță, prin zăpadă. Ninsese și era o zăpadă curată și pufoasă, așa că mi-am zis: «Eu trebuie să alerg prin zăpada asta!» Știți, competițiile sunt un stimulent, mai ales pentru noi, vârstnicii. Ai un calendar, știi că peste două luni ai o competiție, te antrenezi... ai un scop! Când îți dorești ceva și ești vârstnic, e foarte important. Că dacă nu-ți mai dorești nimic, ești bun de îngropat!" – și râde după o asemenea concluzie...

— Dar – o întreb – când poți să simți sau să spui „gata! Am îmbătrânit!"? Când îmbătrânește un om?

— E greu de spus, iubita mea! Sunt manifestări juvenile la vârsta senectuții, și invers.

— Dar dumneavoastră nu sunteți bătrână, nu-i așa?

— Bineînțeles că nu! – și râde cu un râs viu, pentru care aproape că o invidiez. Nu sunt bătrână. Am doar 86 de ani și şapte luni!

— Aveți vreun secret?

— Am mai multe. Dar cred că cel mai important e să te mulțumești cu ce ai, cu ce poți realiza prin forțele tale, fără să-i stingherești prea mult pe alții, fără să depinzi prea mult de alții. Altfel... mișcarea și iubirea mă țin vie, dinamică, cu chef de viață. Dar să știi că sunt rațională. Știu că n-am eternitatea în fața mea! Și am trecut prin multe. Dar sunt încă dreaptă, sunt în picioare și pot să fac un marș de zece kilometri și acum! Mai primesc câte o musafiră... mai bârfim, că ăsta e sufletul conversației... Sunt un om normal. Aproape. Când alerg, mă simt liberă, mă bucur de natură și de locurile prin care alerg.

Peste câteva zile, ne întâlnim să alergăm împreună. De fapt, să facem marș. Doamna Pagu îmi dă primele lecții: „Uite, coatele trebuie ținute pe lângă corp și miști brațele, iubita! Iar pașii... uite, ca la armată aproape!" Îmi arată și curând prinde viteză. Eu – pe lângă ea, încerc să țin pasul.

— Ei, cum e? Cum e?

— Hmm... Rapid! – zic eu.

— Rapid?! O lăsăm mai ușor atunci.

— Nu, nu! Că mă descurc!

— La competiții e foarte important cum faci pașii. Dacă nu-i faci corect, ești descalificat. Mie nu mi s-a întâmplat niciodată. Și nici n-am abandonat vreodată vreo cursă. Ei, cum e? Cum e?

Seara, doamna Pagu își pune un CD. Acum e Chopin, dar îi place mult Mozart, pentru că e mai vesel, mai optimist. Ia o carte, mai citește sau mai dezleagă un rebus. Nu-și lasă mintea să se odihnească. Uneori învață poezii. Din alea fără rimă, care se rețin mai greu. „Nu-mi mai este ușor, dar am metodele mele. Scriu câte o strofă pe o coală de hârtie și las una lângă aragaz, în bucătărie, una pe policioara de la baie, alta pe noptieră. Așa le rețin mai ușor!" Uneori, doamna Pagu cântă.

Dilema veche, nr. 477, 4 aprilie 2013

Cu maşina, prin Deltă

Soarele nu se ridicase mai sus decât catargul vaporului arăbesc oprit în port încă de ieri. Era un vapor mare, care domina portul mic de la Sulina. Aveai impresia că dacă un val l-ar fi culcat la pământ, ar fi ajuns cu vârful catargului dincolo de strada a şasea a micului oraş, cu drumurile acoperite de nisip.

Am stat minute în şir pe faleză, urmărind manevrele de acostare. Ne atrăsese atenţia un tânăr marinar, cu părul lung, împletit în codiţe subţiri. Era îmbrăcat într-un maiou alb, care lăsa să i se vadă braţele vânjoase, pline de tatuaje. Se agita pe puntea vaporului şi striga la ceilalţi marinari tot felul de ordine, în limba lui.

Vaporul era, aşadar, tot acolo. La ora aceea matinală nu se mai vedea nimeni pe punte. Doar soarele, rotund, parcă se agăţase în catarg. Ne-am urcat în prima barcă ce transporta oameni de pe o parte pe cealaltă a braţului Sulina. Era una dintre acele bărci care ne tulburau dimineţile cu zgomotul enervant al motorului. Cei care le manevrau mai prindeau, din când în când, câte o cursă cu turişti care voiau să vadă pelicanii în Golful Musura. Dar, de bază, zi de zi, erau cursele care începeau cu noaptea în cap şi care nu durau mai mult de trei minute dus şi trei minute întors, de pe un mal pe celălalt al braţului Sulina. De-o parte – faleza, şi în spatele ei, aliniate, cele şase străzi. De cealaltă – cherhanaua, unde rar mai găseai să cumperi peşte.

Ei bine, pe partea cealaltă, unde era cherhanaua, trebuia să ajungem şi noi. Acolo a început aventura. Cu maşina, prin Deltă.

Destinaţia noastră era Periprava. Cea mai izolată localitate a Deltei. Un sat de lipoveni, încărcat de vegetaţie, în care mai fusesem în urmă cu câţiva ani, când am făcut un reportaj despre Canalul Bâstroe. Atunci am ajuns cu şalupa guvernatorului Deltei de la vremea aceea (un fel de Mercedes al şalupelor, care zbura peste valuri şi printre canale). Poţi să mai ajungi la Periprava cu Catamaranul, un vapor care are două curse pe săptămână de la Tulcea (faci pe drum, adică pe apă, trei ore) sau cu Pasagerul – un alt vapor (o călătorie de cinci ore). De data asta, am mers cu maşina. Ne-am întâlnit pe malul cherhanalei cu un medic veterinar din zonă, care avea să fie ghidul nostru. Maşina – un jeep la mâna a... treia. În faţă – cele două scaune, iar în spate – o bucată de lemn acoperită cu o pătură, pe post de banchetă. Acolo, printre bidoane cu motorină şi alte bagaje, aveam să stau eu.

Prima cheie – nici un efect. Motorul refuză să pornească. La fel şi la următoarele câteva încercări. Şoferul coboară. Ridică capota. Se uită preocupat printre furtune şi tot felul de recipiente. Mişcă un furtun. Suflă în altul. Leagă nişte fire. Mai dă câteva chei... Nimic. În jurul maşinii prăfuite se strânseseră câteva persoane – cunoscătoare sau nu într-ale autoturismelor (mai degrabă se pricepeau la bărci!) – şi fiecare îşi dădea cu părerea. Este sunat un mecanic care dă indicaţii prin telefon. Împingem maşina. Degeaba! Dumnezeu ştie ce avea! Cert e că, după vreo oră şi jumătate de încercări, motorul hodorogit a pornit.

Călătoria care a urmat aş compara-o cu un safari (deşi n-am fost niciodată într-o astfel de călătorie!). Pe locul meu, din spate, mă ţineam zdravăn de două mânere şi îmi fixasem picioarele în podeaua maşinii. Printr-o spărtură vedeam drumul nisipos şi plin nu de gropi, ci de denivelări care făceau maşina să meargă ca pe valuri.

Fundul meu – ca o minge bătută parcă de un baschetbalist – se ridica şi se lovea de bancheta tare, la fiecare denivelare (şi nu erau deloc puţine!), în timp ce capul ameninţa să se lovească de plafon. În faţă nu vedeam nimic (nici n-aveam răgazul să întorc capul!). În spate – praful pe care-l iscam şi care acoperea un peisaj selenar.

După un timp, a început să reapară vegetaţia. Mai întâi nişte tufe pitice, de plante roşiatice cărora localnicii le zic sărăturică (se spune că dacă ai avea curiozitatea să guşti o frunză, ai vedea că e un pic sărată; de altfel, solul Deltei a mai păstrat ceva din salinitatea mării care l-a acoperit demult şi care se mai simte şi în apa din unele fântâni). Apoi, stuf sau sălcii toropite de căldură. Şi primul indicator. Cardon. Un sat unde trăiesc 30 de oameni. E mai degrabă un cătun, care se regăsea pe o listă (făcută de Ceauşescu) cu localităţile care ar fi trebuit să se desfiinţeze în anii ’80. Localnicii şi-au făcut buletine de Tulcea, dar n-au plecat de la Cardon. La marginea cătunului, la ultima casă pe dreapta, am oprit. Acolo locuieşte o femeie cu animalele ei. Are un nume nemaiauzit de mine. Luchera. E o femeie bătrână şi slabă, cu mâinile şi faţa crăpate, ca pământul din curtea ei. Medicul care ne însoţea trebuia să vadă una dintre vacile bolnave ale femeii. Profit de oprire şi-mi dezmorţesc oasele. Şi, uite-aşa, asist (cu o curiozitate în domeniu pe care nu mi-o bănuiam) la o intervenţie pe viu a veterinarului.

Casa Lucheriei are două camere mici, făcute din pământ şi acoperite cu stuf. De jur împrejur, nu vezi nimic. Nici case, nici vegetaţie. Nici stâlpii de lumină n-au ajuns până la ultima casă din Cardon.

Lăsăm vaca femeii cu fundul albăstrit de substanţa folosită de medic şi-mi reiau locul, în aceeaşi poziţie, pe bancheta improvizată din spatele maşinii. Drumul continuă unduindu-se prin Pădurea Letea. De-o parte şi de alta – copaci cu crengile încurcate în liane, ca părul unei femei nepieptănate. Pădurea adăposteşte copaci vechi de sute de ani. Am făcut o poză lângă un stejar uriaş, pe care am încercat – fără succes – să-l cuprind cu braţele, măcar pe jumătate.

Odată ce am ieşit din pădure – adevărate „culturi de ciulini" şi cai sălbatici. S-au înmulţit în ultima vreme. Sunt peste 3000 în toată Delta, însă nimeni n-ar putea să spună o cifră exactă. Caii sunt o apariţie exotică pentru turişti, însă ecologiştii se plâng că distrug anumite specii de plante, ba chiar culturile localnicilor. La fel se întâmplă şi cu unele vite, crescute şi ele în semisălbăticie.

Am făcut cei un pic peste 30 de kilometri – de la Sulina la Periprava – în mai bine de două ore. Dar am ajuns. Întreagă. După hurducăiala maşinii, pe care n-am uitat-o prea uşor.

Periprava. Un sat în adevăratul sens al cuvântului, mai ales dacă-l compar cu Cardon, satul Lucherei, femeia cu vaca bolnavă. Aici e şi şcoală, şi poliţie de frontieră, şi un oficiu poştal în casa unui localnic, şi biserică. Şi o cârciumă. A viceprimarului din C.A. Rosetti. Ghiocel. Pindic Ghiocel. Trăiesc la Periprava vreo 200 de oameni. Bărbaţilor li se spune, în glumă, ţapi, sau, mai nou, elani, din cauza bărbii pe care o poartă mulţi dintre ei, majoritatea pescari.

În sat nu e dispensar. Nici brutărie. A fost una, dar a dat faliment. Nu pentru că oamenii n-ar fi avut nevoie de pâine, ci pentru că acei care o făceau nu erau localnici şi, aşa cum se spune, ar fi fost „sabotaţi. „De ce să iau eu pâine de la ăla? A venit la noi să se îmbogăţească? – era filosofia periprăveanului. Aşa că pâinea e adusă de la Tulcea, de două ori pe săptămână, cu Catamaranul sau cu Pasagerul. În rest – mămăligă.

Spre marginea satului am descoperit cimitirul, plin de cruci. Crucile lipovenilor au axul principal pe verticală, iar apoi trei bucăți de lemn mai mici: două puse pe orizontală, iar una, spre baza crucii, un pic în diagonală. Ca şi unele case, crucile de lemn sunt vopsite în albastru. Iar mormintele – acoperite cu nisip (de unde pământ?) în care poţi găsi cu uşurinţă urme de scoici sau chiar scoici.

Majoritatea caselor sunt tradiţionale, văruite în alb şi albastru, şi acoperite cu stuf. În faţa caselor vezi câte o barcă. S-au construit aici şi două pensiuni. Una făcută de o familie din Câmpina (Pensiunea Câmpinenilor), iar cealaltă de nişte craioveni. Turiştii care vin la Periprava sunt, în special, pescari împătimiţi. Sau ecologişti convinşi, îndrăgostiţi de natură. Am şi întâlnit doi turiști germani care purtau pe umăr tot felul de aparate. Au apărut direct din stuful de pe marginea unui lac. Erau fericiţi. Stătuseră toată dimineaţa la pândă şi au văzut pelicani, egrete, lebede, cormorani, stârc cenuşiu şi alte zburătoare. După ce mai schimbăm câteva cuvinte cu acei turiștii iubitori de birdwatching, mergem spre ceea ce a mai rămas din fosta puşcărie politică de la Periprava. Adică nişte ruine întinse pe aproape 60 de hectare, înconjurate de un dig construit chiar de puşcăriaşi. „Kilometri întregi au fost făcuţi doar cu lopata şi găleata, nici roabă nu aveau – ne povesteşte un localnic. Ghidul nostru ne plimbă cu maşina printre clădirile pe jumătate sau de tot dărâmate. Ici-colo – o semănătoare sau un tractor, ruginite sau dezmembrate. Fier vechi. „Totul era ca un mic oraş înconjurat de apă. Aveau dispensar, moară, club, biserică, ateliere, ferme... Ofiţerii veniseră şi locuiau aici cu familiile. Exista şi o școală la care învăţau copiii ofiţerilor, dar şi ai deţinuţilor. Acum opt ani, toate clădirile erau în picioare. Dar s-a distrus şi s-a furat mult. Animalele au dispărut, pur şi simplu. Circulă, însă, ca o anecdotă, o poveste despre existenţa unui proces verbal prin care se „justifica dispariţia a 400 de vaci: „Au trecut Dunărea la ruşi!

Fosta puşcărie politică (între 1950 şi 1977) e renumită pentru condiţiile grele de detenţie şi de muncă silnică. Mulţi deţinuţi politici au murit aici, la tăiat de stuf, săpat canale sau construit diguri. Sătenii spun că unii dintre deţinuţi ar fi fost îngropaţi chiar în digurile pe care le construiau, dar cercetările nu au confirmat acest lucru.

Clădirile fostei închisori au fost cumpărate de un francez, care vrea să construiască la Periprava, pe locul fostului lagăr, o staţiune de lux, ecologică. A fost deja ridicată o pensiune în locul fostului comandament al închisorii.

E un loc unde nu se aude decât vântul, foşnind frunzele salciilor. În rest – pustiu, linişte, toropeală. Francezul, Sylvain Remetter, fost director al unei firme care făcea mobilă, a venit în Deltă în 1996, când a făcut un fotoreportaj. S-a hotărât atunci, la aproape 50 de ani, să-şi schimbe viaţa. S-a îndrăgostit de Deltă, apoi şi de o fată din sat, cu care s-a însurat, şi a rămas aici. Unii localnici se bucură, pentru că lucrează la proiectul francezului şi mai câştigă un ban. Alţii spun că investiţiile ar fi dăunat Deltei, şi chiar localnicilor, care nu mai pot să pescuiască în iazurile din preajma satului, pe care Remetter le-a cumpărat de la fosta Piscicola.

Mă despart greu cu povestea de satul pe care parcă-l văd şi acum. Toropit de căldură, părăsit parcă şi de păsări în ziua aceea. Doar apa din canale părea să se mişte, tulburată de razele soarelui. La întoarcere, mi-am luat inima-n dinţi şi locul pe bancheta din spate.

P.S.: Drumurile din Delta Dunării nu sunt pe nici o hartă. Aşa se face că unii dintre cei care conduc tot felul de maşini vechi prin Deltă

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Locuri. Oameni. Povești

4.0
2 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor