Sigur?
This action might not be possible to undo. Are you sure you want to continue?
Crimă în doi
de Cristi Lavin
Evaluări:
419 pagini11 ore
Rezumat
„Nu știu dacă suntem mioritici, dacă ne place să fim omorâți. Dar în orice caz, punem problema într-un mod absolut greșit. În loc să-i punem sub lupă pe criminali, să le facem proces, măcar literar, noi ne concentrăm atenția asupra victimei și-i facem parastas. Într-adevăr, singura vină a ciobănașului din Miorița e aceea că n-a uzat de legitimă apărare. Dar vina noastră e că ne limităm la starea de fapt și conchidem cu aceeași seninătate suspectă: „Asta e, mortul nu se mai întoarce de la groapă“! Am creat o baladă. În loc să creăm o armată. Sau măcar un baltag, vorba lui Sadoveanu. În Miorița apar și stelele, apare și luna, dar lipsim noi. Ce am făcut noi ca să împiedicăm crima? Transhumanța la români n-a apărut ca efect al căutării unor pășuni mai grase, ci a unor crime mai grase. În transhumanță îți pierzi urma și de aceea reprezintă crima perfectă. Am devenit oieri, ca să devenim ucigași….“
Editor: Tracus ArteLansat: Jan 12, 2016ISBN: 9786066642545Format: book
Mostră carte
Crimă în doi - Cristi Lavin
CRIMĂ ÎN DOI
Unii au căutat sufletul, locul secret, sanctuarul în care aburul vital și diafan ar sălășlui. Alții s-au concentrat, dimpotrivă, pe secretele adunate în bietul suflet, străduindu-se să le descopere și să le radiografieze, indiferent de locul în care acestea s-ar afla. Nu mai conta amplasamentul sufletului, ci doar conținutul. Fiecare avea secrete, o listă de inventar foarte lungă, ce trebuia condamnată, deoarece reprezenta un vot de blam adresat societății. În consecință, secretelor li s-a spus păcate. Nu fiindcă suna mai pompos, dar se presupune că păcatele au o fază inițială, secretă, și o fază finală, de mărturisire, ceea ce le face mai ușor accesibile. Adică nu aștepți ca boul toată viața ca cel mai bun prieten al tău să-și dea arama pe față! O dihotomie pur imaginară, bineînțeles, dacă ținem seama de faptul că faza opțională, de mărturisire, e păzită de secretul spovedaniei, sau cel puțin așa ar trebui să fie. Oricum, secretele cele mici au devenit mai fascinante decât secretul cel mare. Păcatele hotărau destinul sufletului: dacă se va reîncarna într-un fund de câine sau într-o labă de broască. Nimeni nu și-a dat seama că metafizica intra pe ușa din dos. Neputând stabili locul sufletului la momentul cel mai presant, adică la momentul prezent, oamenii îi găseau un loc mai cert în viitor. Păi, dacă la momentul actual eu nu știu unde e sufletul, în Cer sau pe Pământ, în creier sau în inimă, înăuntru sau în afară, cum să știu ce-o să fie cu el peste o mie de ani, când se va duce în gazonul de pe Stadionul Național, ăla care se usucă tot timpul și nu crește?! Transmigrația sufletului a devenit un lucru mai sigur decât existența sufletului.
Eu nu mă screm să aflu ce-o să fie în viitor, ci ce se-ntâmplă acum. Iar situația e gravă. Sunt deja un cur de câine, sunt deja o labă de broască. Secretele m-au sfârtecat, mi-au distrus sufletul. Am pojar, sunt plin de bube, iar în locul fiecărei bube va crește o cicatrice, căci mă scarpin în draci, ca un copil inconștient, fără astâmpăr. Doctorul zice că sunt ipohondru, fiindcă nu se vede nicio bubiță, nicio erupție. Dar doctorul e tâmpit: cum să se vadă, dacă sunt secrete?! Doar eu le știu, trebuie să mă credeți pe cuvânt.
Unii oameni se simt bine cu secretele lor. Dacă ți-ai înșelat soția, te simți chiar excelent! Pentru unii adulterul reprezintă un păcat de moarte. Dar pentru cel care-l comite e Paradisul. Însă eu nu sunt căsătorit, nota bene; așadar nu despre acest păcat vă voi împuia capul!
V-aș turui despre ce tărășenie e vorba imediat și neîntârziat; dar nu vă cunosc. Am nevoie de timp. E necesară o minimă perioadă, să mă acomodez cu voi. Probabil nu de puține ori v-ați confruntat și voi cu asemenea evenimente și ați resimțit același blocaj. Sunt sigur că-l cunoașteți prea bine. Trebuie doar să vă introspectați. O să ziceți că eu sunt mai timid, iar voi sunteți mai curajoși. Dar nu contează ce fel de om ești, blocajul se produce în mod inerent. Se produce chiar acum. Vreți o dovadă? Să vă dau o dovadă! Când ați vorbit ultima oară cu mine?! Păi, eu de cinci minute tot vorbesc cu voi – n-ar fi trebuit să vorbiți și voi, un cuvânt-două măcar, dacă sunteți curajoși? Dacă ați fi vorbit deja cu mine, aș fi știut, dar, deocamdată, e invers: eu vorbesc. Voi habar n-am ce faceți; cert e că nu vă aud! Nu pun monopol pe comunicare, dar sunt sigur că n-o să interveniți niciodată. Sunt stăpânul absolut al comunicării. Nu e nicio glorie! O să fiți surprinși, dar e un joc pierdut din start. Cineva îl blochează. Voi! Iar blocajul vostru a apărut înaintea blocajului meu. Oricum, blocajul meu e parțial, căci, totuși, vorbesc. Dar sper să înțelegeți de ce vă vorbesc cu greutate. Deoarece fiecare dintre voi tace ca prostu’ acum. Ceea ce e perfect normal, stați liniștiți! Nimeni dintre cititorii mei n-ar trebui să-și ceară scuze că nu mi-a dat încă „Bună-ziua!". La început, te faci că nu mă vezi. Mă ignori. Ceea ce e OK. E o stare firească de incomunicare. Nu ți se pare că-ți cade blazonul dacă nu mă saluți. Ci, din contra, atitudinea taciturnă e în favoarea nobleței tale, a superiorității tale. E un aprioric care trebuie să fie acolo. Căci, deși te consideri un individ sociabil și ești dispus să adopți un regim al porților deschise (maxima sinceritate fiind o calitate cu care te lauzi la orice oră din zi și din noapte), totuși, te lovești de zidul propriei eschive, mai ales la primul contact, când îl lași pe celălalt să facă primul pas, iar tu joci la offside. Preferi să fii confesor, nu confesat. Te opacizezi. Dezertezi de la actul social. Eu, unul, nu te văd. Te presupun doar. Și acest joc de-a v-ați ascunselea ar fi valabil chiar dacă eu și cu tine am sta față în față. Acum, baricadat în tăcerea ta, ai o imagine mai clară asupra modului cum decurg lucrurile atunci când oamenii încearcă să-și facă conexiuni sociale. Homo Sapiens e sociabil, nu vă contrazic. Dar ratează sistematic contactul inițial (atunci când se fac prezentările), nu-l aprofundează pe măsura inteligenței sale. Nu de puține ori, primul contact cu cineva, contactul sapiens, e lipsit de urmări, e steril. Tocmai pentru că aștepți un prilej ulterior, mai bun. Dar ai tatonat prea mult, dorind să vezi cât rezistă răbdarea celuilalt. Există riscul ca al doilea contact nici să nu mai survină, tocmai pentru că l-ai enervat deja, menținându-l nejustificat în carantină. E nevoie de „albine" ca să fie polenizate relațiile sociale. Fără agenți de polenizare, ele rămân fără rod. Te simți depozitarul tuturor adevărurilor lumii și consideri că a sosit momentul să împărtășești din infinita ta înțelepciune celor din jur. Dar, totodată, studiezi calitatea faunei înainte de a azvârli mărgăritarele. Căci și în Biblie scrie negru pe alb: nu arunca nestemate animalelor care le confundă cu jirul. O să ai un porc cu multe carate și nimeni n-o să fie câștigat: nici tu, nici porcul. E o situație frecvent întâlnită în viața de zi cu zi. Poate ați remarcat fenomenul, poate nu. Dar el e acolo, constituind al treilea termen al relațiilor interumane. Și ar putea fi intitulat: reticența prealabilă. Sau reticența de fond. Înainte să faci un gest, apeși pe frână. Trebuie să-l oprești, așa, fără motiv, just in case. Îți cenzurezi avântul. Te împiedici înainte să ajungi la țintă și creezi impresia că împiedicarea e singura ta țintă. Ținta eternă. Căci nu e vorba de disponibilitatea ta, ci de disponibilitatea celuilalt. Tu aproape nu exiști în ecuație; celălalt te aneantizează înainte să deschizi gura. Iar dacă el nu e pe fază, tu o să taci pe vecie. Ignoranța lui te inhibă, te amuțește, devii un radio care se închide din lipsă de ascultători.
Exemplele sunt cu miile, dar eu o să pun pe tapet unul singur. Mai tot timpul întâlnești persoane care se decid să se despartă de animalul favorit. Un câine sau o pisică. Împânzesc Mica Publicitate cu anunțuri, trecând la preț un mare zero, ca să fie clar pentru toată lumea și să nu existe dubii că-l dau de suflet. Eventual, adaugă uzualul: „urgent", pentru a-i îmbia pe doritori să se grăbească, deoarece nu mai pot să-l păstreze. Dacă ai trecut personal prin acest gen de despărțire, știi că apare invariabil un fenomen... De câte ori te sună cineva, ai rețineri. Toți par indivizi cumsecade. Iar prin asta, ei par beneficiarii desăvârșiți ai generozității tale. Văzându-te că ai îndoieli, chiar se gudură pe lângă tine, pentru a obține chilipirul pe care l-ai pus la bătaie. Dar tu te temi ca prețiosul ghemotoc de blană să nu pățească ceva – respectiv să nu încapă pe mâna vreunui samsar, care să-l trateze ca pe o marfă și să facă bani nemunciți de pe urma donației. Deși vrei să-l dai de pomană, ai inima îndoită. Nu vrei să-l îmbogățești pe necunoscutul care îl va vinde mai departe. În plus, intervine și vinovăția că ceea ce faci e din start o greșeală. Căci, dacă va intra pe mâna unui nou stăpân, animalul va fi confuz pentru tot restul vieții sale. Ceea ce e o greșeală de neiertat, o trădare a celui mai bun prieten al omului, care ți-a fost credincios în mod necondiționat. Îi suspectezi pe toți că-l râvnesc în scop economic sau, cine știe, mai rău. O doamnă, care crescuse ani îndelungați o broască țestoasă și se atașase nespus de ea, se perpelea la gândul că, deși vroia s-o doneze cât mai repede, îi refuza pe toți care o sunau, suspectându-i că vor să facă din biata odraslă supă de broască țestoasă. Deși nimănui în România nu-i lasă gura apă după așa ceva! Intervine paranoia simultan cu generozitatea. Vrei să-l dai; dar mai bine nu! Te încumeți să devii generos, or tocmai prin asta devii meschin. Un paradox. Care dovedește că te blochezi nu doar când celălalt e indiferent, ci și când e lapte și miere. Radioul se închide atât din cauza lipsei de ascultători, cât și din cauza unei audiențe prea frenetice. La rândul meu, aș vrea să-mi adoptați secretul, cel de care mi se rupe sufletul că mă despart, dar nu cred că sunteți în stare să-i acordați locul meritat în inimile voastre. Vă suspectez pe toți că ați cumpărat cartea numai ca să obțineți recompensa de la poliție, acordată celor care pot oferi informații despre mine.
Secretele și suferința încep cu aceeași literă. Secretele sunt asemenea unor cicatrici pe care propria noastră mână le gravează pe trup. Dar nu dintr-o pornire autodistructivă, ci pentru a evita rănile provocate de alții. Ne amputăm o parte din noi, ne radiem un episod de viață, ne băgăm sub covor un anumit păcat, pentru a o lua înaintea celor care și-au făcut o vocație din a ne pedepsi. Nu dorim să renunțăm la faptele noastre ilicite, așa că le ținem departe de văzul lumii. De obicei vecinii profită când aud ceva compromițător despre noi și fac din cea mai mică știre un pretext să ne pună la zid. Un vecin ori te fură, ori te judecă. Iar dacă ai ghinionul să fii înconjurat de judecători, mai abitir decât de infractori, atunci trebuie musai să devii cel mai secretos om din cartier. Sau să-ți schimbi vecinii, în caz că s-a aflat deja și, astfel, trebuie s-o iei de la capăt cu viața incognito. Spovedania nu se face din capul scărilor, pe palier, în gura mare, eventual la megafon – pentru că vecinii te-ar mânca de viu. Ei reprezintă sabia lui Damocles, suspendată deasupra capului. Iar sinceritatea devine un frizer, tăind firul de păr de care stă atârnată. Adevărul îți semnează sentința la moarte. Deși ar trebui, dimpotrivă, să-ți procure grațierea, în virtutea faptului că recunoașterea chiar și a celei mai mari atrocități implică posibilitatea de îndreptare. Iată de ce un CV prea complet e o instigare la crimă. Viețile noastre trebuie să fie cât mai scurte, pentru a fi cât mai lungi. Istoria trebuie torturată, așa cum torturezi un copac până rămâne din el o așchie, sau, dacă pe lângă topor te înarmezi și cu răbdare, până îl transformi într-un bonsai. Avem autobiografii de pitici. Iar în acest timp secretele se adună, acoperind zeci de vieți aruncate la gunoi, vieți anonime, care ar putea fi ale noastre, dar pe care le renegăm. Discreția e totul. E mai importantă decât degetul opozabil și decât poziția bipedă. Asta ne face oameni, ne ajută să supraviețuim.
Minciunile noastre cele de toate zilele sunt gărzile de corp ale secretelor. Sunt asasinii care extermină orice curiozitate și nu dau voie celor din jur să ne iscodească. Desigur, secretele sunt prin natura lor intimă reprobabile; rareori ne ascundem frumusețea interioară, ori iubirea. Sunt, așadar, niște defecte. Ți-e rușine cu ele, dar mergi mai departe, pentru că nu se văd. Eul nostru e un produs de contrabandă și nu va fi niciodată declarat la vamă. Căci asta e până la urmă ideea: nimeni nu trebuie să-și dea seama că ești dalmațian, trebuie să pari alb ca spuma laptelui. Secretul suprem e cel care neagă existența vreunui secret. Secretul cel mare e că nimeni nu trebuie să știe că ai secrete. Vrând-nevrând, te transformi în bârlogul propriilor secrete. În cuibușorul lor de „nebunii. (Sau, mai bine zis, de „psihoze
). Bogăția interioară îți linșează sinceritatea. Dacă ne gândim la masonerie, ea trebuie să fie secretă, altfel dispare, intră în declin. Omul e o societate secretă. Masoneria doar îl imită. Fiecare dintre noi suntem masoni.
Unii se duc la fitness, să facă mușchi și să exhibe cu mândrie tot ce au, într-un fel de supralicitare de sine. Însă, oricât de ciudat ar părea, exact aceiași bărbați renunță imediat la culturism când e vorba de adevăr. La acest capitol preferă să fie distrofici. Preferă să fie pe invers (dacă nu erau deja). Campionul ăla care nu încape pe ușă, cu dimensiunile sale impresionante de 2X2, arată la momentul adevărului ca o bătrânică firavă pe care vântul o ajută să treacă strada și asta împotriva voinței ei. Masculii macho suferă brusc o ieșire din formă și nu mai pot ridica nicio greutate, nici măcar a Sinelui. Cu doar câteva secunde înainte se îndopau cu suplimente (proteine cu ciocolată), dar acum se dezic de nutriție ca de Satana. Pur și simplu se trezesc anorexici și se rușinează de corp, devenind anti-culturiști. Adevărul ajunge să fie un fel de lepră, iar propria ființă o leprozerie. Te îngropi de viu în catacombe, cum făceau leproșii în vechime, ca s-o ia înaintea groparilor, care îi pândeau la suprafață. Fiecare ajunge să fie un gardian – al lui însuși. Dar totodată și un prizonier. Mergem la sală, când, de fapt, putrezim în propria temniță, în sala cea mică, unde Mr. Universe e piele și os. Și iată cum, fiind reversul steroizilor (un fel de hormoni feminini), secretele ne fac să arătăm asemenea copiilor din Biafra, cei care apar la știri doar în grup, ca să poată fi distinși pe ecran. Dacă înainte trebuia să ne exhibăm, acum trebuie să ne repliem intimitatea, ca o femeie arabă, cu mii de văluri pe față. N-o să punem niciodată cremă de contrast pe secrete, așa cum procedează cei care apar la competiții și își umflă bicepșii, ca să dea bine la juriu. Deși nu pare să existe vreo legătură, eu cred că oamenii se duc la sală numai ca să-i împiedice pe cei din jur să-și bage nasul în slăbănogeala lor morală, mușchii fiind o diversiune. De aceea ei își verifică numărul de adevăruri pe care îl spun exact ca cei care joacă ruleta rusească, care n-au deloc interes să bage mai multe gloanțe în butoiașul revolverului, în afara unuia singur. De multe ori citesc pe Internet: „Secretul unor mușchi mari. Îmi vine să râd. Eu cred că ar trebui să facem o obsesie mondială pentru „secretul unor mușchi mici
, căci aici e buba, respectiv boala tuturor timpurilor. Bărbații de toate vârstele și de toate condițiile sociale au mușchiul moral cât bicepsul unei musculițe de oțet. S-a născut culturistul care să-și exhibe conștiința? Oare există așa ceva? Și de câte luni de antrenament a avut nevoie? De 5000 de ani?
Secretul din spatele secretelor (sau mai bine spus din fața lor) e un culturist. Un dulap de 2X2. Bodyguardul perfect, care pare angajat tocmai pentru că e lipsit de cazier. Căci așa e normal, așa cere fișa postului. Îl privești și nu-ți arde de întrebări. Accepți tacit orice. Nu vrei să-ți lași curiozitatea să colinde liberă. Te complaci cu prima impresie. Nici prin cap nu-ți trece să afli ce se ascunde în spatele lui. Dar în spatele mastodontului se pitulează o armată de defecte. Pe bodyguard îl cheamă Bono – de la bonomie. În realitate, bonomia e Cutia Pandorei. Care abia așteaptă să fie deschisă. Ca răul să progreseze. Până și răul are nevoie de companie! În caz contrar, nu se dezvoltă. Bonomia e un fel de animăluț rănit care așteaptă să ți se facă milă de el și să te duci să-l ajuți, ca să te muște. Mușchii se dobândesc cu steroizi. Bunele maniere se dobândesc cu viclenie. E o exhibare morală dobândită cu substanțe interzise. Care distrug încet-încet, dar nu ficatul, ci societatea.
E suficient să zâmbești. Și nimeni nu va bănui că ai atins aroganța de a fi cu două fețe! Preț de trei secunde, cât durează contactul social, e ușor să păcălești pe oricine. Indiferent cât de vigilent! 1, 2, 3 – și, gata!, ai trecut testul. Poți fi considerat alb ca spuma laptelui. Cei din jur devin pionii sacrificabili de pe tabla păcălelii tale. Mutare cu mutare, câștigi partida. Dar e musai să muți, să faci combinații, în niciun caz să stai înțepenit. Răutatea e nomadă. Și reciproc: nomazii sunt răi. Păi, de ce? Pentru că își permit. Sunt mai rapizi decât sedentarii și acționează în hoardă. Nu stau la povești. În acest mod, nu-ți lasă timp să-ți reglezi percepția și să vezi că au alte obiceiuri. Dar chiar dacă ai întrezări ceva, un crâmpei, un damf, ei o să ți se pară exotici și atât. Trebuie să urmărești obiceiurile unui grup mult timp, ca să le poți da o valoare pozitivă sau negativă. În primul moment toate schemele de comportament, chiar cele frivole, par rezonabile – deoarece sunt acceptate în grupul de origine și capătă astfel legitimitate. Dacă rromii se căsătoresc la 14 ani, aceasta e o cutumă care bate legea statală. Cutuma nu doar că ignoră legea, dar reușește s-o anihileze. Se creează un stat în stat. Rromii au rege, iar președintele României intervine mobilizând forțele statului pentru ajutorarea lui. Nu doar că există un raport de egalitate, ca de la stat la stat, dar există un raport de vasalitate! Majoritatea ascultă de imperativele minorității. Dar nu e o situație care se limitează la președinte. Televiziunile se comportă la fel, distribuind nonstop muzică de manele. Publicul e hipnotizat de această muzică, ca o cobră îmblânzită, care dansează pe ritmul flautului unui indian. Dar consecințele se văd mai târziu. Ciocnirea civilizațiilor n-o să aibă niciodată strălucirea unui naufragiu ca cel al Titanicului. Dacă nu s-ar fi scufundat de la iceberg, Titanicul s-ar fi scufundat peste o sută de ani, în mod fatal, din cauza imigranților de la bord, care l-ar fi furat bucată cu bucată, ducându-l în buzunar. Durata anulează percepția. În manualele de strategie militară, un capitol foarte important este dedicat „atacului-surpriză. Dar nimeni nu vorbește, din păcate, de „atacul-decalat
. De lupta latentă. Nomazilor le convine să superficializeze contactul social. Dar nicidecum pentru că sunt nomazi, ci pentru că sunt abili. Ei par predestinați să facă totul din fuga calului. Dar nu e deloc o necesitate, ci este o strategie. Mai întâi au avut un scop și abia pe urmă au devenit nomazi. Desigur, plimbarea lor frenetică de ici-colo îi integrează perfect în mișcarea browniană. Care s-ar traduce literal: „mișcarea maro". Toate pisicile sunt negre noaptea. Sau maro. Important e să fie noapte. Voilà: îți schimbi culoarea rasială în funcție de ciclicitatea zi-noapte, adică pasiv. Ca lumea să te vadă cât ești de tuciuriu, trebuie să aibă efectiv posibilitatea să te vadă. Răutatea devine astfel un fenomen al naturii, vizibil doar în anumite momente. În restul timpului, Răul nu hibernează (cum se presupune), ci pur și simplu e inaparent, confundându-se cu mediul. Viteza de reacție e un camuflaj, chiar mai bun decât noaptea.
În fond, de aceea s-a conceput să dureze contactul social atât de puțin! Altfel, ar fi fatal! O secundă în plus și s-ar bloca societatea! Criticii au nevoie mai mult de trei secunde (cât durează o strângere de mână) ca să-l jurizeze pe cel din fața lor. Desigur, când celălalt are altă culoare a pielii e foarte simplu, poți să fii rasist. Dar noi nu vorbim de rasism, rasismul fiind o prudență creată pentru handicapați mintal, care nu se pot sluji de alte criterii, ci doar de cele evidente. Vorbim de rasismul care trebuie să se nască în cadrul aceleiași rase. Suspectul e ALB. Trece prin fața noastră în fiecare zi, fără să-l remarcăm. De ce nu-l remarcăm? Pentru că doar trece, nu stă la taclale. Nu-i știm viața și nici nu ne interesează. Dar acest dezinteres se plătește. Respectivul scapă tocmai prin asta de briciul lui Occam, de oprobriu. Pentru că oprobriul e acolo și se adresează tuturor, nu doar celor care fac măgării. Omul care trece prin fața noastră e broasca țestoasă care-l întrece pe Ahile, doborând cel mai mare record de viteză. Sunt letargici, dar se grăbesc exact când vrem să-i percepem, ca să se sustragă percepției. Paralizarea percepției e cea mai sigură cucerire, una care se clădește pas cu pas și devine eficientă prin faptul că dă timp adversarului să se dezvolte nestingherit. Pe stradă interacțiunile sunt slabe, totul se desfășoară subliminal, percepția e inutilă, dar nu din cauza unei catastrofe care-i face pe oameni să fie indiferenți taman când ies pe stradă; aceea e catastrofa, catastrofa se plimbă pe trotuar alături de tine. Semnalele sunt infinitezimale, dar catastrofa e maximă. În mod greșit ți se pare că nu se petrece nimic. Dacă am hașura zona dintre doi oameni, am obține un Triunghi al Bermudelor, unde valorile dispar. Ipocriții știu asta și navighează exclusiv în aceste zone, în aceste ape internaționale. Îți întind mâna fulgerător, din oficiu, fără să-i intereseze cine ești și dacă meriți să fii prietenul lor. Și mi se pare normal să nu le pese, căci nu contează cine e victima. O fac mașinal. Și tot mașinal se depărtează de tine, lăsându-ți garanția că sunteți prieteni. Dar Doamne ferește să le ceri ceva, altceva decât transpirația mâinii! Englezii au un proverb: „Când ți se întinde o mână, cealaltă poate fi hoață. Politețea mâinii întinse, cea care te-a măgulit, nu este altceva decât somația de dinaintea primului foc. Prin urmare, trebuie să te ferești, să ridici mâinile în sus, după ce dai mâna cu cineva. Căci scopul oricărei persoane nu e prietenia. „Prietenii
nu vor avansa niciodată pe terenul fraternității, indiferent de câte ori ți-au strâns mâna. Se umilesc, prefăcându-se amabili, până îi prostesc pe cei din jur – prima impresie fiind cea mai eficientă, rivalizând cu anestezia generală. Apoi taie în carne vie. Strângerea de mână reprezintă doar dezinfectarea rănii de dinaintea inciziei. Ca să nu zic a înjunghierii.
De ce credeți că Revoluția Franceză a introdus cuvântul „Fraternitate!? De dragul unei lozinci în plus?!... Pentru că era ceva ce lipsea și care trebuia obținut printr-o revoluție. Dar nu a fost obținut. Fraternitatea Revoluției, cea care a decapitat regi, nu a durat mai mult decât glisarea ghilotinei. De fapt, ea a apărut în istorie numai ca instrument al urii. Fraternitatea se realizează doar ca alianță împotriva cuiva. Fraternitate de amorul artei nu există. Până și hipioții luptau împotriva Războiului din Vietnam. Nu există solidaritate decât cu pistolul la tâmplă. Iar în capitalism, în „societatea deschisă
, care se pretinde sus și tare cea mai avansată formă de organizare socială și, deci, n-ar mai avea împotriva cui să lupte, solidaritatea e zero. Dar nu cred că e vina societății, ci e vina oamenilor. Singurul lucru care mă miră e cum de pot fi cu toții vinovați!
Mergi pe stradă și nimeni nu-ți dă „bună ziua. Dacă, totuși, cineva te salută, începi să te simți Om. Îți amintești dintr-o dată de propria condiție. Și asta în pofida faptului că cel ce face pe cetățeanul onorabil are în mod sigur un interes egoist la mijloc. Dacă-ți face telemele, înseamnă că: ori vrea o donație pentru o fundație umanitară, ori vrea să te rețină pentru un sondaj de opinie ce va dura o veșnicie, cadoul oferit la final rezumându-se la două pixuri, ori te invită la o ședință de casting unde trebuie să oferi chiar tu cadoul, sub forma unei taxe de înscriere în baza lor de date, promițându-ți-se că o să fii chemat negreșit, ca să joci într-o telenovelă, în rolul principal, bineînțeles, dar telenovela se joacă chiar sub nasul tău, când tu dai banii ca idiotul, iar ei se prefac că intenționează să te promoveze. Dacă persoana care te vânează cu salutul ei insolit nu vrea nimic, nici măcar să te strângă de gât, înseamnă pur și simplu că dorește să se culce cu tine, ceea ce ar fi OK, dacă n-ar arăta ca dracul! În aceste condiții, de înstrăinare deplină, un „bună-ziua
aparent dezinteresat echivalează cu o ședință de masaj thailandez, din acela pe dezbrăcate. Nimeni nu-i rezistă! Dacă le gonflezi orgoliul cu puțină lingușire (și aici e suficient un surâs, care să acorde o brumă de cordialitate urii tale), atunci oamenii n-or să te mai ia la bani mărunți. Infectați cu prezumția de nevinovăție și dovedind o solidaritate bolnăvicioasă, ei vor cădea în capcană. În aceeași capcană în care au căzut de mii de ori. Trecătorii de pe stradă cerșesc atenția noastră, iar dacă o primesc, chiar și în doze homeopate, devin super-încântați, de parcă l-ar fi prins pe Dumnezeu de picior. Dar Dumnezeu n-are nicio treabă cu această vindere pe nimic! Nu poate să fie decât dezgustat că enoriașii săi nu se mai consideră demni de ceea ce ar merita: cinste, loialitate, dragoste – și se mulțumesc doar cu o promisiune. De fiecare dată mincinoasă. Valorile cardinale devin facultative. Iată de ce escrocii sentimentali au ajuns, în sfârșit, în Paradis: nu mai trebuie să ofere garanții că sunt capabili de sentimente nobile, ci e suficient să-ți dea un bună-ziua. Cei cu spirit machiavelic ajung să se deprofesionalizeze tot mai mult, pentru că obțin totul mult prea ușor. Victimele lor se bucură că au găsit o râmă. Dar nu văd cârligul din spatele ei. Deși ar trebui! Masa gratuită a peștișorului credul e condimentată cu oțel.
Diavolul stă ascuns. Dar nu în Iad. Ar fi prea simplu!... Ci în detalii, în plan secund, în micile scăpări care fac deliciul psihanaliștilor și nu degeaba! Pierzania noastră începe cu anomaliile pe care le scuzăm din cavalerism, dovedindu-ne mai generoși decât ar trebui să fim. Semnele trădării le considerăm gafe de moment, chestii omenești, dar care, dacă ar fi luate în considerare, ne-ar salva viața. Știu că e banal ce spun, dar demascarea oamenilor răi din anturajul nostru survine după tone de indicii ce-au prevestit dezastrul și pe care nimeni nu le-a observat. Căci au fost ignorate. Fiecare ipocrit este obligat (prin definiție) să joace cartea politeții – măcar la început. Altfel, ar fi un simplu scelerat, n-ar mai putea păcăli pe nimeni, pentru că toată lumea l-ar evita. Dar chiar și așa, stăpânind la perfecție arta sa, el are tendința să se trădeze prin gesturi infinitezimale, prin defulări subliminale, ori chiar prin scurte și rapide accese cinice, atacuri care vor să te umilească în avans. Știind la rândul lui asta, conștientizând limitările sale (de fapt, nelimitările sale, tendința de a-l lua gura pe dinainte), ipocritul depune multă râvnă, pentru a supracompensa. Vine cu o amabilitate exagerată, care nu este altceva decât o diversiune. Înainte să omoare o pisică, fiecare flăcău sadic i se adresează cu voce mieroasă: „Pis! Pis!. De parcă ar lucra la o societate de protecție a animalelor și nu la masacrarea lor. Nu s-a inventat încă capcana pentru pisici, fiindcă nu este nevoie. Orice doritor se poate folosi de capcana verbală: „Pis! Pis!
. Vă dați seama ce ușor e la oameni, la care limbajul are un rol mult mai important decât la pisici.
Secretul cel mai de temut este cel care se numește politețe, așadar. Este o armă. (Dacă n-ar fi decât inconștiență crasă). Când oamenii se îmbolnăvesc de turbare, încep să muște. Acum, să ne imaginăm că am inventa un nou vaccin. Iar acest vaccin ar avea un efect diametral opus. Adică, în loc să muște, pacienții încep să zâmbească. Prin acest experiment mental, obținem mecanismul politeții. Căci, până la urmă, asta reprezintă: o boală, ce n-are nimic comun cu identitatea gazdei, după cum nici turbarea n-are!... Politețe! Sau un cuvânt mai puțin vetust: normalitate! De fapt, nimic nu e normal în „normalitate" – noțiune relativă, clamată de toți, dar imposibil de probat. Scopul normalității nu este normalitatea, ci disimularea. Să fii impenetrabil înseamnă să fii ca toată lumea. Oamenii se aliniază politeții dintr-o tendință spre mimetism, nu spre umanism. Când spui normalitate, spui, de fapt, ambiție – ambiția spre inaparență. Și ce reprezintă această struțo-cămilă? E o trambulină de pe care noi toți ne bălăngănim, fără să ne hotărâm dacă plonjăm sau nu în propriul abis, cel plin de adevăruri, de unde am putea scoate la lumină trăsăturile dominante, care ne-ar conferi adevărata identitate, dar care, totodată, ne-ar procura și moartea socială. Stăm pe trambulină și nu îndrăznim să facem pasul în gol, de teamă să nu ne lovim cu capul de fundul piscinei și să ne frângem gâtul. Încerci, astfel, să fii mai modest decât vertijul ce te ia de umeri și-ți promite că nu te coboară, ci doar te ridică – spre culmile gloriei.
Așa s-a format Paradisul. Prin delir de grandoare. La originea oricărui delir de grandoare zace o nemulțumire. Ceea ce pare paradoxal, căci grandomanie vine de la „mare, nu de la „mic
. Dar oamenii se simt mici, de aceea se dau mari. Totuși, nu e doar o simulare a măreției. Ei chiar se identifică cu ea – și din această cauză exagerarea lor n-ar fi 100% minciună. Când se spune despre un păun că se umflă în pene, el chiar are pene. Dar orice delir de grandoare se mulează pe un mare gol. Așadar, există o lipsă inițial. Și intervine instantaneu o ambiție supraomenească de a depăși respectiva frustrare, de parcă ai fi familiarizat cu ea dintr-o existență anterioară și încerci s-o depășești de la primul simptom. Oamenii frustrați au o memorie a frustrării, dincolo de propria ontogeneză. Se spune că orice caracter se formează. Aiurea! Complet greșit! E pre-format. Morala e o ramură de studiu debilă, pentru că nimeni n-a descoperit pre-morala. Formarea caracterului nu începe cu tabula rasa. Se mulează pe niște gestalt-uri. Există copii criminali. În aceste cazuri triste, crima o ia înaintea caracterului. Caracterul vine de obicei să anihileze crima deja existentă, s-o îmbrace în cămașă de forță. Un om cu caracter e un om sufocat.
Sinceritatea absolută nu există decât la oamenii muți. Nu pentru că ar fi sinceri, dar n-au avut ocazia să mintă. Iar regula asta se verifică inclusiv la cei care vorbesc excesiv, locvacitatea fiind o gogoașă de mătase în care dumnealor își împachetează indisponibilitatea pentru comunicare. Politicienii excelează la acest capitol, vorbind cel mai bine dintre toți surdo-muții. Dar am restrânge prea mult aria de cercetări dacă ne-am referi doar la ei. Orice om, bărbat sau femeie, se refugiază din calea realității în limbaj. Consumă o energie uriașă, care ar putea fi investită cu spor în formarea de sine și, deci, în schimbarea realității, dar nu vor. Preferă comoditatea declarațiilor fără acoperire. De obicei, oamenii lăudăroși mint indiferent ce-ar spune. De aceea par încă și mai găunoși decât cei tăcuți – deși stau bine cu retorica și ar trebui să te convingă prin asta, cel puțin până la proba contrarie. Cei tăcuți par proști, dar cei guralivi sunt imbecili de-a dreptul. Tocmai pentru că vorbele lor mari nu indică sensul intrinsec al cuvintelor, ci golul imens din ființa lor, care crește pe măsura emfazei. E un turnesol pe care și-l aplică singuri. Caracterul lor nu se ridică la nivelul propriilor pretenții. Ți-ai dori să fie eroi, campioni, incoruptibili, dar sunt doar o cacialma. O metaforă a vidului. Un limbaj rupt de ființă, schizofrenic.
Dacă un om n-ar avea nicio penurie, fiindu-i pus totul la dispoziție, el ar deveni mai degrabă inert. S-ar transforma într-un aristocrat placid, care se stinge treptat, răpus de propria extincție. Dar dacă, dimpotrivă, îi lipsește ceva, cât de mic, tocmai atunci indiferența lui se inflamează. Și devine un leu-paraleu. „Lipsa" îl transformă pe individ în acel punct terminus spre care delirul său de grandoare dorea oricum să-l paseze. Într-un fel, nu mai e delir, e supra-realitate. E concretizarea acelui avatar. Una peste alta, trebuie să-i oferim omului nimic, ca să obținem de la el totul. Nimicul ar trebui să fie mai scump decât aurul, deoarece are puteri miraculoase. Nemulțumirea e paradisul în care trăiesc toți – cu mult înainte de păși în Paradis. Singura problemă ar fi: este oare nemulțumirea una inventată sau provine dintr-o ultragiere reală?
Mai devreme sugeram că frustrarea ar proveni dintr-o existență anterioară. Sau, altfel spus, nu ar fi propriu-zis a noastră. Lauda de sine e o boală doar în cazul în care nu se sprijină pe nimic. Altfel, ea s-ar chema reclamă disperată. Iisus își făcea o reclamă disperată și toată lumea l-a considerat bolnav. Dovedește rara excepție de la regulă. Toți se cred Napoleon. Ei bine, printre ei, un singur ins e sănătos: Napoleon. Exclusiv Napoleon are dreptul să fie frustrat, dacă nu e recunoscut și tratat ca Napoleon. De aceea nu văd logica în ideea unui paradis pentru toți. Nu doar că nu există, dar se aglomerează. E un delir colectiv combinat cu un delir de grandoare, ce ne cotropește din inexistență. O revanșă morbidă greu de egalat. Nu e Paradis, ci mai degrabă Abis. Iar în cazul paradisului biblic, oamenii și-ar dori delirul prelungit pentru eternitate. Doar așa eternitatea are sens, prin delirul lor de grandoare. Dacă Paradisul ar dura doar 5 minute, nimeni nu și l-ar mai dori, toată lumea ar scuipa pe el. Paradisul trebuie să fie ETERN! Nu putem trăi printre oameni, deoarece trăim printre deliruri – mai mari sau mai mici. Dar în general sunt grandioase. Și te exclud. Oamenii suportă cu brio inexistența pentru că promisiunile acesteia sunt maxime. Oare de ce să nu existe mai multe Paradisuri, iar noi să ni-l alegem pe cel preferat? Pentru că Paradisul înseamnă ceva maxim. Maximul înseamnă ceva singular.
Un om pare calm. Dar sălășluiește în spatele înfățișării sale placide o furie cumplită. Furia produsă de acest joc al disimulării, care-l obligă pe om să fie calm, deși el ar dori să se dezlănțuie asemeni unui uragan. Se consumă energia a zece taifune – doar pentru a ține în frâu uraganul inițial. Așa se explică de ce o societate trece foarte ușor de la starea de pace la starea de război, peste noapte. De parcă cetățenii ei s-ar antrena nonstop să împuște dușmani. Te și întrebi unde găseau ei poligoanele acelea, iar tu nu știai nimic despre ele. În spatele fiecărui act atroce de război există micile antrenamente zilnice. Oamenii și-au luat cu mult timp înainte de conflict o marjă de anti-pacifism. Și pentru ce?... Pentru a minți?!... Da, pentru a minți. E tot ce poți să-ți dorești pe această lume! Doar minciuna procură fericirea, ține de mecanismul delirului de grandoare, care reprezintă motorul ei. Și iată cum se ajunge la o epifanie: minciuna e mai puternică decât este! Mințim că am luat 10, deși am luat 4. Dacă am fi luat 10, am fi fost fericiți. Dar și cu un 4, noi tot fericiți trebuie să fim. Ba chiar mai fericiți! Așa că le spunem părinților că am luat 10 plus. Nimeni n-ar prefera minciuna, dacă n-ar procura fericirea! Și toate uraganele lumii vin să facă zid în jurul acestei fericiri false, pe care o apără cu o forță supraomenească. Când toți mint, înseamnă că a venit potopul. Uraganele sunt acolo, doar că nu le observi. Dezastrele nu se văd, pentru că minciuna nu se vede. Înaintea oricărui război real, există un război invizibil.
Minciuna are această proprietate de invizibilitate, la fel cum și secretele o au. Dar e un nonsens să spui despre o entitate oarecare că ar poseda o calitate de genul non-vizibilității. Deoarece această calitate nu poate fi observată! Invizibilitatea nu e o însușire, chiar dacă posedă un nume și un loc în dicționar. Din punct de vedere logic, nimic nu poate poseda proprietatea de a fi invizibil. Invizibilitatea e cea mai absurdă noțiune din câte au fost inventate! OMUL nu există, tocmai din cauză că oamenii sunt invizibili. Adică baricadați în această non-proprietate, în acest non-atribut. Cu care ne identificăm, până la urmă. Devenim una cu secretele noastre. Devenim unirea a două invizibilități. Când o piatră (care în general nu vorbește, dar ar reuși într-un fel să se exprime) te minte, e intolerabil. Dar când un om te minte e de două ori mai intolerabil, deoarece se presupune că omul are suflet – ceea ce e o minciună suplimentară, suprapusă peste prima. Un fel de bonus la minciună. În fond, o radicalizare. O dublă nedreptate.
Cum e posibil așa ceva? Gândiți-vă la suflet: nu știm dacă el există. Știința a progresat, dar indiferent cât de multe cunoștințe am acumulat despre Univers, despre suflet nu se știe nimic – de parcă n-ar face parte din acest Univers, de parcă noi înșine n-am face parte din acest Univers! Nu se știe dacă sufletul este un halo care ne învăluie de la cap până la picioare sau dacă este un mit. Dar în momentul în care aflăm că acolo există niște păcate grele, sufletul capătă brusc greutate. Devine mai evident ca niciodată. Chiar prin absență. Nu de puține ori reproșăm unui individ aflat într-o anume situație (incriminantă) că n-are suflet. E un reproș chiar blând, sufletist. Păi, dacă omu’ n-are, credeți că o să fie câtuși de puțin sensibil la reproșul pe care i-l adresăm?! Îl acuzăm că n-are suflet, de parcă ar trebui să aibă! Dacă cineva e milostiv, are un suflet mare; dar dacă e avar, are un suflet mic. Așadar, este suficient să ne uităm la una din părți, ca să vedem întregul – fie el mare sau mic. Dar acest întreg nu are nici măcar consistența unei fantome! Așadar: la ce ne uităm?! Ne uităm la parte sau la întreg? Ne uităm mai degrabă la interdependență. Care e profitabilă pentru cei care încearcă să stabilească o metafizică a alienării. Păcatele înseamnă negarea sufletului – dar totodată și dovada că el există! Când sufletul e plin de păcate, el nu este solidar cu acestea; dar când e plin
Ați ajuns la finalul acestei mostre. Înregistrați-vă pentru a citi mai mult!
Pagina 1 din 1