Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Stăpânul spaimei

Stăpânul spaimei

Citiți previzualizarea

Stăpânul spaimei

Lungime:
368 pages
6 hours
Lansat:
Jan 12, 2016
ISBN:
9786066642538
Format:
Carte

Descriere

Părți din cartea aceasta, cititorule, au fost văzute vâslind din aripi, înainte de a cădea săgetate din cer și a-și da duhul, sfârșite de osteneală, în mâinile tale. Câteodată, bibliotecile cad din înalt ca rândunicile de noapte surprinse de ger. Fie-le amintirea veșnică.

Lansat:
Jan 12, 2016
ISBN:
9786066642538
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Stăpânul spaimei

Cărți conex

Previzualizare carte

Stăpânul spaimei - Cornel Ivanciuc

spaimei

(Cea de-a o mie și doua noapte)

I

Pe cerul amurgului sângeriu zburau mii de cărți, fâlfâind adânc și rar din aripile ostenite. Erau volume grele, cu coperți din lemn de chiparos îmbrăcate în piele de vițel, de pe care se șterseseră ornamentele și titlurile, și cărțulii strânse cu cheutori din argint sau ferecate în plăci din fildeș încrustat cu pietre scumpe, ca acelea pe care și le țin bogătanii la căpătâiul patului, pentru a alunga, cu formulele magice pe care le conțin între paginile lor, strigoii singurătății. Oamenii își lăsară uimiți lucrul din mână și își pironiră ochii spre cer, în așteptarea unui semn dumnezeiesc. După lungi minute de tăcere încordată, o pagină se deșiră din trupul costeliv al unei terfeloage și fu purtată încoace și-ncolo de curenții aerieni, ca o coajă de nucă ce joacă într-o vâltoare. Când, în sfârșit, se așternu pe pământ cu ușurința unui fulg de nea, privitorii care și-o smulseseră din mână cu înfrigurare rămaseră descumpăniți, pentru că pe peticul de hârtie străveche, groasă și filigranată, nu găsiră niciun indiciu care ar fi putut potoli curiozitatea omenească. Sau poate că, în lungul zbor al cărților, ploile și zăpezile văzduhului șterseseră mesajul adresat pământenilor.

Un zaraf zise că părelnicul filigran nu era decât mâzgă și fum învârtejite de vânturi în slava cerului, care pătrunseseră prin dunga deșirată a hârtiei, până în măruntaiele ei cele mai adânci, sfârșind prin a desena ceva ca o aparență de marcă transparentă. Un vânător de nevăstuici socoti că poate n-a existat un mesaj anume, că biblioteca zburătoare ascundea o semnificație secretă ce nu poate fi dezvăluită lesne muritorilor. Un căruțaș își aminti că pe vremuri exista un norod enigmatic, care se deplasa întotdeauna în spatele unui stol de cărți călăuzitoare, că asemenea stoluri mai fuseseră pomenite prin părțile locului, dar nu-și mai aduse aminte care îi era numele. Un învățător îi scoase din încurcătură și îi lămuri că era vorba despre poporul rohmanilor. Un spițer propuse să fie căutat imediat neamul cu pricina. Sătui de străvechea anarhie a puținelor lor gânduri care le treceau prin cap, ce se repetau implacabil pe registrul zilelor unui an, bărbații vrednici ai așezării se strânseseră în cârciumă și, după îndelungi dezbateri, hotărâră ca a doua zi să înceapă căutarea. Era în a patra miercuri după Paști a anului 1878, în Marmația, și birtașul pierdu șirul paharelor de vin pe care le umplea unul după altul dintr-un poloboc de o sută de vedre, care se goli pe jumătate în numai trei ceasuri, absorbite parcă de gâtlejul încins al deșertului.

Îl desemnară drept căpetenie pe potecile căutării pe Bartolomeu Margine, un ins înalt, cu ochi albaștri și visători, și cu părul moale și cenușiu, pe care vântul i-l răscolea ca pe o pădure dezrădăcinată, când pe-o parte, când pe cealaltă a capului, care se pregătea să plece la oaste pentru șapte ani, spre a sluji ca cercetaș în armata împăratului Franz Josef. Își ziseră unii altora că un om care călătorește vede altcumva alcătuirea lumii și pricepe într-un fel mai subtil înțelesurile ascunse ale vieții. Bartolomeu Margine își petrecu primii trei ani în Bosnia, unde învăță să scotocească în cele mai variate tipuri de teren, indiferent dacă ar fi căutat un fugar ascuns într-o gaură de șarpe sau un obiect pierdut în iarbă, oricât de mic ar fi fost acela. În urma unei bătălii pe care încă o mai pomeneau păsările în cântecele lor de împerechere, zeci de ani mai apoi, în care lipițanii austriecilor au ajuns să se muște de grumaji cu ghidranii turcilor, găsi un nasture căzut de la tunica unui dragon, într-o fâneață deasă ca peria, pe care n-a încetat să-l poarte ca talisman până la sfârșitul zilelor. Pentru isprăvile sale fără de număr a fost decorat cu meritul „Crucea Militară, dar și-a pierdut medalia într-un closet – și-a scos vestonul cu mișcări încete, iar tinicheaua a alunecat ca o frunză murată de ploi și s-a prelins din buzunarul de la piept pe gaura abisului. Afară ciripeau graurii și era într-o după-amiază orbitoare de iunie, așa că nu te puteai supăra în niciun fel pe soartă, iar el a ieșit vesel și fără nicio părere de rău în aerul care se zbătea ca țiparul între pleoapele tremurate ale orizontului, înainte ca latrina să zboare în aer, pulverizată de un obuz inamic. Multă vreme după aceea, uimit de întâmplarea prin care trecuse, obișnuia să-și surprindă cunoscuții cu destăinuirea aceea devenită stereotipă, care putea întrerupe orice conversație, cum că „Moartea este un domn foarte important, cu aripi fosforescente, îmbrăcat în uniformă de dragon, cu «Crucea Militară» pe piept, care suferă de o supărătoare pântecăraie. A ajuns ca adesea să încastreze aprecierile față de acel domn cu aripi, care se vedeau pe întuneric, până și în «Tatăl nostru» sau în ghiersurile de iubire pe care i le închina neveste-sii.

Cea mai importantă descoperire pe care o făcuse n-a fost însă vreun obiect pierdut sau vreo informație militară, ci tainica și uitata sectă a pavlichenilor, ai cărei adepți își ziceau ziua mahometani și erau trecuți formal la islamism prin religia moștenită din moși-strămoși, iar noaptea continuau să practice vechea și înspăimântătoarea lor credință de dinainte de islamizare, închinându-se unui bătrân cu barba și părul colilii și celor doi fii ai lui, lui Satanael, stăpânul trupurilor și al materiei, și lui Mihael, Logosul, și silindu-se în toate zilele vieților lor nevolnice să nu ia suflarea niciunui dobitoc, după credința că duhurile pământenilor impuri se reîncarnează în cai, cerbi, boi și țapi sălbatici, pricină pentru care nu bagă în gură lapte ori carne de jivine sau orătănii și ouăle acestora, și străduindu-se să nu jure nici pe foc, nici pe mădularul tatălui, nici pe pântecele mamei, nici pe sabie sau pe scripturi, și ostenindu-se să nu primească învierea trupurilor, să nu recunoască decât Psalmii din tot Vechiul Testament, să nu se închine la icoane, sfinți și moaște, să nesocotească vinerea musulmanilor, sâmbăta evreilor și duminica creștinilor, cât și lăcașurilor lor de închinăciune, dar să se spovedească în comun, să frângă pâinea în adunările lor ascunse în crăpăturile stâncilor, să se boteze la vârsta la care sunt capabili să deosebească binele de rău și nu prin apă sau foc, ci prin punerea Evangheliei lui Ioan pe capul catehumenului, să se considere egali cu Maica Fecioară și să primească învățătura de la un episcop confirmat prin tragere la sorți, urmaș spiritual al umbrei Sfântului Apostol Pavel, după convingerea că cel care poartă și împărtășește Logosul poate să-l și zămislească.

Secta secretă a pavlichenilor i-a atras atenția lui Bartolomeu Margine prin cel puțin trei asemănări cu straniile obiceiuri ale rozaliștilor din Marmația, ținutul său de baștină: și unii, și alții cred că Sfântul Duh nu se întrupează în porumbel, ci într-un prunc bălai, cu pielea strălucitoare, ce răspândește mirozne de caramel și floare de cais; că în zilele vieții sale omul poartă pe umărul drept un înger alb, care îl îmbie la fapte bune, iar pe cel stâng, unul cernit, care îl ispitește la păcate fără nume și la fărădelegi fără număr, și că viața muritorului este o neîntreruptă dispută și negociere între cei doi pehlivani, până pe marginea gropii, unde nevăzuții însoțitori ai celui plecat la loc de verdeață și răcoare mimează că-și dispută clientul, „e al meu – spune cel alb, „ba al meu – mormăie cel negru, apoi își fac cu ochiul complice, după care îi dau amândoi brânci mortului în groapă și se îndepărtează hohotind, „ducă-se pe pustii, că înapoi nu se mai întoarce în vecii vecilor, amin"; că Adam și Eva, înainte de a se înfrupta din pomul cunoașterii binelui și răului, nu erau goi, ci trupurile lor erau învelite într-o platoșă semitransparentă de culoare sidefie, de o consistență asemănătoare cu cea a vârfului unui corn de vițel sau cu marginile carapacei de broască țestoasă, și că în urma păcatului capital platoșa a crăpat, iar din materia aceea primordială cu mirozne de sulf și olm de piatră vânătă oamenii au moștenit unghiile de la mâini și picioare și o inexplicabilă melanholie care îi cuprinde ori de câte ori se află în preajma unui vițel de lapte sau a unui pui de țestoasă.

Bartolomeu Margine a alcătuit un îndreptar pentru deosebirea feluriților închinători la doi dumnezei, numit Călăuza rătăciților din Tuzla, a descris mormintele pavlichenilor, cu puzderia lor de basoreliefuri, inscripții și înțelesuri, și a glosat puținele asemănări dintre secta rozaliștilor din Marmația și cea a pavlichenilor din Bosnia, în care cei dintâi pretind că Eva a zămislit două vlăstare cu șarpele Satan, pe Cain și pe Lilith, crez care se regăsește la pavlichenii din sudul Bosniei, atâta doar că ei nu-i spun Lilith surorii lui Cain, ci Calomeina; că păcătoșii nu vor petrece mai mult de cinci mii de ani în iad, lucru în care cred pavlichenii din est; că și unii, și alții au anumite praznice nocturne în care se roagă în limbi, mai ales pavlichenii din vest, graiuri șuierate, ca de hultani și șoimi, pe care nu le-a deslușit nimeni; sau că, în Duminica Tomii, rozaliștii și pavlichenii din nord aduc ofrande constând în coji de ouă încondeiate pe care le aruncă pe ape; rozaliștii zic că le aduc prinos rohmanilor, iar pavlichenii zic că ouăle sunt leagănul lui Satanael, fiul Dumnezeului bătrân, reprezentat prin motivul melcului sau al peștelui; primii nu sunt în stare să-ți spună nici cine sunt rohmanii și nici de ce Paștele lor cade în Duminica Tomii, iar ceilalți n-au auzit în viața viețișoarelor lor de rohmani.

Ieronim Margine, fiul lui Bartolomeu, a continuat opera tatălui său, căutând semnificațiile ascunse ale glosolaliei la cele două secte. A mers pe urmele lui Bartolomeu în Bosnia, tot ca cercetaș în armata împăratului Franz Josef, și a descoperit, la intrarea în secolul al XX-lea, că la pavlicheni cele mai pricepute la vorbirea în limbi sunt femeile voluptuoase, și cu cât o muiere era mai trupeșă, cu atât deprinderile ei în graiurile pământești sau îngerești erau mai necuprinse. Ieronim a întâlnit câteva neveste cu șoldurile mai late decât lățimea a trei catâri puși unul lângă altul, care umpleau complet spațiul unei ulicioare, cu samarele încărcate cu clondire de untdelemn și vârșe pline de cataroaie. Deschizătura stradelelor era calculată tocmai după lățimea mijlocului celei mai revărsate dintre neveste care, când intra în extazul mistic, vorbea în vechiul grai al vlahilor negri, dispărut de sute de ani din ținutul Dalmației. Ieronim a notat tot ce spunea femeia și a găsit că ea îl invoca pe Fiul Oii, numele Logosului în credința rohmanilor sărbătoriți în Duminica Tomii în Marmația. A întâlnit în Marmația o rozalistă care se închina Logosului în bosniaca veche, vorbită ultima dată în urmă cu o mie de ani. Cercetările lui Ieronim Margine s-au oprit pe negândite, întrucât treburile imperiului l-au mutat în Boemia, unde nu era nimic de iscodit în domeniul rohmanilor, decât hrubele Pragăi, unde se bea cea mai minunată bere din câte a născocit vreodată priceperea omului.

Cornelie Margine zis Nacu, fiul lui Ieronim Margine, a căutat secretele rohmanilor în zborul unor păsări, care au învățat să-l imite pe cel al bibliotecilor călătoare. După zece ani de muncă a ajuns la concluzia că ciorile care au văzut bibliotecile în zbor le imită cel mai bine. În 1916, la zece ani după ce s-a întors de pe insula Ada Kaleh, unde a petrecut o vară împreună cu soția sa Nastasia și cu fiul lor Nuțu, Nacu a întocmit un catalog al migrației ciorilor dinspre miazăzi înspre miazănoapte și de la apus la răsărit, ce respectă întocmai zborul bibliotecilor călătoare. În timpul migrației, toate zburătoarele țin aceeași direcție, mai puțin ciorile-arnăut, și urmează aceleași porunci, cu excepția celor care dau comenzi, ciorile-polcovnic, iar marele ordin este transmis de o căpetenie supremă, de dirijorul cerurilor albastre cu norișori albi, ca niște pâini de împărtășanie, ce repartizează sarcinile unor portărei mai mici, care se asigură că hotărârile șefului absolut, aflat la câteva ore de zbor în față, sunt respectate întocmai și la timp. Păsările mai tinere n-au voie nici în ruptul capului să iasă din plutonul lor, căci dacă își părăsesc formațiunea se pierd, se volatilizează, mor dracului și li se șterge numele din pomelnicul împărăției văzduhului, iar pentru a le zădărnici rătăcirea sunt ciupite fără milă de aripi de stăncuțele-pândar și tioarele-plăieș, care veghează întruna la buna desfășurare a zborului și a concertului, obligându-le să intre în rândul lumii și să nu piardă nevăzuta potecă. Păsările de ordine zboară înapoia formației, tocmai pentru a se asigura că deplasarea se desfășoară fără niciun incident nedorit, și că novicii nu-și fac de cap, ba trăgându-și părinții de coadă, ba împiedicându-i să-și ducă la bun sfârșit treburile de obște, ba făcând și producând tot felul de măscări și tulburări de traseu, căci disciplina este cea care păstrează zborul ordonat, este moașa zenitului și muma nadirului. Capul și coada coloanei sunt încă și mai spectaculoase. Comandantul suprem al formației, care este un minunat bariton, în vârstă de peste 200 de ani, și care are gradul de generalisim, este înconjurat de o escadrilă de ciori grive balerine, care îi fac întruna temenele și i se închină ca unui zeu. Ploconelile constau din niște rotocoale și spirale care, privite de jos, de pe pământ, se văd ca un șarpe uriaș învârtindu-se în jurul propriei cozi în timp ce se deplasează sau, și mai nemaipomenit, se mișcă cu spatele înainte. Balerinele zboară în dungă, într-o aripă adică, și ele se antrenează pentru această performanță cel puțin douăzeci de ani, în academii ale ciorilor dănțuitoare, care se află în câteva locuri din nord sau înfipte în tâmpla zenitului. Spirala se înșurubează și se deșurubează înainte și înapoi și în sus și-n jos, în spatele cioroiului suprem, în chip de trenă sau de aură. În urma armatei cerești zboară mama tuturor ciorilor, care este stră-străbunica comandantului suprem, cioroaica absolută, având o minunată voce de mezzosoprană, o vârstă de peste 700 de ani și amintiri de șopârlă cu aripi. Iar în spatele ciorii desăvârșite dansează ansamblul de acrobați aerieni al regatului văzduhului, format din șapte sute șaptezeci și șapte de ciori-saltimbanc, care fac niște giumbușlucuri întrucâtva asemănătoare cu cele ale ciorilor balerine din fața coloanei, dar mișcările lor sunt mult mai complicate și mai elaborate, în sensul că ele coboară în picaj până aproape de pământ, după care se ondulează când pe-o parte, când pe alta, urcând vertiginos, ca un zmeu, în slava cerului. Privite de la distanța de un kilometru, mișcările codei care încheie apoteotic coloana de aproape o zi a ciorilor seamănă leit cu evoluțiile unui solomonar de modă veche sau cu cele ale unui dragon roșu galez. În ciuda impresiei că ar fi greoaie, ciorile pot fi zburătoare perfecte și, dacă vrei să-ți dai seama cât sunt de virtuoase, este suficient să încerci să arunci într-un stol cu o piatră și vei vedea cum păsările se vor scutura de fiori, apoi vor țâșni într-un zbor razant, se vor răsturna când pe-o parte, când pe alta, până ce se vor destrăma în zare. Observațiile lui Nacu Margine legate de migrația ciorilor s-au străduit să recompună cât mai fidel zborul bibliotecilor călătoare, despre care se vorbea la el în familie și pe care le văzuseră aievea, atât el și nevastă-sa, cât și bunicul său Bartolomeu Margine.

În vara anului 1998, Laurențiu Margine zis Lulu, stră-stră-strănepotul lui Bartolomeu Margine și cea de-a șasea căpetenie a căutătorilor – toți, cu două excepții, proveneau din clanul Mărginenilor –, consideră că n-are sens să-i mai caute pe rohmani, însă nu mai exista niciun alt membru al vechii confrerii din care făcea parte, în afară de el, dornic să-l asculte. În stirpea căutătorilor se stinsese orice dorință de a scormoni după popoare fantomatice. Își ajungeau lor înșile și de-abia dacă se mai puteau suporta unii pe alții. Lulu Margine își încheie raportul cu conștiinciozitate, privi lung pe fereastră, ca și cum ar fi petrecut cu privirea un stol de cărți-păsări, după care își aprinse o țigară. În aer zburau funigei, pe care se cățăra ceva ca o împăcare de sine, de dincolo de viață și de moarte.

Raportul lui Lulu Margine nu avea nimic din ingredientele unui text care se străduiește să pară senzațional prin orice mijloace, însă te lua cu binișorul și până la urmă te fura pe de-a-ntregul, pentru că știa să întrețină o stare de mister, care creștea în tonuri abia perceptibile. Se vorbea în paginile sale despre ultimul presupus rohman și despre cele două morți ale lui, una petrecută pe pământ și cealaltă în primul cer. Până atunci, nimeni nu se gândise că se poate da în primire și în împărăția cerurilor.

Ultimul descendent al rohmanilor, Velicu Colțău, a trăit în Marmația, lângă Podul Ițălarului, până în anul 1918. Pe linie femeiască, rohmanii au lăsat moșteniri mult mai complicate. Moartea sau, mai bine zis, dispariția lui Velicu Colțău era însoțită de o mulțime de întâmplări contradictorii. Velicu Colțău fusese însurat cu vrăjitoarea Sica, cu care avuse doi feciori, pe Tit și pe Onu. Sica îl născu pe Onu la 34 de ani, dar sânii ei continuară să curgă o dată pe an, chiar și după ce nu îi mai veni rânduiala femeilor, iar când împlini 56 de ani încă se mai pregătea să-i vină sorocul laptelui. Nectarul matern se închega ca o ceață de undeva dinspre răsărit, în prima zi cu lună plină de la începutul verii, o ploua cu picături mărunte ca o bură pe care pielea ei neobișnuit de albă, cu miros de caramel, o absorbea însetată și, până seara, sânii i se umpleau de mană, i se umflau ca două tărtăcuțe de un colostru mai gros decât cel obișnuit și ceva mai lipicios decât licoarea sânilor, care nu gâlgâia din piept, ci de undeva din afara lui, de departe, din norii lunii, și când îi venea sorocul o lua cu fierbințeală, iar din gâtlej îi ieșeau sunete unduite care se înmănuncheau într-un imn de mulțumire adus spumei și caimacului laptelui. A doua zi, din uguitul vocii ei se înțelegea că voia să alăpteze, i se aduceau feți din sat cu mume cu pieptul stafidit, iar când se întâmpla să nu fie prunci de țâță îi puneau în brațe miei sau iezi proaspăt fătați, cu mamele sleite după chinurile facerii sau care își lepădaseră puii. Într-o zi neprecizată a unui an în care peste Marmația plouase cu cireșe păsărești, bărbatul ei Velicu Colțău a găsit un pui de ghepard în pădure și ea l-a alăptat două luni încheiate, a devenit pisica aceea domnească cel de-al treilea fiu al lor, îi dădură numele Codrea și se treziră în fața unei feline conștiente de puterea și de inteligența ei neobișnuite, unii pretind că o auziră vorbind deslușit românește, o pomeniră zicând limpede „ma-ma, iar alții se jurară pe ce aveau mai sfânt că zisese: „Ma-ma, ce fru-moa-să ești tu, după care sunetele deveniră mieunate și se pierdură într-un tors frenetic.

În toamna anului 1918, în ultimul an de viață al Imperiului Austro-Ungar, Velicu urcă în Pădurea surdă de sub Piatra Chendroaei și își înfipse fierul securii în burta unui paltin pe care de-abia dacă îl puteau cuprinde patru bărbați cu mâinile mai lungi ca ale hoților de cai. Pe deasupra pădurii se vede, o dată la zece ani, o pasăre uriașă, împietrită în aer, ce poartă felurite nume, și mai erau câteva luni până să apară, iar cu o lună înainte de a apărea, umbra ei uriașă se desena pe lemnul pădurii. După aproape trei ceasuri de opinteli și izbituri, în care carnea frunții lui vărsă pârâiașe de sudoare și din lama toporului său săriră așchii de mărimea unei lame de briceag, trunchiul lemnului pârâi ca un munte care se surpă, dar o vântoasă pornită din senin îl răsuci îndărăt și paltinul îl urmări îndeaproape. În timp ce Velicu încerca să se salveze prin fugă, pentru a-și pune viața la adăpost sub streașina unui fag aproape la fel de mult și de gros, o creangă îl izbi în moalele pântecelui, mai crud ca un gâde și mai nemilos ca holera. Flăcăii din Trisfetite, care se întorceau cu carele din Jireapăn, înspre Locu-Unde-Leagă-Roata, îl găsiră pe Velicu Colțău după o jumătate de zi, cu splina spartă, ficatul aproape desprins de prapur și cu fierea vărsată peste intestine, și de-atunci el nu se mai trezi niciodată din comă. Supraviețui luni de zile și nopți, fără să-i tresară un deget, timp în care Sica îl spăla, îl hrănea artificial, cu miere de fâneață dizolvată în apă, pe care i-o turna pe gât printr-o pâlnie făcută din pagina a douăzeci și patra a unui molitvelnic, dimineața, la amiază și seara, când îi povestea câte-n lună și-n stele, ca să-i păstreze trupul neputrezit și sufletul prin preajmă. De fapt, se treziseră medicii vorbind, tocmai poveștile Sicăi fuseseră miraculosul leac care îl ținu pe Velicu în viață și nu îl lăsă să se prăpădească cu zile.

Lulu Margine o cunoscu pe Sica în copilărie, dar o descoperi târziu, în nesfârșitele lui peregrinări ce îl purtară neobosit pe urmele rohmanilor, pe când sufletul vrăjitoarei se alăturase stirpei chemătorilor de morți, în cel mai întunecat colț al iadului. Sica își deschisese baierele sufletului într-un soi de caiet-testament, pe care îi încredință pe patul de moarte unui lingvist din Marmația, pe nume Grigore Marola zis Gore. Testamentul descrie cu lux de amănunte plăsmuirea pe care i-a îndrugat-o bărbatului ei, Velicu Colțău, aflat în comă.

„Rănile ce le-a primit le socotește ca un semn de dizolvare a monarhiei și, spre deosebire de acei filozofi care spun să te bucuri de clipa prezentă și că trecutul nu contează, el nu se bucură, dimpotrivă, decât de trecut și nu trăiește decât în campaniile pe care le-a făcut."

(Montesquieu, Scrisori persane)

— Povestea mea este alungătoare de moarte. Din ea ți-am făcut pat de neputreziciune. Cu izvodul meu îți țin moartea deoparte. Ascultă letopisețul, bărbate al meu. Eu sunt glasul viu care mărturisește neîncetat, pentru ca acela care ascultă mărturisirea să nu-și piardă speranța.

Alif, Lam, Mim, Nun. Aceasta este cartea cea fără seamăn, ea este călăuză pentru cei cu urechile veșnic treze și povățuitor pentru ochii larg deschiși: s-a pomenit ca, într-o zi de la mijlocul verii Anului Domnului 1906, 1284 de la Fuga Profetului și aproape 5661 de la Facerea Lumii, Ioan Margine zis Nuțu, fiul lui Cornelie Margine zis Nacu, să rămână fără amândouă mâinile deodată și înfricoșătoarea mutilare avea să îl găsească cu capul în nori și mintea împrăștiată, la liziera unui crâng de smochini cu rodul bun de mâncat, înverzind omogen piciorul de apus al zidului cetății Ada Kaleh. Poamele aveau carnea puțină, gustul aspriu și stigmatul de cârmâz ca al rușinii fetei. Memoria celui mai bătrân turc de prin partea locului pretinde că smochiniștea a crescut acolo de când există pământul și cerul și Dunărea, însă ținerea de minte este cel mai mărunt amic dintre infideli.

Pe-atunci, Nuțu Margine obișnuia să se plimbe dimineața și seara pe marginile ostrovului, mai misterios ca edenul și mai înșelător ca o himeră și, în obiceiurile sale, atingerea lucrurilor ivite în cale luase loc pe nesimțite contemplării, ca și mestecatul frunzelor, mirositul fluturilor și linsul florilor deopotrivă. O făcea de mai bine de trei luni cu o regularitate devenită deja adorație, iar adorația, religie în toată puterea cuvântului, de când plecase cu familia la capătul cel mai de nepătruns și mai magic al imperiului, din vaga, incerta sau îndepărtata Marmație, pentru truda domestică a unei primăveri, torpoarea unei veri și melancolia unei toamne, în gospodăriile și livezile turcilor, cu aspectul unor mici paradisuri, deasupra cărora răsăriturile desenau un cer nefiresc de roșu, iar apusurile, un șir de oglinzi incandescente, multiplicate la nesfârșit peste solzii fără etate ai apelor Dunării. Pe maluri, depărtarea s-a sfâșiat în sălcii abia desenate, în care verdele placid se topește în griuri răcoroase. Încă mai putea fi el, cel de atunci, dar de mâine încolo, Nuțu Margine va rămâne zidit în labirintul țesut de o singură întâmplare din trecutul său de neșters și, în acea zi a negrăitei silnicii și de o nespus de tristă amintire, ochii îi căzură pe o mierlă încurcată într-un hățiș de trandafir câinesc. Atunci, mâinile sale ingenue, de copil de 12 ani, încetară să-l mai asculte și prinseseră parcă aripi și, după ce zvâcniră spre hățiș, apucară pe negândite pasărea între vârfurile lor, când o voce neomenească se prăvăli din creștetul frunzișului, îl țintui locului și îi zise să se apropie pentru a-i tăia mâna dreaptă, deoarece i-a furat mierla și acum era un hoț dovedit.

Vocea ieșea din amurgul unei guri, peste care întunericul frunzișului smochinilor se dezlipea în fâșii subțiri. Când bezna se dădu la o parte, din frunziș se întrupă un bărbat înveșmântat din cap până-n picioare în negru, ce nu părea să aibă nici vârstă și nici milă. Anii ochilor lui de o negură scânteietoare, peste care se încondeiau sprâncene ca de smoală și stufoase precum coada de inorog, potrivite mai degrabă cu înfățișarea unui bărbat ca la 40 de ani, n-aveau nimic în comun cu forma și culoarea bărbii lungi de un cot, albă pe de-a-ntregul și cu vârful răsucit în sus, ca al papucului îngerului Gavriil, ce părea cea a unui bătrân sărit hăt binișor de o sută de ani.

Vocea bubui din nou și îi vorbi răspicat, în numele întunericului care apropie serile una cu una, și al luminii care desparte diminețile una de alta:

— Ești un hoț pe care l-am dibuit la timp.

Apoi vocea se destrămă într-un dangăt de clopot de bronz, care răsună prelung în frunzișul smochinilor și se transformă în văpaia unei lame de hanger, care luci tot mai aproape, ca imediat după aceea lumina lui apăsată și răsuflarea lui ca de moarte să-i ciumpăvească palma, și nefericita de ea să atârne o clipită de hanger, în șuvoiul propriului ei sânge, după care se chirci neputincioasă în iarbă, ca o frunză de smochin răsucită de arșița după-amiezii, și o podidi plânsul. Eliberată din strânsoarea de aripi a mâinilor lui Nuțu Margine, acum mai puțin cu una, ce nu se mai oprea din bocit, mierla țâșni în slava cerului. Se roti de trei ori pe deasupra crângului, după care se așeză cuminte pe umărul gâdelui, iar aerul începu să ciripească în penele ei în fel și chip. Pasărea se dădu peste cap de încă trei ori și se prefăcu într-o giuvaericală nemaivăzută, în formă de grifon ce ține între gheare un țap de munte și, peste aurul ei vechi la înfățișare și lămurit în moliciune, clipoci o vrajă roșiatică și verzuie, aidoma pietrelor de rubin și smaragd. Când Nuțu Margine se aplecă să-și culeagă palma de jos, vocea bărbatului deveni cântată ca a unui înger bătrân și ușor fonf, pesemne din pricina firelor mustății care i se năpustiseră în nas, într-o creștere dezordonată și de necontrolat.

— De unde ai mâna aceea, pe care tocmai o ridicași de la pământ?, îl întrebă vocea.

— Este palma mea dreaptă, și i-o duc tatălui meu, ca să nu creadă cumva că am pierdut-o prin pădure din nebăgare de seamă, îi răspunse Nuțu Margine.

— Pesemne că tatăl tău este un om cucernic și cu frica lui Dumnezeu, dar nu înțeleg, cum se face oare că nu te-a dezvățat de urâtul nărav de-a umbla cu ochii-n patru după furăciuni?

— Habar n-aveam că este mierla dumneavoastră, credeți-mă pe cuvânt.

Gura gâdelui alcătuia pe mai departe propoziții simple, tăiate după măsura și priceperea sa de copil naiv, și îl asigură că nu-l mai poate crede de vreme ce l-a prins în fapt:

— Te întreb pentru ultima dată, de unde ai mâna aceea?

— Domnule dragă, dar este mâna mea proprie.

— Care mână, când tu ești ciung?

În timp ce bărbatul vorbea, pe fața lui mânia căpătă paloarea pământului pârjolit de arșița verii. Apoi îl amenință că o să-i reteze și cealaltă noadă, că tot nu mai are trebuință de dânsa. La urmă, mai rosti câteva cuvinte nedeslușite într-o limbă a Răsăritului, și cuvintele acelei limbi păreau atât de vechi, încât simpla lor ascultare îți ardea timpanele, iar aerul din jurul bărbii lui deveni dintr-o dată gutural, și frunzele se încovoiară sub insuportabila lor apăsare. Bărbatul se transformă într-un hanger sclipitor, care îl lipsi dintr-o suflare pe Nuțu Margine și de mâna stângă. Apoi sabia dreptății se învârti vâjâind prin văzduh, dispăru din puterea privirii și se înfipse într-un nor alb, de forma unui cap de bufniță.

Istoria mâinilor sale tăiate va mai continua un ceas după aceea, precum cea a unui suspin care începe dimineața pe rouă și se sfârșește în vălătucii de fum de cuptor ai unei după-amieze de vară. Palmele îi vor scânci ușor din iarbă, se vor ridica agale de la pământ, după care își vor lua zborul, aținându-se pe deasupra capului său ca la o înălțime de șapte stânjeni, cu fâlfâiri adânci și rare, precum aripile unui cocor. Câtă vreme se zbăteau în iarbă, degetele mâinii sale drepte izbutiseră să apuce între ele o floare de trandafir câinesc, ce aprindea văzduhul, dar în acea geografie a pustietății, până și cele mai scânteietoare flori păreau doar palidele umbre ale unei sfâșietoare eternități, și în acel tărâm al celei mai negândite câinoșenii, până și cel mai neprihănit sânge nu părea decât un urlet ce devenise de-a dreptul fioros.

Ochii părinților lui Nuțu, Nacu și Nastasia Margine, îi petrecură cu privirea mâinile, îngroziți de moarte, în timp ce ele zburară peste casă. Când Memet Balabanoglu, gazda la care stătea familia lui Nuțu Margine, ieși precipitat din odaie, ca să vadă ce e cu zarva iscată în propria-i ogradă, mâinile băiatului se însoțiseră cu un cârd de cărți și prinseseră să cârâie deja aidoma unor cărți-vulturi. Pe cerul sângeriu zburau mii de terfeloage zdrențuite, fâlfâind adânc și rar din aripile obosite. Erau volume grele, cu doaște din lemn de sicomor îmbrăcate în piele de jigănii dispărute, de pe care se șterseseră complet ornamentele și titlurile, și catastife, bucoavne și analecte strânse cu cheutori din aur sau ferecate în plăci din fildeș încrustat cu pietre scumpe, ca acelea pe care și le țin bogații la căpătâiul patului și citesc din ele formule magice care îi mențin veșnic tineri sau îi fac adesea nemuritori. Ceva mai încolo, vor dispărea definitiv din puterea privirii, înălbind zarea, în țipetele deznădăjduite ale Nastasiei Margine, mama lui Nuțu, care îi chemase întruna mâinile înapoi, în felurite limbi păsărești și cărturărești, dar ele o luară hotărât în susul Dunării, pentru ca apariția lor să fie evocată de mai multe ori la rând de pescarii ce-și duceau viața pe fața fluviului, în săptămânile și lunile ce urmară. După ce își pierdură complet vechea lor fire, nerușinatele sale de mâini se însoțiră cu cârdul de hronici și letopisețe și purceseră fără nici o strângere de inimă pe drumul pierzaniei și uitării, pe deasupra vuietului mării. Vestea se răspândi din om în om, de-a lungul a cel puțin trei primăveri, pentru a fi relatată apoi, prin gurile marinarilor creștini, duhnind ca de obicei a rachiul cel mai prost din câte se pot găsi în cârciumile de pe țărmurile mării, și făcu în cele din urmă cale-ntoarsă spre porturile din susul Dunării, până se înturnă în dreptul insulei Ada Kaleh, și fapta se întâmplă în toamna anului 1909, însă relatările erau atât de distorsionate, încât păreau mai mutilate decât înseși mâinile lui Nuțu Margine.

Vestea mutilării unui băietan fără cusur se prăvăli ca trăsnetul peste liniștea ostrovului Ada Kaleh. Muezinul își chemă dreptcredincioșii pentru rugăciunea de namiază cu un sfert de ceas mai devreme ca de obicei, cu o față impenetrabilă, ce nu cunoștea râsul. Hogea Süleyman, un ins mărunt și negricios, vorbea precipitat în fața mulțimii, în piața mare din fața geamiei și, din turceasca pe care o deprinsese, Nuțu desluși că vine sfârșitul lumii. Apoi hogea intră în geamie, urcă în minbar, de unde făcu o scurtă citanie din Coran, din Sura Vacii, cu o voce molatică și oarecum indignată, care se învioră brusc și deveni tânguită și răstită atunci când se apucă să recite toată Sura Deschiderii:

Bismillāhi r-rahmāni r-rahīm

Al hamdu lillāhi rabbi l-‘ālamīn

Ar rahmāni r-rahīm

Māliki yawmi d-dīn

Iyyāka na’budu wa iyyāka nasta’īn

Ihdinā s-sirāt al mustakīm

Sirāt al-ladīna an’amta ‘alayhim gayril magdūbi ‘alayhim walād dāllīn.

Pe Nuțu îl abandonară la fel de repede în grija vindecătorilor și a mamei sale Nastasia, care încetă să-și mai frângă mâinile și să se plimbe de colo până colo, fără nici un rost, și cerea leacuri și feșe, întruna. Turcii sunt cei mai neîntrecuți meșteri în alifii. Îl doftoriciră cu cataplasme de patlagină, ca să-i oprească sângerarea. Îi dădură să bea valium, geranium și valeriană, ca să-i aline durerea. Îi frecară fruntea cu smicele de iov, și pieptul cu floare de sclipeți, ca să-i treacă fierbințeala. Un spițer bosniac ce urmase învățătura iatralipților din școala lui Avicenna îl sili să bea fiertură de rădăcină de mușcată și tinctură de nuci vomitive, de îl cutremură un rău și îl încercă o pântecăraie care îl ținu zile întregi, când încovoiat de spate, când ghemuit pe vine, dar baremi îl

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Stăpânul spaimei

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor