Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Iulius Caesar

Iulius Caesar

Citiți previzualizarea

Iulius Caesar

evaluări:
3.5/5 (3 evaluări)
Lungime:
800 pagini
16 ore
Lansat:
Sep 30, 2015
ISBN:
9789737014894
Format:
Carte

Descriere

Am în faţa ochilor imaginea unei Rome care a devenit cetatea cea mai strălucitoare ca măreţie, după cum este cea mai puternică din lume. Îi văd în închipuire chiar şi pe cetăţenii ei, ducându-şi viaţa în pace şi ordine, nesupăraţi de acele tulburări făţişe şi conflicte de interese sau de acele invidii nebuneşti şi rivalităţi disperate care au mânjit cu sânge epoca mea. Dar nu ştiu dacă voi mai trăi să văd o asemenea stare fericită de lucruri. Se poate întâmpla să mor în Parţia, ca şi Crassus… Memoriile apocrife ale lui Iulius Caesar înfăţişează tinereţea sa, primul război civil roman, atmosfera de la Roma, ascensiunea sa politică, al doilea război civil, perioada din Egipt, idila sa cu Cleopatra, asasinarea sa.

Lansat:
Sep 30, 2015
ISBN:
9789737014894
Format:
Carte

Despre autor


Previzualizare carte

Iulius Caesar - Rex Warner

Tânărul Caesar

Prolog

În seara zilei de 14 martie din anul 44 î.Ch., Caesar lua parte la o masă intimă în casa lui Lepidus, la Roma. La sfârșitul cinei, retrăgându-se deo-parte, începu să-și aștearnă gândurile în scris. Avea acum cincizeci și opt de ani și, de câtăva vreme, chelise. Calviția îi era însă ascunsă sub o cunună de lauri pe care, printr-un decret al senatului, avea dreptul s-o poarte în orice împrejurare. Fusese făcut de curând dictator pe viață și, cu vreo lună înainte de data acestei invitații la cină, refuzase – cu regret, spuneau unii – coroana oferită de Antonius. Se credea că oferta avea să fie repetată, dar sub o altă formă, a doua zi, când erau Idele lui Marte. Bătrânul unchi al lui Caesar, Lucius Cotta, urma să-i propună formal în senat ca dictatorul să primească titlul de „rege". Avea să-și justifice pro-punerea printr-o afirmație din Cărțile Oracolelor, în sensul că numai un rege era sortit să cucerească marele regat răsăritean al Parției. Cum însuși Caesar, de îndată după întrunirea senatului din ziua Idelor lui Marte, urma să pornească împotriva Parției într-o campanie militară decisivă, pro-punerea lui Cotta putea fi înfățișată ca izvorând dintr-un sentiment patriotic.

Nu știm ce gânduri anume îi rețineau atenția lui Caesar în timp ce scria astfel, plecând urechea din când în când la conversația celorlalți oaspeți. Poate se ocupa de ordinele către comandanții de legiune sau de instrucțiunile pentru conducerea trupelor; poate redacta regulamente menite să pună frâu luxului și risipei femeilor și oamenilor de afaceri din Roma; poate își consemna una dintre campaniile sale, ori compunea vreun poem sau un tratat de literatură; poate-i scria o scrisoare de dragoste Cleopatrei, regina Egiptului, care se afla atunci la Roma, sau alteia dintre multele femei pe care le cunoscuse. Poduri, apeducte, șosele, finanțe, religie, privilegii municipale, controlul comerțului, modificări ale calendarului, o antologie de cuvinte de duh pe care o compila pe vremea aceea, problema evreilor, detalii de uniformă, statui, dificultățile prietenilor săi – mintea sa ar fi putut să cuprindă toate aceste subiecte și multe altele sau să se concentreze asupra unuia singur dintre ele, atât de numeroase erau preocupările, predilecțiile și răspunderile sale, atât de active și energice îi erau încă trupul și spiritul.

E adevărat că în ultimii ani suferise din ce în ce mai acut de o anumită formă de epilepsie și erau unii care susțineau că din pricina temerii de asemenea atacuri (dat fiind că-i displăcea tot ce ieșea din cadrul bunei-cuviințe) sau din pricina tulburărilor mentale având ca simptom tocmai aceste atacuri, comportarea și manierele sale se schimbaseră întrucâtva. Nu te mai puteai bizui în totul, după cât se spunea, pe bine cunoscuta sa afabilitate și curtoazie. O dată se întâmplase, de pildă, să aducă un afront membrilor senatului primindu-i fără să se ridice. Era oare o dovadă de tiranie sau un semn de uzură fizică? Iar unii experți declarau că în ultima bătălie importantă din războiul civil dăduse dovadă de o surprinzătoare nesocotință și nerăbdare, pe care ar fi putut foarte ușor să le plătească și cu viața și cu onoarea. Prietenii săi erau îndreptățiți să răspundă că fusese totdeauna imprudent și că nu era nicidecum prima bătălie pe care o câștigase în ultima clipă și ca urmare a faptului că se expusese el însuși la cele mai mari riscuri. Cât despre manierele sale, afirmau că erau la fel de amicale și afabile ca întotdeauna. Avea un talent într-adevăr unic de a-și crea legături de prietenie. Nici unul dintre marii oameni ai istoriei, se pretindea, n-a avut atâția prieteni, în atât de multe și de diferite cercuri sociale; iar, dacă Caesar își făcuse adesea prieteni mai ales ca să-și promoveze propriile interese, ca în cazul lui Pompei sau al lui Crassus, cu mult mai numeroase erau cazurile în care își oferea prietenia cu spontaneitate, fiindu-i primită în același mod, ca un lucru sincer, pornit din inimă, dezinteresat. Cât privește senatul, nu era un lucru nou ca Caesar să reacționeze violent la emfază și obstrucționism. Fusese, poate, o greșeală să-i primească pe senatori fără a-și da osteneala să se ridice de pe scaun, dar era genul de aparentă eroare pe care Caesar o comitea adesea, pentru ca, până la urmă, să se dovedească a fi fost un gest avantajos pentru partidul său și pentru el însuși. După toate probabilitățile, incidentul avea să fie amintit în viitor ca o simplă pildă a lipsei de convenționalism a lui Caesar, a supremei sale încrederi în sine, izvorând dintr-o nedezmințită cutezanță. Nu pentru că în acea etapă a vieții sale ar mai fi existat vreo forță superioară de care să se teamă. Totuși știa probabil că, deși întregul stat roman, cu toată fala, îi era la picioare sau se afla în mâinile lui, mai erau destui indivizi care, din ambiție, invidie, resentiment sau chiar din patriotism, îl urau, ba poate că ura cea mai înverșunată i-o purtau câțiva dintre cei cărora le arătase mărinimie. Cunoștea firea omului și își petrecuse întreaga viață în politică. Singura primejdie care îl pândea era asasinatul, dar împotriva acestei primejdii – trăsătură caracteristică – nu lua nici un fel de precauții.

Ar fi fost totuși contrar firii sale să nu mediteze puțin asupra acestei eventualități. La cina de la Lepidus, în ajunul Idelor lui Marte, în mod sigur a ridicat privirea câteva clipe de pe rândurile scrise, ascultând cu atenție la comesenii săi care discutau, în termeni generali, ce fel de moarte era mai de dorit. Ceilalți nu-și dădeau seama că el asculta și au fost surprinși când s-a amestecat brusc în conversație cu vorbele „o moarte neașteptată". Apoi s-a întors din nou spre lucrarea care îl preocupa.

Unul dintre comeseni trebuie să se fi simțit tulburat de cuvintele lui. Acesta era Decimus Brutus, care, fără să știe, fusese numit al doilea moștenitor în testamentul lui Caesar. Era un om cu remarcabile aptitudini militare, îl slujise pe Caesar cu credință în numeroase campanii și datora totul prieteniei imperatorului. Cu toate acestea, făcea parte dintre conspi-ratorii care, în frunte cu un alt Brutus, fiul amantei de altădată a lui Caesar, Servilia, un tânăr deosebit de drag dictatorului, plănuiseră asasinarea pentru a doua zi. Decimus Brutus se va fi întrebat cu uimire, cum ne întrebăm și noi astăzi, ce sentiment, ce cunoaștere, ce intuiție sau presimțire se ascundea îndărătul acelor cuvinte rostite cu calm, prețuind moartea neașteptată, o moarte care în clipa aceea îi era deja pregătită.

E sigur, Caesar nu avea cunoștință despre natura precisă și de amploarea conspirației. Dar legendele care ne-au rămas cu privire la noaptea zbuciumată pe care a petrecut-o după invitația la cină, prezicerile, visurile și șovăielile stau mărturie că i se cuibărise în minte o groaznică temere. Va fi bănuit oare că, pentru prima și ultima dată, soarta, violența și propriul său caracter se asociaseră împotriva lui? Va fi avut presentimentul că orele îi sunt numărate? Și, dacă a fost așa, nu putem oare presupune că a văzut, cum se spune că văd unii înaintea morții, întreaga desfășurare a vieții sale perindându-i-se pe dinaintea ochilor cu repeziciune, ca într-o sclipire de fulger? Ce va fi văzut și cum va fi judecat nu știm, dar ne putem lua îngăduința să ne închipuim, măcar parțial. Imaginația noastră trebuie să fie selectivă, de vreme ce chiar acele evenimente pe care ipotetic le admitem că i-au trecut prin fața ochilor, fie în clipele petrecute în casa lui Lepidus, fie în momentele de insomnie din noaptea care a urmat, sunt prea numeroase pentru a putea fi consemnate; și se cuvine, în același timp, să ne îngrădim imaginația din respect pentru adevăr, cu toate că, într-o asemenea împrejurare, obiectivitatea nu e cu putință de atins. Caesar și-a dat adesea osteneala să se explice pe el însuși, dar nu era deprins să-și dezvăluie cusururile. Măreția lui nu poate fi pusă la îndoială. Dacă o asemenea măreție e un lucru vrednic de admirat sau, dimpotrivă, funest, e cu totul altceva.

Caesar era conștient de faptul că întruchipează o figură reprezentativă, deși se pare că această convingere s-a cristalizat treptat. Înaintea clipei supreme, ni-l putem închipui gândindu-se la propria lui viață, care se apropiase de sfârșit, după cum urmează.

Cartea 1

Familia mea

Familia mea descinde din străvechi regi ai Romei și, dacă e adevărată legenda că Venus este străbuna noastră, din zeii nemuritori. Fie că zeii există, fie că nu, acea forță din natură și din personalitate pe care o numim „Venus" s-a dovedit cât se poate de binefăcătoare pentru mine, cu excepția – lucru destul de ciudat – aspectului ei procreativ. Acum, când fiica mea Iulia a murit, nu mai am nici un vlăstar din trupul meu, căci, deși Cleopatra pretinde că sunt tatăl copilului ei, Caesarion, nu poate fi crezută pe cuvânt. Dar vechea noastră familie, ridicată din nou la o situație înaltă prin mine, după mulți ani de obscuritate, nu s-a stins. Fiica surorii mele a născut (în anul conspirației lui Catilina) un fiu, Octavianus, și pe el l-am făcut moștenitorul meu. E un băiat cu posibilități intelectuale remarcabile, ambițios, sensibil și neînduplecat. Din nefericire are o sănătate cam șubredă, dar la vârsta lui și eu eram la fel. Dacă trăiește, va moșteni puterea, o va stăpâni și o va menține.

Cu excepția, vrednică de luat în seamă, a propriei mele persoane, de mulți ani n-au mai apărut în familia mea bărbați care să se distingă în ca-rieră. Tatăl meu n-a ajuns niciodată la consulat. Dar mama mea, Aurelia, era cunoscută pretutindeni, cu excepția cercurilor violente sau desfrânate, datorită integrității, farmecului și deosebitelor ei calități intelectuale. Avea ambiții mari pentru mine și mi-a stat alături în toate momentele grele ale carierei mele, credincioasă chiar și atunci când m-a dezaprobat. Și, într-adevăr, nu totul poate fi aprobat în cariera mea de către acei care, chiar dacă au principii largi, judecă cu asprime. Totuși, îmi place să cred că mama, în felul ei, înțelegea că principiile, oricât de sincer admise, trebuie să se adapteze în oarecare măsură evenimentelor, ca să aibă eficacitate. Tragedia vremurilor noastre și, într-un sens, propria mea tragedie constă în următorul lucru: că leacurile n-au putut ține pasul cu boala, că întâmplarea, povara tradiției, interesul și stupiditatea au continuat să-mi împiedice libertatea și repeziciunea acțiunii, astfel că s-a îndeplinit mai mult necesarul decât binele. Pe de altă parte, e vrednic de observat că nu mulți sunt în stare să realizeze chiar ceea ce e necesar, cu atât mai puțin să influențeze, în oarecare măsură, înseși forțele necesității. Voi binemerita respectul posterității pentru faptul că am recunoscut câteva necesități și am acționat cu iuțeala și siguranța cerute spre a face astfel ca, din două sau mai multe posibilități, una anume să devină eveniment. E foarte probabil însă că, natura omenească fiind așa cum este, voi fi atât admirat cât și detestat pentru false motive. Spiritul doctrinar învechit al lui Cato n-a murit o dată cu el, la Utica. Nu arareori va fi de ajuns să fiu numit dictator ori rege, sau să se umfle dincolo de orice înțeles un cuvânt ca libertate, pentru ca eu să apar ca un fenomen funest, ca un om care, din ambiție personală, i-a lipsit pe alții de drepturile și de posibilitățile lor de liberă dezvoltare, dar vor exista și oameni care, așa cum mulți fac astăzi, mă vor admira până la adorare, numai pentru că nu sunt apți să-și asume o răspundere. Astfel de oameni adoră întotdeauna pe cei puternici, chiar atunci când forța este folosită direct împotriva propriilor lor interese sau convingeri închipuite. Lingușirea pornește la ei din servilism natural și, cu toate că reprezintă un factor în orice împrejurare, nu are valoare. Nu mi-ar plăcea să fiu descris nici ca un om bun, nici ca un om rău. Va fi adevărat dacă se va spune că am fost necesar, scânteietor și, ori de câte ori a fost cu putință, bine intenționat.

Îmi închipui că așa mă vedea mama mea, deși în copilărie, cum e firesc și potrivit în orice educație, cuvintele bun și rău erau întrebuințate adesea. Nu numai mama, dar și multe dintre rudele ei erau ceea ce se poate numi suflete nobile. Era, de pildă, unchiul mamei, Rutilius Rufus, care se conforma filosofiei stoice și, spre deosebire de Cato, o lua ca îndreptar cu sinceritate și cu o totală lipsă de ostentație. Reprezenta într-adevăr ceea ce se cheamă „un roman de spiță veche"; ba chiar era unul dintre puținele exemple de acest tip pe care le-am cunoscut. Persecutarea lui de către îmbogățiții romani de tip nou mi-a dat una din primele lecții de politică. Apoi erau frații mamei, din familia Cotta, din care doi au dobândit ulte-rior consulatul. Mi-l amintesc în special pe Caius Cotta, unul dintre cei mai buni vorbitori ai vremii lui și un om cu vederi cât se poate de luminate. El și majoritatea prietenilor săi studiau cu zel atât literatura, cât și teoria politică greacă. Nu doar că își închipuiau, ca unii reformatori mai vechi, că structura politică a unei societăți poate fi importată cu toptanul și impusă alteia, dar își dădeau seama, cu mult înainte ca faptul să devină evident tuturor, că teoria și constituția guvernării romane, pe cât de admirabile erau în trecutul îndepărtat, pe atât erau astăzi de inadecvate, demodate și primejdioase. De aceea, în conversațiile lor, la care îmi era adesea îngăduit să particip încă de mic copil, dezbăteau meritele democrației, ale oligarhiei și ale monarhiei, citând din Tucidide, Aristotel, Platon și din popularizatorii de sisteme filosofice ai zilei. Ascultam cu râvnă, fascinat în parte de problemele politice și în parte de ceea ce consideram marea distincție intelectuală a familiei mele din ramura maternă. Unchii mei și prietenii lor erau destul de binevoitori spre a se interesa de mine și a mă încuraja în timpuriul și constantul meu entuziasm față de literatura greacă. Odată, îmi amintesc, i-am uimit, în cursul uneia dintre discuțiile lor, îndrăznind să citez din Euripide un vers la care am avut deseori prilejul să meditez:

„Dacă e vorba să faci rău, să-l faci mai bine de hatârul Forței supreme și în toate celelalte să fii bun."

Unchiul meu Cotta, pe atunci un tânăr care abia își începea cariera la bară, m-a felicitat pentru că citisem și că îmi aminteam textul lui Euripide, dezaprobând însă sentimentul evocat ca fiind îngust. Desigur, avea dreptate; dar era incapabil să înțeleagă ce semnificație are necesitatea.

Eram mândru de mama și de rudele ei. Eram mândru, de asemenea, și am fost profund influențat de o altă legătură de familie de un gen diferit. Astăzi, numai prietenii personali și specialiștii în istorie își mai amintesc de frații Cotta, în timp ce unchiul Marius va rămâne veșnic în memoria oamenilor.

E greu de înțeles cum acest personaj colțuros și de temut a fost acceptat să pătrundă în familia noastră prin alianță. Provenea dintr-o familie cu totul obscură, iar părinții lui, se pare, își câștigau existența prin truda mâinilor. Ca și ei, Marius se găsea în dependența puternicului și adesea arogantului clan al Metellilor, dar, după cum am aflat, a pretins, de la o vârstă foarte tânără, independență totală pentru el personal și și-a manifestat-o printr-o ieșire de revoltă, insultându-l pe consulul Quintus Metellus, care îi oferise primul prilej de a-și arăta iscusința militară. Marius nu avea nici bani, nici darul elocvenței, iar după ofensa adusă familiei Metellus a rămas aproape fără nici un sprijin în cercurile celor puternici. Totuși, exclusiv pe baza calităților lui superioare de ostaș și a imensei popularități de care se bucura în armată, a izbutit să ajungă consul. Toate acestea s-au întâmplat înainte de a mă naște eu și tot înainte de nașterea mea s-a căsătorit cu sora tatălui meu, mătușa Iulia. A fost o căsătorie stranie, de vreme ce Iulia avea un rang social cu mult superior, pe când Marius nu dădea nici cea mai mică atenție poziției de clasă. Dacă ar fi dorit să facă o alianță care să-i fie utilă pe plan politic, s-ar fi apropiat, probabil, de o altă familie, căci în epoca aceea familia noastră, cu toată originea ei străveche, nu era nici bogată, nici cu prea mare influență politică. Poate că Marius și mătușa mea se iubeau, deși este greu de închipuit. Cert este că, în ultimii săi ani, mătușa mea vorbea totdeauna cu destul respect de soțul ei și amintea mereu de faptele lui vitejești din vremea tinereții și a maturității timpurii. Ceea ce era destul de firesc, având în vedere înspăimântătoarea brutalitate care i-a caracterizat ultimele etape ale vieții.

În anii copilăriei mele, Marius reprezenta pentru mine mai mult o le-gendă decât o persoană reală. Numele lui îmi era pomenit mereu în conversațiile cu doicile, preceptorii și colegii de școală și a rămas cel mai însemnat nume din Roma timp de mai mulți ani, indiferent dacă omul era admirat sau dezaprobat. Cea mai zdrobitoare dintre numeroasele lui victorii a fost câștigată în anul după ce m-am născut eu. În acel an a nimicit cu desăvârșire marea oștire a germanilor care, fără intervenția lui, ar fi pustiit cu siguranță Italia și Roma însăși. Curând după aceea, cum am aflat mai târziu, a comis câteva greșeli de neiertat în politică. A căzut în cursa întinsă de dușmanii săi, săvârșind o acțiune nepopulară și, pentru o vreme cel puțin, a fost discreditat în rândul prietenilor, însă nici un moment lumea n-a încetat să vorbească despre el. În personalitatea lui sălășluia ceva cu rezonanțe de legendă, chiar de epopee. Poate era însăși intensitatea încrederii în propria persoană, căci în realitate nu semăna câtuși de puțin cu un erou romantic și-i lipsea, în mod neobișnuit, orice trăsătură de farmec.

Ca pe mai toți copiii, mă încântau poveștile cu isprăvi extraordinare și minuni. În legătură cu Marius se povesteau multe de acest fel și multe se mai povestesc și astăzi. Mi-aduc aminte că m-a impresionat cu deosebire istorisirea cu doi vulturi care apăreau și însoțeau armata în timpul marșului înaintea fiecăreia dintre marile victorii. Păsările puteau fi întotdeauna recunoscute, deoarece, odată, soldații le prinseseră și le fixaseră în jurul gâtului niște inele de alamă. Și astfel, de atunci înainte, ori de câte ori uriașele zburătoare, cu licărirea aurie îndărătul capului, erau văzute că plutesc cu largile lor aripi deasupra coloanelor în marș, soldații deveneau nerăbdători să lupte și erau siguri de victorie, chiar dacă șansele erau împotriva lor.

În primii ani ai copilăriei credeam în povestea asta cu tot dinadinsul și îmi plăcea să stărui asupra ei. Abia când a început să mi se deschidă mintea mi-am dat seama de detaliul evident că, oricât de mare ar fi distanța de la care se poate vedea un vultur, tot nu putea fi atât de conside-rabilă încât să-l vadă întreaga armată a lui Marius. Mai târziu i-am pus întrebări mătușii Iulia și am descoperit că Marius lua cu sine în fiecare campanie vreo șase sau opt vulturi în cuști, echipați cu zgarde de alamă. Păsările erau procurate și îngrijite de unul dintre sclavii Iuliei, iar Marius le folosea cu prudență, nedând ordin pentru eliberarea lor până nu avea convingerea că victoria era inevitabilă, cu condiția ca soldații să dea dovadă de hotărârea necesară.

Deși am fost dezamăgit câtăva vreme constatând că exista o explicație rațională pentru ceea ce mie mi se păruse o intervenție directă a zeilor, mi-am dat seama curând că povestea adevărată făcea mai mare cinste iscu-sinței de comandant a unchiului meu decât cea născocită. E cert că el, ca și cel mai important dintre subalternii săi, Sertorius, cunoștea arta de a atrage toate forțele de partea lui, inclusiv considerabila forță a superstiției. Oamenii sunt gata să creadă aproape orice, atâta timp cât convingerea le poate da plăcere, elan sau încredere. E un fapt cunoscut de toți cei care, ca și Marius, știu să se alăture în mod sincer sentimentelor poporului, dobândind, drept rezultat, nu numai respect, dar, chiar împotriva tuturor probabilităților, încredere și afecțiune. Alte caractere mai intelectualizate (unchiul Cotta, de pildă) cred, ca noi toți, bineînțeles, în forța rațiunii; dar o cred mai puternică decât este în realitate.

Marius fiind total incult, era el însuși superstițios; dar atât de puternică îi era viclenia înnăscută încât își adapta fiecare credință superstițioasă spre a sluji propriilor sale interese.

Eu însumi, având pe atunci patrusprezece sau cincisprezece ani, am auzit pentru prima oară povestirea din gura lui Marius, în forma ei finală. Am știut imediat că nu este adevărată. Mă interesa istoria naturală și eram informat că vulturul nu clocește niciodată mai mult de două ouă. Am cutezat chiar să-i amintesc lui Marius acest fapt, lucru îndrăzneț, după cum s-a putut vedea după expresia de groază care a trecut pe chipurile tuturor celor de față în momentul acela. Într-adevăr, eu însumi eram puțin alarmat de privirea mânioasă pe care mi-a aruncat-o bătrânul pe sub sprâncenele stufoase și de impresionantele împletiri de mușchi ce i se umflau pe brațul încordat. Curând însă îmi zâmbi șiret, apoi râse, scoțând un sunet răgușit de hârâitoare, deosebit de neplăcut. „Băiatule, îmi spuse, „pentru Caius Marius zeii ar putea face și o sută de pui de vultur.

Era vădit că își considera remarca nu numai hotărâtoare, dar, în felul ei, și inteligentă. Bineînțeles, nu era nici una nici alta, de vreme ce pro-blema nu se punea dacă zeii, presupunând că există, sunt atotputernici, ci dacă, după cât se vede, calcă vreodată legile naturii. Mi-am dat seama că diferența era prea subtilă pentru ca bătrânul s-o sesizeze și m-am abținut să mai stărui asupra subiectului. Îmi venea greu, în același timp, să-l jignesc pe marele general care, tocmai atunci, începuse să se intereseze îndeaproape de mine.

În rarele prilejuri când îmi mai întâlneam vestitul unchi, cu toată ve-nerația pe care o simțeam față de el și în ciuda eforturilor depuse de mătușa Iulia, nu-i atrăsesem nici atenția, nici stima. Avea de obiectat, pare-se, mai ales în privința înfățișării mele exterioare. Căci, pe de o parte din fire, pe de altă parte din dorința de a face pe plac mamei, eram, din copilărie, foarte interesat de pieptănătura și îmbrăcămintea mea. Ca pieptănătură am adoptat curând un anumit gen de cărare, lăsându-mi o șuviță să cadă destul de jos pe frunte. Adeseori colegii de școală râdeau de mine când observau cum, fără să-mi dau seama, verificam cu arătătorul dacă era corectă cărarea. Și izbuteam să port până și toga praetexta¹ într-un fel care îmi era particular, dând atenție nu numai țesăturii, dar și eleganței cutelor.

Pentru Marius toate acestea nu erau decât încă o pildă a efeminării pe care se aștepta s-o întâlnească în păturile de sus. În plus, departe de a fi impresionat de competența mea în materie de cultură greacă, considera și acest lucru ca fiind, într-un sens, imoral. „Bătăliile nu se câștigă cu verbe neregulate", avea obiceiul să spună, omițând să observe că există neregularități și în gramatica noastră, și declara că el unul nu avea nici o poftă să studieze literatura unui popor înrobit.

Personal, trebuie să recunosc, am încercat la început o oarecare deziluzie când am întâlnit în viața reală acest personaj care, din povesti-rile auzite în copilărie, îmi apăruse de o măreție legendară. Istorisirile de care îmi plăcea să-mi amintesc în legătură cu el erau nu atât cele miraculoase cât acelea care ilustrau energia lui în acțiune, tenacitatea și extraordinara autoritate pe care o exercita asupra soldaților.

Aceste istorisiri erau adevărate. Cu toată severitatea disciplinei pe care o impunea, în serviciul activ, era capabil de o anumită indulgență și înțelegere. Oamenii săi îl învinuiau chiar de prudență excesivă – semn că știa să-și cruțe resursele pentru momentul decisiv. Era cumpătat în toate, necruțător doar cu lașii și nepricepuții, drept și integru fără excepție, astfel că toți îl iubeau. Dar de îndată ce a venit momentul să joace un rol în viața cetății, și-a schimbat total caracterul. A devenit lăudăros și arogant, violent și nepoliticos chiar și cu prietenii, insolent și crud cu dușmanii. În plus, era aproape întotdeauna beat și, în starea asta, dădea, prin purtarea lui ursuză, un ton mohorât celei mai festive adunări sau, când lumea avea motive întemeiate să fie tristă ori gravă, întrerupea atmosfera generală prin buna lui dispoziție zgomotoasă și greoaie ca de urs, asemenea lui Heccle din Euripide, făcând un chef nelalocul lui la o masă de înmormântare. Deși pretindea întotdeauna că disprețuiește – și chiar disprețuia în mod real – toate binefacerile civilizației acest lucru nu-l împiedica să trăiască lungi perioade în lux și ostentație, în splendida sa vilă din stațiunea balneară la modă, Baiae. Aici, fiind total incapabil de a aprecia vreunul dintre adevăratele rafinamente (statuile, picturile, porticurile pe care le cumpărase cu mari cheltuieli) își petrecea timpul în indolență, lăsându-se în voia poftelor brutale, nestinse, de hrană și băutură și de relații sexuale (dacă se poate aplica acest termen unor simple acuplări animalice) cu cele mai josnice și mai puțin atrăgătoare tipuri de femei. Pentru un desfrânat, era neobișnuit faptul că nu manifesta nici măcar o dorință de amator pentru propriul sex, ba chiar considera orice formă de pederastie drept decadentă și efeminată, ca studiul poeziei și al filosofiei.

Firește, mătușa Iulia, mama și alți membri ai familiei mele erau scandalizați de comportarea lui din acea epocă; aveau să fie și mai indignați spre sfârșitul vieții sale. Nici eu n-am putut să nu încerc o oarecare dezamăgire când am descoperit că idolul meu semăna atât de puțin cu ima-ginea ce-mi făurisem despre el. Eram capabil totuși să-i observ și să-i admir calitățile reale. Roșeam în locul lui când, așa cum mi se întâmpla câteodată, vedeam oameni râzând de el cum se legăna ca o rață mai mult decât mergea, în drum spre terenurile atletice. Căci până la o vârstă înaintată se alătura adeseori celor tineri în exercițiile de pe câmpul lui Marte. Dar eram încântat când râsul se transforma – și așa se întâmpla întotdeauna – în exclamări de uimire. De îndată ce apuca o lance sau o sabie, parcă devenea un alt om. Sălbăticia expresiei căpăta, prin însăși intensitatea ei, aproape un soi de frumusețe. Apărea chiar o anume sprinteneală în mădularele lui masive și o delicată îndemânare unită cu forța în felul cum mânuia armele. Picioarele, care cu câteva clipe înainte făcuseră impresia că sunt atât de nepotrivite ca să-l servească, se încordau în acțiune dându-i o stabilitate de stâncă și păreau și ele frumoase, cu toate că unul era acoperit de noduri și noduluri ca un trunchi de copac bătrân, iar celălalt (ca rezultat al unei operații) era adânc marcat de crestături și lungi incizii de cuțit.

Demnă de remarcat la unchiul meu îmi apărea și o altă trăsătură care nu poate fi numită altfel decât umanitate, deși într-un sens destul de neobișnuit. Era o umanitate a cărnii și a sângelui și a curajului, un fel de cre-dință și trăinicie a sentimentelor mai degrabă decât umanitatea pe care o asociem cu distincția morală sau intelectuală. Într-adevăr, din multe puncte de vedere, Marius putea fi pe drept cuvânt descris atât ca rău, cât și ca mărginit. Totuși, în simplitatea lui (nici asta o calitate morală, căci era viclean și răzbunător) și în tăria lui de caracter mi se părea că întrevăd ceva divin. Mi-l amintesc adesea oprindu-se pe stradă ca să adreseze câteva cuvinte vreunui fost ostaș de-al său, acum îmbătrânit, pe care îl recunoscuse în mulțime, dar care nu îndrăznise să se apropie singur de comandantul său suprem. Cuvintele lui Marius nu erau tocmai pline de delicatețe, iar comportarea lui aducea adesea cu cea a unui exhibiționist. Îi plăcea, de pildă, să-și arate rănile, făcând în același timp observația că reprezintă titluri nobiliare mai valoroase decât o întreagă colecție de portrete de familie. Dar, orice ar fi spus și oricum s-ar fi comportat, pentru cei care luptaseră împreună cu el rămânea un obiect de afecțiune aproape fanatică și cu totul personală. Cel căruia îi mormăise vreo frază repezită pe stradă avea să-și amintească incidentul tot restul vieții (i se putea citi asta pe față) și avea să-l descrie an după an, cu înflorituri, prietenilor, soției, copiilor și nepoților.

Eram în stare să împărtășesc eu însumi asemenea sentimente, după cum mai târziu am știut să le inspir la rândul meu altora. De aceea am fost recunoscător când, spre sfârșitul copilăriei, Marius a început să-mi arate nu numai că își învinsese aversiunea inițială față de mine, dar că se interesa cu adevărat de viitorul meu. Atribui această schimbare în purtarea sa faptului că mă urmărise odată cum făceam o demonstrație de călărie pentru mama mea și câțiva prieteni. Încă de la o vârstă fragedă eram expert în stăpânirea cailor. Mă distram călărind în ritmuri diferite cu mâinile împreunate la spate și mă antrenasem într-un stil care, după cum mi se spusese, era obișnuit la anumite triburi din Germania și Gallia, unde călăreții sunt pregătiți să lupte și ca pedestrași, încălecând și descălecând în plin galop. Se pare că Marius, cu totul întâmplător, fusese martor la demonstrația mea de călărie, care îl impresionase profund. Îl uimea constatarea că un băiat cu o înfățișare ca a mea era capabil de astfel de performanțe atletice, mai ales că își amintea că eram considerat tare la greacă. Se apropia acum de ultima și cea mai sălbatică perioadă a carierei sale, dar în timpul acestor din urmă ani mi-a acordat câteva mărturii de stimă. Într-adevăr, la un moment dat se părea că eram pe punctul de a intra în politică sub cele mai bune auspicii. Dar așa cum s-au desfășurat evenimentele, nu mi-a fost dat să fie astfel. Curând, cei mai însemnați bărbați din Roma, inclusiv frații Cotta au început să evite orice fel de relații cu Marius, iar cât despre mine, bunăvoința arătată de Marius era să mă coste viața.

Îmi place totuși să-mi amintesc ceea ce era măreț la Marius, mai degrabă decât aspectele brutale, necioplite, feroce. Marius nu putea fi un idol pentru un copil; totuși umbra lui teribilă mi-a dominat copilăria. Uneori mă întrebam dacă era cu putință să reunești într-un singur perso-naj tăria lui de caracter, vehemența și tenacitatea lui eficientă cu acele însușiri, total diferite, de cultură, moderație și integritate politică pe care le admiram în familia mamei mele. Și astăzi îmi pare îndoielnic dacă, în împrejurările actuale, lucrul e posibil, admițând că vrei să-ți păstrezi viața.


¹ Togă purtată de tineri până la vârsta de șaisprezece ani.

O scenă de stradă

În tot cursul vieții am fost fie admirat, fie osândit pentru activitatea mea revoluționară. Se uită însă că nu eu am început revoluția la Roma.² Revoluția începuse înainte de a mă naște eu; iar în timpul anilor mei de formare, în copilărie și în adolescență, zi după zi se impuneau atenției mele violența, ferocitatea și contrastele, în aparență de neîmpăcat, ale epocii. Aceste contraste erau, în mare măsură, întruchipate sau reflectate în personalitatea de seamă a unchiului meu Marius și în aceea a dușmanului său, Sylla. Abia treptat am început să înțeleg adevărata natură a acestor antagonisme. În copilărie, ceea ce mă impresiona erau personalitățile lor și, din loialitate de familie, din instinct și, aș putea spune, din afecțiune, mă alăturam fără rezerve de partea lui Marius. Mi-am dat seama mai târziu că alegerea mea, dacă trebuia ales între două tendințe atât de pătimaș excesive, era justă; căci Marius, cu toate defectele lui enorme, reprezenta forțe mai mari decât el însuși, forțele cărnii și sângelui, ceva capabil de viață, de dezvoltare și expansiune în istorie; în timp ce Sylla era ca un pământ sterp; orgoliul și ambiția lui porneau dintr-un egoism glacial și înrădăcinat, pe lângă care înfumurarea lui Marius avea aproape un aspect de generozitate; forțele pe care le reprezenta Sylla erau forțe de contracție și de osificare.

Trebuie să fi avut vârsta de nouă sau zece ani când am venit prima oară în contact cu Sylla; dar, desigur, auzisem multe despre el până atunci. Într-adevăr, oricât de mult îmi plăcea să aud istorisiri despre cariera unchiului Marius, trebuie să recunosc că adesea mă plictisea frecventa repetare a relatării unor anumite evenimente în care era amestecat și Sylla și care avuseseră loc cu câțiva ani înainte de nașterea mea. Pe vremea aceea Sylla era un tânăr ofițer, subaltern al lui Marius, în Africa. E limpede că dădea dovadă de pe atunci de marile calități militare pe care, neîndoios, le poseda, iar în cursul războiului, printr-o iscusită manevră diplomatică, a izbutit să obțină capitularea regelui indigen Iugurtha, care de mai mulți ani lupta cu succes împotriva Romei. Capturarea regelui însemna sfârșitul războiului, iar Iugurtha a fost expus, după cuviință, în binemeritatul convoi triumfal în cinstea lui Marius cu puțin înainte ca el să preia comanda, în lupta, și mai importantă, împotriva germanilor. Dar, între timp, Sylla și prietenii săi răspândiseră versiunea că Marius revendica pentru el însuși, total nejustificat, meritul de a fi pus capăt războiului din Africa. Acțiunea fusese săvârșită în cea mai mare parte, spuneau ei, de bătrânul comandant Metellus, iar lovitura finală i-a aparținut lui Sylla. Relatarea cuprindea un grăunte de adevăr, dar nu mai mult. În orice caz, reputația militară a lui Marius era destul de solidă pentru a rezista cu ușurință oricărui atac. Un om generos sau măcar rațional n-ar fi dat nici o atenție unor astfel de scorneli. Dar Marius, când era vorba de propria lui glorie, nu era nici generos, nici rațional. Îl ura pe Sylla cu o înverșunare nemaipomenită; iar acesta, mai cumpănit, mai feroce, dacă e cu putință, și afișând un dispreț care aproape îl scotea din minți pe Marius, îl ura și el la rândul lui. La vremea când eu ajunsesem băiat de școală, ura aceasta devenise de ambele părți o obsesie. Bineînțeles că, în ceea ce mă privea, aveam o părere preconcepută în favoarea unchiului meu și eram bucuros să constat că și cei din familia mamei aveau prea puține cuvinte bune de spus despre Sylla. Pe bună dreptate le inspira neîncredere, ca fiind un reacționar lipsit de scrupule în politică, iar viața lui particulară îi dezgusta. Îl criticau pentru că era un parvenit, deși, în realitate, provenea dintr-o familie patriciană sărăcită, și îl acuzau că se ridicase prin tot felul de mijloace dubioase, cum ar fi acela de a face curte unor femei bătrâne, bogate și lipsite de orice atracție, cu scopul de a le moșteni.

Aceste din urmă acuzații erau, după cum aveam să descopăr mai târ-ziu, oarecum injuste. Incontestabil, nu mie mi se cade să critic comportarea cuiva care a trebuit să împrumute bani sau, în schimbul vreunui serviciu sau altuia, să obțină sumele necesare pentru a deveni influent și puternic. Sylla, cu toată originea sa aristocratică, a început viața în locuințe ieftine; era conștient de propria sa capacitate și – faptă chibzuită după mine – a luat măsurile pe care le-a crezut pentru a-și asigura libertatea de acțiune. Nu-l puteam învinui pentru o văduvă bogată sau două. Și nici plăcerile lui extravagante nu erau cu totul ieșite din comun sau din cale-afară de revoltătoare. Ceea ce displăcea era contradicția dintre acest aspect al său și imaginea generală pe care ți-o făceai despre el. Căci Marius, în brutalitatea și beția lui, în ciudata lui generozitate și tenacitate, era dintr-o bucată. Sylla părea a fi cel puțin doi oameni într-unul. În acțiune era dur, neînduplecat (în afară de cazurile când încuraja desfrâul în mod voit) și eficient; era cultivat și bine informat; totuși, când se destindea, în viața particulară devenea aproape ridicol de afabil. Prietenii săi favoriți nu erau oameni de valoare și cultură, ci indivizi de cea mai proastă reputație – cântăreți, balerini, actori. Pentru unul dintre acești actori, pe nume Metrobius, a nutrit o pasiune înflăcărată timp de mai mulți ani; și, într-adevăr, legăturile lui aveau faima de a fi nenumărate aparținând tuturor păturilor, în special celor mai rău famate, și înglobând ambele sexe.

Marius, care își considera propriile excese ca fiind perfect normale, vorbea cu oroare și dispreț despre felul de viață al lui Sylla.

Personal, ceea ce găseam mai puțin atrăgător la Sylla era aspectul său fizic, exagerat și grotesc de multicolor. Chiar și la vârsta de patruzeci și cinci de ani (în momentul când l-am văzut pentru prima oară mai deslușit) avea părul de un galben auriu care i-ar fi venit bine poate altuia, dar la el, cu toate că lumea se prefăcea că i-l admiră, distona cu trăsăturile feței. Ochii îi erau mari, pătrunzători și de un albastru ce strălucea nefiresc. Când se înfuria, puteau să inspire groază, după cum aveam să descopăr singur; dar efectul provenea, în parte, dintr-un dezacord ridicol: parcă ar fi privit un leu prin ochii unei păpuși. Și tenul lui era indecent, deoarece pielea îi era împestrițată de pete vinete și albe. Mai târziu, unul dintre cântăreții unei taverne din Atena a compus niște versuri pe tema asta, începând astfel: „Fața lui Sylla e ca o dudă presărată cu făină de ovăz" și se prea poate ca versurile acestea, împreună cu altele cu un caracter mai obscen, referitoare la cea de-a patra soție a sa, distinsa doamnă Metella, să-l fi influențat atunci când, în cursul campaniei răsăritene, a ordonat un măcel barbar după ce a cucerit Atena. Din partea lui Sylla n-ar fi fost de mirare.

Prima mea întâlnire cu Sylla a avut poate o latură ușor rizibilă, dar din incidentul acela am învățat să mă cunosc mai bine. Nu aveam mai mult de nouă sau zece ani pe atunci. Era în anul pretoratului său, iar Sylla obținuse funcția pe de o parte prin mituire masivă, pe de alta încurajând speranțele poporului că îi va oferi jocuri și divertismente neobișnuit de spectaculoase. Toate acestea le cunoșteam din clevetirile familiei mele.

Eram încă prea tânăr să știu că, de fapt, nici un candidat la vreo funcție, în epoca aceea, nu putea fi ales fără risipă de cheltuieli, și că dintre toți candidații la funcția de pretor Sylla era, fără discuție, cel mai capabil. Sentimentele mele ostile aveau, prin urmare, un caracter părtinitor și irațional, pornind exclusiv de la concepția mea copilărească despre lealitatea pe care i-o datoram unchiului Marius, care era dușmanul lui Sylla.

De asemenea m-a umplut de indignare faptul că un număr nesfârșit de animale au fost măcelărite în circ spre a distra poporul. Festivitatea ofe-rită de Sylla s-a desfășurat pe o scară nemaiîntâlnită până atunci și, într-adevăr, n-a fost întrecută decât mulți ani după aceea, când a sosit momentul triumfurilor lui Pompei și ale mele însumi. Din Africa, unde se bucura de o mare influență, Sylla izbutise să aducă un număr prodigios de animale sălbatice. Ceea ce a atras atenția în mod deosebit a fost partea din program în care o sută de lei erau opuși unui număr egal de arcași numizi. A fost destul de straniu din partea mea că m-a revoltat gândul acestei măcelăriri de creaturi nobile. Nu mi-au plăcut niciodată exhibițiile sângeroase, deși, bineînțeles, am descoperit mai târziu că, spre a câștiga simpatia poporului, cel puțin în timp de pace, este esențial să-i oferi distracții fastuoase și brutale. Acum, când sunt obligat să asist la jocuri, mă uit la ele doar atât cât e necesar să mă asigur că au fost bine organizate, dar în cea mai mare parte a spectacolului îmi întorc privirea și-mi petrec timpul cu mai mult folos citind sau dictând scrisori. Indiferența mea la petrecerile populare nu-mi dăunează din punct de vedere politic. O dată ce poporul îi acordă unui om încrederea – cum i-a acordat-o lui Marius și cum mi-a acordat-o mie – e înclinat nu numai să tolereze, dar și să aprobe multe dintre acțiunile acestuia care i se par neobișnuite, excentrice. Cei care nu te iartă niciodată dacă te sustragi normelor generale sunt, în mod invariabil, membrii propriei tale clase.

Întâmplarea făcea că Sylla, care era pasionat de balet și teatru, rămânea total indiferent față de divertismentul ce consta în masacrarea animalelor, fiind interesat numai în măsura în care un asemenea divertisment îi sporea prestigiul. Nu știam acest lucru pe atunci. Îl socoteam, fără să greșesc, și trădător și crud, dar nu-mi dădeam seama că această cruzime a sa era îndreptată mai mult împotriva făpturilor omenești decât a fiarelor.

Astfel, într-o zi, după una sau alta din festivitățile oferite de Sylla, cutreieram străzile împreună cu o ceată de băieți care mă considerau drept șeful lor și, într-un fel destul de copilăresc, am început să organizez un soi de manifestație. Strigam cât mă ținea gura asemenea întrebări: „Cine a salvat Roma de germani, Sylla sau Marius?, „Cine a câștigat războiul din Africa, Sylla sau Marius? Iar mica mea ceată de băieți striga, bineînțeles, ca răspuns: „Marius!. Mi-ar fi plăcut să manifestez împotriva uciderii leilor, dar mi-am dat seama că ar fi un lucru nepopular, chiar și față de propriul meu grup de partizani. Dar așa, repetarea numelui lui Marius și pomenirea victoriilor sale mergeau la inimă mulțimii, pe de-o parte fiindcă Marius, „omul poporului, încă se mai bucura de o mare priză la afecțiunea cetățeanului roman de rând, pe de alta pentru că spectacolul unor băieți atât de mici porniți să facă o demonstrație politică stârnea un oarecare amuzament. Curând, mulți alții din gloată s-au adăugat corului care celebra superioritatea lui Marius asupra lui Sylla și atunci am început să resimt ceva care a însemnat pentru mine o ciudată și copleșitoare emoție și satisfacție. Descopeream că propriile mele cuvinte și acțiuni (căci totul fusese ideea mea) se răspândeau dincolo de mine, în gândurile și sentimentele unui cerc din ce în ce mai larg. A fost poate pentru prima oară când am încercat sentimentul puterii. N-a fost întrutotul o experiență vrednică de laudă, dar a fost plăcută și semnificativă.

Deodată, am observat cu un fel de neliniște că amploarea vacarmului care urma după întrebările mele, întâmpinate cu ovații, scădea, la început treptat, apoi foarte rapid. Se apropia Sylla însuși, însoțit de siluetele înalte ale lictorilor, cu toporiștile lor, înmănuncheate între fascii, și urmat de un grup de tineri călare. Chiar și fără lictori, părul său auriu nu putea fi confundat, nici ținuta dreaptă a celebrului om politic. Așa încât, pe măsură ce se apropia, mulțimea amuțea, mai mult temându-se, decât iubindu-l, căci aclamațiile au fost mai puțin intense decât era de așteptat pentru cineva care dăduse poporului prilej de distracție cu atâta dărnicie.

În același timp am băgat de seamă că, pe când unii băieți din ceata mea se uitau la mine ca pentru a câștiga siguranță, alții aruncau priviri peste umăr, căutând în mod vădit o stradă laterală comodă pe unde s-o ia la goană. Amenințarea dezertării m-a scos din fire, dar m-am stăpânit și mi-am ascuns sentimentul și, privindu-i cu un zâmbet, am făcut să-mi răsune din plin vocea (care la vremea aceea era total neformată și trebuie să fi avut modulații caraghioase), răcnind cuvintele: „Trăiască Marius, care omoară germani în loc de fiare! Trăiască Marius, salvatorul patriei!"

Toți băieții mi s-au alăturat – „Trăiască Marius, salvatorul patriei!" Și atunci chiar câțiva din mulțime au început să aclame.

Au fost îndată reduși la tăcere de glasul puternic al lui Sylla poruncind lictorilor să se oprească, și am observat cum cei de pe ulița îngustă care se aflau mai aproape de el s-au dat binișor îndărăt, ca și cum s-ar fi găsit în preajma unui foc care le pârjolea veșmintele. Era, într-adevăr, ceva care inspira groază în privirea ochilor mari și albaștri ai lui Sylla, o privire nu atât mânioasă cât dominatoare și de un dispreț strivitor. Căci Sylla disprețuia întotdeauna masele, din oricare pătură socială ar fi făcut parte, în afară doar de soldații propriilor lui legiuni, al căror devotament avea grijă să și-l asigure.

Eu, ca șef al manifestației, stăteam în picioare, ceva mai sus decât ceilalți, pe o mică roabă. Sylla a întors încet privirea către mine. „Băiete" mi-a spus, „trebuie să înveți cum să te porți sau ai să simți că autoritatea e a mea".

A pus un accent puternic, special, pe ultimul cuvânt și parcă îi aud glasul și astăzi. Ceea ce îmi amintesc în primul rând e intensitatea propriei mele surescitări nervoase și mirarea care m-a cuprins când am constatat că nu eram câtuși de puțin înfricoșat nici de amenințare, nici de personajul însuși. Mintea mi-era înfierbântată de un fel de nesocotință și i-am strigat imediat drept răspuns: „Știm cu toții că autoritatea e a dumitale. Bineînțeles că îți aparține. Doar ai cumpărat-o la alegeri".

Remarca nu era deosebit de spirituală, totuși în împrejurările date a fost considerată astfel și câteva râsete răzlețe au izbucnit în mulțime. Cât despre mine, de îndată ce mi-au ieșit cuvintele din gură, am așteptat cu hotărâre, dar și cu o oarecare neliniște, să văd ce rezultat vor avea. Dacă aș fi avut mai multă experiență ar fi trebuit să înțeleg că nu era nimic de temut. În acea etapă a carierei sale, Sylla era fără îndoială un om prea inteligent ca să se încurce într-un incident public cu un simplu băiețaș. Mi-a aruncat o privire din ochii-i sfredelitori, care te zăpăceau. Era o privire pe care aveam s-o mai văd o dată, în împrejurări cu mult mai primejdioase. Apoi și-a continuat drumul și, în timp ce înainta, tinerii călăreți din urma lui intrau cu caii în mulțime și sileau oamenii să se înghesuie ca să se dea la o parte, îmbrâncindu-se unii într-alții, blestemând, înjurând și, pentru câteva clipe, uitând incidentul care tocmai avusese loc.

Totuși, incidentul a mai făcut oarecare vâlvă, iar, când m-am întors acasă peste câtăva vreme, am constatat că zvonurile mi-o luaseră înainte. I-am povestit mamei întreaga întâmplare și am fost certat cu asprime. Dar, pe când mă certa, pe jumătate îmi zâmbea și am aflat mai târziu că a avut grijă ca Marius să fie informat despre această pildă a admirației entuziaste ce-i purta nepotul său.

Pentru mine, incidentul, deși neînsemnat în sine, a avut o anumită importanță și am reflectat adesea asupra lui. Reflecțiile m-au încurajat să cred că e cu putință ca, în anumite momente decisive, să te găsești într-o stare de totală lipsă de teamă și că o asemenea stare împrumută trupului ca și spiritului o neobișnuită energie și vioiciune, calități ce pot, printr-un fel de telepatie, să-i influențeze chiar și pe alții.


² Autorul folosește în mod curent termenul de „revoluție" în sensul înfăptuirii unor reforme vizând în primul rând puterea senatului reacționar. Tot cu acest termen desemnează propunerile, măsurile sau schimbările mai îndrăznețe, care nu vizau însă baza societății romane.

Inițiere în politică

Pe vremea aceea era obiceiul ca în cursul lecțiilor de istorie să li se întipărească băieților în minte cât de înțeleaptă, stabilă și suplă era constituția romană, cu câtă hotărâre și în același timp cu câtă generozitate își trata Roma aliații, ca și inamicii; în sfârșit, că bogăția și puterea de care se bucura acum Roma constituiau răsplata exercitării, de-a lungul anilor, a vechilor virtuți romane – sobrietate, patriotism, seriozitate, rezistență și un înalt simț al onoarei. Eram îndemnat să cred că prin instituția senatului noi dezvoltasem cel mai eficace organ de guvernare care a existat în istoria lumii. Membrii acestui organ de conducere proveneau, în general, din clasa mea, cu toate că și alții, înzestrați cu aptitudini excepționale – ca unchiul Marius, de pildă – nu numai că luaseră loc în senat, dar ocupaseră cele mai înalte funcții, devenind astfel, totodată, membri ai nobilimii. (Ceea ce se omitea de obicei în această relatare – nu însă de către Marius – era faptul că nobilimea făcuse tot ce-i stătuse în putere ca să-l împiedice să se ridice până la rangul ei.) Bineînțeles, era un lucru stabilit că la vârsta corespunzătoare aveam să intru și eu în senat. Mai întâi aveam să dețin un loc de funcționar guvernamental subaltern; apoi, la intervale regulate, conform prevederilor legii, aveam dreptul să fiu ales în demnități mai înalte și, dacă dădeam dovadă de calitățile necesare, puteam ajunge pretor sau – încununarea unei cariere politice – chiar consul. Pretorii și consulii constituiau, de fapt, o categorie aparte. Ei aveau dreptul să devină guvernatori de provincii sau comandanți de armată. Între timp eram solicitat să admir spiritul civic arătat de toți membrii nobilimii, care își puneau viața în slujba statului, pe timp de pace sau de război.

Mi se cerea de asemenea să admir, deși poate nu tot atât de mult, cealaltă tagmă puternică și influentă, a bogătașilor din afara senatului, care se înavuțiseră fie prin tranzacții financiare, fie de pe urma administrării chibzuite a proprietăților lor funciare sau de alt fel. Acești financiari și oameni de afaceri, nefiind membri ai senatului, nu puteau deține, se înțelege, nici o funcție publică; dar, după cum mi se atrăgea atenția, ei aveau totuși o serie de atribuții importante. Toate operațiunile bancare se aflau în mâinile lor și ei erau aceia care încheiau contracte cu senatul în vederea strângerii impozitelor din provincii. Tot ei, în epoca aceea, alcătuiau juriile instanțelor judecătorești.

În sfârșit, era poporul roman, întreaga masă a cetățenilor care, organizată într-o anumită formă de adunare, vota pentru alegerea magistraților superiori, iar, într-o altă formă de organizare, putea aproba sau chiar iniția legislația. În rândurile nobilimii era tradițional postulatul că poporul dădea dovadă de cea mai mare înțelepciune când urma directivele și îndrumările senatului; unii teoreticieni liberali subliniau însă că, oricât ar fi fost de prețioase sfaturile competente ale senatului, ultimul cuvânt în legislație îl avea întotdeauna poporul. Reprezentanții poporului, tribunii, care în rea-litate erau de obicei membri ai familiilor aristocrate, aveau puterea să intervină chiar în senat și să opună veto, în numele poporului, oricărui proiect de lege propus. Ei puteau de asemenea să prezinte în fața Adunării Poporului măsurile luate de ei înșiși, uneori de-a dreptul în contradicție cu voința senatului. Dar, când se întâmpla un asemenea fapt, teoreticienii li-berali îl considerau regretabil, căci lor le plăcea să-și imagineze un echilibru delicat și rațional al funcțiilor, o simetrie estetică, însoțită de eficiență, maniere cuviincioase, suplețe și bunăvoință.

Nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama că acest tablou convențional al constituției romane mi-era absolut inutil ca îndrumător pentru epoca mea. Am învățat din fapte. Nu împlinisem încă cincisprezece ani când doi tribuni, amândoi spirite generoase și prieteni ai familiei mele, au murit de moarte violentă, iar Caius Cotta, o rudă a mamei mele, a fost judecat printr-un proces sumar și exilat. Și lucruri mai grave aveau să urmeze. Pe vremea mea lăcomia, ambiția, invidia și egoismul feroce au fost mai evidente decât vechile virtuți romane. Fără îndoială, firea omului a fost întotdeauna întunecată de astfel de defecte, dar s-ar părea că au existat perioade în istorie când cel puțin clasa conducătoare s-a dovedit relativ imună față de ele, măcar pentru scurtă vreme. N-am avut norocul să trăiesc într-o astfel de perioadă. În anii vieții mele, societatea umană, privită din punctul de vedere al moralității, a fost inferioară în comparație cu orice grupare de animale sălbatice, fie chiar și cu o haită de lupi.

Nu era ușor în vremea aceea pentru un băiat – ba chiar și pentru un om matur – să-și dea seama repede și nemijlocit cât de confuză, dezaxată și lipsită de sens era societatea în care se născuse. Prima deziluzie cu privire la ceea ce consideram eu echitatea constituției romane am încercat-o cu prilejul afacerii unchiului meu de-al doilea, Rutilius Rufus. S-a întâmplat în anul de după pretoratul lui Sylla și îmi amintesc că, la început, toți ai noștri au considerat că este vorba de o glumă când au fost informați că un personaj obscur, numit Apicius, mi se pare, urma să conducă o anchetă împotriva lui Rutilius pentru presupuse practici financiare necinstite. Acuzația se referea la comportarea sa în provincia romană Asia, cu cinci ani mai înainte, și era cât se poate de ridicolă. Rutilius fusese un mare ostaș, după cum admitea însuși Marius. După ce studiase metodele practicate în școlile de gladiatori, introdusese în armata romană un nou sistem de exerciții cu sabia, sistem care se aplică și astăzi. Ca jurist și ca orator era și mai renumit. Dar mai presus de toate era cunoscut pentru integritatea și incoruptibilitatea sa fără pată. Iar aceste calități ieșiseră în evidență cu deosebire în timpul scurtei perioade când administrase provincia Asia. Nu numai că refuzase cu indignare mituirile cu care erau în mod obișnuit ademeniți guvernatorii de provincii de către agenții oamenilor de afaceri romani, dar reușise ca nimeni altul să-i împiedice să stoarcă bani în mod ilegal de la locuitori. Tranzacțiile financiare ale perceptorilor fiscali și ale patronilor de la Roma erau, după părerea sa, necinstite, dezonorante și, ținând seama de interesele reale ale provinciei, nepatriotice. Punându-le frâu, trebuia să fi fost conștient că își făcea dușmani, dar nici nu-și putea închipui cât de puternici și lipsiți de scrupule aveau să se dovedească.

Am fost la început nedumerit de comportarea acestor financiari romani. Știam că nu erau toți răi, brutali, iresponsabili și incorecți. Totuși i-am observat acționând ca și cum așa ar fi fost, în ciuda faptului că printre ei erau oameni de mare distincție și cultură și, într-un fel, chiar de principiu. Principiile în rândurile oamenilor de afaceri coincid însă adesea cu interesul personal și, când banii sunt urmăriți ca un scop în sine, și nu ca un mijloc către un alt țel, devin învestiți cu o anume sanctitate. E chiar posibil ca unii dintre oamenii de afaceri care au jucat un rol activ în anchetarea lui Rutilius să fi fost convinși că îndeplineau o acțiune patriotică. Începuseră să zeifice asemenea mecanisme cum sunt „Capitalul și „Dobânda, formându-și astfel ideea că termenii respectivi, abstrași total din realitate, aveau, ca să spunem așa, drepturile lor proprii. De aceea nu-i interesa faptul că, ruinând un om nevinovat, comiteau un act de nedreptate și discreditau instanțele judiciare. Urmăreau exclusiv să-și arate pu-terea, astfel ca, pe viitor, membrii senatului care supravegheau provinciile și care, din motive de cinste ori de interes obștesc, ar fi avut ideea să se împotrivească pretențiilor emise de „rechinii" din patrie, trebuia să știe că era un lucru extrem de riscant. Alegerea lui Rutilius ca victimă făcea absolut transparentă intenția lor. Căci dacă Rutilius, un om a cărui nevinovăție apărea mai limpede ca lumina zilei, era osândit, cine se mai putea socoti?

Pe măsură ce se apropia ziua fixată pentru proces, devenea tot mai clar pentru noi că nu era glumă deloc, ci o primejdioasă și hotărâtă încercare de a pricinui prăbușirea acestei rude a noastre de care eram mândri și pe care fusesem obișnuiți s-o luăm drept model. Și însuși Rutilius ne alarma prin intransigența propriei lui atitudini. Hotărâse că era corect să înfrunte nedreptatea pură cu inocența pură, de aceea a refuzat să-și angajeze pe vreunul dintre avocații de seamă ai zilei spre a-l apăra. Singurul ajutor legal pe care a voit să-l accepte a fost acela al nepotului său, Caius Cotta, pe atunci la începutul carierei sale, vorbitor excelent, dar încă lipsit de prestigiul dobândit ulterior. N-a voit să urmeze nici metoda tradițională de a atrage simpatia juraților punând să le defileze pe dinainte pe membrii propriei sale familii, în special femei și copii, toți îmbrăcați în negru și gata să ceară cu lacrimi și lamentări, îndurare în favoarea inculpatului. O acțiune în justiție, spunea el, nu avea nici o legătură cu viitorul unui om, ci exclusiv cu vinovăția sau inocența omului însuși.

După toate probabilitățile, Rutilius tot ar fi fost condamnat, chiar dacă și-ar fi condus apărarea într-un mod mai aproape de tradiție. Juriul era înțesat de oameni care știau în mod precis cum trebuiau să voteze cu mult înainte de a începe procesul. Nici vorbă că nu aveau să-și schimbe părerea văzând că Rutilius, departe de a implora iertare, a început să procedeze în instanță ca și cum el ar fi anchetatorul. În acel proces, a declarat el, însuși statul și întregul sistem legal erau supuse judecății; și a prorocit că, în cazul în care el avea să fie găsit vinovat, nu avea să treacă multă vreme și Curtea care îl condamnase, împreună cu statul însuși aveau să simtă consecințele, inevitabile după logica lui, ale nedreptății. Profețiile sale aveau să se împlinească mai curând decât și-ar fi putut închipui el însuși, dar în momentul acela au fost, firește, total desconsiderate. A fost condamnat să plătească o amendă cu mult mai mare decât putea fi plătită din propria lui avere și, cu toate că prietenii i-au oferit daruri și împrumuturi cu care să acopere deficitul, el a refuzat orice ofertă, preferând să-și petreacă restul vieții în exil. A ales ca loc de refugiu cetatea Smirna din Asia, tocmai una dintre cetățile pe care, potrivit sentinței pronunțate, ar fi defraudat-o și ar fi oprimat-o. A fost primit de către demnitari și de populația locală cu toate dovezile de respect. I s-a pus la dispoziție o casă, cu bibliotecă și tot ce putea să-i facă viața plăcută, și acolo, întreținut de ospitalitatea recunoscătoare a tuturor celor pe care se spunea că-i nedreptățise, a trăit mulți ani de zile, căci era sănătos la trup, ca și la minte.

La vremea aceea și mai târziu am meditat adesea la cazul lui Rutilius, iar soarta lui constituia, desigur, un subiect de conversație frecvent în familia noastră. Ca toți cei din Roma ce nu aveau legătură cu lumea afacerilor, eram la unison în indignarea noastră față de nedreptatea săvârșită; și, într-adevăr, ca urmare a procesului, lumea a început să se agite de îndată pentru o reformă a instanțelor judecătorești. Dar n-am putut înțelege numaidecât cum s-a făcut că senatul, al cărui membru distins fusese și Rutilius, a rămas pasiv, dacă reprezenta, într-adevăr, așa cum învățasem, un organ unit și puternic de oameni de stat, obișnuiți cu autoritatea și exersați în apărarea normelor de justiție. Examinând însă caracterul lui Rutilius, am notat două aspecte interesante. Primul, un aspect izbitor, era că virtutea, fără ajutorul forței materiale, e arareori în stare să reziste unui atac bine organizat, iar, când este atacată, singurul efect pe care îl poate produce e pe calea martirajului; al doilea, am observat că, deși Rutilius avea prieteni printre bărbații cei mai distinși, aceștia erau singurii lui prieteni; nu-și formase un partid propriu, devotat cauzei lui din afecțiune, interes personal sau de pe urma propagandei, și constând, așa cum ar fi trebuit pentru a fi realmente puternic, din elemente bune, rele și indiferente. Asemenea reflecții m-au ajutat, fără îndoială, să ajung la hotărârile de mai târziu: să nu mă las să devin un martir decât (ceea ce nimeni nu poate împiedica) în mod accidental; și, rămânând constant și credincios principiilor și prietenilor mei, să accept o anumită suplețe în cazul celor dintâi și să încurajez o mare diversitate în rândul celor de-al doilea.

Am început să ascult cu tot mai mare atenție frecventele discuții politice care aveau loc în casa noastră. Remarcabil mi se părea, pe atunci, un prieten de-al unchiului meu Caius Cotta, cu o înfățișare severă, dar ca-tegoric impunătoare. Acesta era Livius Drusus, care a fost ales tribun aproape imediat după condamnarea lui Rutilius. Drusus era unul dintre oamenii cei mai sobri pe care i-am văzut vreodată, ba chiar trebuie să fi fost puțin cam pedant. Se lăuda că nu se bucurase în viața lui nici măcar de o zi de vacanță și era total incapabil să spună sau să guste vreo glumă. Nu era, poate, nimic neobișnuit în convingerea lui că, oricare ar fi fost subiectul discuției, el personal avea în mod invariabil dreptate. „Am studiat chestiunea temeinic", declara el; și asta i se părea un argument la care nimic nu putea să reziste. Mai ieșit din comun era faptul că, aproape în toate problemele politice semnificative, avea într-adevăr dreptate. Iar caracteristic pentru dilema epocii era faptul că nu izbutea să realizeze absolut nimic.

Pentru două acțiuni ar fi dorit el să rămână în amintirea oamenilor. În anul în care și-a exercitat funcția de tribun a avut de gând să reformeze instanțele judecătorești și să acorde drepturi de cetățenie aliaților Romei din Peninsula Italică. Din aceste două măsuri, a doua, după cum aveau s-o demonstreze evenimentele, era fără discuție cea mai importantă, dar în momentul acela eu mă gândeam mai ales la aparatul juridic corupt care îl condamnase pe unchiul meu de-al doilea și îmi închipuiam, fiind încă foarte neexperimentat, că o instanță alcătuită, să zicem, în întregime din senatori ar fi mai puțin coruptă. Firește, recunoștea toată lumea, afară de acele personaje influente din afara

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Iulius Caesar

3.7
3 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor