Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Civilizatia romana moderna neimplinita

Civilizatia romana moderna neimplinita

Citiți previzualizarea

Civilizatia romana moderna neimplinita

Lungime:
213 pagini
2 ore
Editor:
Lansat:
May 28, 2015
ISBN:
9786067421040
Format:
Carte

Descriere

România, înainte de a fi un stat cu adevărat modern, a fost unul național. Această necesitate istorică a devenit apoi ambiție culturală, deoarece problema identității românești a devenit chestiunea centrală în toate dezbaterile culturale ale secolelor XIX și XX.

Tradiționaliștii și moderniștii, prin sentințele culturale pe care leau dat, în loc de soluții, au oferit neîmpliniri, de aici, în viziunea lui Radu Alexandru, importanța realizării unei sinteze care susține natura dublă a identității românești.

Nu suntem nici orientali, nici europeni cu totul. Avem nevoie să știm acest lucru și să îl acceptăm cu maturitatea specifică unei națiuni care șia găsit propriul drum identitar și care își construiește cu încredere și calm viitorul.

Editor:
Lansat:
May 28, 2015
ISBN:
9786067421040
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Civilizatia romana moderna neimplinita

Cărți conex

Previzualizare carte

Civilizatia romana moderna neimplinita - Alexandru Radu

2014).

Argument

Ciclicitatea obsesivă a dezbaterii tradiționalism-modernism definește esențial destinul cultural românesc. Ea este înainte de toate răspunsul unei evoluții istorice indecise și oscilante a societății românești, ale cărei explicații, cel mai adesea, și-au avut argumentele în realitatea geografică a unui popor aflat fatalmente între Occident și Orient. Nu-i de mirare deci ca un popor de frontieră, cum ar spune Mircea Eliade, să fie obsedat de propria identitate și să se întrebe mereu, dar în special în momentele de cotitură istorică, ce cale este îndreptățit să urmeze.

În plan cultural, meritul incontestabil de a fi formulat problematica privind calea de urmat îi revine lui Titu Maiorescu, a cărui teorie – rezumată în celebra sintagmă a formelor fără fond – a devenit un loc comun, un punct de reper, dar și o provocare pentru toți teoreticienii modernității românești, fie că aceștia au prognozat o cale endogenă de dezvoltare sau, dimpotrivă, au susținut necesitatea uneia exogene. În această, am putea spune, luptă națională s-au angajat literați, critici, sociologi, psihologi, economiști și, nu în ultimul rând, filosofi, problematica dezbătută având momente de vârf marcate prin realizări teoretice de excepție, dar și prin aprige polemici, ca și momente de intensitate redusă, fără însă a fi încetat să constituie o preocupare teoretică de prim ordin, fără a fi părăsit teatrul ideilor chiar și atunci când o propagandă oficială dogmatică i-a minimalizat și caricaturizat importanța. În fond, forța ei de atracție provine din nevoia interioară a organismului românesc de a se cunoaște pe sine, de a-și afirma specificul său național, tinzând totodată către aspirația universalității.

Într-un moment istoric de reale progrese pentru România, cum a fost deceniul al treilea din secolul trecut, în dispută a intervenit literatul Eugen Lovinescu, cel care, oferind un viguros răspuns critic tradiționaliștilor, și-a exprimat cu fermitate, chiar cu radicalism, opțiunea pentru modernizarea prin occidentalizare a României. Primită în epocă, în general, cu critici și ostilitate, pentru ca mai apoi, în „timpurile noi", să fie acoperită cu un văl ideologic, teoria lovinesciană a sincronismului pare să fi căpătat în ultimii ani o recunoaștere tacită prin forma actuală a ideii europene. Căci, după o perioadă de izolare, culturală în fond și politică în formă, trăim o nouă epocă de sincronizare cu Occidentul, în care moștenirea culturală se suprapune cu tendințele evolutive ale societății.

În ciuda căderii într-un anume derizoriu politic, ideea europeană, în forma ei actuală a integrării europene, și-a păstrat conținutul distinct – adoptarea normelor de viață, a principiilor și responsabilităților lumii occidentale, într-un cuvânt, a civilizației – ce o așază primordial în sfera culturală. Iar a pleda pentru potențarea ei, pentru readucerea ideii în prim-planul vieții culturale și al dezbaterii filosofice, ni se pare nu doar o necesitate – de care, iată, se îngrijește chiar destinul nostru istoric –, ci și o datorie la a cărei împlinire încercăm să participăm după măsura puterilor noastre.

Pornind de aici, de la actualitatea ideii europene și a dezbaterii teoretice cu privire la calea de urmat, ne-am propus să prefigurăm acea formulă culturală prin intermediul căreia să putem caracteriza, mai adecvat premiselor invocate, evoluția civilizației române moderne. Ne grăbim să precizăm și ce nu ne-am propus, din dorința de a delimita poate cu mai multă claritate scopul întreprinderii de față. Întâi și întâi, nu am intenționat să dăm un verdict ultim și definitiv în ceea ce privește modelul cultural românesc. Nici nu credem că ar fi posibil. Dimpotrivă, am pornit la drum cu conștiința relativității punctului nostru de vedere și, în consecință, a deschiderii lui către dialog cu altele, fie complementare ori chiar opuse. Nu am vizat nici examinarea critic-nihilistă a opiniilor și teoriilor culturale elaborate de-a lungul timpului de protagoniștii chestiunii modernității. Ne-am asumat de la început o poziție teoretică bine definită – sincronismul lovinescian – pe care am găsit de cuviință să o amendăm în conformitate cu propriile noastre opinii. Așadar, conștienți de nevoia investigării civilizației române moderne din perspective teoretice diferite, dar și de nevoia aprofundării unui domeniu care, prin natura lui, te îndeamnă să urmezi noi și noi drumuri, nu am gândit lucrarea ca un punct final, ci ca pe un început. În fine, deși nu am dorit-o în mod special, credităm încercarea de față ca un răspuns, fie și indirect, la zbaterile și angoasele prin care trece astăzi societatea românească, iată, integrată formal Occidentului. Iar dacă, față de cele ne ne-am propus, am reușit cel puțin să formulăm noi întrebări sau să incităm altele mai vechi într-o problematică mereu actuală, atunci credem că ne-am atins scopul.

La temelia demersului nostru stă sincronismul lovinescian, cea dintâi teorie coerentă asupra formării civilizației române moderne. Nu pornim așadar de la un punct zero al dezbaterii, ci de la un moment al ei bine conturat. Ne-am asumat acest moment de referință în istoria culturii românești din motive pe care considerăm nimerit a le explica și justifica aici. Pe primul l-am invocat deja. Într-o epocă istorică marcată de progrese incontestabile în direcția sincronizării cu Occidentul, dar și de reacții teoretice critice față de acest nou curs de dezvoltare a României, Lovinescu a intervenit, în deceniul al treilea al secolului trecut, în dezbaterea modernității nu oricum, ci cu forța incontestabilă pe care i-o dă construcția sa teoretică, în ciuda încercărilor adversarilor lui, tradiționaliști sau, mai târziu, marxiști, de a o minimaliza sau de a o micșora până la anulare. Intervenția sa era de fapt cerută de nevoia de a separa odată apele, de a lămuri definitiv sursele, direcția și forțele active ale procesului de modernizare a societății românești. Iar pe acestea Lovinescu le-a conturat cu putere: evoluția organismului social în direcția sincronizării cu Occidentul prin intermediul contagiunii imitative, în acord cu originile latinității noastre etnice, lingvistice și spirituale, sub acțiunea directă și decisivă a instituțiilor, a forțelor ideologice revoluționare, europeniste.

Privită din această perspectivă, concepția lovinesciană se individualizează în ansamblul curentului modernist printr-un radicalism bun la care nu putem decât să subscriem. Este radicalismul cu care Lovinescu susține modernizarea civilizației române, integrarea ei în circuitul civilizator european și care îl determină să prognozeze cu atâta convingere, dar, iată, și cu spirit vizionar, sincronizarea ei cu Occidentul. Este radicalismul teoretic pe care să se sprijine mersul înainte al unei societăți aflate atunci, în anii interbelici, în momentul cel mai înalt al parcursului către apropierea de Apus.

Că România nu a continuat, în deceniile ce au urmat până spre sfârșitul secolului trecut, trendul modernizator susținut de Lovinescu, că istoria ei comunistă a fost sinonimă cu decuplarea de Europa este o realitate care, fără îndoială, ne reamintește că procesele sociale au necesitatea lor intrinsecă ce nu se suprapune întotdeauna cu raționalitatea istoriei, așa cum afirmă, bunăoară, Hegel. Dar tot această realitate trecută ne oferă nouă, celor de azi, suficiente argumente pentru a crede dacă nu în actualitatea teoriei lovinesciene, cel puțin în valențele ei normative. În fapt, am putea spune că pledoaria lui Lovinescu în favoarea căii de modernizare prin occidentalizare capătă actualitate de la sine, prin reluarea ciclului evolutiv modernizator din momentul istoric aproximativ în care societatea românească începuse a-și diminua capacitatea de sincronizare, fără însă ca aceasta să însemne întoarcerea în trecutul ei, ci anunțarea unei noi perioade de europenizare, formalizate prin integrarea în familia Uniunii Europene.

În ce privește celălalt radicalism, antitradiționalismul nihilist ce i-a fost imputat teoriei lovinesciene, acuzația, care va primi o tratare aparte, se constituie din punctul nostru de vedere într-un alt motiv, poate mai degrabă de natură psihologică, pe care dorim să-l invocăm în favoarea lui Lovinescu, în special în favoarea omului Lovinescu. Este vorba, pe de-o parte, de înlăturarea prejudecăților și criticilor nedrepte ce l-au vizat atât în epocă, cât și în decursul timpului, iar, pe de altă parte, de recunoașterea meritelor sale reale, dar și a minusurilor, într-un cuvânt, de necesitatea valorizării travaliului său teoretic în lumina adevăratelor intenții ce l-au animat. Lovinescu credea cu tărie în destinul occidental al civilizației române, iar modelul sincronismului nu face decât să dea consistență teoretică acestui crez. Și acesta este faptul cel mai important.

Cum vom arăta în paginile următoare, sursele acestor acuzații de radicalism trebuie căutate în altă parte. Istoria civilizației române moderne este o lucrare temeinic argumentată, într-un stil convingător și în cunoștință de cauză, dar ea rămâne totuși o carte polemică, iar polemica are tocmai rolul de a radicaliza opiniile. În lupta cu tradiționaliștii, Lovinescu critică mult, acid, uneori excesiv, dar cu talent; adversarii săi îl critică la rândul lor, criticul criticat răspunde cu aceeași monedă, iar polemica se adâncește. Astăzi, privind retrospectiv și cu detașarea pe care ne-o dă distanța temporală ce ne separă, constatăm că voluminosul dosar al polemicii are multe pagini din care lucrurile profunde sau câștigurile sigure lipsesc.

Totuși, în spatele stilului polemic și deci radical, Istoria lui Lovinescu cuprinde și idei a căror nuanțare sau amendare sunt justificate. Spre exemplu, factorul temperamental este introdus în ecuația civilizației române dintr-o perspectivă pronunțat deterministă cu care intră în contradicție spiritul „revoluționar lovinescian, ce ar fi trebuit, conform propriei demonstrații asupra factorului rasial, să fie „tradițional sau „reacționar, ca al oricărui moldovean. Apoi, îndemnul lui Lovinescu de a rupe cu trecutul intră și el în categoria ideilor excesive, dacă prin aceasta înțelegem „lichidarea trecutului unui popor. Tot așa, necesită o perspectivă relativistă toate acele argumente polemice care au făcut ca, de multe ori, forma să devină predominantă în fața conținutului dezbaterilor.

Dar, mai important, înțelegem să distingem între ceea ce numim lovinescianismul originar și postlovinescianism. După cum vom dezvolta în partea a doua a lucrării, sintagma lovinescianism originar desemnează corpul teoretic al concepției cu privire la formarea civilizației române moderne eliberat de constrângerile sociologice beletristice, cele care au și constituit sursele criticilor ce i-au fost aduse lui Lovinescu în epocă, fiind deci menită a-l valoriza pe filosoful Eugen Lovinescu. Totodată, prin această formulă vizăm să stabilim limitele dincolo de care ne situăm în interiorul propriului nostru model cultural al fenomenului românesc, adică în planul postlovinescianismului.

Astfel, vom sublinia ideea că „legea sincronismului, sub înrâurirea căreia se află civilizația română modernă, are o acțiune deterministă relativă, și nu una de tipul determinismului rigid, a cărui postulare ne-ar obliga să nu acceptăm realitatea unui proces istoric obiectiv cum este cel care descrie evoluția României în ultimele două secole. Acțiunea „legii sincronismului determină organismul românesc să adopte și să asimileze valorile și produsele civilizației occidentale, dar determinația nu este însă absolută; ea nu acționează uniform în orice condiții și oriunde. Gradul de determinare este egal cu cel pe care îl conferă procesualitatea istorică. Totodată, civilizația română modernă nu este produsul unui fenomen de mimetism cultural, nu este copia civilizației moderne occidentale, aceasta primind forma diferențiată de specificul etnic al poporului ce o recepționează, prin intermediul mecanismului imitației adaptative.

Pe cale de consecință, procesul de sincronizare capătă caracter revoluționar prin raportare la calea organică, evoluționistă, prin reorientarea bruscă a societății în direcția modernității. Sub presiunea uniformizării, retardul istoric nu a permis continuarea dezvoltării în cadrele naționaliste, ci a reclamat trecerea bruscă la civilizație. Saltul, și nu împlinirea dezvoltării civilizatorii, reprezintă revoluția suferită de organismul românesc. Totodată am considerat nimerit să schimbăm denominarea „legii" sincronismului în cea a globalizării, arătând că solidaritatea vieții europene se înscrie într-un sincronism global susținut astăzi, mai mult ca ieri, în primul rând de evoluția comunicațiilor și teoretizat în domeniul științelor sociale sub forma paradigmei problemelor globale.

Pe de altă parte, asumându-ne premisa că în condițiile istorice ale defazării în dezvoltare sincronizarea civilizației române se realizează prin intermediul mecanismului imitației, am considerat nimerit a nuanța acțiunea contagiunii imitative. Căci imitația, o spune chiar Lovinescu, este rezultatul acțiunii a doi factori sau vectori culturali complementari – imitația propriu-zisă și imitația adaptativă – ce joacă rolul de principiu constitutiv al civilizației moderne, deși nu de cauză determinantă a procesului în ansamblul său. Principial, vom insista asupra distincției dintre imitație (imitația bruscă și integrală, revoluționară, în viziunea lovinescianismului originar) și adaptare (sau spirit critic, cum îi spunea Ibrăileanu), dar și asupra complementarității acțiunii acestora. Nicăieri în procesul de modernizare nu se poate evidenția acțiunea unilaterală a imitației ori a spiritului critic, ci doar preponderența unuia sau altuia dintre acești vectori culturali în anumite etape ale procesului. Altfel spus, nu există un mecanism al imitației integrale, echivalent cu extrema imitării fără rezervă a civilizației apusene, a copierii ei mecanice, după cum nu există un spirit critic omnipotent care să acționeze în absența imitației, adică în lipsa obiectului de adaptat. Din echilibrul acestor doi vectori culturali – a căror separare acțională o facem doar din considerente didactice – rezultă formula adaptativă a civilizației române moderne.

În aceeași direcție a discursului converge și acțiunea vectorului cultural al tradiției, la rândul lui constituit din două componente, una occidentală, primară și originară, cealaltă orientală, ulterioară și secundară. Fără a insista acum asupra chestiunii specificului național în general, a celui oriental (balcanic) în particular, vom spune că, din moment ce un popor nu-și poate lichida trecutul, el nu are altă cale decât a și-l administra. Adică să accepte simbioza elementelor culturale occidentale și orientale, a latinității și a așa-numitului balcanism, ca fundament al specificului său național înțeles ca maleabilitate. Vom argumenta în acest sens prin aducerea în discuție a câmpului tematic, insuficient cercetat după opinia noastră, al psihologiei poporului român, unde vom invoca drept puncte de reper concepțiile lui D. Drăghicescu și M. Ralea, dar și cea mai nouă al lui L. Boia. Adăugăm și incursiunea în câmpul filosofiei lui Lucian Blaga, cu precădere în spațiul discuției privind distincția stilistă dintre cultura majoră și cultura minoră.

Pornind de la toate aceste considerente, vom imagina formula civilizației române moderne sub forma unui proces tendențional de apropiere de modelul civilizației occidentale moderat de o matrice stilistică specifică spațiului cultural românesc. Ne separăm în acest fel de ceea ce Lovinescu numește formația civilizației române moderne, concept care acoperă o realitate mai degrabă dezirabilă.

În fine, câteva precizări metodologice mai sunt necesare. În mod firesc, scopul lucrării noastre ne obligă la o dublă restricționare a incursiunii noastre în domeniul filosofiei culturii. Pe de-o parte, în cadrul raportului noțional cultură-civilizație vom

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Civilizatia romana moderna neimplinita

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor