Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Imagini mișcătoare. Reflecții psihanalitice asupra filmului

Imagini mișcătoare. Reflecții psihanalitice asupra filmului

Citiți previzualizarea

Imagini mișcătoare. Reflecții psihanalitice asupra filmului

evaluări:
5/5 (1 evaluare)
Lungime:
279 pages
5 hours
Editor:
Lansat:
May 31, 2015
ISBN:
9786067193640
Format:
Carte

Descriere

Imagini mișcătoare. Reflecții psihanalitice asupra filmului


Experiența vizionării de filme – oricât de plăcută, mișcătoare, instructivă, înspăimântătoare sau palpitantă ar putea fi – se îmbogățește prin sensurile noi și nebănuite oferite de interpretarea psihanalitică. „Imagini mișcătoare: Reflecții psihanalitice asupra filmului“ oferă cititorilor un asemenea punct de vedere într-un limbaj accesibil, bine documentat de Andrea Sabbadini, care se bazează nu doar pe teoria psihanalitică, ci și pe experiența sa clinică pentru a explora aportul inconștientului în formarea personalității și a comportamentului personajelor din film și pentru a interpreta lumea lor interioară și conflictele emoționale generate de vicisitudinile vieții. Depășind încercările psiho-istorice superficiale de a analiza cineaștii prin produsele lor sau a aplica concepte psihanalitice în film, Sabbadini demonstrează cum atât cinematograful, cât și psihanaliza pot beneficia de un dialog reciproc interdisciplinar plin de substanță. Cartea prezintă un interes în special pentru cinefili, psihoterapeuți, studenți și istorici de film.


„Imagini mișcătoare“ de Andrea Sabbadini, o carte strălucită, este scrisă într-un stil limpede și lămuritor. Filmele analizate merg de la cele cu conținut recunoscut psihanalitic (precum Spellbound/Fascinație) până la cele mai degrabă latent psihologice (de exemplu Kes). Interpretarea sa originală și provocatoare este un amestec irezistibil de cunoaștere psihanalitică profundă și încântare cinematografică pură. Adesea cărțile despre film și psihanaliză sunt opace sau greoaie. Imagini mișcătoare reprezintă o excepție minunată. – Peter William Evans, Queen Mary University, Londra


O pasională poveste de dragoste între Psihanaliză și Film este prezentată în această carte ca o apoteoză convingătoare și splendidă. Andrea Sabbadini, analist britanic remarcabil și organizator al Festivalului de Film European și Psihanaliză, care se ține la Londra din 2000, își demonstrează competența și entuziasmul molipsitor abordând un subiect palpitant. O lucrare profundă și bine gândită, o adevărată încântare pentru cititor. – Stefano Bolognini, Președintele Asociației Internaționale de Psihanaliză

Editor:
Lansat:
May 31, 2015
ISBN:
9786067193640
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Imagini mișcătoare. Reflecții psihanalitice asupra filmului

Cărți conex

Previzualizare carte

Imagini mișcătoare. Reflecții psihanalitice asupra filmului - Andrea Sabbadini

Sam

INTRODUCERE

Cinematograful și psihanaliza pot părea un cuplu ciudat. Oare ce-ar putea avea în comun un mijloc de exprimare artistic implicat mai ales în prezentarea unor povești de ficțiune și o disciplină psihologică dedicată înțelegerii străfundurilor minții omenești? Ce și-ar putea spune una celeilalte?

Încă de la începuturile relativ scurtei lor istorii, psihanaliștii, cineaștii și istoricii de film au avut totuși de multe ori și în foarte diverse feluri încercări de a comunica, de a interacționa și chiar de a se influența reciproc. Adesea, chiar s-au ales cu rezultate extrem de satisfăcătoare. De exemplu, se întâmplă adesea ca viața personală și felul în care lucrează clinic mulți psihanaliști să fie afectat de ceea ce văd pe ecran. Vizionarea filmelor, prin urmare, le poate oferi o nouă perspectivă asupra materialului furnizat de pacienți în timpul ședinței de psihanaliză. Astfel au și ocazia să reflecteze și ulterior asupra experiențelor lor, iar în procesul propriu-zis să înțeleagă mai temeinic lumea lor interioară.

Psihanaliștii, începând cu Otto Rank încă din 1914¹, și-au exprimat un mare interes față de lumea filmului. Ca urmare, în următoarele decenii psihanaliza și-a adus prin uneltele sale metodologice și conceptuale o contribuție extrem de valoroasă în critica de film, comentând narațiunea și personajele, trăsăturile definitorii care țineau de structură și de tehnică, semnificația culturală, precum și receptarea de către publicul spectator. Într-adevăr, principalul conținut al scrierilor psihanalitice despre cinema constă din interpretarea filmelor individuale printr-o serie de idei teoretice, familiare analiștilor din munca lor la cabinet. În funcție de propria orientare, acei psihanaliști care au discutat și au scris despre film s-au referit la concepte precum complexul Oedip, complexul castrării, arhetipuri, ordinea simbolică, poziția paranoid-schizoidă, spațiul tranzițional al creativității ș.a.m.d. Preocupate în special de analizarea în detaliu a aspectelor inconștiente ale personajelor și poveștilor lor, aceste texte îmbogățesc teoria filmului cu interpretări originale și adesea polemice².

O altă observație relevantă în acest context este că, după cum știm mulți dintre noi, relatarea experienței mersului la cinema, precum și impactul cognitiv și emoțional pe care filmele îl au asupra spectatorilor lor ar putea umple mult din timpul ședințelor de psihanaliză. Analizanzii adesea fac referiri la filme; visele lor și fanteziile din starea de veghe sunt colorate de ceea ce au urmărit pe micul sau marele ecran; adesea se identifică cu vedetele de cinema sau cu personajele pe care le interpretează acești actori în fața camerei.

Pe de altă parte, mulți cineaști care doresc să-și ascută ochiul artistic adesea se implică, mai mult sau mai puțin deliberat, în însușirea ideilor psihanalitice. Ei au descoperit că ele le pot fi de ajutor în construirea unor personaje tridimensionale, mai adevărate ca realitatea însăși, și a unor intrigi credibile din punct de vedere psihologic. Încă de la începuturile cinematografului, multe filme s-au inspirat din subiecte pe care le împărtășesc și analiștii: structura și limbajul lor pot reflecta Inconștientul așa cum este el studiat de psihanaliză și să prezinte personajele cu acel tip de probleme ori psihopatologii familiare celor care practică psihanaliza. Unii chiar au încercat să prezinte profesia psihanalitică în sine (vezi capitolul 1). Unii cineaști, în special în scenele hollywoodiene ale anilor 1950–1960 când profesia noastră se bucura de o mare popularitate în filme, au urmat chiar ei o psihanaliză, translatând apoi pe ecran experiența personală (dar trebuie să recunoaștem că uneori au făcut-o destul de neîndemânatic). Pe atunci psihanaliștii și cineaștii au avut ocazia să se implice în dialoguri constructive, îmbogățindu-și astfel disciplinele respective printr-un proces creator de fertilizare încrucișată.

În vreme ce „filmul psihanalitic" ca gen distinct nu există, unele filme par deosebit de potrivite pentru o interpretare psihanalitică, prin urmare pot oferi terapeuților observații și remarci utile în munca lor clinică. Acestea sunt peliculele care își prezintă personajele în cheie explicit psihologică, punând accentul pe lumea lor interioară și pe personalitatea lor; ele pot fi prezentate cu aspectele lor ambivalente sau conflictuale, luându-se în calcul eventual trecutul lor și chiar explorându-se motivațiile inconștiente, ceea ce permite spectatorilor să se identifice cu ele în loc să le idealizeze sau să le denigreze, așa cum s-ar întâmpla dacă descrierea eroilor sau a răufăcătorilor, a hoților și vardiștilor sau a cowboy-lor și indienilor s-ar face mai superficial. Alte filme ar putea să tenteze în mod special publicul psihanalitic nu atât prin conținut, cât prin limbaj, care sugerează modul de exprimare al asociațiilor libere sau pentru că încurajează un fel de atenție flotantă pentru a fi apreciate sau pentru că există o oarecare atmosferă onirică prezentă în întreg filmul. Portretizând personaje recognoscibile psihologic, implicându-se în dialoguri și interacțiuni inteligente și sensibile, preocupându-se mai mult de subtilitățile experiențelor emoționale și interpersonale și mai puțin de intrigile dramatice sau afișarea efectelor speciale, asemenea filme ne pot îmbogăți cunoașterea diverselor aspecte ale existenței noastre în manifestările sale atât normale, cât și psihopatologice. Uneori, ne amintesc, și asta e foarte util, cât de înșelătoare sunt granițele dintre normal și patologic.

Oare ce face un psihanalist ca mine când trece dincolo de canapea? Printre numeroase alte preocupări, el se uită la filme, eventual la DVD-uri pe laptop sau la o casetă pe un ecran mai mic sau (cel mai bine) într-un fotoliu comod la cinema.

Mulți oameni se uită la filme pentru că vor să se distreze sau vor să afle lucruri noi despre lume (sau despre ei înșiși) sau caută ceva care să-i incite, să-i sperie, să-i scoată din depresie, să-i calmeze când sunt mult prea agitați. Toate aceste motivații pot, în diverse momente, să mi se aplice și mie. Și totuși, ideea este că pentru mine să văd un film — plăcut, antrenant, distractiv, educațional, înălțător, liniștitor — nu e de ajuns. Vreau să spun că, oricât de grozav ar fi, nu-i de ajuns dacă nu-mi găsesc timpul și locul ca să reflectez asupra acestei experiențe: să mă gândesc singur la el, să îl discut cu prieteni sau colegi de încredere, să citesc despre el și, uneori, să-mi notez impresiile.

Asta este ceea ce am făcut cu filmele incluse în acest volum. Am prezentat deja o parte dintre aceste gânduri unui public foarte amestecat în diverse cinematografe din Londra sau din alte locuri, o parte chiar cineaștilor sau altor psihanaliști în cadrul unor conferințe internaționale sau la Festivalul de Film European Psihanalitic pe care îl organizez ca director din 2001. O parte au mai apărut și în presa scrisă de specialitate sau în capitole din diverse cărți. Adunându-le la un loc acum și aici și punându-le astfel la dispoziția unui public cititor mult mai larg, trăiesc un sentiment în egală măsură de mândrie, dar și de smerenie. Mândria are de-a face cu un strop de satisfacție narcisică pe care-l consider o componentă sănătoasă a existenței noastre și fără de care nimeni dintre noi nu s-ar simți motivat să mai facă și altceva decât să trăiască la limita subzistenței. Pe de altă parte, smerenia se referă la faptul că sunt conștient că prin această carte n-am să furnizez o abordare sistematică, academică a criticii de film și nici un model teoretic nou general valabil de interpretare a filmelor, așa cum n-o să contribui neapărat, concentrându-mă asupra structurii și conținutului filmelor, la o mai bună înțelegere a modelelor psihanalitice despre psihic.

Ceea ce încerc eu să fac este să le împărtășesc cititorilor reflecțiile mele predominant (dar nu exclusiv) bazate pe cunoașterea și experiența psihanalitice, despre un mic număr dintre multele filme care mi-au îmbogățit înțelegerea celorlalte ființe umane. Am spus „dar nu exclusiv deoarece, contrar convingerii mărețe a unora dintre colegii mei, există aspecte ale vieții reale trăite pe care le auzim la cabinet și ale filmelor pe care le vedem când mergem dincolo de canapea și care „din păcate! nu se lasă interpretate psihanalitic cu ușurință.

Intenția mea este să ofer aici un set de interpretări ale filmelor din perspectivă psihanalitică. De asemenea, în acest proces, voi folosi filme spre a ilustra niște idei psihanalitice și a transmite o impresie despre munca analitică. (Alții ar putea să folosească, să zicem, romane sau basme și, firește, studii de caz sau vinietele din activitatea clinică cu pacienții). Consider că, de fapt, există o complementaritate între aceste scopuri și că, oscilând așa cum o voi face între aceste registre diferite, ambele misiuni pot fi îndeplinite simultan. Nu se pune problema unei prioritizări a unei valori potențiale a cinematografului în psihanaliză sau a psihanalizei în cinema, ci o păstrare a tensiunii creatoare între cele două abordări fără a impune o soluție artificială.

Cinematograful și psihanaliza sunt de interes reciproc mai întâi pentru că există multe afinități tematice între ele și apoi pentru că o parte dintre personajele cu care ne întâlnim pe ecran pot semăna tulburător cu cei care ne sunt extrem de familiari în munca noastră psihanalitică. Și totuși, cei care, asemenea mie, încearcă să exploreze legăturile dintre aceste două domenii culturale nu sunt doar intrigați de aceste asemănări în obiectele (sau subiectele) cu care au de-a face cineaștii și analiștii. Nu suntem doar fascinați să descoperim o parte dintre afinitățile extraordinare dintre aspectele creatoare ale muncii lor, cum ar fi procesul (de o importanță capitală pentru ambele) de editare a materialului disponibil; și nici de faptul că, așa cum sublinia Glen Gabbard: „În mare parte, filmul grăiește în limbajul inconștientului" (1997, p. 429).

Ceea ce cred că furnizează stimulul profund al interesului manifestat pentru acest domeniu este un fel de curiozitate fundamentală față de condiția umană. Psihologii vor atribui această curiozitate nevoii noastre înnăscute de a explora și de a descoperi lumea care ne înconjoară (așa-numita pulsiune epistemofilică). Între timp, psihanaliștii o vor lega de procesul de sublimare în care energiile sexuale și agresive ale inconștientului sunt canalizate în încercări acceptabile social cum ar fi cercetarea științifică sau o activitate creatoare. Ceea ce contează este că noi știm: curiozitatea este răsplătită iar și iar prin „plăceri vizuale" (ca să împrumut din titlul lucrării Laurei Mulvey [1975]) pe care un cinematograf de calitate le dăruiește spectatorilor, combinat cu plăcerile (mai ales) auditive pe care le obținem în timpul ședințelor de psihanaliză. Este sănătoasă (spre deosebire de cea morbid voyeuristă — vezi capitolul 6) această curiozitate dirijată spre ființele umane și nenumăratele variații ale vicisitudinilor lor, precum și insighturile și surprize pe care atât cinematograful, cât și psihanaliza ni le rezervă, ele constituind motivația intelectuală și emoțională a cercetării legăturii dintre cele două.

Alegerea filmelor, atât a celor prezentate în detaliu, precum și a celor la care se fac doar referințe, este una arbitrară și nu respectă considerații de ordin istoric; operele comentate în această carte, majoritatea produse în ultima jumătate de secol, nu sunt ordonate cronologic. Nu am luat în calcul nici considerente de ordin geografic (chiar dacă majoritatea provin din Europa). Așa cum, cu siguranță, cititorii acestei cărți o să observe fără greș, am ignorat opere care ar fi meritat să fie incluse, fie pentru că n-am conștientizat importanța lor, n-am știut măcar că există sau pur și simplu pentru că n-au fost pe gustul meu. Aici n-aș putea decât să mă ascund în spatele unui argument destul de solid: De gustibus disputandum non est (Gusturile nu se discută).

Dacă alegerea mea în privința anumitor titluri este una idiosincretică, în schimb materialul per total este organizat în mod coerent și într-o, sper, structurare suficient de bine definită. Intenția mea a fost una clară: să aleg o parte dintre temele psihanalitice principale care au preocupat disciplina noastră încă de la începuturi (care, apropo, coincid cu cele ale cinematografului: Studii asupra isteriei de Freud și Breuer au fost publicate în 1895, în același an în care frații Lumière și-au proiectat primele filme) și mai apoi să prezint filmele care să ilustreze respectivele idei.

Sunt incluse reflecții cinematice asupra psihanalizei în sine, cu filme care spun povești ai căror protagoniști sunt analiști și pacienții lor (capitolul 1: O profesie tânără) în antiteză sau poate complementar cu capitolul 2 (…Și cea mai veche) despre prostituție, capitolul 3 (Cei mici) și 4 (…Și cei puțin mai mari), aruncă o privire asupra dezvoltării copilului și adolescentului ilustrată în filme care au ca personaje principale tineri; capitolul 5 (Între Eros și Thanatos) care atinge puțin subiectul iubirii așa cum este ea descrisă în o parte dintre infinitele sale variații de pe marele ecran, inclusiv în tulburătoarea asociere de idei cu moartea; și, în sfârșit, concentrarea asupra acestei variații, capitolul 6 (Cinefili voyeuri) care ia în discuție felul în care cinematograful încearcă să reflecteze asupra lui însuși din moment ce filmul este un obiect al curiozității noastre vizuale.

Am furnizat suficiente informații despre scenariul și personajele fiecărui film cât să permită inclusiv cititorilor care n-au văzut niciodată aceste filme să-mi poată urma comentariile. Majoritatea filmelor se găsesc de vânzare pe DVD, reclame și fragmente din ele sunt disponibile gratuit pe YouTube și nu numai. Mă voi referi la toate aceste filme în text pornind de la titlul în limba engleză, dar vor exista și câteva excepții — Il Postino (Poștașul), Cría Cuervos (Cine crește corbi…), Ossessione (Obsesie) și Amores Perros (Iubiri și câini) și Le Boucher (Măcelarul). Aceste titluri sunt mai cunoscute în țările anglofone în limba originală.

Cele șase capitole sunt urmate de niște anexe cu scurte note biografice despre regizorii principalelor filme prezentate, menționate sau discutate, precum și de un glosar al termenilor de psihanaliză.


¹ El a scris acum un secol: „Unicitatea cinematografiei în portretizarea vizibilă a întâmplărilor de natură psihologică atrage atenția cu o limpezime aproape exagerată asupra faptului că problemele interesante și semnificative ale relației omului cu sine și tulburarea fatală a acestei relații își găsesc aici o reprezentare imaginativă" (Rank, 1914, p. 7)

² Trebuie observat aici că aceste studii „psihoistorice" speculează asupra personalității sau patologiei cineaștilor, așa cum se poate constata din analizarea operelor lor ca fiind un fel de simptome, stil ce s-a bucurat de o oarecare popularitate în trecut. Aceste studii însă sunt pe cale de a fi discreditate, pentru că au foarte puțin în comun cu abordări psihanalitice mult mai serioase.

1

O PROFESIE TÂNĂRĂ

Filme despre psihanaliză

Filmele discutate în acest capitol, având în prim-plan analiști și/sau pacienții lor (cu o singură excepție, pe care am s-o explic), încearcă să prezinte — dar adesea prezintă greșit — psihanaliza în sine. În aceste pelicule, profesia noastră este uneori descrisă într-o versiune eficientă din punct de vedere dramatic, dar inexactă, terapeutul fiind implicat în reamintirea unor traume refulate care ar explica niște evenimente prezente, folosindu-se mult flashbackurile (echivalentul cinematografic al memoriei). Această abordare a fost exploatată, de exemplu, în o parte din filmele lui Alfred Hitchcock cum ar fi Spellbound/Fascinație (1945) și Marnie (1964). În Fascinație este, de asemenea, un exemplu al felului în care psihanaliza este adesea prezentată greșit în cinema, inducând ideea că analiștii pun în act iubirea (contratransferențială) pentru analizanzi, implicându-se sentimental sau chiar sexual. O excepție la acest tip de caricaturizare ar fi serialul TV In Treatment/În Derivă (2010) în care personajul psihoterapeutului (interpretat de Gabriel Byrne) e prezentat ca vulnerabil emoțional în fața ispitelor seducătoare ale uneia dintre paciente, dar suficient de profesionist ca să reziste actului propriu-zis de trăire a sentimentelor erotice față de ea³.

O altă imagine distorsionată a profesiei noastre pe ecran este sugerarea ideii, pentru a obține un efect de comic, cum că analiștii sunt mai nebuni decât pacienții lor (Deconstructing Harry/Viața lui Harry, Woody Allen, 1997). Alteori analiștii sunt prezentați ca naivi, neprofesioniști, lacomi, abuzivi, ba chiar implicați în activități ilegale. Freud probabil că a avut dreptate în scrisoarea sa din 9 iunie 1925 către Karl Abraham, care l-a invitat să colaboreze la primul proiect cinematografic despre psihanaliză Secrets of a Soul/Geheimnisse einer Seele/Misterele unui suflet (Georg Wilhelm Pabst, 1926). Freud i-a replicat: „Nu cred că o reprezentare satisfăcător de plastică a abstracțiunilor noastre ar fi posibilă" (Abraham și Freud, 1965, p. 547).

Filme care prezintă profesiunea pot avea ca personaje principale un psihanalist (The Son’s Room/La Stanza del figlio/Camera fiului, Nanni Moretti, 2001), însuși Freud (Freud: The Secret Passion/Freud, pasiunea secretă, John Huston, 1962), pacienți ai psihanalizei (Nineteen Nineteen,/1919 Hugh Brody, 1985) sau și analistul, și analizandul (Secrets of a Soul/Geheimnisse einer Seele/Misterele unui suflet, Pabst, 1926; My Own Executioner, Anthony Kimmins 1948; Unconscious/Inconscientes/Inconștientul, Joaquim Oristrell 2004). Nu e de mirare că pacienții spectaculoși implicați în relații scandaloase au atras atenția cineaștilor în mod special — cel puțin pe trei dintre ei în cazul Sabinei Spielrein: My Name Was Sabina Spielrein/Ich hiess Sabina Spielrein (Elisabeth Màrton 2002), The Soul Keeper/Prendimi l’anima (Roberto Faenza, 2003) și A Dangerous Method/Metodă periculoasă (David Cronenberg, 2011).

Cel mai timpuriu exemplu de abordare a psihanalizei într-un film îl regăsim în The Mystery of the Rocks Kador/Le Mystère des roches de Kador al regizorului Léonce Perret (1912). În acest film „un celebru doctor alienist/psihiatru străin o salvează pe eroină, pe Suzanne, de nebunie folosind „vibrațiile luminoase ale imaginilor cinematografice, ca să îi inducă o stare hipnotică, urmată de o sugestie psihoterapeutică (vezi Bergstrom 1999, pp. 15–20). Și totuși, prima prezentare cinematografică serioasă a psihanalizei rămâne filmul german Secrete ale sufletului (Pabst, 1926), în vreme ce la Hollywood psihanaliza ajunge abia în anii 1940 odată cu Spellbound/Fascinație al lui Hitchcock (1945).

Freud era foarte rezervat cu privire la viața sa personală, sceptic în privința biografiilor de orice fel, și antipatiza cinematograful. A acceptat fără tragere de inimă ca în 1928 să fie filmat de unul dintre pacienții lui americani, Philip R. Lehman, pentru un documentar în care erau incluși mulți alți psihanaliști de seamă. Versiunea finală de cincizeci de minute (!), intitulată Sigmund Freud: His Familly and Colleagues/Sigmund Freud: Familia și colegii săi, 1928–1947, a fost montată, restaurată și completată de fiica lui Lehman, Lynne Lehman Weiner, și lansată în 1985 (Marinelli, 2004). Freud cu siguranță că ar fi socotit un film de ficțiune despre el — asemenea cel al lui John Huston: Freud, pasiunea secretă (1962) — o erezie. Și totuși, acest film s-a dovedit a nu fi o biografie convențională hollywoodiană, pentru că nu se oprește atât la Freud–omul, ci la un subiect care este fundamental aproape imposibil de redat în imagini: Inconștientul în sine. Producerea acestui film a dus la o adevărată dramă între John Huston, Studiourile Universal Pictures, primul scenarist al lui Huston (nimeni altul decât filosoful existențialist francez Jean-Paul Sartre), precum și starul din rolul principal, un tip sensibil și instabil psihic în același timp, Montgomery Clift. Filmul se concentrează asupra primilor ani ai psihanalizei, din 1885 până la moartea tatălui lui Freud în 1896, și publicarea la începutul secolului a cărții Interpretarea viselor (1900). Esențiale în acești ani sunt descoperirea și apoi abandonarea (pe la 1897) a așa-numitei teorii a seducției în psihonevroze care furnizează baza teoretică a narațiunii filmului. Pacienta lui Freud din film, Cecily (Susannah York), de fapt un amestec de cazuri publicate despre Anna O., Dora și altele, suferea de simptome grave de isterie explicate în cele din urmă de Freud prin legătura cu fanteziile oedipiene din copilăria ei. Sau să le spun traume? Remarcabil este faptul că abandonarea de către Freud acum peste un secol a teoriei seducției, chiar și azi stârnește discuții aprinse despre psihanaliză. Seducție sau abuz? Accentul s-a mutat odată cu cuvintele de la imaginea copilului care colaborează (adică joacă un rol în situația respectivă indiferent cât de ambiguu ar fi el definit) la cel al copilului ca victimă pasivă. Dincolo de semantică, dilema pare a fi fără soluție, pentru că se referă la imposibilitatea de a face diferența între efectele realității psihice și cele ale realității externe, între fantezie și istorie. În filmul lui Huston, Freud și Cecily pornesc într-o călătorie de autocunoaștere, insistența asupra luminilor și umbrelor subliniind caracterul plin de ardoare al acestei căutări.

Trebuie observat aici că una dintre problemele cu care se confruntă multe dintre ecranizările psihanalizei ca profesie este o anumită confuzie, în special la cineaștii hollywoodieni, dar și la publicul lor, între psihanaliză și psihiatrie⁴. Această confuzie este în parte justificată de faptul că până nu de mult toți psihanaliștii americani erau și psihiatri. Există un detaliu, dar semnificativ, și anume că psihiatrii aveau portretul lui Freud pe perete în filme importante despre instituții pentru bolnavii cu tulburări mentale, cum ar fi The Snake Pit/Groapa cu șerpi de Anatol Litvak (1948), The Three Faces of Eve/Cele trei

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Imagini mișcătoare. Reflecții psihanalitice asupra filmului

5.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor