Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Toamna se numără eșecurile

Toamna se numără eșecurile

Citiți previzualizarea

Toamna se numără eșecurile

evaluări:
4/5 (1 evaluare)
Lungime:
292 pages
4 hours
Editor:
Lansat:
Oct 22, 2014
ISBN:
9786067421224
Format:
Carte

Descriere

Volumul cuprinde două miniromane ce tratează reminiscențele triste ale exterminării evreilor din al Doilea Război Mondial. Această realitate neagră a istoriei are o contribuție devastatoare asupra destinelor unor personaje care își caută fericirea în iubire, eșecul în dragoste fiind dublat de cel al regăsirii sinelui.

Editor:
Lansat:
Oct 22, 2014
ISBN:
9786067421224
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Toamna se numără eșecurile

Cărți conex

Previzualizare carte

Toamna se numără eșecurile - Gabriel Ben Meron

2013).

Zidul

Aproape de sfârșit

Noaptea i se părea mai lungă decât și-o închipuise. Se învinui că nu luase un somnifer, cu toate că știuse de cu seară că n-avea nici o șansă să adoarmă. Îl chinuia gândul că nu găsise puterea sufletească pentru a rupe la timp legătura ce nu putea duce decât spre un singur deznodământ, exact așa cum întunericul nopții blestemate n-ar fi putut împiedica apariția zorilor.

Veghea de noapte, deranjată doar de zgomotul valurilor mici, dar enervant de frecvente, care se izbeau de zidurile cochetului hotel venețian, îi reaminti toate acele amănunte ce inițial i se păruseră lipsite de însemnătate.

Zâmbetul ei, de exemplu, îi provoca în acele ore de nesomn senzația de prins în capcană, impusă, dar și dorită.

Se sculă din pat, zgribulit de frigul din cameră.

La Veneția, noiembrie este considerată o lună ca toate celelalte, ca și cum temperatura acestui oraș, aflat în bună parte sub apă, nu variază în ritmul în care se schimbă anotimpurile. Singura explicație pe care a găsit-o pentru faptul că încălzirea centrală nu funcționa fu zgârcenia recunoscută a venețienilor și mentalitatea proprietarilor de hoteluri, care, asaltați de turiști 365 de zile pe an, nu duceau grija clienților. Se întrebă dacă hotărârea de a trage la același hotel rece, fie el Ritz, pentru a doua oară în decurs de câteva luni, numai de dragul păstrării aceluiași decor inițial, era justificată de nostalgia care-i dicta gesturile și preferințele. Bine i-ar fi prins să caute un refugiu poate mai puțin luxos, dar mai intim și, desigur, mai bine încălzit.

Și cu mai mult noroc…

Își încălzi apă în ibricul de pe reșoul din bucătărioară și-și făcu un ceai. Lămâie n-avea, dar dușca fierbinte dată pe gât îl învălui într-o stare de bine. Deodată, găsi timp pentru a contempla camera de hotel, uitând parcă de tot ce se petrecuse în urmă cu doar câteva ore.

Nu era nici o îndoială: în ciuda frigului care-i provoca de-a dreptul frisoane, camera i se părea elegantă, căci totul era aranjat cu mult gust. Cineva se hotărâse să adauge farmecului natural al Veneției un iz special, de secol al XIX-lea, cu mobilă ce amintea de încăperile de la Versailles. Fotolii înguste, dar cu spătare spiralate, o măsuță nostimă pe picioare subțiri și arcuite, cu sertare ca de scrin și chiar un suport cu lighean și cană de porțelan pentru spălat fața și mâinile, ca și cum în cameră n-ar fi existat chiuvetă cu apă curentă.

Râse în sine la gândul că aceste găselnițe se regăseau în prețul piperat al camerei, de neatins pentru oamenii cu venituri normale și foarte tentant pentru cei care doreau să se laude cu sejurul în vestitul hotel.

Și oglinda de deasupra chiuvetei era stil. Aruncă suprafeței argintate o privire ce se dorea superficială și rapidă, dar descoperirea cearcănelor de sub ochi îl obligă să dea mai multă atenție imaginii reflectate. Era el și nu prea… Buzele bine conturate erau vinete, probabil de frig, dar și din cauza tensiunii nervoase, a nervilor încordați la extrem. Pomeții palizi completau aspectul unui om suferind, iar el se întrebă care era motivul principal al figurii chinuite ce se lăfăia în oglinda cu ramă de epocă: lipsa somnului sau aerul de neliniște agonizantă, pe care nu reușea s-o îndepărteze din inimă și din minte?

Nu-și putea aminti o situație similară din trecut, o asemenea permanentă presiune în tâmple și un sentiment de angoasă incontrolabilă ce nu-i dădea nici o șansă să privească ultimele evenimente dintr-o perspectivă optimistă pentru viitor.

Alungă gândul că ar putea readormi. Imaginea ei, a Grettei – Grethen, cum zicea ea c-o strigă bunicul –, nu-i ieșea din minte.

Cum Dumnezeu nu înțelesese el din primul moment că nici o legătură nu putea fi posibilă între ei? Cum de reușise să facă abstracție de evidenta incompatibilitate, ca și cum dorința fierbinte de a-i lua mâna în mâna lui venise ca o poruncă de sus, și nu ca o firească urmare a unor sentimente? Sentimente cu care nici nu încercase să lupte.

Și iarăși trebui să recunoască faptul că marile adevăruri sunt simple, deși nu ușor de rostit. Căci, de fapt, după prima lor întâlnire, nu ar fi avut dreptul să o revadă pe Gretta, nu pentru că nu se simțea în stare să lupte cu niște prejudecăți pe care n-ar fi vrut să le respecte, ci pentru că știa că, dacă mai exista ceva sfânt în el, dacă Dumnezeu mai avea un loc în sufletul său, dacă jurămintele făcute la mormântul mamei sale acolo, în plin Brooklyn, mai aveau o însemnătate pentru el, singurul lucru ce i-ar mai rămas de făcut era să-și ia picioarele la spinare și să se care din Veneția imediat, fără zăbavă. Să fugă departe de capcana în care se vârâse singur și nesilit de nimeni.

Dar cu luciditatea ce luase locul somnului realiză adevărul gol-goluț: de fapt, el se hotărâse deja să rămână aici, în orașul fără trotuare, fără mașini și fără viitor. Cu ea! Atunci, după prima lor întâlnire – și chiar acum, după prima furtună ce se abătuse asupra lor –, dintr-odată, ca o fatalitate. Ridică receptorul și formă numărul camerei lor – acum doar a ei.

Păcatul originar

În acel început de primăvară venețiană, ideea de a lua vaporașul din fața gării spre a ajunge în Piața San Marco i se păru binevenită, căci, în ciuda vremii senine, soarele era cu dinți, iar el dorea să evite rafalele de vânt care învolburau apa canalelor și măturau îngustele fâșii de ciment care se voiau a fi trotuare.

Se opri pentru o secundă pe scările gării, ca să-și tragă răsuflarea după mersul rapid de pe peron, determinat de dorința de a se îndepărta de mirosul penetrant al bufetelor și chioșcurilor așezate atât de inestetic în drumul călătorului, de la tren spre marea albastră.

Privirea îi fu atrasă de standul de cărți.

O mulțime de cărți haotic plasate și care, fără nici o socoteală, erau înghesuite pe cele două mese lungi, în spatele cărora se aflau doi vânzători – el și ea –, fără nici o îndoială un cuplu, căci păreau nedezlipiți unul de corpul celuilalt.

Se uită la cei doi tineri ce rămăseseră îmbrățișați, de parcă se pregăteau pentru despărțirea ineluctabilă. Ea, îmbrăcată în jeanși și cu o scurtă de piele deschisă în față pentru a pune în evidență un bust bine făcut, se uita în ochii iubitului căutând să găsească un răspuns – la întrebarea ei nerostită –, dorința de a rămâne în brațele lui pe vecie. El părea că reușește să îmbine cu succes cele două porunci, una opusă celeilalte, de care trebuia să asculte în același timp. Una îl obliga să-și țină iubita cât mai aproape de pieptul său, din care aproape că se vedeau coastele de slab ce era, căci făcea pe eroul și nu avea pe el decât o cămașă subțire, cu mâneci trei sferturi, fără să țină seamă de vreme. A doua presupunea obligația supravegherii tejghelei pe care se aflau cărțile spre vânzare și în jurul căreia se vânzoleau cumpărători potențiali ai cuvântului scris.

Heinrich se amuză copios urmărind privirea tânărului, care găsise cu ușurință soluția dilemei ținându-și iubita îmbrățișată cu spatele la standul de cărți, în așa fel încât să poată arunca o privire cu coada ochiului spre trecătorii care răsfoiau cărțile aranjate alandala.

Majoritatea textelor erau în italiană, o limbă în care Heinrich se descurca cu ușurință, deși n-avea obișnuința să citească beletristică în altă limbă decât engleza. Orice încercare de a aprofunda un text în germană, franceză sau italiană i se părea o pierdere de timp, iar el n-avea suficient timp nici pentru treburile cotidiene cele mai elementare. Ori de câte ori auzea vorbindu-se despre o carte bună, scrisă într-o altă limbă, își spunea că, dacă într-adevăr cartea are atâta succes, atunci va fi tradusă în engleză și-o va găsi în timp scurt în rafturile unei librării din Manhattan sau din orice colț al lumii în care cultura americană penetra ca o picătură chinezească în mintea și obiceiurile localnicilor.

Privirea îi fu atrasă de un colț mai îndepărtat al mesei, care concentra câteva cărți în engleză, și se pregăti să-și ocupe următoarele câteva minute răsfoind unele dintre exemplarele ce păreau alese la întâmplare. Dar nu găsi răbdarea necesară pentru a o face. N-avea astâmpăr și se gândi că n-a venit la Veneția ca să caute literatură cu care să-și omoare timpul liber!

Cu privirea aruncată din când în când spre debarcader, în așteptarea vaporașului ce urma să-l ducă în inima orașului, remarcă totuși un nume de autor, mai degrabă autoare: Banana Yoshimoto. Ce aiureală! Ce combinație anapoda, ambele venind dintr-o lume complet diferită. Paradoxul îl atrase și-i captă atenția. Luă cartea în mână. Citi cu rapiditate scurta prezentare a autoarei. „Japoneză, în vârstă de 30 de ani, atinge subiecte din realitatea japoneză, dar le tratează trecându-le prin filtrul educației occidentale."

Nu stătu pe gânduri și cumpără volumul. Cu o ultimă privire observă enervarea fetei, ce fu obligată să-și ia brațele din jurul trupului iubitului, dar și satisfacția acestuia în momentul când puse banii în buzunar. Probabil safteaua din acea dimineață.

La timp, căci vaporetto de San Marco sosi în stație, iar el se repezi să cumpere biletul dus-întors și imediat se plasă pe puntea din față, în așteptarea emoției produse, cu fiecare ocazie asemănătoare, de apă, cer și arhitectură pe acel petic de uscat scăldat din toate părțile de culoarea verzui-albastră a mării…

În ciuda razelor de soare, era frig.

Dar, observând vaporașele ce treceau prin fața sa, își făcu socoteala că va putea să rămână pe puntea acoperită, apărat de vânt și de stropii de apă iscați de valuri, care-i incomodau pe cei ce se încumetau să stea afară și să lupte cu frigul și umezeala.

„În mai puțin de o oră ajung în centrul orașului, mă învârt prin San Marco, nu, nu intru în nici o expoziție, nu mă agit prin magazine, ci doar privesc, stau în fața monumentelor și le admir. Apoi, la hotel, pentru o scurtă siestă, o răsfoiesc pe domnișoara Yoshimoto și ies din nou în oraș!"

Ce va urma îi fu clar. Se va așeza într-una din micile cafenele din piață, singurul semn de întrebare fiind unde, chiar în miezul pieței sau pe malul apei? Decizia urma să fie luată în funcție de temperatura de afară: călduț – atunci o cafenea deschisă; frig – totul era clar, se va așeza la „Florentin" și cu puțin noroc va găsi o măsuță la fereastră. Va privi porumbeii și trecătorii în timp ce-și va sorbi în liniște și la căldură cafeaua con latte, atât de râvnită încă de pe puntea vaporașului.

Istoria Veneției îl captivase încă de la prima vizită, în urmă cu ani de zile. Îl interesa în mod special evoluția mentalității venețianului de mijloc, care, în câteva sute de ani, își văzuse orașul-republică devenit vasalul altor puteri, mai durabile și mai agresive, iar apoi, încetul cu încetul, transformat într-o entitate banală și fără consistență, rămas doar cu aura turistică și nimic mai mult.

Se gândi atunci la drumul invers pe care-l parcursese America. În mai puțin de două secole, aceasta devenise, dintr-o colonie ignorată și insignifiantă, cea mai mare putere a globului. Adăugă la eseul său istoric și exemplul Israelului, devenit și el în ultimii ani o mare putere militară, capabilă să țină piept unui întreg șir de țări arabe, nu mai puțin înarmate și mult mai bogate, dar lipsite de elementul ce părea hotărâtor, acela al pragmatismului uman și al minții ascuțite a locuitorilor.

În urmă cu ani de zile, asociase acestor speculații istorico-filosofice întrebarea care se cerea pusă pentru a închide cercul comparației pe care el însuși îl deschisese: oare soarta Veneției e de fapt soarta oricărei puteri de-a lungul istoriei? Oare măreției unei națiuni i se atașează în mod fatal legea decadenței, cuprinsă în însăși ascensiunea ei? Mărirea și decăderea Imperiului Roman!… A Imperiului Otoman!… Și poate, peste nu prea mult timp, a imperiului american!

Acum, întors pentru a nu știu câta oară în orașul pe jumătate scufundat, nu-i mai acorda istoriei atenția cuvenită, ci, instinctual, se limita să privească tot ceea ce cuprindea cu ochii, să se concentreze asupra clipocitului valurilor mici care se împiedicau în chila vaporașului, în lunga lor călătorie spre largul mării și, pe loc, îi deveni clar că de data aceasta va hoinări cât îi va permite ziua scurtă de primăvară și atât!

Dar pentru nimic în lume n-ar fi dorit să renunțe la desfătarea pe care i-o dădea imaginea celor patru cai de bronz din vestita piață, care nu se puteau vedea din orice colț al ei și nici din orice cafenea. Iar pentru el contemplarea cailor urma să reprezinte dovada inatacabilă că se afla într-un loc special și deosebit de tot ce văzuse prin Europa cea veche și plină de comori de artă.

Asimetria clădirilor ce conturau piața avea în ochii lui o valoare estetică ce nu se putea compara cu armonia arhitecturală a unui Paris sau a unei Londre (with all due respect, își zise în gând și surâse la apariția expresiei englezești în gândurile sale în limba italiană. Căci în Italia se străduia să se încadreze atmosferei din toate punctele de vedere, ca nu cumva cineva dintre cei cu care lucra să aibă, chiar și pentru o clipă, senzația de superioritate. Perfecționismul de-acasă, lua-l-ar dracu’!…).

„Și apoi…"

Șirul gândurilor legate de planificarea următoarelor ore de dezmăț turistic venețian fu întrerupt de o imagine ce venea din dreapta lui. Își schimbă poziția corpului, îndreptându-se cu o ușoară mișcare a torsului spre colțul de unde părea că vine o rază de lumină aurie, mai bine zis, un con de lumină reflectat de un obiect plasat pe puntea din dreapta.

Nu-i mai păsa de ger.

Din cabina acoperită și ferită de vânt, Heinrich Grossman îi văzu pletele blonde unduindu-se în vânt și se întrebă de ce nu putea să-și ia ochii de la ea. Interesant, nu-i vedea fața, ci numai trupul, înfășurat într-un pardesiu de culoare deschisă, care se asorta cu culoarea părului. Mișcările unduioase cu care-și păstra echilibrul periclitat de înclinările vaporului îi dădeau tinerei o notă de eleganță ce nu putea fi trecută cu vederea.

În numai câteva clipe, fu în spatele ei, în picioare, cu mâna pe spătarul banchetei de care era sprijinită.

Brusc, îi fu teamă de o posibilă dezamăgire, primejdia care-l pândea pe amatorul de aventuri efemere. Experiența îi aduse aminte de una dintre regulile nescrise ale încercării de diagnosticare a femeilor frumoase pe stradă, în metrouri sau în autobuze, când privirea ți-e atrasă de un corp bine făcut, pe care-l examinezi din spate. Nici o concluzie nu e permisă decât după o atentă scrutare a imaginii luate din față! Altminteri, a te adresa unei femei pe care o judecaseși numai din spate sau chiar din profil poate crea cu ușurință o situație penibilă, în care avansul fusese deja făcut, dar, de fapt, singura dorință care te mai stăpânește este să fugi cât mai departe de silueta care te-a atras și te-a derutat dezamăgitor.

Cu toate acestea, se hotărî să riște. Nu mai era în stare să-și înfrâneze impulsul de a-i adresa cuvântul celei pe care o ochise de la distanță prin geamul aburit al cabinei vaporașului. Continuă însă s-o examineze din spate, neîncumetându-se încă să-i apară din față. Nehotărârea îi luă câteva minute bune.

Într-un târziu, se apropie la doi pași de silueta femeii și i se adresă în engleză:

— Scuzați-mi impolitețea, dar mi se pare că vă expuneți în mod inutil la frigul de afară, căci din cabină se vede la fel de bine și, în plus, căldura îți dă o stare de bine, care se potrivește cu mulțumirea de a fi la Veneția în această zi însorită de iarnă. Permiteți-mi să vă invit la o cafea înăuntru… Pentru mine ar fi a doua ceașcă, dar cu ristretto-ul lor nu te poți mulțumi cu o singură porție…

Ea își întoarse capul spre el de la prima vorbă rostită, așa că el putu să-i vadă trăsăturile perfecte ale feței. O prințesă blondă, într-un palton cu tivul atingându-i călcâiele, cu un fular lung, ce-i înconjura de câteva ori gâtul. O apariție pe cât de atrăgătoare, pe atât de insolită, cel puțin la prima vedere.

El se felicită pentru îndrăzneală și nu se simți jignit de remarca ei:

— Ne-am cunoscut vreodată?

Întrebarea ei dezvăluia o sinceră nedumerire. Dar după o secundă adăugă:

— Sau mă confundați cu cineva?

Această completare veni, fără îndoială, din dorința de a-și manifesta – e adevărat, cu eleganță, dar și cu hotărâre – disprețul pentru impertinența necunoscutului care îndrăznise să intre în lumea ei, fie și numai pentru o clipă.

Primele fraze demascară pe loc originea femeii. Accentul ei nu putea fi confundat. Heinrich se hotărî să nu dea importanță ironiei cuprinse în cuvintele ei și răspunse la întrebare în modul cel mai natural, de data asta în germană:

— Nu, nicidecum, nu vă cunosc. De altfel, nu puteți fi confundată cu nimeni.

Ea nu-și putu ascunde uimirea și chiar neplăcerea pe care i-o produse intuiția interlocutorului inoportun. Fața i se înroși toată, ochii i se făcură mici, iar privirea îi semăna cu a cuiva prins în flagrant delict.

— Deși nimic n-ar fi imposibil, continuă el făcându-se că nu observă schimbarea fizionomiei femeii, căci pentru noi amândoi limba lui Heine nu pare a avea vreun secret… Poate că drumurile ni s-au încrucișat cândva prin sălile vreunei biblioteci, în căutarea aceleiași cărți.

Ea nu-și revenise încă de pe urma faptului că un străin i se adresa direct în limba maternă, dar încercă să facă față, spunându-i:

— Poate că aveți dreptate, înăuntru trebuie să fie mai cald.

Răspunsul veni și el în germană, ceea ce îi dădu tinerei posibilitatea să sublinieze persoana a doua plural, spre deosebire de exprimarea în engleză, care nu făcea această distincție. Soluția folosirii formulei de politețe îi dădea femeii un sentiment de siguranță, creând o distanță între ei, care sublinia dorința de a rămâne o străină pentru intrusul arogant.

— Încotro? o întrebă el în timp ce adăuga zahăr în cafeaua aburindă.

De fapt, răspunsul ei nu avea nici o importanță pentru Heinrich. El venise la Veneția pentru o zi, două, ca să spargă monotonia ședințelor ce-l țineau ocupat la Florența, unde ajunsese cu aproape o săptămână în urmă. Știuse de la bun început că va fi reținut de dimineața până seara în birourile companiei pe care o preluase în urmă cu aproape cinci ani de la tatăl său, aflat atunci în pragul pensiei. Grossman-senior fusese obligat de boală să reducă eforturile pe care i le cerea importanta firmă de care se ocupa de zeci de ani: proiectarea și construcția de spitale în toată Europa Occidentală.

Pe vremuri, la începuturile lungului șir de vizite pe care le făcea la Florența, Heinrich Grossman găsise o soluție fericită pentru a se debarasa de fumul de țigară și atmosfera saturată de cifre și grafice. Din când în când, își oferea câte o pauză de câteva ore și dădea fuga la Galeria Uffizi sau la alt muzeu din oraș, unde se delecta privind tablouri și sculpturi uluitoare, de a căror existență știa de mult, dar numai din reproducerile din albumele de artă.

Într-o bună zi, găsi în ghidul turistic, de care nu se despărțea niciodată, povestea coridorului Vasariano, ce unea Galeriile Uffizi cu Palatul Pitti. A aruncat în acea clipă ghidul din mână și s-a dus glonț să privească celebrul coridor pe dinafară. Se înjură în gând pentru că nu zărise până atunci semnele – clare pentru un ochi mai exersat – ce trădau cu ușurință secretul construcției.

„Ce Dumnezeu? Doar am mai văzut ceva arhitectură europeană de când m-am aciuat prin locurile astea! Cum se face că n-am observat până acum acest adaos la construcția celor două clădiri celebre?", își spuse în gând.

Abia mai târziu, întorcându-se la paginile ghidului, înțelese că, în timpul războiului, nici nemții nu descoperiseră acel coridor, ceea ce le permisese italienilor să depoziteze de-a lungul său o sumedenie de comori de artă, salvându-le astfel de lăcomia ocupanților, care înhățau toate valorile artistice sau istorice și le strămutau în țara lor de baștină.

Se întrebă care fusese scopul lui Vasari, celebrul arhitect care cu aproape cinci sute de ani în urmă hotărâse să construiască acel coridor straniu, ascuns ochilor muritorului de rând. Să fi fost o cerință a vreunui potentat al Florenței de atunci, doritor să ajungă nevăzut de nimeni dintr-un palat într-altul, furișându-se sub ochii scrutători ai nevestei geloase? Dar pentru asta nu se construiește un coridor exterior, vizibil din aproape orice parte a orașului.

Sau poate, pur și simplu, i se ceruse soluția logistică cea mai simplă pentru o trecere dintr-un palat într-altul, fără ca pasagerul să fie supus intemperiilor vremii, calde și umede vara, cețoase și ploioase de-a lungul blândei, dar îndelungatei ierni toscane? Întrebări fără răspuns, dar care-i dădeau senzația că se îndepărta cu ușurință de problemele prezentului, scufundându-se în tainele secolului Renașterii italiene, folosindu-se de imaginile pe care memoria sa le culesese și le fixase în toți acei ani: imagini de tablouri celebre, sculpturi cunoscute, plasate la orice colț de stradă, fațade de clădiri ce rezistaseră nenorocirilor care se abătuseră – nu puține – asupra orașului.

Dar de data aceasta simțise că nu mai poate apela la același tipic al escapadelor de jumătăți de zile, când nu se putea hotărî să se îndepărteze prea mult de sediul companiei. De data aceasta, se hotărâse să fugă cât mai departe, dar nu fără rost, căci nu era omul care să piardă vremea de pomană.

Nu mai fusese de vreo doi ani la Veneția și gândul de a revedea acel oraș pe cât de ciudat, pe atât de interesant îi dădu o senzație de întinerire, ca și cum ar fi avut din nou douăzeci și cinci de ani. Își spuse că de data aceasta o va face lată și rezervă prin telefon o cameră la hotelul Ritz, același în care locuise ultima dată când vizitase orașul cu Deborah, fosta lui soție.

Anunță membrii Consiliului că se hotărâse să-și ia o scurtă vacanță și-i concedie cu o ușoară mișcare a mâinii, ca și cum i se făcuse brusc lehamite de toți.

În drumul spre gara din Florența, aflată în mijlocul orașului, foarte aproape de sediul companiei sale, Heinrich Grossman se simțea deja relaxat.

În mai puțin de jumătate de oră fu în trenul de Veneția. Era mulțumit. Știa că lăsase firma pe mâini bune și, în definitiv, nu avea de gând să rămână prea mult departe de afaceri.

Încă de pe vremea când era adjunctul tatălui său, reușise să acumuleze experiența necesară pentru a înțelege concepția unei construcții medicale moderne. Blocurile operatorii îi dădură cel mai mult de furcă. Se înspăimântase cât de răspândită era angoasa chirurgilor legată de pericolul infecțiilor și de emanația gazelor anestezice, care puteau afecta sănătatea personalului repartizat în sălile de operație.

Într-o bună zi, un medic german îi aruncă – mai în glumă, mai în serios – o frază care-i dădu de gândit. Era pe șantier, în zona blocului operator, când tânărul doctor se opri în fața lui, cu mucul de țigară în colțul gurii și halatul aranjat ca pentru un spectacol televizat:

— Domnule arhitect (toți îl luau drept arhitect, iar el nu se încumeta să dezmintă acest lucru, relatându-le adevărul: studiase discipline complet diferite de arta construcției), fii, te rog, amabil și ai grijă de evacuarea gazelor anestezice din sală, altminteri nevastă-mea mai naște încă o fată, a treia la număr, iar eu te dau în judecată pentru neglijență profesională!

Ulterior, află că la baza celor spuse de doctor se afla o veche superstiție care circula printre cei ce lucrau în sălile de operație: anumite substanțe anestezice care se evaporă în aerul înconjurător ar determina sexul progeniturilor personalului.

Se apucă să cerceteze subiectul. Nu prea găsi material în revistele sale

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Toamna se numără eșecurile

4.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor