Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Pasărea Bunului Dumnezeu

Pasărea Bunului Dumnezeu

Citiți previzualizarea

Pasărea Bunului Dumnezeu

evaluări:
5/5 (1 evaluare)
Lungime:
494 pagini
7 ore
Editor:
Lansat:
5 oct. 2015
ISBN:
9786067195231
Format:
Carte

Descriere

Premiul NATIONAL BOOK AWARDS pentru ficțiune 2013


O împletire splendidă de istorie și imaginație, Pasărea Bunului Dumnezeu este atât o aventură palpitantă, cât și o explorare înduioșătoare a ceea ce înseamnă identitatea și supraviețuirea.


Cepșoară, băiatul negru silit să se deghizeze în fată, este fără îndoială urmașul lui Huckleberry Finn. Purtat de colo-colo prin pustiurile Statelor Unite, alături de armata improvizată a lui James Brown, zis Bătrânul, și obligat să asculte propovăduielile amețitoare ale acestuia, Cepșoară rămâne, prin istețimea, umorul și inocența lui, un învingător. – Domnica Drumea


Cartea lui McBride ne prezintă vremurile barbare premergătoare războiului de secesiune, când negrii, pentru care încă nu se inventase asepticul oameni de culoare, se pregăteau, în zornăit de lanțuri și în foșnet de Biblie, pentru marea confruntare cu libertatea. – Marin Mălaicu-Hondrari


Un nou roman magnific semnat de unul dintre autorii momentului: James McBride. – The New York Times Book Review


Absolut original, pitoresc și plin de viață. – Washington Post

Editor:
Lansat:
5 oct. 2015
ISBN:
9786067195231
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Pasărea Bunului Dumnezeu

Cărți conex

Previzualizare carte

Pasărea Bunului Dumnezeu - James McBride

albă

PROLOG

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

S-A DESCOPERIT UN TEXT RAR, OPERA UNEI PERSOANE DE CULOARE DE A.J. WATSON

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

Wilmington, Del. (Associated Press), 14 iunie 1966. Un incendiu care a distrus cea mai veche biserică a comunității de culoare din oraș a dus la descoperirea unei relatări scrise de un sclav evadat ce dezvăluie o perioadă mai puțin cunoscută din istoria Americii.

Biserica Baptistă a comunității de culoare, situată la intersecția 4th cu Bainbridge Street, Abyssinia, a fost distrusă de un incendiu ieri-seară. Cauza ar fi, au declarat reprezentanții pompierilor, un radiator cu gaz defect. Incendiul nu s-a soldat cu victime, însă printre rămășițe s-au descoperit mai multe caiete parțial arse ce i-au aparținut unui diacon între timp decedat, caiete ce au stârnit interesul specialiștilor din țară.

Charles D. Higgins, membru al parohiei din 1921, a decedat în luna mai a anului trecut. Higgins era bucătar și istoric amator și, din câte se cunoaște, a așternut pe hârtie povestea unui alt membru în etate al parohiei baptiste, pe nume Henry „Cepșoară" Shackleford, care susținea că ar fi singurul supraviețuitor de culoare al asediului săvârșit de banditul John Brown asupra orașului Harpers Ferry din statul Virginia, în anul 1859. Brown, un aboliționist alb, a încercat să cucerească cel mai mare arsenal din țară pentru a porni un adevărat război împotriva sclaviei. Asediul eșuat asupra orașului a stârnit un val de panică în toată țara, ducând la izbucnirea Războiului Civil. Ca urmare, Brown a fost spânzurat și majoritatea celor 19 complici, printre care se numărau și patru persoane de culoare, au fost condamnați la moarte.

Nu s-a mai găsit și nu se mai cunoaște nicio altă relatare completă a faptelor lui Brown și ale oamenilor săi.

Relatarea se afla într-o cutie de metal ignifugă ascunsă sub șipcile scaunului său de diacon, în spatele amvonului, de unde le-a predicat cu sfințenie enoriașilor săi duminică de duminică mai bine de 43 de ani la rând. În cutie s-a mai găsit și un plic cu 12 dolari emiși înaintea Războiului Civil, o pană rară de ciocănitoare-de-fildeș — o specie aproape dispărută în zilele noastre —, precum și un bilet scris de mâna fostei soții a domnului Higgins, care suna așa: „Dacă mai dau vreodată cu ochii de tine pe-aici, te-azvârl afară în șuturi, de-o să schelălăi ca un câine".

Domnul Higgins nu a avut copii și a lucrat 29 de ani ca bucătar în casa doamnei Arlene Ellis din Chadds Ford, Pennsylvania. Era cel mai în vârstă enoriaș al Bisericii Baptiste din localitate, purtând porecla glumeață de „Nea Scorneală sau „Diaconul Zvăpăiat. Nu i se cunoștea vârsta la data decesului, însă enoriașii bănuiau că se apropia de suta de ani. Higgins mai făcea furori și la ședințele consiliului orășenesc, unde venea adesea îmbrăcat în vechea uniformă de gală din vremea Războiului Civil și cerea insistent consiliului să schimbe numele Dupont Highway în „John Brown Road".

În caietele sale, legate cu grijă laolaltă, el susține că a alcătuit această relatare a domnului Shackleford într-o serie de interviuri desfășurate de-a lungul anului 1942. Domnul Higgins își amintește că l-a întâlnit pe domnul Shackleford pe vremea când amândoi predau la școala de duminică a bisericii, pe la începutul anilor ’40, până în 1947, când domnul Shackleford a fost dat afară din parohie. Potrivit domnului Higgins, s-a făcut vinovat de „potlogării și pipăieli ale unei domnițe pe nume Peaches…"

Din câte declară domnul Higgins, enoriașii îl luaseră pe domnul Shackleford drept femeie înaintea incidentului cu pricina. Era, se pare, un bărbat mărunțel, „cu trăsături femeiești, zulufi… și suflet de pușlama".

Domnul Higgins susține că la data relatării, Shackleford ar fi avut 103 ani, însă precizează: „Poate mai mult de-atât. Ceapă e cu cel puțin 30 de ani mai bătrân ca mine".

Domnul Shackleford este trecut în catastiful din 1942 al bisericii, scăpat de incendiu, însă niciun enoriaș din vremurile noastre nu a prins acele vremuri ca să-și amintească de el.

Parohia și-a anunțat intenția de a preda relatarea domnului Shackleford unui expert în istoria persoanelor de culoare pentru a-i verifica autenticitatea, iar apoi caietele să fie vândute unei edituri spre publicare și din suma obținută să se cumpere o furgonetă nouă pentru uzul bisericii.

Partea întâi

ÎN LIBERTATE

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

(KANSAS)

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

1

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

SĂ-L CUNOAȘTEM PE DOMNUL

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

De născut, m-am născut băiat, nu care cumva să uiți, dar de trăit, am trăit ca femeie șaptesprezece ani încheiați.

Babacu’ meu era negru sadea, se trăgea din Osawatomie, Ținutul Kansas, la nord de Fort Scott, lângă Lawrence. Babacu’ era frizer de meserie, cu toate că nu se mulțumea el doar cu-atâta. Îndeletnicirea lui de căpătâi era propovăduirea. Nu se ducea la nicio biserică obișnuită, din acelea unde miercuri seara nu găseai decât partide de bingo și cucoane care decupau păpuși de hârtie pe la mese. El mântuia suflete unul după altul și tundea mușteriii la Cârciuma lui Henry Olandezul, aflată la o răscruce de pe Calea Californiei, ce se întinde de-a lungul râului Kaw, în sudul Ținutului Kansas.

Babacu’ propovăduia cuvântul Domnului mai cu seamă neisprăviților, pungașilor, stăpânilor de robi și bețivanilor ce poposeau pe-acolo, pe Calea Californiei. Nu era el mare de stat, dar se-mbrăca scorțos tare. Îi plăcea să-și pună joben, niște pantaloni strânși la glezne, cămașă cu guler înalt și ghete cu toc. Țoalele-i erau însă mai mult de căpătat, smulse de pe leșuri de albi doborâți de dropică în prerie sau rămase după vreo încăierare sângeroasă. Avea cămașa ciuruită de gloanțe, cu găuri cât banul de mari. Jobenul îi era mic rău. Nădragii îi erau doi craci de pantalon cusuți laolaltă pe mijlocul turului. Părul îi era sârmos ca peria, de scotea scântei. Femeile nici nu voiau să știe de el, nici măcar maică-mea, care și-a dat duhul când m-a adus pe lume. Lumea zicea că fusese o femeie blajină, cu pielea aproape albă. „Maică-ta era singura femeie de pe lumea asta care avea bărbăția să-mi audă vorbele dumnezeiești din cap, se fălea bătrânu’, „eu sunt pestriț rău la mațe, nu om dintr-o bucată.

O fi fost el din mai multe bucăți, cum zicea, dar, una peste alta, toate bucățile astea nu alcătuiau cine știe ce mare figură, căci cu țoale, ghete și pălărie cu tot, babacu’ măsura puțin peste unu patruzeci, și mai mult era umflat cu aer.

Dar ce-i lipsea la trup îi prisosea la glas, căci babacu’ meu putea să țipe mai tare decât orice alb de pe pământul ăsta, nimeni nu-l întrecea. Avea glasul subțire și ascuțit. Când vorbea, parc-ar fi avut o drâmbă-nfiptă-n gâtlej, și răpăia, și țăcănea din gură de te-alegeai atunci cu două bucurii de la el, căci te spăla și te curăța pe față cu scuipat din belșug, sau chiar cu trei bucurii, dacă punem la socoteală cum îi mirosea gura — a măruntaie de porc și rumeguș, cum mulți ani la rând a muncit la abator, așa că negrii nu prea se apropiau de el.

Însă albii nu-i purtau defel gând rău. În multe seri l-am văzut pe babacu’ aghesmuit bine, cocoțat pe tejgheaua din Cârciuma lui Henry Olandezul, clămpănind din foarfece și răcnind în aerul plin de fum și aburi de băutură:

— Domnu’ Iisus se-ntoarce! Vine să vă strivească dinții și să vă smulgă păru’ din cap!

După care se zvârlea în gloata aceea de nelegiuiți beți turtă, niște mârșavi și neisprăviți cum nu s-a mai văzut. Cu toate că-i cărau la lovituri până-l făceau una cu podeaua și-i zburau dinții din gură, albii aceia nu-i căutau pricină că se-aruncase-n capul lor în numele Sfântului Duh, cum nu i-ar fi căutat nici dacă l-ar fi luat pe sus un vârtej ivit din senin dintr-o parte în alta a odăii, căci pe-atunci în prerie duhul Mântuitorului Ce Și-a Dat Sângele pentru Noi nu era lucru de nimic, iar pionierul alb de rând știa ce-i aia să-ți pui speranța în ceva. Celor mai mulți li se cam terminase rezerva de nădejde după ce veniseră în vest mânați de rosturi ce nu le ieșiseră cum își puseseră în gând de la bun început, așa că dacă găseau ceva pentru care să se scoale dimineața din pat, să căsăpească indieni și să nu crape de friguri sau mușcați de vreun șarpe-cu-clopoței, tare se bucurau de această schimbare. Unde mai pui la socoteală că babacu’ știa să facă o udeală cum rar găseai în Ținutul Kansas — cu toate că propovăduia cuvântul Domnului, babacu’ nu se da înapoi de la un păhărel, două, trei —, așa că, oricât ar fi părut de ciudat, pistolarii aceia care tocmai ce-i smulseseră părul din cap și-l snopiseră în bătaie îl luau numaidecât pe sus zicându-i: „Hai să bem", și apoi o porneau aiurea în gloată, să urle la lună și să toarne în ei pileala babacului. Și bătrânu’ meu tare se mai mândrea să lege prietenie cu albii și zicea că Sfânta Scriptură l-a învățat cum se face.

— Fiule, îmi spunea, să nu uiți ce scrie în cartea lui Ezichial, capitolul doișpe, versetul al șapteșpelea: „De i-e sete, dă-i să bea aproapelui tău, căpitane Ahab, până se satură".

De-abia când am ajuns bărbat în toată firea mi-am dat seama că în Scriptură nu erau nicio carte a lui Ezichial și niciun căpitan Ahab. De fapt, babacu’ habar n-avea să citească, nu recita decât versete auzite de la albi.

E-adevărat că lumea din târg își cam pusese-n gând să-l spânzure pe bătrânu’, de vreme ce Duhul Sfânt din el îl azvârlea în șuvoiul de pionieri porniți spre vest ce poposeau să-și facă provizii la Cârciuma lui Henry Olandezul — speculanți, hăitași, copii, precupeți, mormoni, până și femei albe. Sărmanii coloniști aveau și-așa destule pe cap — șerpii-cu-clopoței ce se strecurau printre șipcile podelelor, puștile ce se descărcau din senin, hornurile prost meșteșugite care-i omorau peste noapte, că doar asta le mai lipsea: un negru care să li se azvârle-n cap în numele Măritului Mântuitor Încoronat. Ce mai, pe la 1856, când eu făceam zece ani, în târg se vorbea în gura mare cum că ar fi bine să-i zboare careva creierii bătrânului.

Și careva chiar ar fi făcut-o, zic eu, de n-ar fi venit în primăvară cineva nou în târg și nu i-ar fi scăpat de-o grijă.

Cârciuma lui Henry Olandezul se afla chiar lângă hotarul cu Missouri. Era multe lucruri totodată: poștă, tribunal, loc de schimbat povești și băut pentru rebelii din Missouri ce treceau în Kansas ca să bea, să joace cărți, să vândă gogoși, să preacurvească și să trăncănească aiurea despre negrii ăștia care puneau stăpânire pe întreaga lume și yankeii ăștia care le răpeau drepturile garantate în Constituție și așa mai departe. Eu unul nu plecam urechea la asemenea palavre, căci pe atunci nu aveam altă grijă decât să lustruiesc cizmele mușteriilor pe care-i tundea babacu’ și să bag la maț turte de mălai și bere cât cuprinde. Însă în primăvară, la cârciumă a-nceput să se vorbească de un ticălos alb care făcea moarte de om pe nume John Brown Bătrânul, un yankeu din est care venise în Kansas cu banda lui de feciori pe nume Pușcașii din Pottawatomie, căutând să stârnească lumea. Din câte vorbeau ei, s-ar fi zis că John Brown Bătrânul ăsta și ai lui feciori însetați de sânge aveau de gând să curețe preria de toți bărbații, femeile și copiii din ea. John Brown Bătrânul fura cai. John Brown Bătrânul dădea foc la casele oamenilor. John Brown Bătrânul viola femei și tăia capete. John Brown Bătrânul făcea când una, când alta, ce mai, când le tăcea lor gura, ai fi zis că John Brown Bătrânul era cea mai mare pacoste, cel mai sângeros și mai nelegiuit ticălos de pe lumea asta, că până și eu îmi pusesem în cap să-i fac de petrecanie de dădeam nas în nas cu el, în legea mea, ca să plătească pentru tot ce le făcuse sau avea de gând să le facă albilor cumsecade pe care-i știam.

Ei, nici n-am apucat bine să mă laud, că un irlandez bătrân de de-abia se mai ținea pe picioare a venit poticnindu-se până la Cârciuma lui Henry Olandezul și s-a așezat pe scaunul de frizer al babacului meu. N-avea nimic deosebit. Pe-atunci umblau brambura prin Kansas zeci de neisprăviți încercându-și norocul în căutarea cuiva care să-i ducă în căruță spre vest sau cu gând să se tocmească la vreun om ca văcari. Drumețul ăsta era ca toți ceilalți, un ins prizărit și încovoiat de spinare, tocmai poposit din prerie, puțind a bălegar de bizon, cu falca zvâcnindu-i nervos și bărbia acoperită de tuleie. De la gură înspre ochi i se-ntindeau pe chip o groază de riduri și crețuri, încât dacă le-ai fi pus unul lângă altul, ți-ar fi ieșit o ditamai brazda. Buzele subțiri îi erau veșnic răsfrânte într-o strâmbătură urâcioasă. Haina, vesta, nădragii și cravata subțire păreau roase de șoareci, iar cizmele-i erau pline de găuri, prin care-i ieșeau degetele de la picioare. Una peste alta, arăta ceva de plâns chiar și-ntre amărâții din prerie, însă era alb, așa că, după ce se așeză în scaunul babacului, la tuns și frizat, bătrânu’ îi puse șervetul la gât și se apucă de treabă. Ca de obicei, el îi ferchezuia creștetul, iar eu poalele, lustruindu-i cizmele, adică mai degrabă degetele de la picioare decât bombeurile.

După o vreme, irlandezul a aruncat o privire în jur și, cum nu era nimeni prin preajmă în afară de babacu’, i-a zis încet:

— Ești cumva propovăduitor?

Cum babacu’ avea patima Domnului, pe loc s-a-nveselit.

— Cum să nu, cumetre, știu să recit din Scripturi ca la carte.

Pramatia bătrână a zâmbit atunci. Nu c-ar fi fost un zâmbet cum se cade, era așa de crunt la chip, că n-avea cum să-i iasă și pace. Însă buzele tot i s-au lățit cumva. Clar se bucura s-audă de Domnul, și-așa se și cuvenea, căci doar din mila Domnului trăia pe-atunci — insul cu pricina era chiar John Brown Bătrânul în carne și oase, omul de care se temea tot Kansasul, tocmai el poposise la Cârciuma Olandezului, iar pe capul lui se puseseră o mie cinci sute de dolari recompensă, încât jumătate din Kansas voia să-l ciuruiască.

— Minunat, a zis el. Ce cărți îți plac mai tare din Sfânta Scriptură?

— Ehei, toate, a răspuns babacu’. Da’ cel mai mult îmi plac cartea lui Ezichial, a lui Ahab, a Trăpașului și a Împăratului Pontif.

— Nu țin minte să le fi citit, s-a încruntat Bătrânul, și doar am citit Sfânta Scriptură din scoarță-n scoarță.

— Nici eu nu le știu chiar pe de rost, a zis babacu’. Însă dacă știi vreun verset, străine, oricare, și ai chef să mi-l zici și mie, te-aș asculta cu mare bucurie.

— Cum să n-am chef, frate, a spus străinul. Iaca un verset: Cine pleacă urechea la strigătul Domnului va da strigare.

— Măiculiță, strașnică vorbă! a zis babacu’ meu țopăind pe loc și lovindu-și cizmele una de alta. Mai zi-mi!

— Dumnezeu când pune mâna pe necurat dintr-odată îl curmă.

— Pe suflet mă unge! a zis babacu’ tot țopăind și bătând din palme. Mai vreau!

Pramatia bătrână se încinsese de-acum.

— Creștinul dacă dă de păcat, pe loc îl înhață de gât! a zis el.

— Haide, străine!

— Pe rob scoate-l din lanțurile păcatului! mai c-a strigat pramatia bătrână.

— Așa, zi mai departe!

— Iar pe păcătoși risipește-i ca pe pleavă, pentru ca robii să fie de-a pururi liberi!

— Așa, taică!

Cei doi își dădeau în petic chiar în mijlocul cârciumii și s-ar fi putut găsi barem zece oameni ce se-nvârteau de colo-colo în jur, la nici cinci pași de ei, negustori, mormoni, indieni, târfe, până și John Brown Bătrânul ar fi putut să-i șoptească la ureche babacului meu vreo două vorbulițe-acolo, ca să-i salveze viața, căci tot Ținutul Kansas se războia pe chestiunea robiei negrilor. Lawrence fusese călcat de tâlhari. Guvernatorul dăduse bir cu fugiții. Nici nu se mai știa de vreo lege. Coloniștii yankei, din Palmyra până-n Kansas City, mâncau scatoalce cu nemiluita de la bandiții din Missouri. Numai că babacu’ habar n-avea de toate astea. Mai mult de o milă nici nu se abătuse de la Cârciuma lui Henry Olandezul. Însă nimeni n-a zis nimic. Iar bătrânu’, cum îi luase Dumnezeu mințile, tot țopăia de colo-colo, clămpănind din foarfece și râzând în gura mare.

— Vai, pogoară-se Duhu’ Sfânt! Sângele lui Hristos! Adevărat zic. Risipește pleava! Risipește-o peste tot! Parcă l-am văzut pe Domnu’ cu ochii mei!

În cârciumă se lăsase liniștea.

Și taman atunci s-a găsit Henry Olandezul să intre pe ușă.

Henry Olandezul Sherman era un neamț mătăhălos, măsura un metru optzeci fără cizme. Avea niște mâini ca niște satâre de mari, buze vineții precum carnea de vițel și un glas tunător. Era stăpânul nostru — al meu, al babacului, al mătușii și unchiului meu și al câtorva indience pe care le punea la muncă spre propria plăcere. Bătrânul Olandez nu se dădea îndărăt nici când venea vorba de albi, dacă așa putea să le cumpere marfa. Babacu’ era cel dintâi rob, așa că avea anumite înlesniri. Era liber să umble pe unde voia el, numai că în fiecare zi la amiază venea Olandezul să-și ia partea, pe care babacu’ o aduna cu credință într-o cutie de trabucuri pe care o ținea după scaunul său de frizer. Și iată că se făcuse amiaza.

Olandezul s-a dus, a scos cutia cu gologani de după scaunul babacului, și-a luat banii și-a dat să plece, numai că, aruncându-i o privire bătrânului ce ședea în scaunul de frizer, a văzut el ceva ce nu i-a convenit.

— Parcă te știu de undeva, a zis. Cum te cheamă pe dumneata?

— Shubel Morgan, a răspuns Bătrânul.

— Ce faci prin părțile noastre?

— Caut de lucru.

Olandezul a rămas câteva clipe mut, cu ochii la Bătrân. Nu-i mirosea a bine.

— Am niște lemne în curte și-mi trebuie un tăietor, a zis. Îți dau cincizeci de cenți pentru o după-amiază de muncă.

— Nu, mulțumesc, a răspuns Bătrânul.

— Șaptezeci și cinci de cenți.

— Neee.

— Bine, un dolar, ce zici? l-a întrebat Olandezul. Un dolar e o sumă frumușică.

— Nu pot, a mormăit Bătrânul. Aștept vaporul să mă ducă în josul râului.

— Mai sunt două săptămâni până vine vaporul, a spus Olandezul.

— Nu te supăra, dar mă bucur de cuvântul Domnului cu fratele meu creștin aici de față, a zis Bătrânul, încruntându-se. Așa că fă bine și vezi-ți de-ale tale, prietene, taie-ți singur lemnele, nu care cumva să pari o scroafă grasă și leneșă în ochii Domnului.

Pe atunci, Olandezul umbla tot timpul cu o „piperniță" la el — un pistol pântecos, cu patru țevi înmănuncheate. Arăta ceva de groază. Îl ținea în buzunarul din față, să-l aibă la-ndemână tot timpul. Nu în toc, vezi dumneata, ci chiar în buzunarul din față. Așa c-a vârât mâna în buzunar l-a scos pe dată, ținându-l cu țeava în jos, cu cele patru țevi îndreptate spre podea; acum vorbea cu Bătrânul acela stafidit cu pistolul în mână.

— Numa’ un mucos de yankeu gălbejit e-n stare să vorbească în halu’ ăsta, a spus el.

Câțiva inși s-au ridicat și au ieșit îndată. Numai Bătrânul stătea liniștit la locul lui.

— Domnule, i-a zis Olandezului, mă jignești de la obraz.

Zic de la bun început că eu unul țineam cu Olandezul. Nu era el om rău. Chiar se îngrijea bine de mine, babacu’, unchiul și mătușă-mea și de indiencele cu care își făcea de cap. Avea și doi frați mai mici, pe nume William și Drury, pe care-i ținea în bani, bașca îi trimitea gologani și maică-sii din Germania, nu mai zic că plătea masă și boarfe pentru indiencele și târfele pe care le aducea fra-su, William, din Mosquire Creek sau din alte părți, adică bani, nu glumă, căci William era calic și se avea bine cu tot Kansasu’, mai puțin cu nevastă-sa și plozii. Olandezul mai avea și un șopron cu câteva vaci, câteva găini, doi asini și doi cai, apoi mai avea o măcelărie și o cârciumă. Olandezul era avut, ce mai. Nu dormea decât două, trei ore pe noapte. Acum că mă gândesc bine, și Henry Olandezul era tot un soi de rob.

Atunci s-a dat un pas mai în spate, cu pistolul tot în podea, zicând:

— Ia scoală din scaun.

Scaunul de frizer era așezat pe o ladă lată. Bătrânul s-a dat încet jos. Olandezul s-a întors spre ospătar și i-a poruncit:

— Ia dă-mi o Biblie.

Ospătarul a făcut ce i-a cerut, și Olandezul s-a dus la Bătrân cu Biblia într-o mână și pistolul în cealaltă.

— Vreau să te juri pe Biblie că sprijini robia și Constituția Statelor Unite, a zis el. Dacă faci așa, tataie, ieși de-aici teafăr și nevătămat. Dar dacă minți cumva, secesionist laș ce ești, o să te pocnesc cu pistolu’ ăsta în cap, de-o să-ți dea muștaru’ afară pe urechi. Pune mâna, i-a poruncit.

În anii următori aveam să-l cunosc destul de bine pe John Brown Bătrânul. A înfăptuit tot soiul de crime și nelegiuiri îngrozitoare. Însă de un singur lucru nu era în stare Bătrânul — să toarne la gogoși, mai ales cu mâna pe Scriptură. Așa că dăduse de belea. A pus cu hotărâre mâna pe Biblie, părând pentru prima dată la ananghie.

— Cum te numești? l-a întrebat Olandezul.

— Shubel Isaac.

— Parcă te chema Shubel Morgan.

— Isaac e numele mijlociu, a spus el.

— Da’ câte nume ai?

— Câte-mi trebuie?

Toată vorbăria asta îl sculase din somn pe un bețivan pe nume Dirk, care dormea la masa din colț. Dirk s-a ridicat în fund, a mijit ochii și a vorbit gura fără el:

— Olandezule, ăsta seamănă cu John Brown Bătrânul.

Numai ce-a zis el asta și frații Olandezului, William și Drury, precum și un tinerel pe nume James Doyle — tustrei aveau să-și dea duhul în altă zi — s-au ridicat de la o masă, lângă ușă, au scos revolverele din tocuri și l-au împresurat pe Bătrân.

— Așa e? a întrebat Olandezul.

— Ce să fie? a făcut Bătrânul.

— Chiar ești John Brown Bătrânul?

— Am zis eu că sunt?

— Așadar, nu ești dumneata, a zis Olandezul, părând ușurat. Cine ești atunci?

— Sunt copilul Domnului meu care m-a făcut.

— Ești prea bătrân ca să fii copil. Ești sau nu John Brown Bătrânul?

— Sunt cine vrea Dumnezeu să fiu.

Olandezul a azvârlit Biblia cât colo și și-a lipit pistolul de beregata Bătrânului, ridicând piedica.

— Ia nu mai face pe nebunu’, bată-te-ar Dumnezeu să te bată de nătărău! Brown Bătrânul — dumneata ești ori ba?

Din câte l-am cunoscut eu, John Brown Bătrânul nu se pierdea cu firea nici măcar când era moarte de om — nici a lui, nici a nimănui —, ci doar când venea vorba de Dumnezeu. Iar când l-a văzut pe Olandez zvârlind Biblia pe jos și luând numele Domnului în deșert, l-a apucat turbarea, ce mai. Bătrânul nu îndura așa ceva. S-a încordat rău la față. Când a deschis gura, nu mai vorbea ca un irlandez de rând. A grăit cu glasul lui adevărat. Înalt, subțire și tăios ca lama.

— Mușcă-ți limba și nu mai pomeni de Domnul Dumnezeul nostru în ocările tale, spuse el rece, altfel, prin milostivirea Lui, n-o să am încotro și-o să m-apuc să aduc mântuirea în dreapta și-n stânga în numele Lui. Iar atunci pistolul ăla n-o să facă nici cât o ceapă degerată. Dumnezeu o să ți-l smulgă din mână.

— Termină cu palavrele și spune-mi cum te cheamă, afurisite-ar Dumnezeu să te afurisească!

— Domnule, te poftesc să nu-l mai pomenești pe Domnul.

— Ei, căca-m-aș, ba o să-i pomenesc numele puturos când am eu chef, ce mama dracului?! O să-l strig într-un cur de scroafă moartă și-o să ți-l bag pe gât, yankeu mâncător de căcat, afurisit de cioroi cu pielea întoarsă pe dos ce ești!

Atunci Bătrânul s-a înfuriat rău de tot și, iute ca săgeata, și-a smuls șervetul de pe piept, descoperind țeava unei puști Sharps dosite sub haină. Era el iute ca un șarpe-cu-clopoței, însă Olandezul deja îi pusese pistolul în gât, nu-i mai rămânea decât să miște cocoșul.

Și l-a mișcat.

„Pipernița" aia e un pistol cu chichirez. Nu te poți bizui pe el la fel ca pe un Colt sau o armă cu repetiție obișnuită. E un pistol cu pulbere, așadar e nevoie să rămână uscat, iar la cât asudase și blestemase Olandezul, pesemne i se umeziseră rău palmele late, numai așa îmi explic de ce, atunci când Olandezul a apăsat pe trăgaci, pistolul a scos o detunătură și și-a greșit rău ținta. Una dintre țevi a explodat, desprinzându-se din mănunchi, iar Olandezul a scăpat pistolul și s-a prăbușit la podea, mugind ca vițelul, cu mâna aproape făcută terci.

Ceilalți trei fârtați care-l amenințau cu pistoalele pe Bătrân se dăduseră un pic mai în spate, ca să nu fie împroșcați de creierii Bătrânului, care se așteptau să zboare în toate părțile odăii, încât acum s-au trezit tustrei cu o țeavă încinsă de pușcă îndreptată spre ei — moșneagul o scosese ca lumea la lumină.

— Doar ți-am zis c-o să ți-l smulgă Dumnezeu din mână, a spus el, Regele mai presus de Regi curăță lumea de stricăciune.

I-a pus țeava puștii în gât Olandezului, a ridicat ciocănelul și, cu ochii la cei trei fârtați, a poruncit:

— Puneți-vă pistoalele la podea sau s-a terminat cu el.

După ce fârtații au făcut întocmai, Bătrânul s-a întors spre mușteriii din cârciumă cu pușca încă în mână și le-a strigat:

— Mă numesc John Brown, sunt căpitanul Pistolarilor din Pottawatomie. Cu binecuvântarea Domnului, am venit să eliberez toți negrii din părțile locului. Cine-mi ține piept o să mănânce plumbi și praf de pușcă.

Tot să fi fost de față vreo șase, șapte pistolari înarmați până-n dinți, dar nici măcar unul n-a încercat să pună mâna pe armă, căci Bătrânul avea sânge rece, nu glumă. Rotindu-și ochii prin odaie, a spus calm:

— Dacă e vreun negru pe-aici și se ascunde, ieși la iveală. Acum ești liber. Urmați-mă. Nu vă fie teamă, copii.

Chiar erau câțiva în odaie, unii veniți cu treburi, alții slujindu-și stăpânii, cei mai mulți dosiți pe sub mese, tremurând ca varga, în așteptarea vărsării de sânge, iar când el a zis asta, au ieșit cu toții și au zbughit-o pe ușă-afară spre casă așa de iute, că nu li s-au zărit decât cefele.

Bătrânul s-a uitat cum o șterge care încotro.

— Încă nu-s mântuiți întru Domnul, a mormăit el.

Nu terminase însă de eliberat toți robii, căci s-a întors spre babacu’, care stătea locului, cuprins de tremurici și tot repetând „Doamne-Doamne"…

Ceea ce Bătrânul luase drept semn că i se alătură, doar babacu’ meu o ținea și el cu Dumnezeu în sus și-n jos, așa că erau înțeleși. L-a bătut pe spate tare bucuros.

— Prietene, a zis el, ai ales cu cap. Dumneata și fiica dumitale cu sânge-amestecat, sărmana de ea, aveți binecuvântarea Domnului că ați primit misia dumnezeiască de a trăi curat și în libertate, nu să vă duceți viața în cuibul ăsta de tâlhari, cu sălbaticii ăștia plini de păcate. Acum sunteți slobozi. Luați-o pe ușa din spate cât le țin eu piept păgânilor și-am să vă-ndrum spre libertate, în numele Regelui Sionului!

Nu știu ce era în capul babacului, însă eu unul în toată bolboroseala aia despre regi, păgâni, Sioni și ce mai era, cu pușca aceea fluturată în toate părțile, am rămas cu mintea la cuvântul „fiică", în toiul cuvântării lui. E drept că aveam pe mine o pânză de sac, cum purtau pe atunci mai toți copiii de negri, și mai mulți băieți din târg își băteau joc de mine pentru că aveam pielea mai deschisă la culoare și părul creț, cu toate că mă răzbunam cu pumnii pe cine apucam și eu. Însă toată lumea din cârciumă, până și indienii, știau că sunt băiat. Și nici măcar nu-mi plăceau fetele la vârsta aia, căci crescusem la cârciumă, unde mai toate femeile fumau țigări de foi, beau rachiu și puțeau de trăsneau, la fel de rău ca bărbații. Însă până și destrăbălatele alea bete turtă, de nici nu deosebeau un gândac de un ghem de bumbac și un negru de altul, și ele-și dădeau seama că nu-s fată. Am dat să îndrept greșeala Bătrânului, însă chiar atunci un șuvoi de vaiete ascuțite parcă a potopit odaia, așa că n-am putut să-i țin piept. De-abia după câteva clipe mi-am dat seama că bocetele și mugetele acelea veneau din propriul meu gâtlej și recunosc că m-am pierdut de tot cu firea.

Babacu’ era pierit de frică. Stătea tremurând ca frunza.

— Stăpâne, Henry e tare…

— Nu-i vreme acum să te dezvinovățești pentru aservirile minții, domnul meu! i-a tăiat-o Bătrânul mânios, amenințând mai departe cu pușca. Trebuie s-o luăm din loc. Prietene curajos, o să te duc împreună cu Henrietta dumitale la loc sigur.

Vezi dumneata, pe mine mă cheamă de fapt Henry Shackleford, însă când babacu’ a zis „Henry e tare, Bătrânul a înțeles „Henrietta, pentru că așa era Bătrânul și pace. Dacă-i intra ceva în cap, gata. Nici că-i păsa dacă era sau nu adevărat, tot meșterea la adevărul ăla până-i era tocmai pe măsură. Ce mai, era un bărbat alb ca toți ceilalți.

— Bine, dar fi…

— Curaj, prietene, i-a zis el babacului, avem un berbec numai bun de jertfă. Ține minte ce scrie în Cartea lui Ioil, capitolul unu, versetul al patrulea: „Ceea ce a rămas de la lăcustele mici au mâncat lăcustele mari, și ceea ce a rămas de la cele mari au mâncat cele zburătoare, și ceea ce a rămas de la zburătoare au prăpădit stolurile de lăcuste".

— Cum vine asta? a întrebat babacu’.

— Dacă rămâi aici, o să te mănânce de viu.

— Bine, dar copilul meu nu-i f…

— Taci acum! a zis Bătrânul. Nu mai putem să zăbovim. Vorbim noi mai încolo cum s-o învățăm Cuvântul lui Dumnezeu.

M-a înșfăcat de mână și, tot amenințând cu pușca, a luat-o cu spatele spre ușa din dos. Atunci am auzit apropiindu-se tropot de cai pe ulița din spatele cârciumii. Când a ajuns la ușă, mi-a dat o clipă drumul la mână, ca s-o deschidă, și atunci babacu’ meu s-a năpustit la el.

Și tot atunci Olandezul s-a întins iute să apuce un revolver de pe jos, l-a înhățat, l-a îndreptat spre Bătrân și a tras.

Glonțul nu l-a nimerit pe Bătrân, ci s-a-nfipt în tocul ușii, smulgând într-o parte o așchie mare, de vreo douăzeci de centimetri. Cum așchia sta desprinsă din toc la orizontală, ca un cuțit întins la înălțimea pieptului, drept în ea s-a-nfipt babacu’ meu, de i s-a împlântat chiar în mijlocul pieptului.

Babacu’ s-a împleticit în spate, a picat la podea și pe loc și-a dat duhul.

Însă acum ne împresurase tropotul de cai ce veneau în goană pe uliță, iar Bătrânul a dat ușa de perete cu o lovitură de picior.

De la podea, Henry Olandezul i-a strigat atunci:

— Hoț de negri! Îmi datorezi o mie două sute de dolari!

— Cere-i socoteală Domnului, păgâne, i-a răspuns Bătrânul.

După care m-a luat pe sus c-o mână, a ieșit pe uliță și pe-aci ne-a fost drumul.

2

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

PASĂREA BUNULUI DUMNEZEU

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

Am mânat caii în galop pân-am lăsat în spate târgul nostru și Calea bătătorită a Californiei, apoi am tăiat-o de-a dreptul prin șesul Kansasului. Erau trei cu totul — Bătrânul și încă doi călăreți tineri. Cei doi galopau de zor în față pe doi pagi, pe când eu și Bătrânul ne zguduiam pe o corcitură bălțată cu un ochi albastru și celălalt căprui. Fusese calul Olandezului — vasăzică Bătrânul mai era și hoț de cai.

Vreo două ore am ținut-o tot într-un galop. În zare se vedeau pâlcuri de catalpa, și vântul fierbinte mă biciuia peste față în goana calului. Ținutul Kansasului ți se-așterne-n fața ochilor neted ca-n palmă, însă e tare greu să-l străbați la galop. Mi s-a bătucit curul tot săltând pe cal — nu mai călărisem deloc până atunci —, de mi-au ieșit bășici cât pâinișoarele de mari. Taman când nu mai credeam că pot să-ndur, am ajuns pe o culme și am făcut popas la o tabără sărăcăcioasă. Într-un luminiș se aflau un cort încropit din bețe, cu pânza întinsă de-a lungul unui zid de piatră, și rămășițele unui foc de lemne. Bătrânul s-a dat jos de pe cal și m-a ajutat și pe mine să descalec.

— E vremea să adăpăm caii și să ne odihnim și noi, copila mea, mi-a spus. Nu putem să zăbovim prea mult, îndată vin și ceilalți.

Mi-a aruncat o căutătură încruntată. Pesemne îi părea rău că mă răpise și că babacu’ meu își dăduse duhul din vina lui, căci mă privea tare ciudat, fără să-și ia ochii de la mine. Într-un târziu s-a apucat să scormonească prin buzunarul hainei răpănoase, scoțând de-acolo un soi de ghem cu pene. Ștergându-l de praf, mi-a zis:

— Socot că nu ți se par deloc drepte toate prin câte tocmai ai trecut, însă toți suntem cruciați pentru libertate și dușmani ai robiei. Pesemne îți închipui că acum nu mai ai pe nimeni dintre ai tăi sau n-o să-i mai vezi nicicând pe niciunul. Numai că acum toată omenirea e a ta și ești bine-venită în sânul ei oriunde te-ai duce. Primește darul acesta, copila mea, ca însemn al libertății nou-dobândite și al locului tău în marea noastră familie de luptători pentru libertate, măcar că ești fată și trebuie neapărat să scăpăm de tine cât de curând.

Și mi-a întins obiectul cu pricina. Orice era, nu-l voiam câtuși de puțin, însă cum el era alb și făcuse atâta caz de drăcovenia aia, știam că n-aveam încotro, trebuia să-l primesc. Era o ceapă uscată și colbuită, de care se lipiseră tot felul de pene, pânze de păianjen, scame și alte gunoaie din buzunarul lui. Arăta mai rău decât o balegă uscată de măgar. Bătrânul nu se dădea înapoi să poarte cu sine tot felul de gunoaie, iar în anii din urmă aveam să-l văd scoțând din buzunare o droaie de mărunțișuri, cât să umple ditamai banița, însă de data aceea, aflându-se în recunoaștere la Cârciuma Olandezului, nu luase prea multe cu sine.

Am rămas cu drăcia în mână și, îngrozit cum eram și neștiind ce voia de la mine, mi-am închipuit că se aștepta s-o mănânc. Desigur că n-aveam niciun chef. Însă, după cât călărisem, mă răzbise foamea și mă mai aflam și în puterea lui, așa că am mușcat zdravăn din ea. Era puturoasă ca dracu’ și mi-a căzut ca un bolovan în pipotă, însă cât ai clipi, am dat-o gata.

Bătrânul a făcut ochii mari și pentru prima dată pe chipul zbârcit i s-a citit groaza — mi-am închipuit că era nemulțumit de mine, însă în următorii ani mi-am dat seama că puteai să-i iei expresia drept orice îți venea în minte.

— Taman ce mi-ai înghițit amuleta, a mormăit el. Paisprezece luni am purtat-o la mine și nu m-a atins nici tăiș de cuțit, nici glonț. Pesemne Domnul îmi dă de înțeles să scap de ea. E scris în Scriptură: „Să nu te-ascunzi de mine după vreun lucru de nimic". Însă chiar și un om cu frica lui Dumnezeu ca mine are păcate cu duiumul ce-mi biciuie țeasta — și coapsele, ce-i drept — pe dinăuntru, căci am făcut douăzeci și doi de copii, din care mai trăiesc doisprezece, Cepșoara mea. Însă acum norocul meu îl porți între urechi, mântuirea și păcatele mele le ai în măruntaie, căci mi-ai înghițit păcatele cum s-a ospătat și Iisus din păcatele lumii, ca noi doi să avem viață veșnică. Să-mi fie învățătură de minte, la vârsta mea înaintată, pentru că m-am ascuns de Regele mai presus de Regi după lucruri spurcate Domnului.

Pierdusem de tot șirul și nu mai înțelegeam nimic din ce spunea, căci, după cum aveam să aflu, John Brown Bătrânul era în stare să vadă lucrătura Domnului în tot ce făcea în viață, până și când mergea să se ușureze. Întocmai de-asta nu eram credincios, căci mă crescuse babacul meu nebun și habotnic — iar unde era credință, era și nebunie, sau așa îmi părea mie. Însă n-aveam cum să mă iau la harță cu un alb, mai ales că mai eram și în puterea lui, așa că mi-am ținut gura.

— Drept mulțumire că mi-ai arătat calea Domnului și îmi porți de-acum noroc, Cepșoara mea, vreau să mă îngrijesc și eu să ai noroc în viață. Renunț pe loc la toate farmecele și talismanele mele — toate lucrul dracului.

Și scormonindu-se prin buzunare, a scos un degetar, o rădăcină de buruiană, două conserve goale, trei capete de săgeată indiană, un tăiș pentru curățat mere, un gândac-de-bumbac uscat și un briceag strâmb. Le-a pus pe toate într-o pungă pe care mi-a întins-o mie.

— Ține-le tu, să-ți poarte noroc până-ntâlnești și tu sufletul care să-ți arate calea Domnului, Cepșoară. Căci prorocul poate să fie la trup bărbat sau băiat, să fie doar o copilă, cum ești și tu, și fiecare dintre noi trebuie s-atingă înțelepciunea Celui Preaputernic atunci când întâlnește în cuvânt prorocul ce-i va arăta calea spre mântuire — până și tu, Cepșoara mea. Apoi vorbi mai departe și mai cu tâlc: Și fie ca în drumurile tale să-ntâlnești la rândul tău o altă Cepșoară ce să-ți devină talisman și să te scape de toate farmecele astea, ca să fii slobodă cu adevărat, cum sunt eu acum.

Și atunci a scos din buzunar ultimul lucru, o pană lungă, ciudată, cu alb și negru, și mi-a înfipt-o în păr, în claia mea creață și încâlcită, după care a rămas o clipă nemișcat, pierdut pe gânduri, cu ochii la pana din părul meu.

— Pană din Pasărea Domnului, așa ceva nu mai găsești. Și nici că-mi pare rău să-ți dau ceva așa de rar. Căci stă scris în Scriptură: „Ce-ai mai scump dă la săraci, așa urmezi calea Domnului". Asta-i taină mare, Cepșoara mea. Însă să știi că nu trebuie să te-ncrezi prea mult în lucruri de-astea fără Dumnezeu. Și nici să nu te-apuci să răstălmăcești cuvântul Celui de Sus. Câte puțin azi, câte puțin mâine și tot așa până când pici în blasfemie. Cum noi luptăm întru Cuvântul Drept și Sfânt al Domnului, putem să ne bucurăm de unele fleacuri, cum sunt talismanele și altele asemenea, însă nu se cuvine să ne-ntindem mai mult decât ne e plapuma, m-ai înțeles?

Habar n-aveam despre ce bălmăjește el acolo, însă cu nebunii nu te pui, așa c-am încuviințat din cap.

Atunci a părut mulțumit și, ridicându-și fața spre cer, a zis:

— Învață-i pe cei mici căile Regelui Regilor și toată viața n-o să se abată. Pe Tine Te aud, Ziditorule, și-Ți mulțumesc pentru milostivirea Ta clipă de clipă.

Nu știu ce i-o fi zis Domnul, dar l-a pus la punct cum trebuie, căci după aceea Bătrânul a părut întru totul mulțumit de viață și mai c-a uitat de mine. Mi-a întors spatele și a scos din desagă o hartă uriașă, din pânză. Apoi, tropa-tropa, a luat-o spre acoperământul de pânză cu cizmele lui roase, s-a trântit pe pământul gol de sub el și a rămas cu nasul în hartă fără să mai scoată o vorbă. Într-un târziu mi-a făcut semn să șed lângă el pe pământ și l-am ascultat.

Ceilalți doi călăreți descălecaseră și veniseră și ei, iar din câte-mi dădeam seama, erau feciorii Bătrânului, aproape la fel de sluți ca și el. Primul era ditamai matahala, să fi avut vreo douăzeci de ani. Era mai înalt decât Olandezul, măsura unu nouăzeci și doi fără cizme. Purta atârnate mai multe arme decât văzusem la altcineva vreodată — două pistoale mari, cu butoiaș de șapte gloanțe la șold, în tocuri de piele —, nu mai știam să existe așa ceva. Bașca o sabie, o pușcă de calibru mic, alta de vânătoare, un cuțit de vânătoare și o carabină. Când mergea de colo-colo, zornăia ca într-o fierărie. Te treceau fiorii când te uitai la el. Mai târziu aveam să-i aflu numele, Frederick. Cel de-al doilea era ceva mai scund și mai îndesat, roșcovan, cu un braț slăbănog, și era și ceva mai bătrân. Îl chema Owen. Niciunul n-a scos o vorbă, stăteau doar și așteptau să spună Bătrânul ceva.

— Adăpați caii și faceți focul, le-a poruncit el.

De cum l-au auzit, s-au și pus pe treabă, însă eu am stat mai departe în cort, lângă

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Pasărea Bunului Dumnezeu

5.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor