Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Evoluția unei revoluții. Bazele psihoterapiei rațional-emotive

Evoluția unei revoluții. Bazele psihoterapiei rațional-emotive

De Trei

Citiți previzualizarea

Evoluția unei revoluții. Bazele psihoterapiei rațional-emotive

De Trei

evaluări:
5/5 (3 evaluări)
Lungime:
553 pagini
10 ore
Editor:
Lansat:
Dec 9, 2015
ISBN:
9786067195583
Format:
Carte

Descriere

Reunind extrase din lucrările scrise de Albert Ellis pe parcursul a cincizeci de ani, exemple și prezentări de caz, această carte surprinde evoluția gândirii părintelui terapiei comportamentale rațional-emotive, numit totodată și bunicul psihoterapiei cognitiv-comportamentale. Focalizată inițial asupra educației sexuale și a libertății sexuale, în contextul unei societăți americane destul de stricte la acea vreme în ceea ce privește nuditatea sau sexul în afara căsătoriei, munca lui Albert Ellis s-a extins treptat asupra unor domenii mai largi ale psihicului uman.
Este o lucrare inedită, interesantă și utilă pentru psihologii și psihoterapeuții din indiferent ce orientare, dar și pentru nespecialiști, care pot avea ocazia să se familiarizeze astfel cu opera unuia dintre cei mai mari deschizători de drumuri ai secolului XX.

Editor:
Lansat:
Dec 9, 2015
ISBN:
9786067195583
Format:
Carte

Legat de Evoluția unei revoluții. Bazele psihoterapiei rațional-emotive

Cărți conex

Previzualizare carte

Evoluția unei revoluții. Bazele psihoterapiei rațional-emotive - Trei

Prefață

La cincizeci de ani de la înființarea Institutului Albert Ellis (AEI), organizație nonguvernamentală, membrii Consiliului de Administrație al acestuia s-au reunit pentru a discuta modalități de a-l comemora pe Albert Ellis și de a aduce un tribut vieții și muncii sale. Membrii consiliului au decis să publice anumite scrieri pentru a sprijini activitatea Institutului și să ofere burse în cadrul Institutului în numele lui Albert Ellis. Un alt obiectiv convenit a fost acela de a pregăti o carte cu selecții din scrierile lui Ellis.

Alături de această carte, se estimează că vor fi publicate alte șase în următoarele domenii: filosofie, educație, adicții, sex-căsătorie-familie, religie și cercetare. La acestea vor contribui atât membrii Consiliului de Administrație al Institutului, cât și experți cum sunt: Raymond DiGiuseppe, Windy Dryden, Kristene Doyle, Daniel David, F. Michler Bishop și Steve Johnson, colaboratori ai Institutului Albert Ellis de mulți ani. Ne așteptăm ca în vara anului 2010 să fie publicată prima carte cu fragmente din scrierile lui Ellis¹, iar următoarele, ulterior, la diverse momente.

Albert Ellis a fost un scriitor prolific, dovadă fiind cele peste șaizeci de cărți care l-au avut ca autor sau coautor și cele peste șapte sute de articole apărute în publicații de specialitate, reviste sau sub forma unor capitole ale unor lucrări. Prin intermediul prezentei cărți și al celor care îi vor urma, Consiliul de Administrație al AEI își propune să aducă un omagiu fondatorului Institutului și binefăcătorului care a generat monumentala revoluție cognitivă în psihoterapie la mijlocul anilor ’50. De menționat este faptul că publicațiile în memoria lui Ellis vor sintetiza scrierile sale, demonstrând astfel evoluția gândirii lui Ellis din 1955 până în 2007, anul morții sale.

New York, 26 februarie 2010

Jeffrey Bernstein, președinte al Consiliului de Administrație al Institutului Albert Ellis²


¹ Varianta în limba engleză a prezentei cărți a fost publicată în septembrie 2010. (N.t.)

² Jeffrey Bernstein era președinte al Consiliului de Administrație al Institutului Albert Ellis la momentul publicării volumului în limba engleză. (N.t.)

Introducere

Contextul inițial

Albert Ellis s-a născut în Pittsburg în anul 1913, dar a trăit cea mai mare parte a vieții în New York, unde a murit în anul 2007 la vârsta de 93 de ani. A fost cel mai mare dintre cei trei copii ai unei familii de evrei de clasă medie superioară, care s-a destrămat în cele din urmă, părinții săi divorțând. Albert a avut diverse probleme de sănătate, copil fiind, inclusiv afecțiuni ale rinichilor care au necesitat spitalizări îndelungate. A fost un elev strălucit, începând să scrie eseuri de la vârsta de 12 ani. De asemenea, a fost un cititor pasionat, susținând că la vârsta de 16 ani citise deja lucrările lui Immanuel Kant. A avut mari dificultăți din cauza fobiei sociale de-a lungul copilăriei sale și în anii adolescenței și a devenit destul de anxios cu privire la întâlnirile amoroase. Totuși, a depus mari eforturi să își depășească anxietatea, invitând să iasă cu el o sută de femei pe care le-a întâlnit în Grădina Botanică. Acest „exercițiu de atac al rușinii" (shame attack), cum l-a numit mai târziu, i-a permis să lupte împotriva fricii de a fi respins.

După absolvirea liceului în Bronx, a urmat Școala de Afaceri Baruch în New York. După absolvire, și-a propus să devină bogat, lucrând ca vânzător la un magazin de haine și în același timp scriind ficțiune. A scris o jumătate de milion de cuvinte despre Marx și despre filosofia socială a comunismului, dar a renunțat, concluzionând că întregul proiect socialist radical nu va mai face față birocrației și se va prăbuși. A încercat, de asemenea, să scrie numeroase piese de teatru în speranța că acestea se vor juca la Great White Way, însă fără succes.

În anii ’30, Ellis susținea că a citit mii de articole despre sex, întâlniri amoroase, curtare și căsătorie. Pentru că era interesat de relațiile romantice și sexuale, a început să dea sfaturi prietenilor și familiei și a înființat organizația numită LAMP — un acronim pentru Love and Marriage Program (Program despre Dragoste și Căsătorie). Un avocat l-a sfătuit să se înscrie la studii în domeniul psihologiei clinice, astfel încât sfaturile sale privind relațiile de cuplu să devină mai credibile. Deși a avut în vedere să devină un psihiatru faimos, a optat pentru un master în psihologie clinică la Colegiul Pedagogic al Universității Columbia, urmând apoi un program doctoral în cadrul aceleiași universități. Pentru lucrarea de doctorat, Ellis a propus, iar facultatea a acceptat să studieze viața sexuală a studentelor din cadrul universității. Totuși, administrația universității a respins decizia facultății pe motiv că, dacă părinții ar afla informații privind viața sexuală a fetelor lor, ar fi posibil ca aceștia să își retragă fiicele de la Columbia University. S-a presupus că publicitatea negativă ar fi putut avea consecințe nefaste asupra bugetului universității. Astfel, Ellis a ajuns să realizeze un studiu mai teoretic, mai exact, utilizarea MMPI (Minnesota Multiphasic Personality Inventory) și a altor teste pentru predicții clinice. Un rezumat al lucrării sale de doctorat a fost publicat în Psychological Bulletin. Acest lucru nu i-a sporit însă popularitatea lui Ellis în cadrul comitetului profesoral de la Columbia University, deoarece mulți nu publicaseră încă în ceea ce avea să devină una dintre cele mai prestigioase publicații de specialitate.

Încă înainte de a primi titlul de doctor în 1947, Albert Ellis a lucrat ca psiholog pentru statul New Jersey, având o mulțime de responsabilități în cadrul Sex Offenders Clinic. Obișnuia să se întâlnească seara cu alți pacienți în Manhattan, de unde făcea naveta. A reușit să ajungă psihologul coordonator al statului New Jersey. După ce a primit titlul de doctor, Ellis a ales să studieze psihanaliza. După doi ani de analiză intensă, a început terapia sub supervizare, lucrând cu propriii clienți. La acea vreme, în New York, psihanaliza și revizionismul psihanalitic reprezentau cele mai puternice orientări ale psihoterapiei, în timp ce psihoterapia nondirectivă propusă de un alt absolvent al Teachers College (Carl Rogers în 1931) lua avânt. Tehnicile comportamentale (behavioriste) ale lui Watson, Skinner și alții erau combinate cu altele în cadrul unor intervenții eclectice, cum ar fi încercarea lui Dollard și Miller de a uni psihanaliza și behaviorismul. Mai târziu, Truax avea să conceptualizeze psihanaliza ca o tehnică comportamentală în care răspunsurile de tipul „îhî" ale analistului sau terapeutului de orientare psihanalitică funcționau ca o recompensă pentru concluzia pe care terapeutul își dorea să o audă. Cu mult înaintea lui Truax, Ellis a ajuns la aceeași concluzie! Albert Ellis a renunțat la slujba sa din New Jersey pentru a lucra pe cont propriu ca psihoterapeut în Manhattan. Avea o înclinație pentru ceea ce înseamnă a fi eficient și a încercat să operaționalizeze o serie de concepte psihanalitice. Deși conștientiza utilizarea în psihanaliză a unor concepte dogmatice, acestea făceau parte din teorie. Și-a dat, de asemenea, seama destul de repede că multe dintre principiile psihanalizei — deși funcționau din perspectivă clinică — nu puteau fi testate. În perioada în care se formase el, de exemplu, ședințele dintre terapeut (sau analist) și pacient (sau client) nu puteau fi urmărite de un supervizor. Ceea ce conta era raportul predat de student terapeutului supervizor, indiferent de cât de inacurat sau distorsionat era.

Pe măsură ce Ellis pătrundea mai adânc în psihanaliză, devenea mai dezamăgit. Apoi, într-o zi, în 1953, lucra cu o pacientă femeie care nu reușea să obțină un loc de muncă și fusese intervievată de mai mulți intervievatori bărbați. Ea își atribuia performanța scăzută fricii sale de bărbați, fiindcă bărbații cu o anumită autoritate îi aminteau de tatăl ei care o bătea când era copil. Ellis a făcut o remarcă sarcastică (poate pe fondul frustrării): „Dar tatăl dumneavoastră este mort. Imediat, pacienta a replicat ceva de genul: „Vreți să spuneți că nu tatăl meu este cel care mă sperie atât de tare, ci ceea ce îmi spun chiar acum despre trecut mă face să mă simt astfel?, Ellis a replicat: „Da, și faptul că vă spuneți încontinuu același lucru nu face altceva decât să vă întărească credința falsă". În acel moment, în cadrul relației dintre pacient și Albert Ellis a luat naștere revoluția cognitivă în psihoterapie.

După ce a analizat implicațiile a ceea ce se petrecuse între el și pacientă, Ellis a prezentat evenimentul ca teorie a sa la întâlnirea anuală din 1955 a Asociației Psihologilor Americani (American Psychological Association — APA). Apoi și-a conturat mai clar teoria și a prezis că într-o zi aceasta va devansa în popularitate psihanaliza și psihoterapia nondirectivă. În anul 1957, datorită interesului său îndelungat față de relații, a scris How to Live with a Neurotic³. Acea carte explica o parte dintre tehnicile sale pe care le-a numit apoi terapie rațională (rational therapy). Mai târziu, a realizat că eticheta „rațională" a reprezentat, de fapt, o mare greșeală deoarece deschidea calea spre critici precum practicarea unei terapii superficiale, incapabilă să ajungă în profunzimea problemelor: cuvântul rațional era înțeles de unii ca a raționaliza sau a căuta scuze.

După prezentarea sa din cadrul APA în anul 1955 la Chicago, Ellis a continuat să scrie despre libertatea sexuală și să lucreze în această direcție. A scris texte cu privire la tabuul incestului, Art and Science of Love, și a lăudat munca lui Alfred Kinsey. Ellis s-a alăturat unei echipe editoriale a unei publicații de renume despre sexologie și a scris despre o tragedie sexuală americană.

În 1959, Ellis, fratele lui și alți câțiva prieteni au înființat Institutul pentru o viață rațională în statul New York. Scopul era dezvoltarea psihologiei științifice, iar actul constitutiv reflectă un real efort de a evita orice fel de dogme. După înregistrarea Institutului, New Yorkul a fost martorul unui alt moment important, mai exact certificarea psihologilor — a fost pentru prima dată când certificarea s-a realizat la nivel de stat (1957). Institutul a fost condus din apartamentul lui Ellis înainte de achiziționarea clădirii de pe Strada 65 numărul 45, din nord-estul Manhattanului.

Alături de articole, prezentări, texte despre sex, dragoste și căsătorie, în special Creative Marriage scrisă împreună cu Robert Harper și apărută în anul 1961, Ellis și Harper au scris A Guide to Rational Living publicată în anul 1961 (și republicată circa 15 ani mai târziu). S-a vândut în peste un milion de exemplare. În anul 1962, Ellis a publicat cea mai importantă operă a sa, Reason and Emotion in Psychotherapy. Textul a fost revizuit în 1994. El a reprezentat fundalul teoriei sale, reunind rațiunea și emoția (legătură foarte importantă pentru teoria sa, când a fost prezentată pentru prima dată la Chicago în anul 1955) și susținând teoria ABC a personalității. Aceste două elemente au devenit esențiale pentru echilibrul muncii lui Ellis, alături de autoacceptarea necondiționată și de respingerea absolutismelor prin care cerem ca viața să fie diferită față de cum este ea de fapt.

Mai târziu, în 1976, după ce Ellis a citit cartea lui Michael Mahoney Scientist as Subject, și-a dat seama că orice observator ar fi capabil să influențeze rezultatul psihoterapiei, deci a vorbi despre obiectivitatea prezentării era mai mult un mit decât realitate. Mai mult, a învățat că trecutul nu a cauzat prezentul, fiindcă aceasta ar însemna acceptarea unui sofism logic numit post hoc ergo proter hoc. Thomas Reid, filosoful și clericul scoțian, a reacționat dur când David Hume a invocat sofismul, Reid oferind un exemplu: pentru că noaptea vine după zi nu înseamnă că ziua cauzează noaptea. Regulile cauzalității implică mult mai mult decât o secvență temporală. Reid a conchis apoi că Hume nu oferea niciun fel de explicație pentru ideile sale că evenimentele trecute cauzează evenimentele prezente. Freud a contribuit la același sofism logic, însă în mai mare măsură. Ellis nu doar că a contestat cerințele absolutiste din cauza rolului lor în generarea sau menținerea gândirii nevrotice, dar a contestat și psihanaliza. Ironic, Ellis a replicat că dacă pacienții care beneficiază de psihanaliză își îmbunătățesc starea, acest lucru are loc în ciuda psihoterapiei și nu datorită ei.

Totuși, nimic din paragraful anterior nu a reprezentat un argument împotriva învățării de la trecut. Ellis a susținut că atunci când anumite amintiri încărcate emoțional sunt tratate ca și cum ar avea loc în momentul prezent — sau sunt asociate din nou cu o emoție — atunci persoana rămâne ancorată în ideea că trecutul reprezintă un prolog pentru prezent. Pentru că psihanaliza alocă atât de mult timp amintirilor, pacientul ar putea deveni atât de preocupat, spunea Ellis, încât să nu observe că prezentul este cel ce îi determină comportamentul. Implicarea în evenimentele trecute este înnoită cu scopul de a ține încă vii resursele emoționale investite. Puneți capăt raționamentului investiției emoționale, susținea Ellis, iar lanțul de evenimente care cauzează sau întreține tulburarea se va rupe.

Atât psihoterapeuții de orientare freudiană, cât și cei de orientare rogersiană erau interesați să afle despre investiția emoțională sau ce simte pacientul în relație cu anumite situații sau evenimente — sau chiar despre emoții trecute relevante pentru experiența personală. Ellis a optat pentru calea inversă, și pe bună dreptate. A susținut că trăim utilizând limbajul, iar anumite lucruri pe care ni le spunem sunt raționale pentru că sunt conforme cu realitatea, în timp ce altele sunt iraționale pentru că o exagerează. Limbajul, fie el rațional sau nu, spunea Ellis, este logic. Deci, dacă un pacient crede că dacă ar fi capabil să navigheze îndeajuns de mult ar putea să cadă de pe pământ, acest lucru este irațional pentru că pământul este rotund și legile gravitației ar ține barca la suprafață pe apă. Pe de altă parte, aceeași afirmație este logică: dacă pământul ar fi plat (ceea ce nu este cazul), ar fi logic să credem că cineva ar putea naviga atât de mult încât să se desprindă de pământ.

Dar Ellis a mers și mai departe. În explicația cu privire la teoria sa din 1955, precum și în textul din 1961 scris cu Harper și în a sa magnum opus, Ellis a susținut că un gând și un sentiment ar putea fi separate doar în cazuri izolate. A fost de acord că ar putea exista gânduri și sentimente pure, dar că acestea sunt rare. În cea mai mare parte a timpului, un gând nu poate fi separat de un sentiment și viceversa. În sprijinul acestei idei, care s-a dovedit a fi susținută și de psihofiziologie, Ellis a propus sintagma de rațional-emotiv (a se observa cratima) pentru a surprinde mai mult sau mai puțin conjuncția constantă dintre cele două.

Ellis a acordat o importanță foarte mare legăturii dintre gânduri și emoții, precum a făcut-o și Robert Woodworth înaintea sa în jurul anului 1918, în domeniul psihologiei experimentale, la Columbia University. Dacă gândul sau evenimentul activator (A-ul) este investit cu o emoție sau, altfel spus, este asociat cu o consecință (C-ul), atunci, potrivit lui Ellis, (B-ul) leagă cele două fie pozitiv, fie negativ. Dacă legătura dintre A și C este o cerere irațională ca viața să fie diferită față de cum este, utilizând exprimări precum ar trebui, este nevoie, groaznic sau alte conexiuni, atunci cu siguranță vom regăsi ca și consecințe emoții negative. Anumite exemple de tipul unor propoziții ar putea fi de folos pentru înțelegerea mai acurată a celor discutate.

Sunt în avion (există turbulențe) și mă simt anxios.

Vom denumi prima propoziție A, ceea ce știm sau evenimentul, iar următoarea propoziție, consecința emoțională — emoția sau C-ul. Ellis a susținut, iar neurofiziologia a confirmat, că A nu cauzează C în creier: cele două nu sunt conectate în mod direct. Potrivit lui Elis, o afirmație irațională, o evaluare, o cerere, o credință inconștientă sau anumite trebuințe copilărești sunt implicate în legătura dintre A și C sau altfel spus în B, procesul fiind extrem de rapid.

A. Sunt în avion (unde există turbulențe).

B. Avionul nu ar trebui să zboare în acel fel; este posibil să se prăbușească și aș putea muri, iar acest lucru ar fi groaznic.

C. Mă simt anxios.

Ellis și-a continuat argumentația aducând componenta de cercetare în sprijinul afirmațiilor copilărești pe care ni le spunem nouă înșine. Dacă observăm copiii, putem remarca toate elementele modelului ABC, cum ar fi în exemplul că el mi-a luat mingea și nu trebuia să facă acest lucru, pentru că acum sunt nervos. Dacă B-ul ar fi restructurat sau înlocuit cu anumite evaluări lipsite de încărcătura emoțională, mai raționale, există mari șanse să se instaleze o stare de calm.

A. Sunt în avion (există turbulențe).

B. Dar frica nu mă va ajuta. Știu că nu avionul mă sperie, fiindcă el este doar metal și plastic, și nici turbulențele nu mă sperie, pentru că, dacă ar fi așa, toate avioanele s-ar afla la nivelul solului și niciun pilot nu ar fi destul de rațio–nal să zboare cu avionul. Unde se menționează în legile fizicii că nu ar trebui să existe turbulențe când mă aflu eu în avion? Și este această călătorie groaznică, cea mai nasoală călătorie cu avionul din istoria aviației? Ar putea să fie inconfortabilă, dar există foarte puține șanse să fie groaznică.

C. Mă simt mai puțin anxios.

În condiții mai puțin anxioase, pacientul poate învăța aceste restructurări și să anticipeze sau să schimbe amintirile încărcate emoțional, iar apoi să le vadă ca inconveniente sau chiar situații regretabile din trecut care nu este necesar să genereze evenimente curente. A invoca acele amintiri așa cum au fost ele trăite înseamnă a avea o viață ancorată în trecut și a fi victimă a acelei tiranii. Karen Horney a avut o abordare mai țintită privind acest subiect: ea a susținut tirania afirmațiilor de tipul trebuie.

Să presupunem totuși că o persoană ar spune că el/ea a înțeles în mod obiectiv că zborul cu avionul nu a fost groaznic și că ar putea exista alte lucruri mult mai rele, cum ar fi două asemenea zboruri cu turbulențe. Persoana consideră totuși că a fost groaznic „pentru ea" sau groaznic la nivel subiectiv. Acea persoană, susținea Ellis, a trecut de la o stare de calm la o investiție emoțională în totalitate negativă (sau de la un nivel 0 de stres la un nivel 10 de stres într-o creștere rapidă). Prin intermediul restructurării și imageriei, Ellis a utilizat cu pacienții săi restructurarea și imageria pentru ca aceștia să se vizualizeze și să resimtă nivelul 5 de stres sau chiar un nivel mai redus, astfel încât investiția emoțională să nu îi conducă înspre sentimentul de copleșire la nivel subiectiv.

Ellis a susținut că a înlătura evaluările extrem de încărcate emoțional la nivelul B-ului este un proces dificil din moment ce acestea au fost îndelung exersate. Totuși, menționa Ellis, prin exercițiu, o persoană poate învăța să nu ceară ca viața să fie diferită față de cum este. Dacă cineva își dorește cu adevărat să își schimbe circumstanțele, atunci e necesar ca el/ea să stea calm și să depună efort pentru conceperea unui plan care să ducă la o schimbare înțeleaptă.

Întregul proces prezentat, oricât de simplu ar părea, nu era unul simplist. În completarea sa, Ellis a adăugat motivele pentru care susține autoaprecierea propriei persoane. În timp ce argumentul său era că sinele reprezintă o chestiune de definire a propriei persoane, există o serie de dovezi că sinele ar fi un cumul de roluri (sinele executiv) și că pentru mulți observatori acesta este mai degrabă biologic decât învățat. Mai mult, se pare că ar exista o abilitate automată a sistemului nervos de a se autoorganiza (autopoeză).

Totuși, argumentele lui Ellis au avut o contribuție importantă la nivel cultural, unde o mare parte din sine este dobândit, conturându-se fie ca un individ loial, fie credul, fie sceptic sau ca o persoană cu spirit de echipă — sau o combinație între unele sau toate aceste grupuri de comportamente învățate. Esența concluziilor sale cu privire la sine era următoarea: a crede că sinele poate fi sporit sau poate fi redus ar însemna că individul ar fi fie undeva foarte sus, fie jos din punct de vedere emoțional, în fața fiecărui succes sau eșec trăit, indiferent de rol. A evalua un rol avea o mare logică pentru Ellis deoarece astfel performanța rolului putea apoi să fie îmbunătățită, scăzută sau putea să se mențină. Totuși, a evalua sinele ca întreg reprezenta cu siguranță o pierdere de timp din moment ce ar însemna evaluarea tuturor rolurilor trecute, prezente și viitoare: acest lucru nu ar fi posibil.

Prin urmare, Ellis a adoptat soluția elegantă a autoacceptării. A te accepta necondiționat ca persoană înseamnă că greșelile și reușitele nu cresc sau reduc sinele, dar ambele pot spori sau pot diminua un anumit rol. În general, pentru ca un pacient să simtă autoacceptare necondiționată (și nu privirea pozitivă necondiționată a lui Rogers, potrivit căreia greșelile de rol sunt acceptate necondiționat), ar fi necesar să nu sufere de nevroză sau psihoză. O altă condiție este ca persoana să nu fie megalomană, cu pretenții de superioritate a sinelui, și să nu aibă personalitate fragmentată, punând valoarea unui om sub semnul clasei sociale. Pentru Ellis, valoarea unui om însemna că el/ea este viu. În acest sens, toți oamenii sunt egali. Performanța rolului sau lipsa performanței permite diverse evaluări ale talentului, astfel că o persoană poate culege multe recompense pentru un nivel mai ridicat de talent într-un anumit rol sau mai puține recompense pentru un talent mai redus în alt rol. Astfel, noțiunea de autoacceptare reprezintă un alt element care distinge teoria lui Ellis de alte teorii.

Paginile precedente au redat o imagine succintă a dezvoltării terapiei rațional-emotive și comportamentale și a principiilor sale de bază. Această carte surprinde procesul dezvoltării terapiei cu mult mai multe detalii prin intermediul selecțiilor din scrierile lui Ellis care au fost organizate în trei părți, după cum veți vedea ulterior.

Capitolele introductive evidențiază în mod clar faptul că Ellis ar fi putut fi considerat un libertin din punct de vedere sexual datorită unei bune părți din munca sa profesională. Primele capitole ale cărții indică faptul că din anii ’30 a început ca LAMP (Love and Marriage Program) să îi capteze interesul. Mai apoi, când urma studii universitare la Colegiul Pedagogic Columbia, Ellis a învățat cum să evalueze cercetarea și tehnicile existente la acea vreme. Era destul de sceptic cu privire la tehnicile proiective, structurate și nestructurate, și a învățat cele mai noi tehnici statistice (inclusiv analiza factorială) pentru a-l ajuta să își contureze perspectiva. Ellis era un activist pentru drepturile omului, conform propriilor sale scrieri, dar puține informații erau cunoscute privind relațiile sale personale cu oameni din altă rasă decât cea mai bine reprezentată la acea vreme în New York.

Capitolele de mijloc ale prezentei cărți evidențiază în scrierile lui Ellis o schimbare filosofică de la pozitivism (sau empirism logic, cum numeau unii americani această filosofie a științei) spre pragmatism. Cu siguranță, Ellis a fost un umanist desăvârșit: pentru el, oamenii reprezentau centrul universului. Evaluarea muncii oamenilor și stabilirea valorii lor ca oameni sunt o consecință a gândirii pozitiviste: dacă informația nu este procesată prin intermediul simțurilor, atunci ea reprezintă probabil un nonsens (literal) — exceptând capacitatea oamenilor de a utiliza poezia, literatura, muzica și alte preocupări culturale care ajută oamenii să gândească despre gândire. Ellis a fost de acord cu Albert Lazarus că multe aspecte ale comportamentului uman nu puteau fi abordate apelând la terapia comportamentală și nu puteau fi analizate prin intermediul tehnicilor comportamentale. După cum am menționat, pentru Ellis, filosofia științei a trecut printr-un proces de schimbare pentru a permite în mai mare măsură construcția individuală și socială a comportamentului, în așa măsură încât mutualismul lui John Dewey a început să joace un rol în gândirea lui Ellis. Dewey, care a predat pentru o perioadă îndelungată la Columbia, susținea relațiile interpersonale și respectul pentru ceilalți, apropiindu-se de viziunea din Levitic și a lui Isus, conform căreia oamenii își iubesc aproapele mai mult decât pe ei înșiși. Acest tip de constructivism susținea cu adevărat reorganizarea gândirii și a simțirii precum și construcția radicală la nivelul tuturor activităților umane. Schimbarea de la începutul anilor ’90 i-a determinat pe mai mulți teoreticieni și practicieni (precum Mahoney și O’Hanlon) să se apropie mai mult de munca lui Ellis, în timp ce alții (Wessler, de exemplu) credeau că Ellis pierde din vedere esențialul din moment ce ideile sale nu se făceau clar înțelese.

Totuși, capitolele de mijloc ale acestui volum deschid calea spre abordarea unor subiecte precum moduri de a gândi și a simți, anxietate, depresie și alte nevroze, precum și psihoze și tulburări de personalitate. Ellis nu doar a accentuat modelul său ABC în diverse moduri, dar a fost deschis la noi idei din partea lui DiGiuseppe, Dryden și alții privind emoțiile calde și reci, anxietatea de disconfort — TSF⁴, precum și depășirea unor schimbări din viață sau obiceiuri cum ar fi procrastinarea, pentru a atinge un nivel mai ridicat de fericire. În plus, Ellis a început să își aplice modelul la copii mici după cum o arată înființarea Școlii Vieții la Institut, unde copiii și părinții erau învățați principii raționale. În consecință, o parte din atenție a fost direcționată spre aplicarea modelului la grupe de vârstă mici.

O ultimă schimbare în viziunea lui Albert Ellis a implicat religia. În timp ce se considera un ateu, însă nu unul fanatic (nu prea acorda importanță argumentelor privind existența lui Dumnezeu sau practicarea religiei), el vedea multe dintre practicile religioase ca fiind absurde, elemente distractoare și pierderi de timp. Și-a schimbat opinia, spre deosebire de Freud, care a considerat religia ca fiind o mare nevroză, în așa măsură încât a susținut că respectarea și practicarea religiei ar putea fi utilizate ca întăriri atunci când se folosesc modurile de a gândi și a simți pe care le-a propus. Privind această ultimă idee, terapia lui s-a modificat în timp de la rațională la rațional-emotivă. Cu două decenii în urmă, la cererea unor experți de înaltă clasă din domeniu, Ellis a adăugat la numele terapiei sale cuvântul „comportament", devenind astfel terapia rațional-emotivă și comportamentală. Termenul nu era la fel de cuprinzător ca și în terapia BASIC-ID a lui Arnold Lazarus (comportament, afectivitate, senzație, imagerie, cogniție, relații interpersonale, medicamente), dar s-a apropiat de eclectismul susținut de această terapie. Într-o anumită măsură, modelul ABC redă mai mult o structură decât formula exactă a modului în care se petrec lucrurile. Anumiți oameni de știință cognitiviști (Daniel David și Mircea Miclea, de exemplu) susțin că legătura B-C din cadrul modelului ABC este atât de strânsă, încât, atunci când unul dintre cele două elemente este modificat, și celălalt se modifică.

Capitolul final reprezintă un rezumat cu elemente esențiale — de unde a pornit Ellis și ce principii a susținut de-a lungul vieții sale. La sfârșitul anilor ’80, Asociația Psihologilor Americani menționa că Ellis era mai citat în domeniul cercetării și practicii decât orice alt psiholog în viață, cu excepția lui Carl Rogers. După moartea lui Rogers, la sfârșitul anilor ’80, Ellis a ajuns cel mai menționat și mai citat psihoterapeut american în viață. Bineînțeles, hegemonia psihanalizei și multitudinea de școli psihanalitice, revizuirile și aplicațiile sale au cuprins în mult mai mare măsură literatura comparativ cu REBT, dar chiar și acele școli de gândire au integrat idei din monumentala revoluție pe care Ellis a adus-o domeniului sănătății mentale — mai întâi în New York, apoi în întreaga Americă și acum în întreaga lume.

O ultimă idee privește toleranța față de diversitate, contradicții și ambiguități. Capitolul selectat pentru această carte se va face remarcat în ochii cititorului. Ați putea eticheta scrierile vaste ale lui Ellis ca fiind contradictorii din când în când sau, așa cum am prefera noi, editorii, le-ar putea vedea ca tribut adus diversității. Ellis a scris atât de mult, încât uneori cauza a devenit efect și viceversa. Totuși, privind în ansamblu, munca sa a fost utilizată pentru o serie de aplicații și a dus la o cercetare solidă pentru progresul umanității. Cititorul este liber să aprecieze dacă această carte ajunge la înălțimea obiectivului pe care l-a țintit, și anume prezentarea unei imagini generale a scrierilor lui Ellis care să justifice concluzia pe care o susținem privind progresul pe care Albert Ellis l-a adus umanității.

New York, 1 martie 2010

James McMahon, Psy. D., Ph.D., Sc. D.

Ann Vernon, Ph.D., Sc. D.


³ Cum să trăim alături de un „nevrotic" acasă și la locul de muncă., Trei, 2010. (N.red.)

⁴ Toleranță scăzută la frustrare. (N.red.)

CAPITOLUL 1

Originile psihoterapiei rațional-emotive

CUVÂNT-ÎNAINTE DIN PARTEA

COORDONATORULUI EDIȚIEI ÎN LIMBA ENGLEZĂ

Albert Ellis a început formarea în psihanaliza clasică la debutul anilor ’50 la Horney Institute în Manhattan. Din surse externe, se știa că numele supervizorului său era Heulbeck. La finalizarea formării, Ellis și-a văzut pacienții în maniera tradițională, de exemplu de trei ori pe săptămână, stând în spatele pacientului, în afara ariei sale vizuale. Potrivit lui Ellis, pacienții raportau că ajungeau să înțeleagă esența celor discutate, dar adesea păreau să nu poarte cu ei acele învățăminte în ședințele următoare. Din acest motiv, Ellis a început un experiment reducând numărul de intervenții săptămânale, în general la o ședință. De asemenea, el a început să stea față în față cu pacienții, fiind astfel pregătit să fie activ. Ellis a concluzionat că mai puțin înseamnă mai bine: când își vedea pacienții mai rar, ei păreau să se simtă mai bine (el a oferit anumite estimări ale ratei de îmbunătățire).

Ellis a abandonat psihanaliza și psihoterapia de orientare psihanalitică atunci când a utilizat analogia cu teoria învățării. El a observat că psihanaliza se bazează pe un model al condiționării, așa că Ellis l-a abordat în mod discret.

Conform literaturii de specialitate din domeniul consilierii, se pare că Ellis a ajuns la această concluzie cu cinci ani înaintea lui Truax. Ellis a observat la pacienții săi că evitarea reprezintă o întărire pentru nevroză. Cu toate acestea, teoria lui Pavlov nu era potrivită pentru cele mai multe experiențe umane, din moment ce câinii nu au capacitatea de a vorbi precum oamenii. Limbajul uman, spunea Ellis, poate servi ca mijloc de transmitere a semnalelor privind recompensele sau pedepsele. În jurul anul 1954, Ellis concluzionase că oamenii pot extrage semnale ale fricii din propriul lor limbaj de autosemnalizare și că semnalizarea adesea reprezintă opiniile altor persoane, precum părinții, profesorii, indivizii întâlniți întâmplător și alții. Nu inconștientul le oferă oamenilor semnale pentru a se autosugestiona negativ, spunea Ellis, ci un stil negativ sau nevrotic al limbajului de autosugestie care, cu un anumit efort, poate deveni conștient. Prin urmare, teoria învățării a reprezentat un pas intermediar între psihanaliză și dezvoltarea intervențiilor rațional-emotive.

Ellis a început să observe în mod clar atașamentul pe care copiii îl dezvoltă față de evaluările iraționale cu privire la viață și schimbările ei, acest lucru datorându-se manifestărilor părinților și altor persoane de referință în relație cu un scop exprimat de copil. Copiii au învățat nu doar a investi cu emoții negative propriul limbaj învățat, ci și să se agațe cu înverșunare și constanță de aceste emoții. Totuși, reîndoctrinarea cognițiilor iraționale contrare propriilor interese este cea responsabilă de menținerea psihopatologiei persoanelor la vârsta adultă, acest factor dovedindu-se adesea mai important pentru psihopatologie decât evaluările iraționale învățate inițial. Prin urmare, oamenii pot să își provoace probleme psihologice la orice vârstă, însă nu în mod intenționat. Într-unul dintre cazurile lui Ellis în care o femeie nu se înțelegea cu soțul ei (atribuise problemele maritale faptului că tatăl fusese foarte aspru cu ea în copilărie), Ellis i-a arătat pacientei că faptul că nu se simțea bine cu ea însăși venea din credința că fusese o persoană fără valoare. Ellis i-a subliniat că ea ar fi putut să fie fără valoare într-un anumit rol, însă nu o persoană în totalitate lipsită de valoare, și astfel femeia și-a schimbat convingerile și a început să se simtă mai bine. Pacienta este cea care a ajuns la concluzia că își spusese încontinuu lucruri negative despre sine, astfel că propriile sale fraze continuau să o afecteze și nu tatăl ei, soțul sau relația maritală. Pacienta s-a simțit mai bine când și-a restructurat și a înlocuit propriile cogniții îndoctrinatoare. Pe la începutul anului 1955 teoria care stă la baza terapiei rațional-emotive devenise destul de clar structurată.

Extras din Reason and Emotion in Psychotherapy

Lyle Stuart, Inc. 1962

Psihoterapia rațional-emotivă (adesea numită, mai scurt, terapia rațională sau RT) a luat ființă într-o perioadă dificilă. Formarea mea inițială în psihoterapie cuprindea domenii precum căsătoria, familia, consilierea sexuală, unde în principal tratamentul consta în a ajuta indivizii cu probleme maritale și sexuale, oferindu-le cu persuasiune informații relevante despre cum să se comporte unul față de altul, cum să aibă acte sexuale reușite, cum să își crească copiii și așa mai departe. Acest tip de terapie părea să funcționeze bine și uneori surprinzător de bine. Dar această terapie avea limitările ei, fiindcă pentru mine a devenit imediat clar faptul că în cele mai multe cazuri căsniciile (sau relațiile premaritale) cu probleme erau un produs al partenerilor care aveau probleme; iar pentru a ajuta cu adevărat oamenii să trăiască fericiți împreună trebuia să i se arate fiecărui partener cum poate trăi în pace cu propria persoană.

Astfel, m-am înscris la un curs intensiv de formare în psihanaliză. Eram foarte familiarizat cu toate lucrările de referință ale lui Freud și cu multe dintre lucrările principalilor săi discipoli, încă de la începutul primilor mei ani de facultate (când practic am trăit în vechea bibliotecă Russell Sage la intersecția dintre Strada 22 și Bulevardul Lexington, o clădire departe de filiala centrală a City College of New York, unde eram pe atunci student).

În ciuda faptului că încă de la început am avut multe rețineri cu privire la teoria personalității a lui Freud (deoarece, chiar și la vârsta de șaptesprezece ani nu era dificil pentru mine să văd cum Freud crea într-un mod strălucit interpretări clinice care să se potrivească patului procustian al teoriilor sale oedipiene, extrem de unilaterale), cumva, poate prin intermediul gândirii deziderative, mi-am păstrat credința în eficacitatea tehnicilor psihanalitice tradiționale.

Consideram, cu alte cuvinte, că deși metodele nonanalitice de psihoterapie erau adesea mai utile și mult mai rapide decât metodele analitice clasice, cea de-a doua categorie de metode era fără îndoială mai pătrunzătoare, mai profundă și deci considerabil mai curativă. Astfel, de bunăvoie, am urmat eu însumi o școală de orientare psihanalitică clasică, cu un analist formator extrem de respectat al grupului Horney, care timp de 25 ani a aparținut grupului Freud, înainte de afilierea la școala Horney, și care manifesta o oarecare simpatie față de unele tehnici jungiene de bază. În ciuda eclectismului său teoretic, tehnica sa analitică era aproape în totalitate freudiană; drept consecință, mi-am petrecut următorii trei ani pe canapea, analistul meu stând în cea mai mare parte a timpului undeva în spatele meu, în tăcere, în timp ce eu mă angajam în asociații libere, aduceam sute de vise pentru a fi interpretate și discutam încontinuu despre conexiunile transferențiale dintre relațiile din copilăria mea cu mama, tata, sora și fratele, pe de o parte, și prezentul meu în termeni de sex, dragoste, familie, relații profesionale și relații din cadrul terapiei, pe de altă parte.

Atât eu, cât și analistul meu am considerat că procesul de analiză a propriei persoane a fost îndeplinit cu succes; la sugestia sa, am trecut la următoarea etapă a formării, și anume cazurile de control: adică, a lucra sub supervizarea analistului formator cu propriii mei pacienți, cu care am utilizat în mod constant canapeaua, asociațiile libere, analiza extensivă a viselor și rezolvarea nevrozei de transfer. În această perioadă, deși am avut câteva cazuri de consiliere de cuplu și familie unde nu am utilizat psihanaliza, îmi așezam de obicei toți pacienții mei constanți pe canapea și îi tratam într-un mod psihanalitic absolut ortodox.

Din nefericire, miracolul terapiei de profunzime, pe care mă așteptam cu încredere să îl ating prin intermediul acestei proceduri analitice, nu s-a materializat. Cred că pot spune cu convingere că eram un tânăr psihanalist priceput la acea vreme. Cu siguranță, pacienții mei credeau acest lucru și m-au recomandat prietenilor și cunoscuților lor. Iar rezultatele mele terapeutice erau, după cum puteam observa, cel puțin la fel de bune ca și ale altor psihanaliști din New York.

Majoritatea pacienților meu au rămas în terapie pentru o perioadă considerabilă de timp (și nu au părăsit rapid arena, după cum fac alți pacienți care au beneficiat de psihanaliză); și aproximativ 60% dintre pacienții mei nevrotici au evidențiat îmbunătățiri clare sau considerabile în starea lor ca urmare a psihanalizei (Ellis, 1957b). Aceste rezultate, după cum Glover (1940), Phillips (1956) și alți cercetători au arătat, sunt superioare mediei pentru tratamentul psihanalitic clasic.

Peste puțin timp, am realizat că trebuie să fiu sincer cu mine și să admit totuși că lucrurile nu funcționau. Mai întâi, pacienții mei manifestau frecvent rezistență față de metoda psihanalitică. Asociațiile libere, în adevăratul sens al cuvântului, erau cel mai dificil de asimilat pentru majoritatea pacienților mei; și mulți dintre ei nu au învățat cu adevărat să le realizeze eficient. Dacă unii pacienți visau din belșug și nu aveau probleme în a-mi relata visele, alții visau foarte rar și adesea uitau ceea ce visau.

Tăcerile lungi, de niciun folos (uneori pentru practic întreaga ședință analitică) erau frecvente, în timp ce eu (conform tehnicii clasice) stăteam absent cu un creion în mână. Destul de des, deși făceam tot posibilul să îi țin cu spatele pe canapea, pacienții își doreau să se ridice și să se plimbe prin cameră sau să stea în picioare și să mă privească sau să facă orice altceva decât să fixeze tavanul. Uneori, se întorceau plini de amărăciune înspre mine plângându-se că nu le eram de ajutor și spunându-mi că nu mai puteau suporta un astfel de nonsens. Eu, bineînțeles, conștiincios și cu băgare de seamă, interpretam că prin refuzul lor de a se conforma regulilor psihanalizei manifestau rezistență față de relațiile transferențiale și față de însănătoșire. Uneori, îi convingeam de acest lucru, dar deveneam eu din ce în ce mai neîncrezător.

Am început, de asemenea, să îmi pun sub semnul întrebării propriul rol în procesul terapeutic. Interpretarea asociațiilor libere și a viselor pacienților și în special relaționarea problemelor prezente cu evenimentele trecute mi s-au părut la început o distracție pe cinste. „A face pe detectivul" numeam în secret această practică; și mă gândeam adesea cât de norocos sunt să fiu plătit pentru asemenea activitate plăcută de explorare a minții umane.

Având multă experiență în scrierea creativă, această ocupație de „a face pe detectivul în mod real mi s-a părut și mai plăcută decât crearea unor finaluri surprinzătoare pentru poveștile mele sau ale altora. Când reușeam să conving un pacient că furia sa din acea zi nu se datora șefului care i-a vorbit urât sau soției care i-a adus reproșuri cu privire la viața lor sexuală, ci se datora urii față de tată sau mamă care se întorcea în mod inconștient spre el sau ea prin izbucnirile sale din prezent și când pacientul îmi confirma cu entuziasm „Da, așa este! Totul mi-e atât de clar acum!, mă simțeam deosebit de încântat și eram convins că, după ce i-am oferit pacientului această cheie strălucitoare pentru problemele sale de bază, pacientul avea fără îndoială să se facă bine în scurt timp.

Mi-am dat seama curând, cu părere de rău, că era necesar să recunosc sincer față de mine (și uneori și față de pacient) că mă înșelasem profund. Și asta deoarece același individ care chiar în ziua precedentă strigase în semn de victorie, bătând în biroul meu cu putere, pe punctul de a răsturna frumoasa mea lampă de porțelan: „Ai dreptate! Ai profundă dreptate! Este adevărat că îmi urăsc tatăl. Îl urăsc, îl urăsc, îl urăsc foarte mult și l-am urât dintotdeauna, deși nu am vrut să recunosc asta până acum, în fața mea sau a altora. Da, ai perfectă dreptate!" — același individ, care după ce a atins un nivel profund de înțelegere prin care și-a eliberat emoțiile refulate și după ce a trăit o stare de bucurie pentru că într-un final a reușit să vadă de ce nu reușea să se trezească dimineața și să meargă la serviciu, venea la terapie în următoarea zi și în cealaltă, și apoi în următoarea săptămână și lună, și încă nu era capabil să se dea jos din pat pentru a merge la serviciu.

Iar apoi, extrem de trist și disperat, obișnuia să întrebe: „Cum se poate? Cum se face, doctore Ellis, că ieri vedeam totul atât de clar și încă totul e clar și astăzi și recunosc acum că într-adevăr îl urăsc pe bătrânul netrebnic, și totuși încă nu pot să mă dau jos din pat, încă nu mi-am schimbat nici măcar puțin comportamentul? De ce? De ce se întâmplă asta?", Iar eu (strict și neclintit, prin prisma teoriei psihanalitice, deși puneam la îndoială din ce în ce mai mult validitatea acestei teorii terapeutice) eram forțat să răspund: „Da, știu. Ai atins un nivel semnificativ de înțelegere și sunt convins că îți va mai fi încă de folos. Dar cred că încă nu vezi cu adevărat lucrurile foarte clar; sau că există altceva, un alt înțeles semnificativ, pe care nu l-ai descoperit încă, deși probabil că te apropii de el; și dacă vom continua pe această cale, răbdători, până când vei vedea cu adevărat ce anume te afectează, atunci vei fi capabil să te ridici dimineața și să mergi la serviciu sau să faci orice altceva ce în momentul de față nevroza te împiedică să faci".

De obicei, din nou, datorită reasigurărilor, pacientul înceta să își facă griji (sau cel puțin înceta temporar). Dar eu, nu — nu, niciodată în totalitate. Eu continuam să mă întreb, mă întrebam...

Am început să simt îndoială vizavi și de alte aspecte ale tehnicii psihanalitice clasice. De ce, când păream să știu perfect ce îl afecta pe pacient, trebuia să aștept în mod pasiv, poate chiar câteva săptămâni, poate luni, până când pacientul, prin propria inițiativă interpretativă, îmi arata că era în totalitate „pregătit" să accepte ceea eu reușisem să înțeleg? De ce, atunci când pacienților le venea greu să continue asociațiile libere și sfârșeau prin a spune doar câteva cuvinte pe parcursul întregii ședințe, era nepotrivit ca eu să îi ajut cu anumite întrebări sau remarci țintite? De ce trebuia întotdeauna să insist pe crearea între mine și pacient a unei relații puternic încărcate transferențial, incluzând nevroza de transfer, când unii pacienți păreau cu adevărat să nu fie interesați câtuși de puțin de mine, nici în sens pozitiv, nici negativ, ci erau interesați de rezolvarea problemelor cu ei înșiși și cu ceilalți într-un mod cât mai rapid?

Cu cât îmi puneam mai multe întrebări, cu atât deveneam mai sceptic cu privire la eficiența și eficacitatea tehnicii analitice clasice. Puțin câte puțin, m-am pomenit alunecând către tipuri de analiză nonclasică, neofreudiană; și apoi în ceea ce se numește în mod curent psihoterapia de orientare psihanalitică. Pe parcursul alunecării, am încercat, cred, majoritatea metodelor analitice importante: accentul pus pe afecțiune în relația terapeutică din perspectiva lui Ferenczi, focalizarea pe interacțiune susținută de Rank, focalizarea pe situația prezentă propusă de Horney și tehnicile de relaționare interpersonală ale lui Sullivan. Toate mi s-au părut interesante, în general stimulante pentru mine și în mod frecvent revelatoare pentru pacienții mei. Trebuia totuși să admit că, deși majoritatea pacienților începeau să se simtă mai bine și mulți dintre ei aveau comportamente mai eficiente în viața lor de zi cu zi, foarte rar reușeau să se facă bine în adevăratul sens al cuvântului: adică să trăiască în mod constant un nivel minim de anxietate și ostilitate.

Pe măsură ce am trecut de la analiza „de profunzime, cu trei până la cinci ședințe pe săptămână pe canapea, spre un număr de unu până la trei ședințe săptămânale față în față de psihoterapie de orientare psihanalitică, rezultatele mele terapeutice au început să se îmbunătățească. Spre surprinderea mea, această metodă mai „superficială începea să aibă nu doar rezultate mai rapide, ci, aparent, și efecte mai profunde și mai de lungă durată. În terapia psihanalitică, în timp ce multe dintre teoriile fundamentale ale lui Freud, Ferenczi, Abraham Jones, Fenichel și ale altor psihanaliști de renume sunt utilizate (și teoriile neofreudiene sau neoadleriene ale lui Horney, Rank, Reich, Fromm, Fromm–Reichman, Sullivan și uneori și alte teorii), interminabilele metode ale asociațiilor libere și complicata analiză a viselor nu mai sunt de obicei utilizate sau sunt scurtate, și în locul lor sunt utilizate metode terapeutice mai active și mai ușor de interpretat.

Astfel, în timp ce un analist de orientare clasică freudiană poate avea nevoie de un an sau doi pentru a-i arăta pacientului său că încă este excesiv de atașat de părinții săi și că acest atașament exagerat îi determină comportamentul nevrotic substanțial din prezent, un terapeut de orientare psihanalitică poate transmite pacientului aceeași interpretare după numai câteva ședințe și o poate face în mod

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Evoluția unei revoluții. Bazele psihoterapiei rațional-emotive

5.0
3 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor