Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Phoenix. Giudecata înțelepților

Phoenix. Giudecata înțelepților

Citiți previzualizarea

Phoenix. Giudecata înțelepților

evaluări:
5/5 (1 evaluare)
Lungime:
435 pages
7 hours
Editor:
Lansat:
Jan 7, 2016
ISBN:
9789738209978
Format:
Carte

Descriere

Renașterea Phoenix continuă nu doar cu noi proiecte muzicale, ci și editoriale.


Legendara trupă Phoenix și Nicolae Covaci au lansat recentvolumul II din istoria Phoenix și volumul I (reeditare) așteptate de multă vreme de fani și de public!


Al doilea volum, PHOENIX. Giudecata înțeleptilor, debutează cu episodul fugii în Occident din 1977. Pe parcursul a aproape 400 de pagini sunt dezvăluite adevărata experientă a exilului în Germania, revenirea în tară după 1990, povestea succesului după reîntoarcere, jocurile de culise din industria muzicală românească, momentele de glorie si de abandon, si nu în ultimul rând, luptele prezentului.


Cele două volume (PHOENIX. Însă eu, o păsăre… și PHOENIX. Giudecata înțelepților), publicate de Editura Integral, prezintă viața zbuciumată a formației Phoenix de-a lungul a 50 de ani, într-o alcătuire adesea palpitantă și emoționantă de aventuri și întâmplări neobișnuite, reconstituind într-o formulă de roman o epocă și un spirit, spiritul Phoenix, și nu în ultimul rând, pentru stabilirea adevărului în legătură cu istoria celei mai mari formații rock din țara noastră.

Editor:
Lansat:
Jan 7, 2016
ISBN:
9789738209978
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Phoenix. Giudecata înțelepților

Cărți conex


În interiorul cărții

Citate de top

  • Cât ai auzit. 35.000 de mărci.

Previzualizare carte

Phoenix. Giudecata înțelepților - Nicolae Covaci

Ieroglifică

Capitolul 1

BLUFF-UL

Recunosc că am fost luat pe neașteptate. Mi se zbârlise părul pe ceafă și un val de căldură, urmat de frisoane, mă cuprinse. Cum am putut fi atât de arogant, cum am putut să-mi închipui că acest vis nebunesc se va împlini? De fapt, soarta nu m-a răzgâiat prea mult, tot ceea ce am realizat s-a făcut cu efortul imens al tuturor celor ce țineau la noi. Succesul nostru nu a fost niciodată gratuit, a fost întotdeauna rodul unei munci fanatice în condiții neobișnuit de neprielnice.

Grănicerii, impersonali în uniformele lor verzi, dar conștienți de superioritatea poziției lor, mă înconjurară cu felinitatea pisicii ce-i dă prăzii încă o șansă. Desigur, doar pentru a savura mai îndelung sinistrul joc ce nu putea avea decât un singur final. Pe fața șefului vămii se putea citi hotărârea. Eram paralizat. În urechi îmi sunau ca un ecou cuvintele acestuia:

– Ei, Covaci, de data asta sunt obligat să-ți fac un control la sânge. Scoate totul jos!

Mi-aș fi dorit ca Alex să iasă din cabina camionului, să-i mai distragă cumva pe grăniceri, să câștig câteva momente pentru a mă adapta noii situații, dar, urmând un instinct sănătos, el nu-și arăta fața. În oglinda retrovizoare îi văzui capul, mult mai mic decât în realitate, privind fix înainte.

– Chiar vreți să controlați totul?

Disperarea reușise să se transforme în furie. O furie neputincioasă, dar, în sfârșit, valurile de căldură începură să se liniștească. Furia îmi dădea parcă aripi și orice urmă de timorare dispăruse. Eram într-un fel de transă. În sinea mea începuse să se contureze un plan magnific, dramatic, dar care ne-ar fi scăpat de torturi fizice și psihice, de pușcărie, de dezonoare. Devenii din nou activ.

– Poftiți aveți totul aici!

Am început să arunc de-a valma valize, genți și alte lucruri ce-mi veneau la îndemână direct pe asfaltul barajului. Până la apă era doar o lungime de camion. Înălțimea barajului, ce constituia granița între România și Iugoslavia, era atât de amețitoare, încât din adâncuri nu răzbătea niciun zgomot. De importanță internațională, acest baraj peste Dunăre era și singura cale de a trece cu vehicule dintr-o țară într-alta peste apă și, în consecință, era și cea mai bine păzită trecere de frontieră românească. Noaptea era atât de întunecată, încât nu vedeam decât luminile postului de grăniceri și săgeata de faruri ce lumina trecerea peste baraj. Oh, Doamne, și eram atât de aproape!

– Hei, hei, las-o mai moale, avem timp destul! Scoate tot ce ai!

– Dacă chiar vreți să vedeți totul, mai puneți și voi mâna! Vedeți că am încărcat toată instalația de amplificare a formației Phoenix și cântărește câteva tone. Distracție plăcută!

M-am întors spre cabină și i-am strigat lui Alex:

– Fă-mi și mie loc, că aici ne prinde dimineața!

– Treci aici și descarcă!

De data aceasta tonul vocii comandantului postului de grăniceri tună de se auzi, cred, până în Iugoslavia. Atitudinea mea nu avea de loc harul de a-i îmbuna sau liniști pe cei de față, dar eu știam că nu mai am nimic de pierdut. Îmi jucam ultima carte, fiind, parcă, într-un fel de transă euforică. Acesta era, deci, sfârșitul. Un amalgam de gânduri greu de deslușit năvăliseră peste mine și nu eram capabil să mă concentrez pe ceva. Singura imagine ce începuse să se definească era figura mătușii mele, Tuși. Eram parcă un somnambul ce trăiește un coșmar. După ce am deschis ușile, m-am retras încetișor spre partea stângă a cabinei, unde Alex înghețase în scaun. Câțiva soldați săriră sprinteni în camion, dar acesta era baricadat cu boxe până sus și nu prea aveau cum să pătrundă mai departe. În boxe, chirciți, băieții treceau printr-o teamă de moarte. Nu aș fi vrut să schimb cu ei. Eu, cel puțin, mai puteam să mă mișc și să respir aerul tonic de munte, ce-mi dădea fiori. Mă gândeam la biata femeie care dorise cu tot dinadinsul ca fiul ei să se nască în libertate. Gravidă, cu burta la gură, era înghesuită în boxa de Selmer, cea mai spațioasă boxă ce o aveam.

Joji și Erlend, pe vremea aceea supli și elastici, speram să reziste mai bine.

– Astea ce mai sunt? se auzi glasul șefului vămii. Unde ești? Vino-ncoace!

M-am îndreptat din nou spre spatele camionului. Ce naiba! Au găsit deja? Aveau lanterne, dar eu lipisem mai multe straturi de pânză neagră în locul unde ar fi trebuit să fie difuzoarele și nu-mi puteam închipui că finalul a venit atât de repede.

Soldații luminau marile damigene cu vin roșu de Moldova și de la Recaș, ce-l cumpărasem încă din timpul turneului. Unul se poticni de coșul în care se odihneau cele cinci șunci afumate.

– Ce să fie? Amintiri, căci le cam duc lipsa în Olanda. Vreți să vedeți și cârnații? am zis și mi-am făcut vânt și eu în camion, unde, de-acum, locul devenise cu adevărat strâmt.

– Dă totul jos!

– Da, da, imediat!

M-am aplecat și am început să descarc damigeană după damigeană, coșul cu șunci, coșul cel plin cu franzele și, în final, coșurile cu cele câteva zeci de cârnați uscați și afumați, mândria șvabilor din Banat. La vederea muntelui de bunătăți, bieților soldați, ținuți doar cu zeamă subțire, varză sau fasole, le sticliră ochii ca la pisici în întuneric, cuprinși de lăcomie.

– Aveți pașaport olandez de persoană fără cetățenie! constată șeful grănicerilor. De ce ați renunțat la cetățenia română?

Aș fi fost în stare să-i povestesc toată istoria cu interogatoriile de la miliția județeană din Timișoara, toate piedicile puse în cale în timpul școlii și facultății de către organizațiile de tineret, de partid și de securitate. Intrasem cumva într-un fel de vervă și tensiunea din mine tindea să explodeze. Vorbind, m-aș fi simțit mai ușurat.

Privindu-i pe cei doi care mă luaseră la întrebări, am observat un fel de nesiguranță, un fel de expresie ciudată pe care nu puteam încă s-o interpretez, pe fețele lor. Ceva îi stânjenea, parcă nu mai aveau autoritatea aceea de la început în privire și în voce. Urechile mele de muzicant au dibuit acea schimbare fină, dar care încă nu însemna nimic.

Vrui să încep să povestesc, dar privirea îmi alunecă printre cei doi și se opri asupra unui soldat care mușcase cu furie dintr-un cârnat. Îmi prinse privirea și, cu o expresie tâmpă de animal hămesit, se grăbi să mai muște de câteva ori.

– Hei, ce faci acolo? m-am repezit ca un turbat la el, uitând de intenția de a câștiga timp cu pălăvrăgeala.

Elastici, dar fără brutalitate, soldații făcură un zid în jurul lui, prefăcându-se că sunt ocupați cu cercetarea materialului compromițător, totuși împiedicându-mă să ajung la el.

– Stop! Drepți! Stai! Hei, lasă cârnatul, că doar nu l-o cumpărat mumă-ta! Lasă-l pe tovarășul Covaci să-ți dea el ceva, dacă consideră de cuviință! Că doar nu poate mânca el totul și-i păcat să se strice…

Am înțeles apropoul și, în clipa aceea, în capul meu începu să se contureze un nou plan.

– Dar bineînțeles că voiam să vă dau și dumneavoastră, în semn de atenție, ceva din proviziile acestea. Ce credeați? Ce bun e vinul de la Moldova, din damigene!

Fără să aștept niciun răspuns, începui să împart cu ambele mâini cârnați și franzele. Am tras și damigenele la vedere.

– Cine are niște sticle goale?

Soldații și vameșii se repeziră să caute sticle, bucurându-se de o asemenea pleașcă, la care n-ar fi visat vreodată.

– Haideți încoace cu sticlele, să vă torn din vinul ăsta roșu, că numai așa sunt gustoși cârnații! N-are nimeni un tolcer?! Ce întrebare tâmpită! Trebuie să mă controlez bine să nu fac chiar acum o gafă.

Eram într-o vervă debordantă, de parcă ne-am fi dat întâlnire aici special pentru a face chef pe hotarul dintre România și Iugoslavia.

– Haideți încoace, cine nu a primit?

Am făcut două pachete cu cârnați și franzele, am scos de după boxe, acompaniat de rumoarea încurajatoare a celor ce molfăiau, și coșul cu telemea, am mai adăugat și două sticle de whisky, ce le luasem doar așa, la marele instinct, și am intrat în clădirea postului de grăniceri. Pentru dumneavoastră. Și vă rog să nu mă înțelegeți greșit, este doar pentru a păstra o amintire frumoasă, nu se știe când voi mai veni în țară. M-am adresat șefilor cu care am intrat împreună în clădire. Am mai scos o sticlă de whisky și m-am așezat provocator, uitându-mă la ei în ochi. După ce am deșurubat dopul, le-am oferit celor ce se uitau la mine cu stupefacție sticla ce făcu rapid înconjurul camerei și ateriză din nou la mine.

– Nu, mersi! am zis. Nu mai am voie să beau, va trebui să conduc, drum lung și e riscant, păstrați dumneavoastră sticla! m-am adresat celorlalți mai mici în grad, care nu primiseră pachețel. Sticla începu să facă din nou ocolul camerei.

– Trebuie să mă înțelegeți, am plătit atâta vamă când am ridicat instrumentele, la venire, nu mai am bani să plătesc încă o dată, la ieșire. Pot conta pe înțelegerea dumneavoastră?

– Ai hârtii la ele?

– Bineînțeles, instrumentele au fost cumpărate din Amsterdam sau Londra, de-a lungul anilor, au intrat cu avionul, direct de la producător și am plătit corect toate taxele. Poftiți!

Le-am întins un teanc impunător de chitanțe în limba olandeză, engleză și română. Șefii păreau ușor descumpăniți. Am continuat să fac presiuni:

– Dacă chiar vreți, putem controla seria de pe fiecare boxă sau amplificator, să vă convingeți că nu scot nimic în plus din țară, în afară de ce a intrat prin vamă!

N-am jucat niciodată poker, dar știam ce înseamnă bluff-ul.

– Păi va trebui orișicum să verificăm toată încărcătura, nu se dădură ei bătuți.

Am apucat sticla ce ajunsese din nou în dreptul meu și mai trăsei o înghițitură, savurând-o vizibil.

– Al naibii de bun! sper să nu mă oprească sârbii, că dau de bucluc.

Sticla mai făcu o dată ocolul tristei încăperi, apoi, mai puțin deciși ca la început, șeful vămii și comandantul garnizoanei se ridicară și porniră cu pas de plimbare spre ușă. De voie, de nevoie, a trebuit să-i urmez. Îmi puneam întrebarea până unde vor scotoci, înainte de a se da bătuți. Dacă făceau efortul să dea totul jos, ar fi descoperit difuzoarele pe care le demontasem din boxe și ar fi putut intra la bănuieli. Atunci nimic nu ne-ar mai fi salvat.

Afară era o atmosferă de sărbătoare. Soldații înțeleseseră că am cine știe ce motive să închid ochii la chiolhan și nu s-au mai sinchisit să se oprească din băut și molfăit la apariția noastră. M-am suit în camion printre grănicerii tineri așezați pe boxele în care băieții mei înghețaseră. Unul cu sticla de vin în mână, șezând pe boxa unde era închis Ovidiu, îngâna o melodie de la el de acasă și bătea ritmul cu bocancul în rama de lemn a boxei. O mișcare mai necontrolată și l-ar fi lovit pe Ovidiu în nas. Am încercat să-l ademenesc să se dea jos de pe boxă.

– Hai să vă arăt și ce e mai încolo! Nu vreți să aruncați o privire?

Ce privire era să mai arunce săracul cu acei ochi sticloși și fără de înțelegere!?

– Controlați tot camionul, ce stați? se rățoi la ei fără convingere unul dintre șefi.

Mârâind un „da, s’trăiți!", soldații se puseră în mișcare vânzolindu-se prin spațiul strâmt dintre pereții de boxe. Dintr-o dată se auzi un mârâit feroce și o dihanie ieși din spatele întunecat al camionului.

– Bau!

Pentru o secundă toți încremeniseră, inclusiv eu. Hohotul de râs care a urmat a spulberat și ultimul dram de tensiune. Unul dintre soldați descoperise blănurile de lup și de mistreț ascunse în spate de tot, nedând nicio însemnătate difuzoarelor fără cutii, ce zăceau acolo.

– Asta ce mai e? întrebă șeful vămii.

– Sunt o grămadă acolo, răspunse cel cu blana de lup încă pe cap.

– Scoateți totul afară!

În sfârșit, mă aveau la mână. M-au prins în flagrant delict. Blănurile proveneau din braconaj și oricum era interzis să le scoți peste graniță. Pentru vânătoarea de lupi, urși, mistreți și căprioare se încasau sume mari în valută de la străinii care veneau cu puști cu lunetă și trăgeau de la ferestrele hotelurilor în care stăteau.

A trebuit să intru din nou în clădire, cu cei mai mari în grad și să le explic cum stătea situația. Ei nu aveau niciun interes referitor la blănurile găsite, dar aveau, în sfârșit, prilejul de a mă mai stoarce de câte ceva. Prevăzusem asta, blănurile erau exact momeala din care trebuiau să muște funcționarii vămii. Pregătisem niște pungi pline de cumpărături pe valută de la shop-ul hotelului Continental din Timișoara. În afară de acestea, pe lângă țigări, ciocolate și gume de mestecat, mai erau și două pachete cu bani.

Am pus toate acestea pe masă fără să dau vreo explicație și fără să mă mai preocupe cine va împărți cu cine. Starea de tensiune apăruse iarăși și creștea în mine din moment în moment. Nu cumva am noroc? Asta însemna cumva salvarea? Chiar au mușcat în halul ăsta? Nu îndrăzneam să-mi duc gândul până la capăt. Timpul trecuse fără să ne dăm seama și prin fereastră începuse să apară un gri murdar al zorilor. Eram cu toții obosiți. M-am uitat la ceas și am intrat în panică. Băieții stăteau închiși în boxe cam de trei ore. Cu tot Valium-ul administrat și în poziția de Yoga aleasă de mine, dacă mai erau în viață, în curând vor începe să țipe. M-am îndreptat hotărât spre ușă, în așa fel încât domnii să-și dea seama că nu mai au de așteptat nimic de la mine și că tot ce era de spus s-a spus. Ar fi fost îngrozitor de penibil să mă oprească sub un pretext oarecare și să renunțe la prada ce le căzuse mură în gură. Pachetele cu cârnați, pungile cu bani, țigări și tot restul de fleacuri dispărură într-o clipă.

– Auzi, Covaci? Vocea îi era plină de lehamite. Noi îți dăm drumul, dar peste podul ăsta să nu mai vii înapoi, ține minte. Te descurci cum știi la sârbi.

Am aruncat la repezeală resturile chiolhanului, valizele și cele câteva obiecte ce zăceau răsfirate, am închis ușile și m-am aruncat în cabină. Deși încă nu scăpaserăm de tot, ochii îmi ardeau din cauza lacrimilor reținute cu forța și, cu vocea înăbușită de bucurie, îi spusei lui Alex:

– Pornește și nu te uita înapoi, orice s-ar întâmpla!

– Ce făceai dacă descopereau ce transportăm de fapt?

– Aruncam camionul în baraj.

Capitolul 2

ODISEEA

Camionul făcu un salt înainte și porni ca din pușcă. Mă sileam să nu privesc în oglinda retrovizoare. În urechi îmi vuiau tot felul de somații de stat, de oprit. În fața mea asfaltul barajului începu să șerpuiască, imaginația mi-o luase razna. Aveam senzația că mergem mult prea încet, că totul se desfășoară cu încetinitorul. De fapt camionul vuia zburând ca o săgeată înspre malul sârbesc. În lumina difuză începui să deslușesc hăul de o parte și de alta a barajului. Scăpasem cu adevărat? Îmi venea să mulțumesc cuiva, unui dumnezeu în care nu crezusem niciodată și căruia nu-i cerusem nimic. Linia reflectoarelor se întrerupea undeva la infinit și acela era punctul unde voiam să mă văd deja. Tensiunea era insuportabilă. Alex nu mai scosese niciun cuvânt după ultima mea replică și, cu ochii ațintiți înainte, cu pedala de gaz apăsată la maximum, se ținea, cu disperare parcă, de volan. Și el voia să se vadă din nou pe pământ stabil. Imensitatea barajului de beton avea ceva ireal. Lumina crescuse în intensitate, dar vizibilitatea era tot mai proastă. Începuse să se lase o ceață alburie, ce făcea ca totul să pară sinistru. În capătul șirului de lumini ale barajului, care se cufunda în ceață parcă dinadins, ca să nu vedem țărmul salvării, apăru o pată întunecată, la început abia vizibilă, apoi începu să se mărească. Era capătul șirurilor de faruri. Dincolo ne aștepta necunoscutul. Îmi dădeam seama cu durere că ce-a fost greu încă n-a trecut.

Oare ce probleme ne vor face sârbii? Te pomenești că vor și ei să controleze totul. Din păcate nu le cunoșteam limba, ce naiba era de făcut? Nu-mi închipuiam că aș putea să-i mai momesc cu cârnați și alte fleacuri. Dinții mi se încleștaseră. Eram hotărât să reușesc și de data asta cu orice preț. Pe neașteptate, ieșirăm din zona de lumină a farurilor și, cu uimire, constatai că platoul cu clădirea corpului de grăniceri și vama era pustiu și neluminat. Alex făcu o curbă largă și opri undeva lângă o barieră. Am stat câteva secunde încordați, așteptând să fim atacați cu întrebări de către cei care aveau de păzit malul sârbesc. M-am uitat la Alex, el s-a uitat la mine și am întors privirile amândoi spre barieră. Sunt sigur că ne gândeam la același lucru. Ce-ar fi să pornim rupând bariera și să dispărem în ceața ce se așternea peste pădurile întunecate de pe malul Dunării? Ne roteam privirile primprejur, încordarea ajungând la maximum. Doream să ne confruntăm cu cineva și asta cât mai repede, să putem scăpa de starea de incertitudine ce ne sufoca. Simțind că, dacă mai aștept o secundă, explodez și, gândindu-mă la cei chirciți în boxe, deschisei ușa cabinei și sării afară.

– Alex, hai, e rândul tău! N-ai zis tu cândva că știi ceva sârbește? Zi-le să vină să ne facă controlul, că nu mai putem aștepta!

– Zic eu, zic, dar cui? Nu vezi că postul ăsta e închis. Pe aici nu putem trece.

– Nu fi nebun! Ți-aduci aminte ce ne-au zis vameșii români? Înapoi nu mă întorc nici dacă trebuie să rup bariera asta.

– Ce, ai chef să te-mpuște?

– Cine să mă împuște? Nu vezi că nu-i nimeni? Ăștia se bazează pe sârguința vameșilor și a grănicerilor români și își închipuie că nu trece nici dracu’.

– Stai să vedem dacă chiar nu e nimeni pe aici! Fă scandal, trebuie să apară careva.

Am sărit în mașină și am început să claxonez. La început mai timorat, parcă tot nu aș fi dorit să apară careva, apoi cu tot mai multă îndârjire. Am redeschis ușa, apucând să mai aud ecoul claxonului încă o vreme reflectat de munți, dar estompat cumva de ceață. Am sărit din nou jos și am așteptat. Nicio mișcare. Nimeni nu s-a repezit cu puștile la noi, nimeni nu ne-a întrebat ce vrem și încotro plecăm. Doar că, din păcate, nu plecam.

– Hai să facem un control, nu se poate să nu fie cineva pe-aici. Am luat-o fiecare în altă direcție. La un moment dat, îl auzii pe Alex:

– Hei Nicu, vino încoace, aici este un ghișeu și înăuntru e cineva!

M-am repezit într-acolo. Într-adevăr, prin geamul unui ghișeu închis se putea vedea un cetățean care dormea dus cu capul pe masă. Am început să batem cu pumnii în geam și, într-un târziu, vameșul începu să se miște. Se uită împrejur nedumerit, ne văzu și apoi, îngrozitor de încet, se ridică și se îndreptă spre geam. Deschise geamul, se uită la noi cu aerul unuia care vede fantome și bolborosi ceva pe limba lui.

– Scoate pașaportul! zise Alex și îi vârî sub nas teancul de documente. Vameșul făcu ochi mari. De-abia acum zări în spatele nostru camionul pe jumătate cufundat în ceață. Aveam senzația că vrea să ne trântească geamul în nas, așa că m-am vârât pe jumătate în ghișeu. Vameșul făcu un salt înapoi. Alex mă trăgea de cămașă și boscorodea ceva neînțeles în limba sârbă, presupun. Revoltat, m-am întors la Alex strigându-i să mă lase în pace, moment în care vameșul sârb profită și închise geamul. De după sticlă, din cabină, ne privea nehotărât, cu ochii bulbucați de somn. Semăna cu un pește mare și urât într-un acvariu. Nu-i venea a crede că cineva reușise să treacă de cerberii români la ora aceea, când este oricum extrem de mic traficul, chiar inexistent s-ar putea spune. Cine e tembelul care se oferă de bunăvoie vameșilor la control, tocmai când au cel mai mult timp să te persecute? Se uita în pașapoartele noastre și se pare că ele i-au făcut cât de cât impresie, un pașaport olandez și unul german nu se compară cu unul de țăran sârb sau român, care trece granița cu mici treburi sau ca să își viziteze rudele.

Zona ține încă de Banat, există un Banat sârbesc, unul românesc și unul unguresc. Cei din aceste zone sunt mândri de proveniența lor și există o anumită prietenie și înfrățire tacită.

Din ceață apăru și o arătare verde, ce se dovedi a fi un grănicer sârb. Cu pași de somnambul, se apropie de noi.

Ima te li cigarete? întrebă el.

– Hm!? făcui eu.

– Dă-i niște țigări, Nicule! zise Alex.

Făcui stânga-mprejur și mă suii în cabina camionului, de unde mă întorsei cu un pachet de Dunhill, pe care îl întinsei grănicerului. Acesta făcu ochii mari și dispăru în ceață mult mai repede decât venise, de frică probabil să nu mă răzgândesc.

Între timp apăru în ușa ghișeului și vameșul, care văzuse faza cu soldatul. Deja părea ceva mai binevoitor. Ne întinse pașapoartele, păstrând însă hârtiile de vamă ale instrumentelor. Am întins mâna spre ele, dar el mi-a făcut semn să-l urmez și s-a îndreptat spre camion. M-am uitat la Alex și acesta ridică din umeri.

– Îmbrobodește-l cumva, zi-i ceva, până nu-l apucă conștiinciozitatea!

Alex mări pasul pentru a-l ajunge din urmă. Vameșul ajunse în spatele camionului și bătu cu pumnul în ușă în semn să deschidem. Scrâșnind din dinți, am deschis ușa și m-am dat în lături, pregătit de orice. Surpriza de pe fața încă adormită a sârbului nu se poate descrie. Se uita la mine întrebându-mă ceva. Eu arătai spre Alex, pasându-i-l lui, să se descurce cum știe. Se legă o convorbire între cei doi, în care Alex bâlbâia ceva, iar vameșul părea tot mai hotărât și mai neînduplecat.

– Ce vrea? Alex dădu ochii peste cap.

– Zice că de ce nu avem o listă cu tot ce avem, ca el să poată controla obiect cu obiect.

– Zi-i că nu scrie niciunde că e nevoie de așa ceva! După câteva secunde de dialog se întoarse din nou spre mine și zise:

– N-ai decât să citești regulamentul, că doar nu e afișat degeaba.

– Ce-i tâmpit? Cum să citesc în păsărește. Trebuie să mai învăț o limbă ca să trec o graniță? Păi, așa unde ajungem? Eram nervos și obosit. Nu-mi mai păsa dacă vameșul cunoaște și limba română. Voiam să accelerez trecerea cu orice preț. Fiecare secundă putea fi fatală. Mă așteptam să aud răcnete din boxe, dragii de ei, băieții porniseră așa cum erau îmbrăcați duminică la prânz. Doar în jeanși și în cămăși subțirele. Între timp, se lăsase o răceală umedă, ce pătrundea până la oase. Aș fi fost de acord să-i fac cadou vameșului orice, dar acesta se trezise între timp și pornise cu pași mari înspre dugheana lui încălzită.

– Hei, noi ce facem? strigai în urma lui.

Fără a da vreun semn că m-a înțeles, intră în clădire și închise ușa după el. Ostentativ, se îndepărtă de ghișeu și, cu spatele la noi, se așeză la o masă unde-și făcu de lucru. Cred că era foarte bine că nu mă mai putea auzi, căci ce-mi venea la gură ar fi făcut să se veștejească și un brad.

– Hai iute! preluai eu inițiativa.

Alex se uita neînțelegător la mine. Nu l-am mai așteptat și mă repezii spre camion. Deschisei ușa și dintr-o săritură luai loc pe bancheta dublă. Scotocii prin boarfele mele și găsii ce voiam.

– Trebuie să facem rapid o listă, nu există nicio altă șansă, îi zisei lui Alex. Alex încă nu înțelegea. M-am aruncat ca un uliu asupra hârtiei și am început să înșir cu viteză diferite aparate, boxe, ghitare și tot felul de fleacuri.

– N-ai să termini pân’ la prânz, zise Alex.

– Ce vorbești? Nu trebuie scris totul și nici nu am de gând. Trebuie cumva sa-l ademenim din nou afară. Că doar nu are de gând, singur cum e, să verifice totul. Trebuie să-l convingem de bunele noastre intenții și să-l facem să renunțe la control.

În două minute alcătuisem o listă aproximativă cu ce era mai bătător la ochi și începui să bat din nou cu pumnul în geamul ghișeului, fluturând hârtia. Vameșul se ridică fără chef, ieși din nou pe ușă, îmi luă din mână lista improvizată și porni spre camion. I-am deschis din nou ușile din spate și m-am dat la o parte, dând din umeri. Mi-a spus ceva pe sârbește, presupun că voia să descarc, dar l-am servit cu un nou ridicat din umeri. Alex dispăruse și moșmondea ceva în cabina camionului. Vameșul mi se adresă din nou, recoltând același ridicat din umeri. Făcu un gest, ca și cum ar fi vrut să se suie el însuși în camion, dar luând aminte la harababura lăsată de chefliii grăniceri români se opri stingherit. Vru din nou să mi se adreseze, dar privirea îi lunecă pe lângă mine cu o sclipire șmecherească. M-am întors și l-am văzut pe Alex cu un cartuș de țigări și una din sticlele de whisky păstrate pentru suflețelul nostru. Alex, cu o hotărâre în ochi de care nu-l credeam capabil, îi întinse vameșului țigările și sticla. Nu zise nimic. Vameșul, cu brațele pline, mai aruncă o privire camionului, zise ceva și se îndreptă spre ghereta lui. Se mai opri o dată și făcu un semn de lehamite cu o mână, apoi dispăru în căsuță. Alex se așeză la volan. Din ceață apăru somnambulul de grănicer și începu să ridice bariera. Mi-am înăbușit cu greu un chiot de bucurie și am sărit în camionul care se urnise deja. După câteva secunde, au dispărut și barajul și punctul sârbesc de frontieră și ne-am afundat în ceață.

– Dă-i gaz!

Alex apăsă pe pedala de viteză până în capăt și schimbă viteza. Am început să strig, să chiui și să sar în sus pe bancheta cabinei.

– Astâmpără-te, că de-abia văd ceva, lasă-mă să conduc, să nu pățim chiar acum ceva.

A condus așa, cu viteză maximă, deși abia vedeam drumul ce șerpuia tot mai sus prin munții de pe malul sârbesc al Dunării. Camionul începu să geamă și viteza scădea văzând cu ochii. Alex schimbă vitezele, până ce, la un moment dat, ajunserăm într-a-ntâia. Ceața se îngroșase în așa hal, că, în lumina anemică a farurilor, abia dacă mai vedeam la un metru, doi, în fața noastră.

– Dacă vine unul din față, de-a rostogolul ne ducem până jos! Și va trebui să facem tot urcușul din nou.

Gluma lui Alex era macabră și se potrivea cu întunericul ce ne cuprinse.

– Parca voiau să iasă zorile, zisei nefericit de felul în care se desfășurau lucrurile.

Băieții trebuiau scoși cât mai repede din boxe, nemaivorbind de biata femeie gravidă. Trebuie să recunosc că începusem să am un fel de admirație pentru cei care rezistaseră atâta vreme strânși între plăcile de lemn. Și când mă gândesc că săracii nici n-au avut timp să se hotărască! Decizia le-a fost luată și ei, încă amețiți de perspectiva ce li se oferea, rămăseseră hipnotizați. Desigur că liniștea lor venea și de la pastilele înghițite, dar nu știam cât timp își vor mai face efectul.

– Fir-ar să fie! Unde mergem, nu mai văd nimic! Avem și în stânga și în dreapta prăpastie, ajunge să fac o mișcare greșită și trebuie să înotăm.

De-abia a zis acestea și furăm orbiți de o lumină îngrozitor de puternică. Fără să vreau, dusei mâinile la ochi, spre norocul meu, căci, speriat și orbit, Alex pusese o frână ce m-a aruncat în parbriz. Dacă nu se întâmpla să am mâinile în față, loveam cu capul parbrizul și aș fi trecut precis prin el. Așa, brațele au mai atenuat din impact.

Când am deschis ochii, frecându-mi cucuiul ce amenința să se ivească, am rămas stupefiat. Alex holba și el ochii încremenit cu mâinile pe volan. Motorul camionului strănută de câteva ori și se înecă.

În fața noastră se deschisese paradisul. Nu pot face altă asemănare, era imposibil de descris imaginea ce ni se deschisese în față. În dreapta, se aflau câteva stânci și câțiva copaci. De jur împrejur, eram înconjurați de o mare strălucitor de albă, din vălătuci de nori ce se întindea până la orizont. De sus, soarele ardea cum nu-l mai văzusem niciodată, între noi și el nemaifiind niciun strop de umezeală. Ne aflam pe o insuliță verde în acest ocean alb, ce ne înconjura din toate părțile, ca în tablourile de prost gust, cu îngerași dolofani ce se jucau din nor în nor. Cred că mi-am ținut respirația multă vreme, fără să fac nicio mișcare. Imaginea mi se părea un fel de OMEN, un mesaj nescris, un fel de felicitare pentru reușita noastră. Și așa o interpreta și Alex, care avea ochii umezi, mișcat de atâta frumusețe. Nu-mi dau seama cât timp am stat așa, vrăjiți, dar, la un moment dat, am auzit niște zgomote ciudate ce veneau de undeva, parcă din adâncuri. Băieții începuseră să ne aducă aminte că se aflau încă închiși în boxe și, cu tot riscul de a fi descoperiți, începură să zbiere să-i las afară. M-am repezit la ușa din spate și am deschis-o larg. Până și frigul dispăruse. Soarele mă mângâia cu o mână de mamă, parcă.

Mi-am făcut găuri în palme încercând să fiu cât mai rapid în deșurubarea plăcilor din spate ale fiecărei boxe. 48 de șuruburi avea fiecare și trebuiau toate deșurubate cu mâna. Din palme începuse să-mi curgă sânge, dar, scoțând un fel de scâncet de furie și neputință, continuai să scot șurub după șurub.

Orbiți și clătinându-se, băieții începură să coboare din camion. Am sprijinit-o pe tânăra viitoare mamă și m-am uitat cu respect la ea.

– Unde suntem?

– În rai!

Capitolul 3

ÎN ȚARA NIMĂNUI

„De plecat am plecat, de ajuns n-am ajuns." Cam asta îmi trecea prin cap, privind cu atenție peisajul. Îmi sunau încă în urechi tot felul de povești despre persoane ce reușiseră să părăsească țara, într-un fel sau altul, dar care s-au împiedicat mai departe. Unii dintre ei ceruseră azil politic, drept care au fost opriți întâi în Austria, pe o perioadă de cel puțin un an, până să primească un permis de ședere provizorie. Și acela valabil doar pentru Austria! Oare ăsta să ne fi fost tot norocul? Ne-am împotmolit ca țiganul la mal?

Alex strecura camionul printre celelalte camioane, având grijă să nu-i provoace inutil pe vameșii austrieci.

– Ia-o, te rog, spre dreapta! Uite, aici, la capătul parcării, unde începe muntele! îi zisei lui Alex.

Fără să scoată un cuvânt, el se conformă, evitându-mi privirea. Locul pe care îl alesesem se mărginea, în dreapta, direct cu o coastă împădurită de munte. Ne aflam singuri la capătul parcării, departe de cei ce se înghesuiau în direcția barieriei austriece. Desigur că poziția noastră bătea la ochi, dar, având în vedere situația deosebită, părea logic să nu stânjenim traficul.

Mi-am luat inima-n dinți și am pus întrebarea pe care nu îndrăznea niciunul dintre noi s-o rostească:

– Ce ne facem?

– Ăștia vor bani. Boii ăștia de austrieci sunt atât de ahiați după bani, de nu-ți poți închipui. Nimeni nu-i înghite.

Bine, bine, dar ce facem? Simțeam că mă copleșește panica. Până facem rost de bani, până o rog pe Henny să scoată de pe conturile unde a mai rămas ceva, trece prea mult timp și ăștia din spate încep să țipe acuși.

– De fapt, cât vor?

– 35. 000 de mărci.

– Cât?

– Cât ai auzit. 35.000 de mărci.

– Pentru ce ?

– Pentru scule!

– Ce-au înnebunit? Nu vreau să le cumpăr, sunt doar sculele mele. Nu-ți spun că-s tâmpiți?

– Chestia e că trebuie să facem rost de bani și tu nu ai atâta.

– Dar nici n-am de gând să le dau 35.000 de mărci.

– Dar ce ai de gând?

Mi-am dat seama că discuția era inutilă. Trebuia să găsim o cale de a-i convinge pe vameși.

– Păi, nu le-ai explicat că sunt instrumentele mele, cumpărate în vest, plătite, taxate vamal de români? Și că acum doar le iau cu mine? Începusem să mă enervez, dar bietul Alex nu avea nicio vină. Și el era la fel de surprins de întorsătura lucrurilor, ca și mine.

– Lu’ ăștia poți să le explici până mâine tot ce vrei. Ei o știu pe a lor: 35.000.

– Dar nu există să ne pună o asemenea vamă, doar ca să trecem prin țara lor. La venire nu am plătit nimic pentru ajutoarele ce le aveam cu noi.

– Ajutoarele acelea... erau siguri că nu rămân în Austria. Nimeni nu ar fi avut nevoie de ele. Ei vor, de fapt, o garanție că nu vom vinde instrumentele la ei în țară. După ce ieșim din Austria, suma ni se va restitui.

– Ah! Și de unde-o scoatem?

Ne-am mai fi ciondănit noi mult și bine, dacă din spatele camionului nu s-ar fi auzit niște zgomote înfundate.

Na, acum am dat de dracu’! Alex era deja verde la față. Ăștia nu mai rezistă și să vezi acum circ! Va trebui să-i lăsăm în Austria. Am închiriat vila degeaba. Futu-i mama mă-sii!

Stai puțin! În situații disperate, primeam un șoc de adrenalină care, foarte curios, pe de-o parte mă plomba cu dinamită, dar, pe cealaltă parte, îmi dădea o liniște atât de adâncă, încât mă puteam deconecta total de ce se întâmpla împrejur, concentrându-mă sută la sută asupra celor ce aveam de făcut.

– Uită-te, e vreun grănicer sau vreun vameș pe partea ta?

– Grăniceri, nu. Vameși sunt pe la camioanele celelalte.

– Dă-mi cheile!

– Ce-ai de gând?

– Mă duc să le dau drumul.

– Ce, ești nebun?

– Știi ceva ce nu știu eu? Ai vreo altă soluție?

N-am mai stat să-i explic planul meu, căci, în orice moment, zgomotele puteau fi auzite de vameși. Și atunci chiar o băgam pe mânecă! Am ieșit afară din cabină și, cu un aer foarte preocupat, m-am îndreptat spre coada camionului și am descuiat ușa. Ceilalți camionagii erau prea ocupați ca să mă bage-n seamă. Deși era cam neobișnuit cum trecuse camionul nostru, care nu era plombat. De fapt, de aici ni se trăgea și necazul. Astăzi, după atâtea peripeții cu camioane încărcate cu scule transportate încolo și încoace, îmi vine să râd de naivitatea noastră, de pretențiile puerile de a trece prin vămi ca la plimbare.

Am intrat în camion și am fost imediat întâmpinat de un muget înăbușit: Am ajuns? Nu mai știu a cui voce a fost, dar am răspuns răstindu-mă în șoaptă:

– Ați înnebunit? Suntem în țara nimănui și în jur roiesc vameșii austrieci.

– Nuuu...

– Fiți atenți, vă scot acum din boxe și dispăreți în spatele lor. Mă tem că va trebui să stăm ceva mai multișor pe aici. Ăștia vor bani și noi bani n-avem. Așa că aveți răbdare!

– Pe mine nu mă scoate! Scoate-mă când suntem dincolo! Cred că era Erli.

N-am mai zis nimic și m-am apucat iar de deșurubat blestematele 48 de șuruburi ale fiecarei boxe de Marshall. Fiecare avea 7 centimetri lungime. Gemeam de durere fără să vreau. În palmă aveam deja o rană de la unica șurubelniță pe care o puteam folosi. Curgea sânge. Strângeam din dinți, încercând să-mi domin durerea. M-am oprit o clipă ca să-mi trag răsuflarea, privind cu coada ochiului la ceea ce se petrecea în spatele meu. Am încremenit.

– Nu mai respiră nimeni! am mai apucat să spun și m-am

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Phoenix. Giudecata înțelepților

5.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor