Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Fântâna Înălțării. Volumul al doilea din seria Născuți în ceață

Fântâna Înălțării. Volumul al doilea din seria Născuți în ceață

Citiți previzualizarea

Fântâna Înălțării. Volumul al doilea din seria Născuți în ceață

evaluări:
5/5 (22 evaluări)
Lungime:
1.058 pagini
16 ore
Editor:
Lansat:
9 dec. 2015
ISBN:
9786067195743
Format:
Carte

Descriere

Al doilea volum din seria Născuți din ceață


Imposibilul a fost atins. Lordul Legiuitor – care se pretindea nemuritor și conducea lumea cu brutalitate de o mie de ani – a pierit. Elend Venture, noul conducător al lui Luthandel, încearcă să-și mențină puterea, în timp ce aristocrații și neguțătorii murmură nemulțumiți și două armate inamice apar la porțile orașului. Când asediul lui Luthandel se înăsprește, o legendă străveche pare să ofere o sclipire de speranță. Dar chiar dacă Fântâna Înălțării ar exista cu adevărat, nimeni nu știe unde s-o caute și nici ce puteri conferă. Din fericire, Elend se poate bizui pe ajutorul iubitei sale, Allomanta Vin, asasina neoficială a Curții.


„Acțiunea explozivă pe care și-o doresc toți iubitorii de aventuri.“ – Locus

Editor:
Lansat:
9 dec. 2015
ISBN:
9786067195743
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Fântâna Înălțării. Volumul al doilea din seria Născuți în ceață

Cărți conex

Previzualizare carte

Fântâna Înălțării. Volumul al doilea din seria Născuți în ceață - Brandon Sanderson

PARTEA ÎNTÂI

Moștenitoarea supraviețuitorului

Scriu aceste cuvinte în oțel, pentru că în nimic din ceea ce nu este gravat în metal nu se poate avea încredere.

1

Armata se târa de-a lungul orizontului ca o umbră.

Regele Elend Venture stătea nemișcat pe zidurile cetății Luthadel, privind trupele dușmane. În jurul lui, cenușa cădea din cer în fulgi puhavi, molâi. Nu era cenușa albă, arsă, în care rămân tăciunii stinși; era de un negru-intens, aspru. În ultima vreme, Munții de Cenușă deveniseră din cale-afară de activi.

Elend simțea cenușa pe față și pe haine, dar n-o lua în seamă. În depărtare, roșu ca sângele, soarele cobora către asfințit. În contralumină se închega în forme precise armata care venise să-i smulgă regatul.

— Câți sunt? întrebă, cu voce scăzută.

— Cincizeci de mii, așa credem, răspunse Ham, rezemându-se de parapet, cu brațele lui vânjoase sprijinite pe piatră.

La fel ca întreg orașul, zidul era mânjit de negreală după atâția ani de ninsori de cenușă.

— Cincizeci de mii de oșteni… spuse Elend, lăsându-și vocea să se stingă.

În ciuda recrutărilor masive, abia izbutise s-adune sub comanda sa douăzeci de mii — și nu erau decât țărani, trecuți prin mai puțin de-un an de instrucție. Până și păstrarea unui număr atât de mic îi împuțina considerabil rezervele. Dac-ar fi fost în stare să găsească atiul Lordului Legiuitor, poate că lucrurile ar fi stat altfel. Însă, așa cum decurgeau, regatul lui era în pericol s-ajungă la sapă de lemn.

— Ce părere ai? întrebă.

— Nu știu, El, răspunse Ham, cu voce joasă. Kelsier a fost întotdeauna cel cu viziune.

— Dar tu l-ai ajutat să-și facă planurile, insistă Elend. Tu și ceilalți, voi erați ceata lui. Voi ați născocit un plan de răsturnare a imperiului, voi l-ați răsturnat.

Ham amuți, iar Elend avu senzația că știa ce-i trecea prin gând. Kelsier s-a aflat în miezul tuturor lucrurilor. El a organizat totul, el a pus cap la cap toate ideile nebunești și le-a preschimbat în izbândă. El a fost conducătorul. Geniul.

Și el murise cu un an înainte, în aceeași zi în care — ca parte a planului său secret — poporul se răsculase cu furie, detronându-și împăratul-zeu. Elend pusese mâna pe tron în haosul care urmase. Iar acum părea din ce în ce mai probabil că putea să piardă tot ce dobândiseră Kelsier și ceata lui cu atâta trudă. Să fie înfrânt de un tiran care s-ar fi putut dovedi chiar mai rău decât Lordul Legiuitor. Un bătăuș meschin și escroc, în manieră „nobilă". Un om care mărșăluia spre Luthadel în fruntea armatei sale.

Tatăl lui Elend. Straff Venture.

— Ai ceva șanse să… vorbești cu el, să-l convingi să nu atace?

— Poate, răspunse Elend, șovăitor. Presupunând că orașul n-o să-i fie pur și simplu predat de Adunare.

— E pe punctul s-o facă?

— Ca să fiu sincer, nu știu. Mă tem că da. Armata îi înspăimântă pe membrii Adunării, Ham. Și pe bună dreptate, se gândi. Oricum, am să propun ceva la întrunire, peste două zile. O să-ncerc să-i conving să nu se pripească. Dockson s-a-ntors azi, nu?

Ham dădu din cap.

— Chiar înainte ca armata să se pună în mișcare.

— Cred c-ar trebui să adunăm ceata, spuse Elend. Să vedem dacă putem găsi o cale de ieșire.

— Oricum n-o să fim toți. Fantomă ar trebui să se-ntoarcă abia peste o săptămână și numai Lordul Legiuitor știe pe unde-o fi umblând Boare. N-am mai primit vești de la el de câteva luni.

Elend oftă, clătinând din cap.

— Nu sunt în stare să mă gândesc la nimic altceva, Ham.

Ham se întoarse cu spatele și rămase din nou cu ochii pierduți asupra ținutului acoperit de cenușă. Soarele apunea și armata aprindea focuri. În curând avea să se lase ceața.

Trebuie să mă-ntorc la palat și să lucrez la propunerea aia, se gândi Elend.

— Unde s-a dus Vin? întrebă Ham, întorcându-se din nou spre rege.

Elend șovăi.

— Știi, răspunse, nu sunt sigur.

Vin ateriză lin pe pietrele umede ale pavajului, uitându-se cum se forma ceața în jurul ei. Căpăta ființă imediat ce cădea întunericul, crescând ca o împletitură de lujeri translucizi ce se răsuceau, înfășurați unii în jurul altora.

În imensa cetate Luthadel se înstăpânise nemișcarea. Chiar și după un an de la moartea Lordului Legiuitor și după instaurarea noii guvernări libere a lui Elend, oamenii simpli nu ieșeau noaptea din casele lor. Se temeau de ceață, teama era o cutumă cu rădăcini într-un trecut mai îndepărtat decât domnia Lordului Legiuitor.

Vin înaintă fără zgomot, cu toate simțurile în alertă. Ardea în ea, ca de obicei, cositor și fludor. Cositorul îi ascuțea simțurile, o ajuta să vadă mai bine în întuneric. Fludorul îi dădea mai multă forță, o făcea mai sprintenă. Acestea două, alături de cupru — care-i oferea puterea de a-și ascunde Allomanția de cei care ardeau bronz — erau metalele pe care le lăsa să ardă aproape fără întrerupere.

Unii spuneau că era prea prăpăstioasă. Ea se considera prevăzătoare. Oricare ar fi fost adevărul, acest obicei îi salvase viața în nenumărate rânduri.

Se apropie de un colț liniștit de stradă, se opri și aruncă o privire dincolo de el. Nu înțelesese niciodată cu adevărat cum putea să ardă metalele; își aducea aminte că toată viața o făcuse, că folosise Allomanția, instinctiv, chiar dinainte de a deveni eleva lui Kelsier. De fapt, pentru ea n-avea importanță. Nu era ca Elend; n-avea nevoie de o explicație logică pentru orice. Îi era de-ajuns să știe că, atunci când înghițea bucățele de metal, putea să asimileze puterea lor.

O putere pe care-o prețuia, fiindcă știa foarte bine ce însemna să-ți lipsească. Nici măcar acum nu arăta așa cum își imaginau oamenii un luptător. Subțire, de numai un metru și cincizeci și cinci înălțime, cu păr negru și piele palidă, era conștientă de aspectul ei fragil. Nu mai avea privirea flămândă din timpul copilăriei petrecute pe străzi, dar în mod cert apariția ei nu-i intimida pe bărbați.

Asta îi plăcea. Îi oferea un avantaj — și ea avea nevoie de toate avantajele pe care le putea dobândi.

Îi plăcea și noaptea. În timpul zilei, Luthadelul era un loc înghesuit și îngrădit, în ciuda dimensiunilor sale. Noaptea, în schimb, ceața era ca un nor gros. Domolea, îndulcea, ascundea. Fortărețele masive se preschimbau în munți acoperiți de umbre, casele înghesuite se topeau, contopindu-se, ca marfa refuzată de mușteriii unui negustor de mărunțișuri.

Vin se ghemui lângă clădire, continuând să privească răspântia cu ochi atenți. Se întinse cu grijă în interiorul său și arse oțel — unul dintre metalele pe care le înghițise mai devreme. În jur îi țâșniră imediat linii albastre, translucide. Vizibile numai pentru ea, porneau dinspre pieptul ei către toate sursele de metal din apropiere. Grosimea liniei era proporțională cu dimensiunile bucății de metal la care ajungea. Unele mergeau către lacătele de bronz ale ușilor, altele, la cuiele din fier brut care țineau laolaltă scândurile.

Vin aștepta în tăcere. Nicio linie nu se clintea. Arzând oțel, își dădea cu ușurință seama dacă în apropierea ei se mișca ceva. În urma celor care purtau asupra lor obiecte din metal se târau viclene linii albastre. Dar principalul scop al arderii oțelului era, firește, altul. Vin își strecură cu grijă mâna în punga de la cingătoare și scoase una dintre numeroasele monede adăpostite în interior, ascunse în vatelină. Ca orice altă bucată de metal, se afla în capătul unei linii albastre, pornite din pieptul lui Vin.

Ea aruncă moneda în sus cu un bobârnac, apoi se prinse mental de linie și — arzând oțel — Împinse. Bucata de metal se avântă în aer și, silită de Împingere, se îndepărtă arcuindu-se prin ceață. Se opri în mijlocul străzii, zornăind.

Ceața continua să se învârtejească. Groasă și misterioasă, chiar și pentru Vin. Mai groasă decât ceața obișnuită și mai stabilă decât orice alt fenomen meteorologic, se învolbura și curgea, zămislind pârâiașe în jurul tinerei femei. Ochii ei puteau să le străpungă. Cositorul îi ascuțea vederea. Pentru ea, noaptea părea mai luminoasă, ceața, mai subțire. Însă continuau să existe.

Prin piața orașului alunecă o umbră, răspunzând la chemarea monedei — a cărei Împingere fusese un semnal. Vin înaintă furișându-se și-l recunoscu pe OreSeur, kandra. Acum purta un alt corp, îl schimbase pe cel avut cu un an în urmă, când jucase rolul lordului Renoux. Însă ei îi devenise între timp familiar trupul acela de bărbat chel, altminteri greu de descris.

OreSeur ajunse lângă ea.

— Ai găsit ce căutai, stăpână? o întrebă, pe un ton respectuos, deși cumva ușor ostil.

Ca de obicei.

Ea clătină din cap, scrutând întunericul din jur.

— Poate m-am înșelat, spuse. Poate n-am fost urmărită.

Recunoștea cu un strop de tristețe. Așteptase cu nerăbdare să se lupte din nou cu Pânditorul. Încă nu aflase nici măcar cine era; în prima noapte, îl luase drept asasin. Și poate nici nu greșise. Totuși, părea prea puțin interesat de Elend — în schimb plin de interes pentru ea.

— Ar trebui să ne-ntoarcem pe zid, spuse Vin, ridicându-se. Elend se-ntreabă, probabil, unde-am dispărut.

OreSeur dădu din cap. În clipa aceea, o rafală de monede țâșni prin ceață, parcă azvârlindu-se direct spre ea.

Am început să mă-ntreb dacă sunt singurul om cu mintea încă întreagă. Oare ceilalți nu pot vedea? Așteaptă de atât de multă vreme să le sosească eroul — cel despre care vorbesc profețiile din Terris — încât se grăbesc să tragă concluzii, presupunând că toate poveștile și legendele i se potrivesc numai acestui singur om.

2

Vin reacționă imediat, schimbându-și locul dintr-o săritură. Se mișcase cu o viteză incredibilă, cu mantia din panglici răsucindu-i-se când alunecă pe pietrele ude ale pavajului. Pe cele din spatele ei le izbiră monedele, azvârlind în aer așchii de piatră și umplând prin ricoșare ceața de dâre.

— OreSeur, fugi! se răsti ea, deși kandra alerga deja către o alee alăturată.

Vin se răsuci ghemuindu-se, cu mâinile și picioarele pe pietrele reci. Metalele Allomantice ardeau cu flacără înaltă în stomacul ei. Arse oțel, urmărind cu privirea liniile albastre translucide apărute în jur. Așteptă, se încordă, se uită cu atenție…

Din ceața întunecată țâșni un alt vârtej de monede, fiecare trăgând după sine o linie albastră. Vin își incendie imediat oțelul și le Împinse, abătându-le din drum înspre întuneric.

Noaptea redeveni liniștită.

Era o stradă mare — pentru Luthadel — cea pe care se afla, mărginită de o parte și de alta de case înalte. Iar ceața se învârtejea alene și ascundea capetele străzii într-o pâclă mohorâtă.

Un grup de opt bărbați se ivi din ceață, apropiindu-se. Vin zâmbi. Avusese dreptate. O urmărea cineva. Însă nu Pânditorul. Necunoscuților le lipseau și eleganța lui robustă, și acel simț al forței care-l caracterizau. Erau niște mojici. Asasini.

Avea sens. Dacă tocmai ar fi sosit în fruntea unei armate ca să cucerească Luthadelul, ea ar fi început prin a trimite un grup de Allomanți să-l ucidă pe Elend.

Simți o apăsare bruscă într-o parte și înjură când își pierdu echilibrul, cu punga de monede smucindu-i-se la centură. Îi rupse șnurul, lăsându-l pe Allomantul dușman să Împingă monedele, azvârlind-o departe de ea. Asasinii aveau cel puțin un Monedazvârlitor — un Cețurian care putea să ardă oțel și să Împingă metale. De fapt, doi asasini erau urmați de linii albastre, îndreptate către propriile lor pungi cu monede. Vin se gândi să le întoarcă favoarea, Împingându-le pungile de lângă ei, dar șovăi. Încă nu era necesar să-și joace toate cărțile. Monedele lor i-ar fi putut prinde bine mai târziu.

Rămasă fără punguța ei, nu putea ataca de la distanță. Însă, dacă acționau ca o echipă închegată, ar fi fost lipsit de sens să-ncerce — Monedazvârlitorii și Deviatorii lor ar fi fost gata să facă față atacului cu monede. Nici fuga nu era o soluție. Grupul nu venise numai după ea; dacă fugea, și-ar fi continuat drumul către adevărata lui țintă.

Nimeni nu trimitea asasini să ucidă gărzi de corp. Asasinii omorau oameni importanți. Oameni ca Elend Venture, regele Stăpânirii Centrale. Bărbatul pe care-l iubea.

Vin aprinse fludorul — trupul i se încordă, intră în alertă, deveni primejdios. Patru Brutali în față, se gândi, cu ochii la bărbații care înaintau. Arzătorii de fludor aveau să fie inuman de puternici, capabili să supraviețuiască suportând extrem de multă durere fizică. Foarte periculoși de aproape. Iar cel cu scutul de lemn e Deviator.

Se prefăcu că voia să înainteze, apropiindu-se. Brutalii se traseră înapoi dintr-un salt. Opt Cețurieni împotriva unui Născut-din-Ceață însemna că aveau o șansă rezonabilă — dar numai dacă erau prudenți. Cei doi Monedazvârlitori se retraseră pe marginea străzii, ca s-o poată Împinge din ambele părți. Ultimul bărbat, care stătea liniștit lângă Deviator, trebuia să fie Fumegător — relativ lipsit de importanță în luptă, rolul lui fiind s-ascundă grupul de Allomanții dușmani.

Opt Cețurieni. Kelsier le-ar fi putut face față; omorâse un Inchizitor. Însă ea nu era Kelsier. Încă nu putea spune dacă asta era de rău sau de bine.

Respiră adânc, dorindu-și să fi avut un strop de atiu la îndemână, și arse fier. Ceea ce îi permise să Tragă de o monedă din apropiere — una dintre cele care fuseseră aruncate spre ea — în aceeași măsură în care oțelul i-ar fi permis să Împingă în ea. O prinse, o lăsă să cadă, apoi sări, astfel încât să Împingă ea, lansându-se în aer.

Însă unul dintre Monedazvârlitori Împinse moneda, aruncând-o. De vreme ce Allomanția nu lăsa pe cineva decât să Împingă în linie dreaptă față de corpul său — sau să Tragă în linie dreaptă către el, Vin rămase fără ancora potrivită. Împingând în monedă, ar fi fost azvârlită într-o parte.

Se lăsă să cadă la loc pe caldarâm.

Lasă-i să creadă că m-au încolțit, își spuse, ghemuindu-se în centrul străzii. Brutalii se apropiară cu mai multă încredere. Da, cugetă Vin. Știu la ce vă gândiți. Asta e Născuta-din-Ceață care l-a ucis pe Lordul Legiuitor? Creatura asta sfrijită? E cu putință?

Uneori îmi pun aceeași întrebare.

Primul Brutal se repezi s-o atace, iar ea țâșni, reacționând imediat. Pumnalele de obsidian smulse din teci sclipiră în întuneric și sângele împroșcă noaptea atunci când se ghemui sub bastonul Brutalului și-și înfipse armele, tăindu-l de-a lungul coapselor.

Omul urlă. Tăcerea nopții se frânse.

Când Vin se strecură printre bărbați, aceștia o acoperiră cu vorbe de ocară. Al doilea Brutal o atacă — cu o mișcare atât de rapidă încât părea o umbră, cu mușchii stimulați de fludor. Bastonul lui biciui o panglică din mantia-de-ceață a lui Vin când ea se aruncă la pământ, pentru a se Împinge apoi, ridicându-se iarăși, astfel încât să n-o atingă lovitura celui de-al treilea Brutal.

O rafală de monede zbură spre ea. Vin se întinse și Împinse în ele. Monedazvârlitorul continua să Împingă — iar Împingerea ei se izbi de a lui.

Împingerea și Tragerea metalelor avea legătură cu greutatea. Și — cu monedele dintre ei — aceasta însemna că greutatea lui Vin împingea într-a asasinului. Amândoi se treziră azvârliți înapoi. Vin zbură prea departe ca s-o mai poată lovi Brutalul; Monedazvârlitorul căzu la pământ.

Din cealaltă direcție se năpusti o rafală de monede. Încă rostogolindu-se prin aer, Vin incendie oțel, oferindu-și un surplus de forță. Liniile albastre se amestecau într-un vârtej, dar ea n-avea nevoie să le izoleze ca să le Împingă și să le îndepărteze.

Monedazvârlitorul le dădu drumul imediat ce simți atingerea ei. Bucățele de metal se împrăștiară în ceață.

Vin lovi caldarâmul mai întâi cu umărul. Se rostogoli — incendiind fludor ca să-și poată ține mai bine echilibrul — și sări în picioare. În același timp, arse fier și Trase din toate puterile de monedele care începeau să dispară.

Toate se repeziră către ea. Când ajunseră destul de aproape, sări într-o parte și le Împinse spre Brutalii ce se apropiau. Însă monedele își schimbară imediat direcția, răsucindu-se prin ceață către Deviator. El n-avea cum să se ferească Împingându-le — ca orice alt Cețurian, nu deținea decât o singură putere Allomantică ce îi permitea să Tragă, arzând fier.

Luptă cu pricepere, apărându-i pe Brutali. Își înălță scutul și gemu sub forța impactului când monedele se izbiră în lemn și ricoșară.

Vin se puse iar în mișcare. Alergă drept către Monedazvârlitorul descoperit din dreapta ei, cel căzut la pământ. Bărbatul scoase un strigăt ascuțit, surprins, în timp ce Monedazvârlitorul celălalt încerca să abată atenția lui Vin, dar acționă prea tărziu.

Monedazvârlitorul muri cu un pumnal în piept. Nu era Brutal; nu putea arde fludor ca să-și întărească trupul. Vin își scoase pumnalul, apoi îi smulse punga. El bolborosi ceva abia auzit și recăzu pe caldarâm.

Unu, își spuse Vin răsucindu-se în timp ce stropi de sudoare îi picurau pe de frunte. Acum avea de înfruntat șapte bărbați pe strada îngustă ca un coridor. Probabil se așteptau ca ea să dea bir cu fugiții. În schimb, îi atacă.

Ajunse aproape de Brutali, sări — apoi lăsă să cadă punga luată de la muribund. Cu un strigăt, Monedazvârlitorul rămas o Împinse imediat într-o parte. Însă Vin apucase să se înalțe cu ajutorul monedelor, așa că sări peste capetele Brutalilor.

Unul dintre ei — cel rănit — se dovedi din nefericire destul de inteligent ca să rămână în urmă, să-l apere pe Monedazvârlitor. Își înălță bastonul în timp ce ateriza Vin. Ea se feri de primul lui atac, își înălță pumnalul și…

Zări o linie albastră. Fulgerătoare. Reacționă instantaneu, răsucindu-se și Împingând zăvorul unei uși ca să se poată da într-o parte. Ajunse pe caldarâm într-o rână și se săltă în picioare sprijinindu-se în mâini. Alunecă pe tălpile umede de ceață și se opri.

În spatele ei, o monedă lovi pământul ricoșând pe caldarâm. Nu ajunsese destul de aproape ca s-o lovească. De fapt, aceasta părea că-i fusese destinată asasinului Monedazvârlitor ce mai rămăsese în viață. Iar el fusese, probabil, nevoit s-o Împingă.

Însă cine-o aruncase în el?

OreSeur? se întrebă Vin. Dar era o prostie. Kandra nu era Allomant — și, în plus, el n-ar fi luat inițiativa. OreSeur nu făcea decât ceea ce i se cerea în mod explicit.

Asasinul Monedazvârlitor părea la fel de nedumerit. Vin își ridică privirea, incendie cositor și zări un bărbat care stătea în picioare, pe acoperișul unei clădiri din apropiere. O siluetă întunecată. Nici măcar nu se ostenea să se-ascundă.

El e, se gândi. Pânditorul.

Pânditorul rămase în același loc, fără să se mai amestece când Brutalii se năpustiră asupra lui Vin. Înjură când văzu cum trei bastoane o ațintesc în același timp. Se ghemui ca să n-o nimerească unul, se răsuci în jurul altuia și apoi înfipse pumnalul în pieptul bărbatului care-l rotea pe al treilea. Acesta, fără să cadă, se dădu înapoi împleticindu-se. Fludorul îl menținea în picioare.

De ce s-a amestecat Pânditorul? se gândi Vin, îndepărtându-se dintr-un salt. De ce-a aruncat moneda, când era evident că Monedazvârlitor avea s-o respingă, Împingând-o?

Interesul față de acțiunile Pânditorului ar fi putut s-o coste viața căci un Brutal pe care nu-l observase o atacă din lateral. Era cel cu coapsele spintecate. Vin reacționă exact la timp ca să se ferească de lovitura acestuia. Însă mișcarea o apropie de ceilalți trei.

O atacară în același timp.

Ea izbuti să se răsucească și scăpă de două lovituri. Însă a treia o nimeri în coaste. Forța izbiturii o azvârli de-a curmezișul străzii și o izbi de ușa din lemn a unei prăvălii. Auzi un pocnet — din fericire al ușii, nu al oaselor ei — și căzu la pământ pierzându-și pumnalele. Un om obișnuit ar fi fost mort. Însă trupul ei fortificat de fludor era mult mai rezistent.

Se strădui să-și recapete răsuflarea, silindu-se să se ridice în picioare și incendiind cositor. Metalul îi ascuți simțurile — mai ales durerea — și șocul brusc îi limpezi mintea. O dureau coastele. Dar nu se putea abține. Nu când o ataca un Brutal, rotindu-și bastonul deasupra capului.

Vin se ghemui în fața ușii, incendie fludor și-i apucă arma cu amândouă mâinile. Boscorodi ceva, își retrase brațul stâng, apoi izbi bastonul cu pumnul, sfărâmând lemnul tare, din cel mai bun soi, dintr-o singură lovitură. Brutalul se împletici, iar Vin îl pocni peste ochi cu jumătatea ei de baston.

Deși năucit, bărbatul rămase în picioare. Cu Brutalii nu te joci, se gândi Vin. Trebuie să fiu mereu în mișcare.

Se repezi de-o parte, fără să se sinchisească de durere. Brutalii încercară s-o urmărească, dar ea era mai ușoară, mai subțire și — cel mai important — mai rapidă. Îi ocoli și se întoarse către Monedazvârlitor, Fumegător și Deviator. Brutalul rănit se retrase din nou ca să-i apere pe cei trei.

Când Vin se apropie, Monedazvârlitorul aruncă spre ea cu doi pumni de monede. Ea le Împinse, îndepărtându-le, apoi se întinse și Trase de cele din punga prinsă de mijlocul bărbatului.

El bodogăni când punga i se îndreptă către Vin. O avea legată de talie cu o funie scurtă și, fiind smucită cu toată forța greutății ei, îl îndoi brusc, Brutalul redându-i echilibrul.

Și, fiindcă ancora ei era de neclintit, Vin fu, în schimb, Trasă către ea. Își incendie fierul și se înălță în aer cu pumnul ridicat. Monedazvârlitorul scoase un strigăt și trase de sfoară ca să elibereze punga.

Prea târziu. Avântul căpătat o purtă pe Vin mai departe și, în trecere, pumnul ei îl lovi pe Monedazvârlitor drept în obraz. Capul îi zvâcni într-o parte, frângându-i gâtul. Când ateriză, Vin își înălță cotul, pocnindu-l pe Brutalul ce-i stătuse în cale chiar în bărbie și îl aruncă pe spate. Urmă o lovitură cu picioarele, care-l nimeri pe bărbat în gât.

Niciunul nu se mai ridică. Doborâse trei. Desprinzându-se, punga cu monede căzu, se rupse și se împrăștie o sută de bucăți scânteietoare de aramă în jurul lui Vin pe pietrele caldarâmului. Fără să ia în seamă cotul ce-i zvâcnea, se întoarse spre Deviator. Bărbatul nefiresc de calm își susținea scutul cu mâna.

În spatele ei pocni ceva. Vin țipă, reacționând exagerat la sunetul pe care auzul ei fortificat de cositor îl percepuse sporit. Durerea îi săgetă capul și-și duse mâinile la urechi. Uitase de Fumegător, care ținea în mâini două bucăți de lemn, cioplite astfel încât să răsune zgomotos când erau lovite una de alta.

Mișcări și reacții, acțiuni și consecințele lor — aceasta era esența Allomanției. Cositorul îi ajuta ochii să străpungă ceața — dându-i un avantaj asupra asasinilor. Însă îi amplifica auzul. Fumegătorul își ridică din nou bețele. Vin scoase un sunet asemănător unui mârâit, strânse o mână de monede de pe pavaj și le aruncă spre acesta. Deviatorul le Trase în schimb, bineînțeles, către el. Se izbiră de scut și ricoșară, eliberate. În timp ce se răspândeau în aer, Vin Împinse cu grijă una, astfel încât să cadă în spatele bărbatului.

El își lăsă scutul în jos, neavând habar de moneda mișcată de Vin. Ea Trase direct spre sine, smucind unicul bănuț — și către spatele lui. Bărbatul căzu fără să scoată niciun sunet.

Patru.

Totul încremeni. Brutalii care alergau spre ea se opriră brusc, iar Fumegătorul își lăsă bețele în jos. Nu mai aveau nici Monedazvârlitori, nici Deviatori — nu mai rămăsese nimeni care să poată Împinge metale sau să le Tragă — iar Vin se afla în mijlocul unui câmp de monede. Dacă le folosea, până și Brutalii ar fi fost doborâți repede. Ea nu trebuia decât să…

O altă monedă țâșni prin aer, trimisă de pe acoperișul Pânditorului. Vin înjură și se ghemui. Însă moneda nu-i era destinată ei. Îl nimeri pe Fumegătorul cu bețe drept în frunte. Bărbatul căzu pe spate, mort.

Ce? se miră Vin, holbându-se la bărbatul lipsit de viață.

Brutalii o atacară, dar ea se retrase, încruntându-se. De ce l-a ucis pe Fumegător? Nu mai reprezenta o amenințare.

Doar dacă nu cumva…

Vin își stinse cuprul, apoi arse bronz, metalul care îi permitea să simtă dacă în apropiere alți Allomanți își foloseau puterile. Nu-i simți pe Brutali arzând fludor. Încă se aflau sub Fum, Allomanția lor era în continuare ascunsă.

Altcineva ardea cupru.

Totul căpătă brusc sens. Căpătă sens îndrăzneala cu care riscase grupul s-atace o Născută-din-Ceață pe deplin instruită. Căpăta sens atacul Pânditorului asupra primului Monedazvârlitor. Căpăta sens uciderea Fumegătorului.

Vin se găsea în mare pericol.

Avea la dispoziție numai o clipă ca să se hotărască. Luă decizia bazându-se pe intuiție, căci ea crescuse pe străzi, hoață și vicleană. Pentru ea, intuiția era mai firească decât ar fi putut fi vreodată logica.

— OreSeur! strigă ea. Fugi la palat!

Vorbise cifrat, firește. Se trase înapoi dintr-un salt, ignorându-i pe Brutali în timp ce servitorul ei ieși în goană de pe o alee. Și aruncă spre ea un obiect scos de la cingătoare: un mic flacon de sticlă, din soiul celor folosite de Allomanți ca să-și păstreze așchiile de metal. Ea se grăbi să-l Tragă spre ea. La o mică distanță, al doilea Monedazvârlitor — care zăcuse la pământ ca mort — înjură și se ridică în picioare.

Vin se răsuci și sorbi conținutul flaconului dintr-o singură înghițitură. Conținea doar un bob de metal. Atiu. Nu putea risca să-l poarte asupra ei — nu putea risca să-i fie Tras în timpul unei lupte. Îi poruncise lui OreSeur ca în noaptea aceea să stea în apropiere, gata să-i arunce flaconul, la nevoie, în orice clipă.

„Monedazvârlitorul" scoase un pumnal de sticlă ascuns în centură și se năpusti spre ea în fruntea Brutalilor, ce se apropiau tot mai mult. Vin șovăi doar un moment — regretând hotărârea luată, dar înțelegând că era inevitabilă.

Asasinii ascunseseră printre ei un Născut-din-Ceață. Un Născut-din-Ceață ca Vin, un om care putea să ardă toate cele zece metale. Un Născut-din-Ceață care așteptase momentul potrivit ca s-o atace, ca s-o ia prin surprindere.

Probabil că avea atiu, iar cu cineva care avea atiu nu te puteai lupta decât într-un singur mod. Atiul era un metal Allomantic esențial, pe care nu-l putea folosi decât un Născut-din-Ceață pe deplin antrenat și care putea hotărî cu ușurință soarta luptei. Fiecare bob valora o avere — dar la ce mai folosea averea dacă urma să moară?

Vin își aprinse atiul.

Lumea din jur păru să se schimbe. Din fiecare obiect în mișcare — din obloanele care se legănau, din cenușa purtată de vânt, din Brutalii în atac, chiar și din dârele de ceață — se desprinse copia sa translucidă. Copiile se mișcau chiar în fața perechilor lor reale, arătându-i lui Vin ce avea să se întâmple în viitor, peste numai câteva clipe.

Numai Născutul-din-Ceață era imun. În loc să-i apară o singură copie, eliberă câteva zeci — semn că ardea atiu. Ezită și el o fracțiune de secundă. Probabil că și trupul lui Vin tocmai explodase în zeci de umbre derutante de atiu. Acum, când putea să întrezărească viitorul, vedea ce intenții avea el. Ceea ce schimba planul ei. Fapt care modifica proiectul lui. Și posibilitățile continuau astfel la infinit, ca reflexiile din două oglinzi aflate față în față. Niciunul nu avea vreun avantaj.

Deși Născutul-din-Ceață se oprise, cei patru Brutali ghinioniști își continuară atacul, neavând de unde să știe că Vin ardea atiu. Ea se întoarse spre ei, oprindu-se lângă Fumegătorul căzut. Azvârli în aer cu o lovitură de picior cele două bețe zgomotoase.

Un Brutal sosi, rotindu-și bastonul. Diafana umbră de atiu a unei lovituri trecu pe lângă Vin. Ea se răsuci, aplecându-se în lateral și simți arma reală trecându-i pe deasupra capului. Cu aura de atiu, manevra părea simplă. Prinse din zbor unul dintre cele două bețe zgomotoase și-l pocni pe Brutal peste ceafă. Cu o altă răsucire, prinse și al doilea băț și-și lovi atacatorul cu toată forța în cap. El căzu cu fața în jos, gemând, iar Vin se răsuci iarăși, strecurându-se cu ușurință printre alte două bastoane.

Îl pocni pe al doilea Brutal cu cele două bețe în capul prins ca într-o menghină. Se frânseră — răsunând găunos, ca o tobă spartă — când țeasta bărbatului crăpă.

Brutalul căzu și nu se mai clinti. Vin îi lansă bastonul în aer cu o lovitură de picior, apoi lăsă să cadă cele două bețe zgomotoase rupte și îl prinse. Se răsuci încă o dată, rotind bastonul și punându-le piedică, în același timp, celor doi Brutali supraviețuitori. Cu o mișcare suplă, lovi de două ori — cu toată puterea — pocnindu-i pe amândoi drept în față.

În timp ce bărbații își dădeau sufletul, ea se ghemui, cu bastonul într-o mână și sprijinindu-se cu cealaltă de pe pietrele ude de negură ale caldarâmului. Născutul-din-Ceață se retrase, iar ea îi citi nesiguranța în privire. Puterea nu însemna neapărat și pricepere, iar cele mai mari dintre avantajele lui — surpriza și atiul — fuseseră eliminate.

El se întoarse, Trase niște monede de pe pavaj și le azvârli. Nu către Vin, ci spre OreSeur, care rămăsese la intrarea unei alei. Născutul-din-Ceață sperase, firește, că grija lui Vin pentru siguranța servitorului ei avea să-i distragă atenția și să-i ofere lui, poate, prilejul să fugă.

Se înșelase.

Vin nu luă în seamă monedele și se repezi spre el. Chiar și când OreSeur urlă de durere — cu pielea sfâșiată de o duzină de monede — Vin își azvârli bastonul către capul Născutului-din-Ceață. Însă, odată ce se desprinse din mâna ei, arma avea doar o umbră.

Asasinul se ghemui, punându-se la adăpost. Dar atacul îi abătu atenția destul de mult pentru ca Vin s-ajungă lângă el. Trebuia să-l atace repede, bobul de atiu pe care-l înghițise fusese mic. Avea să se mistuie cu iuțeală. Și, odată ce-l termina, ar fi fost expusă. Ar fi fost întru totul în puterea dușmanului. Și…

Dușmanul ei îngrozit înălță pumnalul. Și, în clipa aceea, atiul lui se termină.

Condusă de instinctele de prădător, Vin reacționă imediat, pregătindu-se să-i tragă un pumn. El ridică brațul ca să pareze lovitura, dar ea văzu ce avea de gând și schimbă direcția atacului. Lovitura îl nimeri în plină față. Apoi, cu degete abile, Vin îi smulse pumnalul, înainte de a apuca să cadă și să se spargă. Și i-l înfipse în gât.

Bărbatul se prăbuși în tăcere.

Vin rămase în picioare, răsuflând greu, cu o mulțime de asasini morți în jurul ei. Pentru o singură clipă, simți gustul puterii copleșitoare. Cu atiu, era invincibilă. Se putea feri de orice lovitură, își putea ucide dușmanul.

Atiul i se termină.

Totul păru să devină dintr-odată monoton. Durerea din coastă îi reveni și tuși, gemând. Probabil că era plină de vânătăi — vânătăi imense. Poate și coaste rupte.

Dar învinsese iarăși. Cu greu. Ce urma să se-ntâmple când avea să dea greș? Când n-avea să vegheze cu destulă atenție, când n-avea să lupte cu destulă îndemânare?

Elend avea să moară.

Oftă și se uită în sus. El era încă acolo, privind-o din vârful unui acoperiș. În ciuda a șase urmăriri, răspândite pe durata mai multor luni, nu izbutise niciodată să-l prindă. Într-o zi avea să-l încolțească în întuneric.

Dar nu în ziua aceea. Nu mai avea destulă putere. De fapt, o parte din ea se temea că urma s-o doboare. Dar…, se gândi. M-a salvat. Aș fi murit dacă mă apropiam prea mult de Născutul-din-Ceață ascuns. O singură clipă cu el arzând atiu și cu mine neavând habar c-o face, și pumnalele lui ar fi ajuns în pieptul meu.

Pânditorul mai rămase în același loc câteva clipe — învăluit, ca de obicei, în răsucirea fuioarelor de ceață. Pe urmă se întoarse cu spatele și sări, dispărând în noapte. Vin îl lăsă să plece; trebuia să se ocupe de OreSeur.

Se împiedică de el și se opri. Trupul lui greu de descris — în pantaloni și cămașă de servitor — fusese ținta unei ploi de monede și sângele i se prelingea din răni.

Își ridică privirea spre ea.

— Ce e? o întrebă.

— Nu m-așteptam să fie sânge.

OreSeur pufni.

— Probabil nu te-așteptai nici să simt durerea.

Vin deschise gura, șovăia. De fapt, nici măcar nu se gândise vreodată la asta. Apoi își împietri inima. Cu ce drept mă dojenește creatura asta?

OreSeur îi fusese totuși de folos.

— Îți mulțumesc că mi-ai aruncat flaconul, îi spuse.

— Era de datoria mea, stăpână, răspunse OreSeur, mormăind în timp ce-și sălta trupul zdrobit, sprijinindu-l de marginea aleii. Stăpânul Kelsier m-a însărcinat să te apăr. Slujesc Învoiala, ca de obicei.

Ah, da. Atotputernica Învoială.

— Poți să pășești?

— Numai cu efort, stăpână. Monedele au rupt câteva din oasele astea. O să am nevoie de un corp nou. Poate al unuia dintre asasini?

Vin se încruntă. Se uită în urmă, către morți, și, cu ochii la înspăimântătoarea priveliște a trupurilor lor căzute, își simți, vag, stomacul întorcându-se pe dos. Ea îi ucisese, omorâse opt oameni, cu priceperea plină de cruzime dobândită în urma lecțiilor lui Kelsier.

Asta sunt, se gândi. O ucigașă, ca și oamenii ăștia. Așa trebuia să fie. Cineva trebuia să-l apere pe Elend.

Totuși, gândul la OreSeur mâncându-l pe unul dintre ei — digerând cadavrul, lăsând straniile lui simțuri de kandra să memoreze poziția mușchilor, a pielii, a tuturor organelor, ca să-l poată reproduce — o îngrețoșă.

Se uită într-o parte și desluși batjocura ascunsă în ochii lui. Știau amândoi ce părere avea ea despre el, fiindcă mânca leșuri omenești. Știau amândoi ce părere avea el despre prejudecata ei.

— Nu, spuse ea. N-o să-l folosim pe unul dintre oamenii ăștia.

— Atunci va trebui să-mi găsești un alt trup, răspunse OreSeur. În Învoială scrie că nu pot fi silit să omor oameni.

Stomacul lui Vin se întoarse iarăși pe dos. O să mă gândesc la ceva, își spuse. Actualul lui trup era al unui ucigaș, luat după execuția acestuia. Vin încă se mai temea să nu-i fie recunoscut chipul de cineva din oraș.

— Poți ajunge până la palat? îl întrebă.

— Cu timpul, răspunse OreSeur.

Vin dădu din cap, sugerându-i că putea pleca, și se întoarse din nou către cadavre. Bănuia, cumva, că noaptea aceea avea să reprezinte un moment decisiv pentru soarta Stăpânirii Centrale.

Asasinii trimiși de Straff făcuseră mai mult rău decât ar fi putut ști vreodată. Își consumase ultimul bob de atiu. La următorul atac al unui Născut-din-Ceață avea să fie vulnerabilă.

Și probabil c-avea să moară cu tot atâta ușurință ca Născutul-din-Ceață ucis de ea în noaptea aceea.

Confrații mei nu cunosc celelalte fapte. Nu pot face legătura cu celelalte lucruri stranii care se-ntâmplă. N-au urechi pentru protestele mele și ochi pentru descoperirile pe care le-am făcut.

3

Elend lăsă tocul să-i cadă pe masa de lucru, se rezemă de spătarul scaunului și-și frecă fruntea.

Își imagina că știa, despre teoria politicii, la fel de multe ca oricare om în viață. Printre toți cunoscuții săi, nu exista cu siguranță nimeni care să fi citit mai mult decât el despre gospodărirea țării și despre guvernare sau care să fi susținut mai multe dezbateri politice. Înțelesese toate teoriile despre cum poți aduce unei națiuni stabilitatea și corectitudinea și încercase să aplice toate acestea în noul lui regat.

Dar pur și simplu nu-și dăduse seama cât de incredibil de sâcâitor putea fi un consiliu de guvern.

Se ridică să-și ia niște vin rece. Însă se opri după ce aruncă o privire dincolo de ușile balconului. Prin ceață se zărea, în depărtare, o strălucire voalată. Focurile din tabăra tatălui său.

Lăsă vinul jos. Era deja obosit și probabil că alcoolul nu putea să-l ajute. Nu-mi pot permite s-adorm înainte de a termina asta! își spuse, silindu-se să se întoarcă pe scaun. Consiliul avea să se-ntrunească în curând, iar el trebuia să-și scrie în noaptea aceea propunerea, în întregime.

Ridică foaia de hârtie și îi studie conținutul. Până și lui i se părea că avea scrisul prea înghesuit, iar pagina era presărată cu tăieturi încrucișate și cu notații — expresii ale nemulțumirilor sale. De apropierea armatei știau deja de câteva săptămâni, și în Adunare încă se mai certau, neizbutind să decidă ce era de făcut.

O parte dintre membri voiau să propună încheierea unui tratat de pace; alții erau de părere că ar fi trebuit să predea pur și simplu cetatea. Iar alții simțeau c-ar fi trebuit să atace fără întârziere. Elend se temea că facțiunea care prefera predarea căpăta din ce în ce mai multă putere; de aceea se gândise să vină cu o propunere. Dacă era votată, avea să câștige timp. Ca rege, era deja primul îndreptățit să poarte tratative cu un despot străin. Propunerea, odată aprobată, urma să-i interzică Adunării să acționeze în pripă, cel puțin până când se întâlnea cu tatăl lui.

Oftă din nou, lăsând foaia să cadă. Adunarea era alcătuită din numai douăzeci și patru de oameni, dar să-i facă să cadă de acord într-o anumită privință era, pentru el, o provocare mult mai dificilă decât aproape toate problemele pentru a căror rezolvare adusese vreodată argumente. Se răsuci și își lăsă ochii să cadă pe lampa stingheră de pe masa lui de lucru, apoi privirea îi alunecă dincolo de ușile deschise ale balconului către focuri. Deasupra capului, pe acoperiș, se auzea cineva alergând — Vin pleca în raidurile ei nocturne.

Elend zâmbi cu afecțiune, dar nici măcar gândul la Vin nu-i putea readuce buna dispoziție. Grupul de asasini cu care s-a luptat în seara asta. N-aș putea folosi cumva întâmplarea? Poate, dacă le-ar fi vorbit tuturor despre atac, Adunarea și-ar fi adus aminte de disprețul lui Straff pentru viața omenească și ar fi fost mai puțin probabil să-i predea cetatea. Dar… poate s-ar fi și înspăimântat, temându-se că avea să trimită asasini peste ei, și ar fi fost încă și mai dispuși să se predea.

Elend se întreba uneori dacă Lordul Legiuitor nu făcuse cumva ceea ce se cuvenea. Nu oprimând oamenii, ci păstrând toată puterea pentru sine. Dacă nu fusese durabil, atunci Ultimul Imperiu nu fusese nicicum. Rezistase o mie de ani, făcând față răzvrătirilor și având autoritate asupra unei lumi întregi.

Însă Lordul Legiuitor era nemuritor, se gândi. Un avantaj pe care eu nu-l voi avea, cu siguranță, niciodată.

Existența Adunării era o metodă mai bună. Le oferea oamenilor un consiliu învestit legal cu autoritate. Elend avea să facă un guvern stabil. Poporul urma să aibă un rege — un om care să ofere continuitate; un simbol al unității. Un om care să nu fie corupt de dorința de a fi reales. Însă avea să existe oricum și Adunarea — un consiliu alcătuit din egalii lor, care-și puteau exprima îngrijorările.

În teorie, totul suna minunat. Presupunând că aveau să le supraviețuiască următoarelor câteva luni.

Elend se frecă la ochi, își umezi tocul în cerneală și începu să adauge câteva fraze în partea de jos a documentului.

Lordul Legiuitor era mort.

Chiar și după un an de la moartea lui, ideea i se părea lui Vin greu de priceput. Lordul Legiuitor fusese totul. Rege și zeu, făuritor de legi și autoritate supremă. Fusese etern și absolut, iar acum era mort.

Ea îl omorâse.

Firește că adevărul nu era tot atât de impresionant ca poveștile. Nicio forță eroică și nicio putere mistică n-o purtaseră către înfrângerea împăratului. Descoperise ce înșelătorie folosea ca să-și asigure nemurirea și, din fericire — și mai ales din întâmplare —, profitase de partea lui slabă. Nu era nici curajoasă, nici inteligentă. Era doar norocoasă.

Oftă. Vânătăile continuau să-i zvâcnească, dar îndurase dureri și mai mari. Stătea pe acoperișul palatului — numit cândva Fortăreața Venture — chiar deasupra balconului lui Elend. Poate că reputația ei o fi fost nemeritată, dar îl ținuse pe el în viață. Cu toate că zeci de lorzi războinici se încăierau pe teritoriul care se numise Ultimul Imperiu, niciunul dintre ei nu mărșăluise spre Luthadel.

Până atunci.

În afara cetății ardeau focuri. Straff avea să afle în curând că asasinii trimiși de el dăduseră greș. Și ce urma? Asaltarea zidurilor? Ham și Ciomege îi avertizaseră că Luthadelul nu putea face față unui atac decisiv. Probabil că Straff știa asta.

Totuși, deocamdată, Elend se afla în siguranță. Vin se descurcase foarte bine în privința descoperirii și uciderii asasinilor; cu mai puțin de o lună înainte prinsese pe cineva care voia să se furișeze în palat. Mulți nu erau decât spioni, și foarte puțini erau Allomanți. Totuși, cutițul de oțel al unui om obișnuit l-ar fi ucis pe Elend cu tot atâta ușurință ca și pumnalul de sticlă al unui Allomant.

Ea nu putea îngădui una ca asta. Chiar dacă s-ar fi întâmplat altceva — indiferent de sacrificiile necesare — Elend trebuia să rămână în viață.

Începu dintr-odată să se frământe, se furișă deasupra lucarnei, să vadă ce făcea el. Așezat, la adăpost, la masa lui de lucru de jos, întocmea o nouă propunere sau un nou edict. De când era rege, se schimbase incredibil de puțin. Cu vreo patru ani mai vârstnic decât ea — având, așadar, cu doar puțin peste douăzeci — Elend era un bărbat care punea mare preț pe studiu și nu se sinchisea aproape deloc de înfățișare. Nu se obosea să-și pieptene părul decât atunci când lua parte la vreo ceremonie importantă și reușea, cumva, să-și poarte hainele bine croite dând impresia de neorânduială.

Era, probabil, cel mai bun bărbat pe care-l cunoscuse vreodată. Serios, hotărât, inteligent și tandru. Și, dintr-un anumit motiv, îndrăgostit de ea. Ceea ce o uimea uneori mai mult decât rolul ei în uciderea Lordului Legiuitor.

Vin își ridică privirea și se uită din nou la focurile armatei. Pe urmă se uită în lateral. Pânditorul nu se reîntorsese. În astfel de nopți o ispitea adesea, apropiindu-se periculos de mult de camera lui Elend, înainte de a se face nevăzut în oraș.

Bineînțeles că, dac-ar fi vrut să-l omoare pe Elend, ar fi putut s-o facă în timp ce mă luptam cu ceilalți…

Gândul acesta o tulbura. Ea nu-l putea supraveghea pe Elend clipă de clipă. Era vulnerabil teribil de mult timp.

Avea, într-adevăr, și alte gărzi de corp, printre care se numărau și Allomanții. Însă și aceștia erau tot atât de solicitați ca ea. Asasinii din noaptea aceea fuseseră foarte abili și periculoși, și izbutise totuși să le facă față. Se cutremură la gândul că Născutul-din-Ceață stătuse ascuns printre ei. Nu fusese foarte bun, dar n-ar fi avut nevoie de cine știe ce îndemânare ca să ardă atiu și s-o lovească exact unde trebuia.

Ceața mișcătoare continua să se rotească. Prezența armatei îi șoptea un adevăr supărător: lorzii războinici din jur începeau să-și consolideze domeniile și se gândeau să le extindă. Chiar dacă Luthadelul reușea să respingă cumva atacul lui Straff, aveau să vină și alții.

Fără să facă niciun zgomot, Vin închise ochii și arse bronz, încă temându-se că Pânditorul — sau vreun alt Allomant — s-ar fi putut afla în apropiere, având de gând să atace. Cei mai mulți Născuți-din-Ceață considerau bronzul un metal relativ inutil, pentru că acțiunea lui se putea anula cu ușurință. Născuții-din-Ceață își puteau masca Allomanția arzând cupru — ceea ce îi apăra, în plus, de manipularea emoțională, cu zinc sau alamă. Cei mai mulți erau de părere că făceai o prostie dacă nu-ți mențineai cuprul aprins tot timpul.

Și totuși… Vin avea puterea de a străpunge norii cuprici.

Un nor cupric nu era vizibil. Reprezenta ceva cu mult mai nedeslușit. Un buzunar de aer tăinuitor, în care Allomanții își puteau arde metalele fără să se teamă că i-ar fi putut simți arzătorii de bronz. Însă ea putea să-i simtă, chiar dacă se aflau într-un nor cupric. Nu știa sigur de ce. Nici măcar Kelsier, cel mai puternic Allomant din câți cunoscuse ea, nu putea străpunge un nor cupric.

Însă în noaptea aceea Vin nu simți nimic.

Deschise ochii cu un oftat. Puterea ei stranie devenise năucitoare, dar nu era numai a ei. Mash îi confirmase că și Inchizitorii de Oțel puteau străpunge norii cuprici, iar ea știa în mod cert că și Lordul Legiuitor putuse s-o facă. Dar… de ce ea? De ce s-o facă Vin — o fată care se antrena, ca Născută-din-Ceață, numai de doi ani?

Și asta nu era tot. Amintirea dimineții în care se luptase cu Lordul Legiuitor îi stăruia în minte, încă vie. Atunci se petrecuse ceva despre care nu povestise nimănui — în parte fiindcă se temea, deși numai foarte puțin, că zvonurile și legendele legate de ea puteau fi adevărate. Cumva, în loc de metale, trăsese în trup ceața și o folosise pentru Allomanție.

Numai mulțumită acelei puteri, a ceții, izbutise în final să-l înfrângă pe Lordul Legiuitor. Îi plăcea să-și spună că descoperise trucurile Lordului Legiuitor printr-un simplu noroc. Dar… în noaptea aceea se petrecuse ceva straniu, ceva realizat de ea. Ceva pe care n-ar fi trebuit să-l poată face și pe care nu mai reușise niciodată să-l repete.

Clătină din cap. Erau atât de multe lucruri pe care nu le știau, și nu numai despre Allomanție. Ea și ceilalți conducători ai nevârstnicului regat al lui Elend se străduiau din răsputeri, dar, fără Kelsier, care să-i călăuzească, Vin se simțea oarbă. Planurile, izbânzile și chiar țelurile erau siluete neguroase în ceață, informe și neclare.

N-ar fi trebuit să ne părăsești, Kell, se gândi. Ai salvat lumea — dar ar fi trebuit s-o poți face fără să mori. Kelsier, Supraviețuitorul de la Hathsin, omul care concepuse și pusese în faptă căderea Ultimului Imperiu. Vin îl cunoscuse, lucrase cu el, fusese antrenată de el. Era o legendă și un erou. Dar, în același timp, fusese om. Supus greșelii. Imperfect. Pentru poporul skaa era ușor să-l venereze pe Kelsier, și apoi să dea vina pe Elend și pe ceilalți pentru situația teribilă pe care o crease Kelsier.

Gândul o umplu de amărăciune. I se întâmpla adesea, când se gândea la Kelsier. Poate fiindcă se simțea abandonată, sau poate nu era decât stânjenitoarea conștientizare a faptului că el — ca și ea însăși — nu se ridicase pe deplin la înălțimea propriei reputații.

Vin oftă și închise ochii, continuând să ardă bronz. Lupta din seara aceea o secătuise de puteri, iar gândul la orele în care își propunea să stea în continuare de veghe începea s-o îngrozească. Avea să-i fie greu să rămână pe mai departe în alertă când…

Simți ceva.

Deschise brusc ochii și își incendie cositorul. Se răsuci și se înclină, sprijinindu-se de acoperiș, ca să-și camufleze conturul. Cineva ardea metal în apropiere. Pulsațiile bronzului păreau bufnituri slabe, estompate, aproape imperceptibile — ca niște bătăi anemice de tobă. Erau înăbușite de un nor cupric. Allomantul — oricine ar fi fost — se credea ascuns de cuprul său.

Până atunci, în afară de Elend și Marsh, Vin nu lăsase în viață pe nimeni care să știe de existența straniei sale puteri.

Vin înaintă tiptil, cu degetele mâinilor și picioarelor înghețate pe tabla de cupru a acoperișului. Încercă să-și dea seama de unde porneau pulsațiile. Aveau ceva… straniu. Îi venea greu să distingă ce metale ardea dușmanul. Erau bufniturile iuți ale fludorului? Sau doar ritmul fierului? Pulsațiile păreau neclare, ca vălurirea unui noroi gros.

Izvorau de la o distanță foarte mică… De pe acoperiș…

Chiar din fața ei.

Vin încremeni, ghemuită, cu vântul nopții suflând peste ea un zid de ceață. Unde era Allomantul? În interiorul său se dădea o luptă; bronzul îi spunea că se afla ceva chiar în fața ei, însă ochii refuzau să se declare de acord.

Privi cu atenție ceața întunecată, uitându-se și în sus doar ca să fie absolut sigură, apoi se ridică în picioare. E prima oară când bronzul meu dă greș, se gândi, încruntându-se.

Apoi observă.

Nu era ceva în ceață, ci ceva din ceață. Creatura stătea la câțiva pași de ea, putând cu ușurință să treacă neobservată, căci ceața îi contura forma foarte vag. Vin se trase înapoi, cu răsuflarea tăiată.

Creatura rămase pe loc. Vin n-ar fi putut spune mare lucru despre ea: avea trăsături imprecise, neclare, conturate de învolburarea haotică a ceții purtate de vânt. Dacă silueta nu ar fi rezistat, neschimbată, s-ar fi putut să nu-i dea nicio atenție — cum se întâmplă cu forma unui animal, întrezărită printre nori pentru o scurtă clipă.

Însă aceea nu dispărea. Fiecare nou rotocol de ceață îi definea mai ferm trupul subțire și capul prelung. O formă întâmplătoare, dar persistentă. Sugera o siluetă omenească, dar îi lipsea soliditatea Pânditorului. Părea… arăta… nefirească.

Creatura înaintă cu un pas.

Vin reacționă instantaneu, aruncând un pumn de monede și Împingându-le prin aer. Bucățele de metal străbătură ceața cu iuțeală, lăsând dâre în urmă și trecură prin silueta neguroasă.

Creatura rămase o clipă nemișcată. Pe urmă dispăru pur și simplu dintr-o suflare, risipindu-se în ceața ce se încolăcea aiurea.

Elend caligrafie ultimul rând cu eleganță, deși știa că ar fi putut pune un scrib să copieze propunerea. Însă se simțea mândru. Izbutise să găsească argumente care aveau să convingă în sfârșit Adunarea că nu i se puteau preda pur și simplu lui Straff.

Fără să-și dea seama, își îndreptă privirea spre teancul de hârtii de pe masa lui de lucru. Deasupra stătea o scrisoare galbenă aparent nevinovată, încă împăturită, cu sigiliul din ceară sângerie rupt. Era scurtă, Elend își amintea cu ușurință toate cuvintele.

Fiule,

Cred că te-ai simțit bine ocupându-te de interesele Casei Venture în Luthadel. Eu am făcut din Stăpânirea Nordică un loc sigur și mă voi întoarce în curând în fortăreața noastră din Luthadel. Atunci îmi vei putea preda conducerea cetății.

Regele Straff Venture

Dintre toți lorzii războinici care terorizau Ultimul Imperiu de când murise Lordul Legiuitor, Straff era cel mai periculos. Elend o aflase nemijlocit. Tatăl său era un adevărat nobil imperial. Vedea viața ca pe o întrecere între lorzi, în urma căreia se stabilea cine putea dobândi cea mai măreață reputație. Se descurcase bine în acel joc, făcuse din Casa Venture cea mai puternică familie dinainte de Prăbușire.

Tatăl lui Elend nu vedea în moartea Lordului Legiuitor o tragedie sau o izbândă — ci doar un prilej favorabil. Faptul că fiul lui lipsit de voință se considera regele Stăpânirii Centrale îl umplea de o nesfârșită voioșie.

Elend clătină din cap, venind la propunere. Câteva recitiri și câteva modificări de finețe, și-o să mă pot duce în sfârșit la culcare. Pur și simplu…

O siluetă în mantie sări prin lucarnă și ateriză pe podea, în spatele lui, cu o ușoară bufnitură.

Elend înălță dintr-o sprânceană și se-ntoarse spre silueta ghemuită.

— Știi, Vin, am lăsat balconul deschis dintr-un anumit motiv. Dac-ai fi vrut, ai fi putut intra pe acolo.

— Știu, răspunse ea.

Traversă încăperea în grabă, mișcându-se cu nefireasca agilitate a unui Allomant. Se uită sub pat, apoi îi inspectă dulapul, deschizând brusc ușile. Făcu un salt înapoi, încordată ca un animal în alertă, dar, după toate aparențele, înăuntru nu se afla nimic care s-o nemulțumească, așa că se duse s-arunce o privire dincolo de ușa celorlalte camere ale lui Elend.

El o urmărea cu priviri afectuoase. Avusese nevoie de ceva timp ca să se-nvețe cu… ciudățeniile ei. O tachina, spunându-i că o bântuiau spaimele; ea pretindea că nu era decât prudentă. Oricum, când îl vizita în apartamentele lui, jumătate din timp se uita pe sub pat și în dulap. Cu alte ocazii se abținea — dar el o surprindea adesea aruncând priviri bănuitoare către posibile ascunzători.

Era cu mult mai puțin nervoasă când n-avea motive să se teamă pentru viața lui. Oricum, Elend tocmai începea să înțeleagă că, dincolo de înfățișarea fetei pe care-o cunoscuse cândva drept Valette Renoux, se ascundea o personalitate extrem de complexă. Se îndrăgostise de partea ei grațioasă fără să i-o fi întâlnit vreodată pe cea secretă, de Născută-din-Ceață fără astâmpăr. Încă îi mai era greu să le unească pe amândouă într-o singură persoană.

Vin închise ușa, apoi rămase o clipă locului, privindu-l cu ochii ei rotunzi, întunecați. Elend se pomeni zâmbind. În ciuda bizareriilor ei — sau, mai degrabă, datorită lor — o iubea pe femeia aceea suplă, cu priviri hotărâte, de o sinceritate brutală. Nu semăna cu nicio altă femeie pe care-o mai întâlnise vreodată — avea o frumusețe și o inteligență de om simplu, cinstit.

Totuși, uneori îl îngrijora.

— Vin? o întrebă, ridicându-se în picioare.

— Ai văzut ceva bizar în seara asta?

Elend șovăi.

— În afară de tine?

Ea se încruntă și străbătu încăperea cu pași mari. Elend îi urmări silueta măruntă, înveșmântată în pantaloni negri și o cămașă cu nasturi, bărbătească, cu panglicile mantiei-de-ceață târându-i-se în urmă. O purta cu gluga lăsată pe spate, ca de obicei, și pășea cu o grație suplă — cu inconștienta eleganță a cuiva care ardea fludor.

Concentrează-te! își spuse el. Începi într-adevăr să obosești.

— Vin? Ce nu e în ordine?

Ea aruncă o privire către balcon.

— Acel Născut-din-Ceață, Pânditorul, e din nou în cetate.

— Ești sigură?

Vin dădu din cap.

— Dar… nu cred c-o să vină în noaptea asta după tine.

Elend se încruntă. Ușile balconului erau tot deschise și vântul purta înăuntru dâre de ceață ce se târau pe podea, evaporându-se în cele din urmă. Dincolo de uși era… întuneric. Haos.

Nu e decât ceață, își spuse. Vapori de apă. Nimic de temut.

— Ce te face să crezi că Născutul-din-Ceață n-o să vină după mine?

Vin ridică din umeri.

— Pur și simplu simt că n-o s-o facă.

Dădea adesea astfel de răspunsuri. Crescuse pe străzi și se încredea în propriile instincte. Și, în mod ciudat, asta credea și Elend. O privi și citi în poziția ei nesiguranța. În noaptea aceea o neliniștise altceva. O țintui cu privirea o clipă, până când ea își întoarse ochii în altă parte.

— Ce e? o întrebă.

— Am văzut… altceva, răspunse ea. Sau cred că am văzut. Ceva în ceață, un fel de om din fum. Și l-am și simțit, cu Allomanția. Însă a dispărut.

Elend se încruntă mai tare. Se apropie de ea și o luă în brațe.

— Vin, te forțezi prea mult. Nu poți continua să colinzi orașul noaptea și să rămâi trează toată ziua. Până și Allomanții au nevoie de odihnă.

Ea dădu din cap, în tăcere. În brațele lui, nu părea puternica luptătoare care-l omorâse pe Lordul Legiuitor. Vedea în ea o femeie trecută dincolo de hotarele oboselii, copleșită de evenimente — o femeie care probabil se simțea, într-o foarte mare măsură, așa cum se simțea el însuși.

Ea se lăsă îmbrățișată. La început, trupul se contractă ușor. Ca și cum o parte din ea încă s-ar mai fi așteptat să i se facă rău — ca și cum în adâncul ființei ei n-ar fi fost în stare să înțeleagă că era cu putință să fie atinsă cu dragoste, nu cu mânie. Pe urmă totuși se destinse. Elend era unul dintre puținii în prezența cărora putea s-o facă. Când îl îmbrățișă și ea — când îl îmbrățișă cu adevărat, se agăță de el cu o disperare vecină cu groaza. Cumva, în ciuda puternicelor ei deprinderi de Allomantă și a unei fermități îmbibate de încăpățânare, Vin era înspăimântător de vulnerabilă. Părea să aibă nevoie de Elend. Iar el se simțea norocos pentru asta.

Și, uneori, înciudat. Dar norocos. Elend și Vin nu vorbeau despre cererea lui în căsătorie și despre refuzul ei, deși el se gândea adesea la discuția de atunci.

Femeile sunt greu de înțeles, cugetă, iar eu a trebuit s-o găsesc pe cea mai bizară dintre ele. Totuși, nu se plângea. Ea îl iubea. El putea face față ciudățeniilor ei.

Vin oftă și își ridică privirea, destinzându-se în sfârșit când el se aplecă spre ea. O sărută preț de o clipă prelungită, iar ea suspină. Pe urmă își sprijini capul pe umărul lui.

— Mai avem o problemă, spuse, cu voce scăzută. În seara asta am folosit ultimul bob de atiu.

— În lupta cu asasinii?

Ea dădu din cap.

— Ei, știam c-o să se-ntâmple până la urmă. Proviziile nu ne puteau ajunge la nesfârșit.

— Provizii? exclamă Vin. Kelsier nu ne-a lăsat decât șase boabe.

Elend oftă, apoi o strânse mai tare. Ar fi fost de așteptat ca noul său guvern să moștenească rezerva de atiu a Lordului Legiuitor — o presupusă ascunzătoare a metalului, care conținea o comoară uimitoare. Kelsier contase pe faptul că noul lui regat avea să dețină bogăția aceea; murise așteptându-se la asta. Nu exista decât o singură problemă. Nimeni nu reușise să găsească provizia. Descoperiseră o cantitate foarte mică — atiul din brățările întrebuințate de Lordul Legiuitor drept baterie Feruchimică, în care-și stoca vârsta. Însă o cheltuiseră ca să aprovizioneze orașul și, de fapt, nu fusese decât o fărâmă. Nicidecum pe măsura cantității ascunse despre care se vorbea. Undeva, în oraș, ar fi trebuit să existe o avere în atiu, o cantitate de mii de ori mai mare decât cea din brățări.

— Va trebui să ne descurcăm așa, spuse Elend.

— Dacă te atacă un Născut-din-Ceață, n-o să-l pot ucide.

— Numai dac-o să aibă atiu. A devenit din ce în ce mai rar. Mă îndoiesc că vreun alt rege ar mai putea avea prea mult.

Kelsier distrusese Puțurile din Hathsin, singurul loc de unde se putea extrage atiul. Totuși, dacă Vin se vedea nevoită să lupte cu cineva care mai avea…

Nu te mai gândi la asta, își spuse el. Mulțumește-te să continui căutările. Poate reușim să cumpărăm niște atiu. Sau poate vom descoperi comoara Lordului Legiuitor. Dacă există…

Vin se uită la el și îi citi îngrijorarea din ochi, iar Elend știu că și ea ajunsese la aceleași concluzii. Pe moment, nu era mare lucru de făcut; Vin se descurcase foarte bine, își păstrase atiul cât mai mult cu putință. Totuși, când ea se retrase cu un pas și el se întoarse la masa de lucru, Elend nu putu să nu se gândească la un alt mod de întrebuințare a acelui atiu. Poporul lui avea nevoie de hrană pe durata iernii.

Dar, cugetă, așezându-se, astfel am fi pus o mai mare parte din cea mai periculoasă armă Allomantică din lume în mâinile dușmanilor noștri. Era mai bine că o folosise Vin.

Când el se apucă din nou de lucru, Vin își iți capul peste umărul lui, acoperind lumina ce-i venea de la lampă.

— Ce e asta? îl întrebă.

— O propunere care să blocheze orice acțiune a Adunării până când voi purta discuția la care am dreptul.

— Alta? întrebă ea, lăsându-și capul pe-o parte și îngustându-și ochii în timp ce încerca să-i descifreze scrisul.

— Adunarea a respins ultima versiune.

Vin se încruntă.

— De ce nu le spui, pur și simplu, că trebuie s-accepte? Tu ești regele.

— Ei, vezi, spuse Elend, tocmai asta-ncerc să dovedesc cu propunerea aceasta. Nu sunt decât un simplu om, Vin — poate părerea mea nu e mai demnă de urmat decât a lor. Dacă discutăm propunerea asta împreună, vom ajunge la un rezultat mai bun decât e în stare să obțină cineva de unul singur.

Vin clătină din cap.

— Va fi o dovadă de slăbiciune. O lipsă de curaj. Ar trebui să ai mai multă încredere în tine.

— Aici nu e vorba de încredere. E vorba de corectitudine. Ne-am petrecut o mie de ani luptând împotriva Lordului Legiuitor — dacă guvernez în stilul lui, care e diferența?

Vin se întoarse spre el și-l privi în ochi.

— Lordul Legiuitor a fost un om rău. Tu ești un om bun. Asta e diferența.

Elend zâmbi.

— Pentru tine e chiar atât de simplu, nu?

Ea încuviință.

Elend își lăsă capul pe spate și o sărută din nou.

— Ei, unii dintre noi complică lucrurile ceva mai mult, așa că va trebui să ne suporți. Acum fii bună și nu-mi mai sta în lumină, ca să mă pot întoarce la lucru.

Ea pufni, dar se ridică și trecu de cealaltă parte a mesei, lăsând în urmă o dâră de parfum. Elend se încruntă. Când s-a dat cu ăsta? Multe din gesturile ei erau atât de rapide, încât lui îi scăpau.

Parfumul — o altă aparentă contradicție din alcătuirea femeii pe nume Vin. Nu se parfuma când ieșea în ceață; o făcea de obicei pentru el. Nu-i plăcea să atragă atenția, dar adora parfumurile — și se supăra când el nu observa că încercase o aromă nouă. Părea suspicioasă și vedea în jur numai amenințări, însă avea încredere în prieteni, dând dovadă de o loialitate dogmatică. Ieșea noaptea îmbrăcată în negru și gri,

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Fântâna Înălțării. Volumul al doilea din seria Născuți în ceață

4.8
22 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor