Stampe germane. Jurnal berlinez

PREFAȚĂ

Confesiunile unui copil al secolului XX

Aceste „Stampe din Germania" se datoresc unui poet român de o ascuțită sensibilitate. Este, de fapt, un jurnal persona1, în parte – dar numai în parte – echivalent cu ceea ce în veacul al XIX-lea s-au dovedit a fi Confesiunile unui copil al secolului. Totul, însă, se cere a fi privit mutatis mutandis, ținând seama de spiritul diametral opus al veacului nostru. Dumitru Stancu este un sensibil, dar nu un sentimental în genul lui Musset . În rest, ni se înfățișează ca un intens făuritor de atmosferă, îndeosebi dramatică. Și aici iarăși trebuie să accentuăm o anumită distincție față de trecut. Ceea ce era atmosferă lirică, în veacul al XIX-lea, capătă intensitatea tensionată de atmosferă dramatică în veacul nostru cutreierat de cataclisme istorice fără precedent.

Este un jurnal intim, însă pe cât de intim poate fi spiritul unui cine-verité. Tristețea personală a autorului se filtrează numai ca un ecou al dramelor pe care le încearcă lumea Veacului nostru.

De aceea, ideea de „Stampă pe care o întâlnim în titlu, nu are nimic pitoresc în înțelesul tradițional al termenului, înțeles raportat la evocarea unor imagini pastelate ale trecutului sau exoticului. Nimic dintr-o asemenea tipică expresie nu poate fi aflată aici, „Stampele lui Dumitru Stancu sunt foarte prezente și foarte puțin exotice. Poetul sugerează o lume care acționează asupra sa - și desigur nu numai asupra,ca o apăsare grea, aproape ca un disconfort organic. Avem în față an ins de-o constituție fragilă, delicată , care înfruntă valurile unei lumi brutale. Sensibilitatea sa este mereu rănită în asemenea condiții…

Lucrarea se constituie, ca în romantismul german – bunăoară în Imaginile de călătorie ale lui Heine - dintr-o alternare continuă prozei cu versurile. Nu există o ordine rigidă în această originală creație. Poetul răsuflă liber, așa cum îi vine. Și totuși involuntar - aproape ca reflexul respirației - se succed regulat secvențe concentrate, de reflecții intime, cu altele largi, cuprinzând imagini de pe ecranul tragic al epocii noastre. Tristețea poetului sugerează o încărcătură sufletească de presimțiri și alarme înăbușite.

Notațiile acestui „Jurnal, atât în proza cât și în versurile sale - apar scurte, frugale, de-o densitate parcă neîmplinită în contururi, asemenea unor fragmente de vis. Numai episodul din Hamburg, cu mexicanul Miguel, se dilată interesant într-o narațiune mai extinsă și mai închegată, narațiune plină de voiciune și mișcare. Totuși, chiar și din acest episod, mai deosebit de restul „Jurnalului, rezu1tă atitudinea dureros opusă a visătorului autor față de duritatea pragmatică a lumii contemporane.

„Stampele din Germania" oferă o lectură incontestabil plăcută, însă nicidecum veselă. Autorul așterne parcă o ceață melancolică asupra cuvintelor - chiar asupra celor mai obișnuite.

Îl simțim ca pe un frate al nostru, ce ni se adresează discret - uneori aproape șoptit - printr-o confesiune interesantă și incitantă. Cartea merită a fi citită și reflectată.

Edgar Papu

STAMPE GERMANE

1

Prolog

Și câtă mizerie-n lume…

Dacă fiecare politician ori bancher ar gândi

În fiecare zi un minut la aceasta

Ar fi un progres fantastic pentru

Durerile omenirii.

Numai că mulți s-au izolat

Și în acest fel și-au pierdut

Sensul umanului.

Nu sunt nici zei, dar nici oameni.

2

O lumină misterioasă

Am ajuns cu bine în orașul dezvăluit de o lumină misterioasă, sub un soare nebănuit pentru sfârșitul de iarnă. Formalități puține, vameși politicoși mi-au urat bun venit pe pământ german. Lângă mine o pereche de thailandezi. Câinii vameșilor germani, au simțit în bagajele thailandezilor ceva deosebit. Sunt singurii din pasagerii a trei avioane cărora li se desfac bagajele. Falsă alarmă. Se pare că doamna cu ochii lui Buda are un parfum deosebit ce a excitat animalele europene. Totul se sfârșește cu bine când Binele stă înaintea Răului mare. Sosesc aici cu același interes ca prima oară. Abia aștept să ajung pe Unter den Linden unde pașii lui Eminescu au însoțit gânduri mari.

3

Dacă mă iubești

Dacă mă iubești cu adevărat,

Privește adâncul ochiului meu curat

Și limpede ca o fecioară

Ce stă să soarbă și să moară.

Acestea fiind zise

Iubito, mă destram

Cum se destramă norul îmbrățișând înaltul,

Cum din ninsoare cade câte un bob de jar

Cum peste spații strigă

Un fulger după altul.

Când vânători cu cete de animale stranii

Pornesc în goană, munții,

Pădurile din gând,

Așa sunt eu de singur

Sub pașii nopții, iată

În goana lumii mele,

Fără de odihnă e steaua negurată

Căci drumurile, toate, de tine mă despart,

Un diamant sclipește,

În suflet e târziu, e iarnă

Și privirea se pierde în pustiu.

Și lumea, jar, zadarnic se destramă,

Din strigăt vin hăitași de teamă și de spaimă,

Eu, înnoptând în stele

Văd lumile de taină

În care împreună vom fi

Într-un târziu.

4

Timpul – principiul lui „Același și „Altul

Așa se pare că au căzut zarurile. Fiecare destin, cu misterul lumii ce-l înconjoară. Noaptea coboară sub un soare bolnav, dintr-o caleașcă de spirit. O goană stelară sfâșie liniștea. Ca un suflet bântuit de acordurile perfecte ale secolelor, în gradația universală, timpul desfășoară principiul lui „Același și „Altul. Mă simt asemenea naturii în haina-i regală. Sunt recunoscător a tot ce-i este îngăduit unui muritor. Ritmurile, ascunse în poezie, nu mor. Calea Lactee se dezvăluie mie, în glasul bacantelor pe care jur că le-am văzut, supraviețuind în acest oraș, de-a lungul unui zid ce mă conduce spre poarta de la Friedrichstrasse…

5

Imn soarelui

… dar soarele răsare din armonie și ordine, cheie a vieții și Universului ce din haos și ordine se înfruptă. Profanii, imbecilii și codoșii finanțelor nu au acces la aceste porți ale gândirii.

6

Doamna Borman este încântată

Doamna Borman este încântată de cele mai lumești simboluri create de meșteri olari din Dacia. Au impresionat-o în așa măsură încât mă întreabă: „Unde a existat țara asta de barbari sublimi? Cu asemenea fantezie poți crea o nouă lume din scheletul păsării Phoenix".

Desigur am invitat-o să petreacă vacanța cea mare în „Dacia Felix, promițându-i că o să-i fac cunoștință cu poetul Ion Gheorghe care o să-i destăinuie „Mistere Orfice.

7

Pierduți în Tracia

Pierduți în Tracia, Orfeu și Ovidiu

Libertate renăscută în cuvânt,

Cântec peste veacuri sunând.

Sufletul devine ether, matrice,

Acel sfânt renăscut cum Apollo

Pierdut în Tracia, soarele răsare

Compunând anotimpurile, viața, dragostea,

Moartea,

Ne este clipa datoare.

8

Purpura imaginației și problema stomacului

Soțul doamnei B. se uită la noi ca la doi lunateci loviți de purpura imaginației. Problema Domnului, obsedantă, este chestiunea stomacului. Acest subiect îl preocupă în așa măsură încât ne-a uimit cu cunoștințele-i despre mâncărurile și băuturile tradiționale din Tracia, dovedind o documentare uimitoare asupra evoluției culinare în Sud-Estul european. Drept pentru care am fost invitat la unul din cele mai bune localuri unde arta culinară a theutonilor este reprezentată prin tradiția milenară a fiecărui Land, nelipsind berea în sute de sorturi.

Spre mirarea domnului B. am cerut un „vino roso da Venetich".

9

O, Nanette, Nanette, Nanette!

O, Nanette, Nanette, Nanette!

Aș fi cântat melodia asta la nesfârșit dacă un submarin gtalben ieșit din nisipurile Babilonului nu ar fi șuierat ora 22,45 când corabia mea trebuia să părăsească cheiul, cu destinația cuceririi Nordului încețoșat în contemporaneitate.

Zoroastru, sufletul a răsărit la auzul orei fatale.

O, Lume Antică!... O lume… O…

10

La poarta Maggiore

Doamna B. de la poarta Maggiore, magnetizată de Tracia, misterele și mitologia sublimului, dorea din suflet să plecăm cu toții în Tracia, Fenicia ori Egipt, să descifrăm strălucirea Daimonilor. Atunci i-am dezvăluit Misterele lui Deceneu.

Corabia mea șuiera a disperare pe chei și ora fatală se apropia.

11

În gravă octavă

Supraoameni, Supraoameni. În spatele vălului de rugină: Roma Imperială…

Ce e de făcut Domnule Hugo, încotro? Către ce ne îndreptăm? Răul, nu mai are mister. Schwarzwald-ul se va pierde-n eter? Totul a devenit o suprarană? Divină, se va mistui Capela Sixtină? Domurile vor dispare în clipă? Orașele vor fi rase de o aripă? În acestă apocaliptică icoană, totul devine o suprarană. În corpul mut al Ecuatorului Ceresc, lumina doare, timpul se comprimă, în gravă octavă, întreaga Planetă suferă. Și clipa, clipa, doare…

12

Orfeu renaște

Orfeu, Orfeu renaște

Și de la Apollo, dumnezeul poetului Kotys,

Învăț ritmurile.

13

La cheiul lui Plinius cel bătrân

Din vârful stâncii mă arunc

Cum Eros în corabia care șuieră înnebunitor la cheiul lui Plinius cel Bătrân, spre insula misterelor din nord, împins de dragoste și revelația materiei, totdeauna imperfecte.

Altfel, cum se poate explica adorația unora pentru zeița Sapho?

14

Un nebun fericit

La Friedrichstraße, un nebun fericit cântă:

„Cum să mă închin într-o grotă / Ca să pot lumina misterul lumii".

Trecătorii oferă „fericitului" câțiva feningi dar pe el se pare că nu-l interesează banii, cântă pur și simplu din plăcere.

15

Plouă cu femei frumoase

Plouă cu femei frumoase

Pe cheiul albit de ninsoare,

Din încheieturile cerului celtic

Câte-o frumoasă femeie răsare.

Îngeri răbdători

Cum Sisif se arată în zare.

Plouă cu femei frumoase

Pe cheiul albit de ninsoare.

16

Realitatea și fantezia

Realitatea depășește cu mult fantezia. Clipă însă-i viața. Poeții au sperat în soare. Miturile și cânturile parcă-s mute, totuși limbaj ritual, Poezie, de multe ori mai înțeleaptă, pe mulți îi