Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Călugărul Negru

Călugărul Negru

Citiți previzualizarea

Călugărul Negru

Lungime:
309 pages
7 hours
Lansat:
Jan 12, 2016
ISBN:
9786066642576
Format:
Carte

Descriere

„Un criminal în serie povestește niște întâmplări spectaculoase, disimulând abil crimele pe care le comite în orașul Muridava , după ce își schimbă numele din Oreste Șerbănescu în Oskar Omer. Omorurile urmează, în ordine inversă, versurile poemului Crusta de Gellu Naum. Tânărul este un cititor pasionat, iar personajele rusești înviază aievea în jurul său și îl prind într-o succesiune de evenimente stranii, vindecându-l de trauma care făcea din el un ucigaș.


Nu numai întâmplările devin poveste, ci și textul înviază aievea și ne schimbă dramatic existența. În universul nostru, cuvintele sunt stăpânii de drept. Ca și banii, vorbele nu au un Dumnezeu al lor și au ajuns să înrobească lumea.


De fapt, Călugărul Negru este o regăsire a propriului destin, cu ajutorul ficțiunii, prin meandrele unei intrigi polițiste, fiindcă opul se dorește a fi și un thriller cu inserții comice. Prin invocarea verbului nobil al marilor scriitori, literatura ne oferă șansa de a exorciza demonii din noi și de a ne salva.“ – Șerban Tomșa

Lansat:
Jan 12, 2016
ISBN:
9786066642576
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Călugărul Negru

Cărți conex

Previzualizare carte

Călugărul Negru - Șerban Tomșa

21-22

Partea întâi

Sărbătoarea Călăului

Unu

Luni, 27 august

Sunt un om care încearcă să treacă neobservat. Știu să ascult ce mi se spune și nu mă interesează deloc ce fac vecinii sau colegii mei. Nu scriu, nu am cine știe ce idealuri și am citit doar cărțile care mi-au căzut în mână. Toate belelele mele au pornit de la câteva împrejurări aparent nesemnificative: 1. Eram îndrăgostit de prea multă vreme de aceeași fată. 2. Am fost confundat de toată lumea, în mod inexplicabil, cu un localnic plecat de multă vreme din urbe. 3. În oraș s-au petrecut mai multe crime, iar ucigașul a rămas nedescoperit. 4. Din motive necunoscute, am început să fiu urmărit de niște bărbați cu un aspect sinistru. Oricum, chiar și până atunci, viața mi se desfășura ca un fir de ață depănat de mâinile neîndemânatice și înțepenite de reumatism ale unei precupețe nervoase: numai noduri, rupturi și încâlceli.

Ploua urât, oamenii se ascunseseră prin case și localuri, iar eu trudeam la proiectul În fiecare cartier o bibliotecă. Îl refăcusem de patru ori, dar directorul nostru, poreclit Attila, tot nu era mulțumit.

— Dragul meu, îmi explica el peltic, cu ochii aproape închiși de o satisfacție porcină, esti un om capabil, un bun funcsionar, dar nu munțesti sufițient. Si-a intrat în cap că esti mai destept decât țeilalți si asta nu e deloc bine.

— Nu văd ce legătură este între ce am eu în cap cu treburile de la serviciu.

— Vedzi? Vorbeste orgoliul tău supradimensionat si nejustificat de nițio realizare notabilă.

Voiam să-i spun că am oarecari merite, că, spre deosebire de el, care făcuse, cu chiu, cu vai, un liceu amărât, eu terminasem o facultate, cu nota zece la licență și cu perspectiva de a ajunge un mare istoric. De fapt, fusese o afirmație măgulitoare pentru mine, făcută la o bere de un profesor care ne vorbea la cursuri, cu lacrimi în ochi, despre Egiptul Antic și Rusia Kieveană. Dar ani în șir mă mulțumisem să răsfoiesc niște terfeloage, în timp ce ocupam postul de muzeograf la Casa Tineretului din localitatea P. Poate că și asta era ceva. Plecasem de acolo după ce, ca și aici, populația cătunului începuse să se împuțineze în mod îngrijorător, sub acțiunea abilă a unui necunoscut care voia, probabil, să îmbunătățească genele rasei umane. Niște consilieri locali dădeau în primire pe rând, care înecați, care otrăviți, care tranșați cu grijă și ambalați în colete mici, ușor de cărat. Frecasem menta un an, prin București, apoi mă îndreptasem încoace.

— Esti un om obisnuit, nu un dzeniu, a ridicat zbirul tonul, parcă auzindu-mi gândurile. Trebuie să mă convindzi de bunele tale intensii si să arăsi că esti deschis către ideili noi ale sefului tău. Altminteri pot să te chem într-o zi si să te anunț că nu mai am nevoie de servițiili tale. Mai ales că am audzit că mă vorbesti de rău si vrei să râdzi de mine în niste articole pe care o să le publiți prin gazete.

Hopa, m-am gândit. Ramona cea cu degete lungi și cu sâni frumoși, colega și simpatia mea, mă băgase în hazna. Spusesem odată chestia asta, în glumă. Dacă aș fi scris ceva, m-aș fi gândit la niște eseuri pe teme istorice, referitoare la Genghis-Han. Dar nu avusesem niciodată asemenea planuri. Surpriza mă zăpăci. Cred că aș fi stârnit râsul oricui, cu mutra mea de tocilar atins de inaniție. Înfățișarea-mi de elev întârziat era completată de părul crescut până peste umeri, în directă legătură parcă, spunea Căpcăunul, cu dimensiunile unei componente anatomice pe care o purtam în pantaloni. Cred că semănam puțin cu Anthony Perkins în rolul lui Norman Bates, din filmul Psycho de Alfred Hitchcock, în timp ce mă uitam năuc la chelia lucioasă ca de fildeș vechi a tiranului, ca o ghicitoare la cristalul ei miraculos. Aș fi jucat popice cu ea, lustruind-o îndelung și aș fi folosit-o ca oglindă în zilele când eram grăbit. Bagă-si minsile în cap si nu mai umbla după cai verzi pe peresi. Idei, idei noi vreau. Si multă muncă. Am văzut că atunți când se termină programul, îsi iei servieta si o sterdzi frumusel acasă. Nu m-ai întrebat nițiodată, cum fațe, de pildă, domnisoara Carmen, dacă nu am țeva de lucru pentru dumneata. Să stai noaptea în birou, să te prindă dimineața aiți! Asa înțeleg eu un funcsionar onest. Ai înseles?

— Am stat ani în șir după program, dar n-a băgat nimeni de seamă asta, am spus.

— Asa? Îndrăznesti, asadar, să mă si înfrunsi! Cred că esti nebun... sau inconstient. Nu a remarcat nimeni munca dumitale pentru că nu o fățeai la ordinul meu. Înseledzi? Nu-mi arăsi respect, nu stii să pui acsentili!

Asta era! Nu știam să pun accentele! Dacă m-aș fi prefăcut că îl respect, ar fi zis că râd de el. M-am întors în biroul cel mare tocmai la timp să o aud pe Carmen, roșcata înaltă și senzuală, zicând cu gura ei glumeață, de rusoaică ingenuă:

— Ce i-o fi făcând șeful lui Alioșa? L-o fi operând pă creier?

Din pricina pasiunii mele pentru Cehov și Dostoievski, mă alesesem cu o poreclă rusească. Responsabil de asta era Căpcăunul.

— Bă, nene, tu ești un personaj rusesc. Pari un studențaș rus inofensiv, cu o față inocentă și simpatică. Citești toată ziua, aperi cauze pierdute, trăiești auster, îți mănâncă toți câinii din mână, nu vezi pe unde calci, te gândești la cai verzi pe pereți, iar camera aia a ta așteaptă zadarnic o pațachină care să pună șaua pe tine și să-ți bage frâul între dinți. Crezi că tot ce zboară se mănâncă și te domină o buimăceală împănată cu misoginism și cu o mare doză de inconștiență. Ești atât de prost încât, dacă o femeie ar trage de tine, nici n-ai înțelege ce vrea. Ai crede că vrea să-i cumperi gogoși. Noroc că ești și încăpățânat și îți atingi mereu țelurile, chiar dacă ar trebui să traversezi un deșert. Voința asta a ta anulează toate slăbiciunile și te face să supraviețuiești, dar ți-ar putea juca și feste.

— Nu, i-am răspuns lui Carmen, m-a operat pe organul demnității. Vezi că urmezi tu.

Tânăra a stat câteva secunde să rumege informația înainte de a pleca, aferată, către biroul lui Attila.

— Acum, spuse Gușteru, mucalitul biroului, șineva lustruiești paloșu’ sultanului.

E o corcitură ardeleano-moldovenească sau cam așa ceva, dar are mult umor. Are un nas bont, orientat în sus, către meșa de păr bălai, răzvrătită, care îi acoperă fruntea. Expresia de mulțumire adâncă, lipită de trăsăturile feței sale, de parcă omul ar fi participat la o petrecere perpetuă, nu-l părăsea nicio clipă. I-am făcut semn către Ramona și el, uimit, a făcut ochii mari. A dat din cap, mulțumindu-mi. Toate ca toate, dar Attila era maestru în a-și deconspira sursele. Dacă o binevoitoare îl informa cu ceva, o dădea de gol în următoarele două minute. Nu se putea abține, pur și simplu. Ăsta e prost rău, zicea Căpcăunul, dacă își închipuie că prin teroare astupă gura lumii.

— Cât de tâmpit trebuie să hie șineva ca să îi spunî șeva lu’ Attila? zisese Gușteru într-un rând și asta devenise un fel de șlagăr pe care îl recitau toți care mai cârteau împotriva tiranului.

Pe Ramona și pe Carmen le protejase însă până acum cu grijă. Așa proceda cu femeile cu care se culca. Peste puțin, mi-am amintit că nu am discutat cu Attila în legătură cu costurile locației unei biblioteci de cartier. Nevrând să fiu pus în situația de a face din nou întregul proiect, m-am ridicat și m-am dus să-l consult. Drăcoaica de secretară, o brunetă subțire și veșnic zâmbăreață, se uita în biroul șefului printr-un orificiu cu clapă, practicat cu măiestrie în ușa capitonată.

— Vino să vezi!

Umbla vorba că Attila se apucase să scrie o carte, Meșteșugul de a iubi muierile după formule matematice. La câți metri să te apropii prima dată de o femeie care îți place, cum să-i dai ocol, câte cercuri, dreptunghiuri, triunghiuri și trapeze să desenezi cu pașii în jurul ei, după ce elipse și perioade să-ți arcuiești brațele, de la câți metri să-i zâmbești când o vei aborda, câte zile să-i faci curte până vei ajunge la propuneri, mă rog, un tratat întreg. Înțelesesem că un capitol special era dedicat coitului, Attila făcând în acest domeniu o descoperire epocală. El demonstra că un bărbat, chiar dacă este modest înzestrat, poate satisface orice femeie, cu condiția să se poziționeze între coapsele ei în anumite unghiuri, atent calculate, care îi transformă posteriorul și penisul într-un ciocan pneumatic foarte eficient, izbind cu rapiditatea unei mașini de cusut în marginile de carne ale clopotului femeiesc. Omul avea și o altă dambla. Se juca zilnic cu niște păpuși pe care le punea să interpreteze diferite roluri. Nu știu de unde-și procura marionetele, dar umpluse cu ele un dulap întreg. Fiecare era altfel îmbrăcată, după cele mai variate categorii sociale: boschetari, funcționari, artiști, sportivi, demnitari. Acum șeful trecuse la o categorie superioară. Îi prezenta lui Carmen o scenă în care se produceau două păpuși mari, gonflabile. Una avea părul arămiu, ca și ea, iar cealaltă era un bărbat chel, îmbrăcat pe jumătate într-o uniformă de mareșal. Ca un ventriloc, Attila își modula vocea, făcând-o când groasă și virilă, când feminină și suavă, urmând replicile rostite, chipurile, de cele două personaje.

Cu pantalonii în vine și cu ochii la crăpătura rozie a manechinului, despicată pe birou ca o prăjitură minusculă, războinicul îi recita fetei o poezie pe care o scrisese în cinstea ei. Părul roșu al femelei incendiase, ca o cascadă, biroul autarhului și un vulcan sta să erupă pe muntele lui Venus. Urangutanul cu epoleți rostea textul cu o voce înaltă, inspirată.

Formula iubirii

Pătratul speransei

plus disperarea

este egal cu

de două ori cubul nerăbdării...

— Ei, țe ziți? a întrebat-o amorezul, triumfător, pe momâia crăcită în fața sa.

— Auzi? Mai bine dă-i bătaie! Că n-am timp dă prostii! a miorlăit jucăria întinsă la orizontală.

— Stai, că mai am sase poezii. Le-am scris pe toate ieri.

— Și nu le poți citi decât în pula goală? Știi că e o mare greșeală ce facem noi?

— Mie îmi spui? Fireste că stiu, dar unele greseli sunt sublime.

Attila a rânjit, a desfăcut mai bine picioarele păpușii, a scos pantalonii masculului și l-a îndepărtat către ușă.

— Acum ce mai faci? a strigat ispita de pe pupitru.

— Fac cum fățea tatăl lui Armand Călinescu cu servitoarili mai crude, i-a explicat pleșuvul. Am țitit asta într-o carte.

— Păi, cu ea... moale?

El nu i-a mai răspuns și a început să necheze precum un armăsar în călduri.

— Iha, ihaaa, iha-ha-ha!

— Doamne sfinte, a țipat ea, ai înnebunit!

Maimuțoiul s-a prăvălit peste madona din plastic, onomatopeele au devenit mai arzătoare, apoi s-au potolit.

— Ai adormit?

— Mă gândeam... a început el șovăitor. Mă gândeam că ar trebui să fați si tu cum fățea...

— Nici nu mă gândesc!

— Ba trebuie. Altfel nu mi se scoală. Stii că tatăl lui Armand ăla era mare mosier și uza din plin de dreptul seniorului. Pe toate fetili care se măritau, el le dezvirghina. „Bă, să nu te atindzi de ea, înainte de a trețe pe la mine", îl avertiza boierul pe dzinere. Prima noapte era a lui. Și dup-aia o înzestra pe fată cu pământ, vite, o casă mai mare.

— Și ce legătură are asta cu noi?

— Are, că si eu tot un senior mă simt.

— Ai fi, dacă ți s-ar scula mai repede.

— Păi, niți ăluia nu prea i se mai scula la bătrânețe si avea parte numai de servitoare proaste.

— Ce vrei să spui? Ai de gând să faci ceva sau plec? Că mă doare spinarea!

— Și faci tot circul ăsta ca să-mi spui că vrei să mă f…? a întrebat Carmen, din fotoliu.

Attila, sforarul, o privea pe Carmen pe sub gene, cu o expresie de mistreț șiret.

— Draga mea, a mieunat el languros, eu cu tine fac artă, nu curvăsărie!

M-am îndreptat de șale și m-am așezat pe un scaun în biroul secretarei. Aceasta privea în continuare la scena de amor la care fusesem martor și eu.

— Auzi, lasă-i dracului, că mă enervez. Tu cu asta te ocupi?

— Îhî, o să vezi ce o să mă mai spovedesc prin ziare, pă bani buni, când mi-oi lua alt serviciu. Attila bănuiește ceva și nu vrea să-mi dea transferul la firma transport Tecoma. Voi mai insista.

— Tecoma nu e o specie de arbust?

— Ba da.

— Ce să zic, ești fericită.

Am închis ușa în urma mea, dar în fața ochilor îmi apărea tot fundul ei micuț bombat în dreptul găurii făcute în ușa șefului.

Terminasem programul și ieșeam din curtea interioară, când am zărit-o, trecând pe trotuar, pe o fostă prietenă, care se străduise din răsputeri să mă facă să mă îndrăgostesc de ea, timp în care se bucura din belșug de virilitatea unui instalator.

M-am întors cu spatele și m-am prefăcut că nu o văd. M-am săturat să mă port ca un domn. Parcă e mai plăcut să-mi contrazic porecla de rus blajin și să fiu galant, în sensul consacrat de Lefter Popescu, ca să pot sparge câte farfurii vreau. Fiindcă, până acum, alții au futut tot ce le-a căzut sub ochi, iar eu am achitat nota de plată. La colțul parcului, Pytia, astrologul orașului, s-a proțăpit în fața mea și mi-a spus:

— Frumosule, nu vrei să-ți fac horoscopul?

Am zâmbit și i-am întins orhideea pe care o cumpăram zilnic pentru ea. Avea o tarabă plină cu minerale de toate felurile, mai mari sau mai mici, dar nu vindea mai nimic. Eram, cred, singurul ei client. Avea cristale mari, sferice, în care îți puteai vedea viitorul, opale cât mingile de tenis, dar și cât bostanii, multe sculpturi micuțe în jad și nenumărate ametiste. Unele pietre erau minuscule, altele aveau dimensiunile unor ferestre. Căpătasem obiceiul ca banii care îmi rămâneau la ieșirea dintr-o librărie să îi dau pe cristale. Într-o zi am cărat prin tot orașul un ametist uriaș care îmi paralizase mâna dreaptă și mi-a dat o cumplită durere de cap. Vârtejuri calde și reci se răsuceau în jurul pietrelor și deseori odaia mea se umplea de forme cețoase. Visam palate cu chinezi nebuni care se urcau în copaci și îmi arătau rușinea imensă, femei îmbrăcate în voaluri care cădeau succesiv de pe ele, pentru a da la iveală alte zăbranice. Când ieșeam din casă, zăream persoane pe care nu le mai observa nimeni și eram salutat de necunoscuți.

— Moșule, aruncă, naibii, pietroaiele alea, mă sfătuise Căpcăunul. Zămislesc făpturi din cuvintele pe care le rostești în preajma lor.

— Treaba e că nu prea vorbesc singur, ca să mă audă.

— Chestia e că alea îți citesc gândurile.

În drum spre casă, trebuia să trec inevitabil pe strada unde Vlad Țepeș își istorisea isprăvile turiștilor. Acum sezonul era pe sfârșite și nu mai avea mulți mușterii, dar tot scotea niște sume babane. Își încheia activitatea abia prin noiembrie, când se retrăgea la cabana lui, vecină cu casa unchiului meu. Fusese un profesor de geografie cu mare trecere la femei, dar îi fluiera vântul prin buzunare. Mințea de îngheța apele. Nu înțelegeam niciodată de ce o face și încă într-un fel imprudent. Treceam cu mașina și îl vedeam, de pildă, stând de vorbă cu pictorul Dembinski, la intrarea în parc.

— Ce mai face Dembinski? îl întrebam pe Țepeș a doua zi. Ce mai pictează?

— Păi, nu știu, verișcane, răspundea Țepeș, sigur de sine. Nu l-am mai văzut de patru luni, fire-ar căpățâna lui a dracu’!

Când era la înghesuială, Țepeș-Teodorescu avea ce avea cu căpățânile celorlalți. Uneori nu răbdam să mă prostească în față și i-o retezam.

— Haida, de! Nu stăteai tu cu el de vorbă aseară, la intrarea în parc?

— Nu, nu, nu eram eu, verișcane. Ți s-o fi părut, îmi zicea și lua altă vorbă.

Pe urmă, mă ocolea, îmbufnat, două-trei săptămâni. Deseori mă întrebam dacă nu m-am senilizat, dar în câteva rânduri s-a întâmplat să fiu însoțit de doctorul Feri de la Spitalul Petroliștilor din oraș.

— Ăla nu e Teodorescu-Țepeș? îl întrebam pe doctor.

— Ba da, spunea el.

— Ești sigur? îl sâcâiam eu.

— Bineînțeles. Dar ce-i cu tine? Te simți bine? Neîncrederea asta în propriile simțuri e un simptom de...

— Destul, strigam. Nu-mi mai băga în cap cine știe ce bazaconie, că știi bine că nu-mi mai iese de acolo.

Și îi povesteam despre Teodorescu-Țepeș.

— Ăsta, opina doctorul, are o formă gravă de mitomanie. Va face și paranoia și nu vreau să fiu în pielea membrilor familiei sale.

— Care membri? Că e singur. A divorțat și...

— Știi ce? mă oprea Feri. Nu-mi încărca nici tu memoria cu biografia nătărăului ăluia. Dobitocul ar trebui să aibă în dotare o fizionomie demnă de Pinocchio.

Pasiunea lui Țepeș pentru minciuni fusese remarcată și de femeile cu care ieșea.

— Măi, tu povestești lucruri mai reale decât alea pe care le văd cu ochii mei, îi spusese odată una. Cum de reușești? De ce nu-ți valorifici darul ăsta? Că și ăsta e un talent. De ce nu te faci scriitor?

— Chiar, de ce nu te-ai făcut scriitor, bătrâne? îl întrebam și eu.

— Și ce să scriu, nepoate?

— Basme, evident.

— Ehe, nepoate, ca să fii scriitor trebuie să știi să scrii. Eu nu mă pricep. Mă ia durerea de cap când iau un stilou în mână. Și, pe urmă, am fost și bolnav de hepatită, când eram mic.

— Zău? Și ce legătură are asta cu scrisul, bătrâne?

— Are, nepoate, are, că dacă vreau să am inspirație, trebuie să beau zdravăn, ca Hemingway sau ca Faulkner, nu? E, la treaba asta nu mă țin ficații!

Țepeș-Teodorescu are mereu tot felul de planuri în cap. Când îl vizitează ideile, țeasta sa lunguiață, ca o minge de rugby, se luminează. Rânjetul îi devine triumfător. „Voi reuși!, le șoptește el, cu priviri de dement, celor apropiați și atunci ei știu că trebuie să fugă din calea lui pentru a se pune cumva la adăpost. Fiindcă ghinioanele care vin grămadă peste el îi lovesc mai tare pe cei din preajmă. Este tipul specializat în victime colaterale. Dacă, de pildă, îi intră în cap să facă rost de capital pentru a deschide o afacere, Teodorescu-Țepeș face mai întâi o listă cu mahării groși la pungă care își neglijează nevestele. Apoi trece pe la domiciliile acestora, dându-se drept ziarist sau specialist în sondaje de opinie. Găsește câteva femei răscoapte, nerăbdătoare să marșeze la proiectele sale. Poezii pe hârtie fină, restaurante, dezmăț pe banii mangafalei. Le stoarce de bani pe familiste și nu se lasă până nu le face să-și piardă mințile. Se culcă fără să ezite cu ele și le avansează propuneri care ajung până la urmă în rapoartele poliției: să-și asasineze soții, să-și vândă proprietățile, să-și lichideze conturile din bănci. Ele sunt proaste, așa cum susține Teodorescu, dar nu în măsura în care crede el. Așa că amantele sfârșesc prin a se duce la poliție, cu bărbații de mână. Când lucrurile iau o întorsătură urâtă, Țepeș o zbughește de la domiciliu. Oricum, are de fiecare dată inspirația să se recomande cu numele unuia dintre vecinii săi, de fiecare dată altul, și să dea multe amănunte din viața personală a aceluia. Amicii săi nu sunt deloc fericiți când se pomenesc cu mascații la ușă și sunt duși în cătușe la secția de poliție, unde e necesar să dea declarații și să limpezească lucrurile. I s-a dus vestea și, când se mută într-un cartier nou, unii, precauți, își caută cu grijă o altă locuință. Cei rămași sunt cu ochii în patru: dacă Țepeș lipsește două zile, e clar că trebuie să se aștepte la necazuri. În zona în care își stabilește Țepeș reședința, apar raziile din senin. Toți cei care își văd de măruntele lor delicte sunt nevoiți să fugă ca iepurii de pe strat, urmăriți de puștile vânătorilor. Teodorescu-Țepeș se pretează la șantaje și se împrumută de la amicii săi cu bani sau cu diverse obiecte, fără știrea acestora. L-a stors de gologani vreo șase ani pe un judecător obez, cu părul alb, care avea obiceiul să-și mângâie bătrânețile în desfătări, făcând amor cu eleve de liceu, pe maidane sau chiar în propriul apartament. Teodorescu-Țepeș îl filmase în câteva rânduri și, la sfârșit, îi zisese: „Oi fi învățat mata ceva carte, dar ești prea lacom de pizdă. Lăcomia este un păcat capital și trebuie să plătești. Pofticiosul plătise din greu, dar reușise să-i aranjeze escrocului o capcană, cu ajutorul unei rude, un comisar-șef uns cu toate alifiile. Lui Țepeș i s-a părut ceva suspect și nu a căzut în plasă. A vândut filmele unui amator de materiale pornografice, iar acela le-a postat pe net. Judecătorul-porno a fost nevoit să se pensioneze și să fugă într-un cătun apropiat, unde, povestea cineva, după ce o luase razna, se urca prin arbori și cânta precum cucul ori pândea fetele pe câmp și trăgea de ele, implorându-le să-i dea piersica. Teodorescu a cultivat flori pe balcon, a crescut albine și a fabricat gheață la subsol, dar nu prea i-au ieșit pasențele. Spunea cui voia să-l asculte că realitatea trebuie să fie transformată într-un desen animat, pentru a putea fi suportată. „Bunăoară, uită-te la domnul acela grav, zicea el. Ia închipuiește-ți că dirijează, în curul gol, Orchestra Filarmonicii din Insulele Capului Verde." Nu mi se păreau deloc interesante viziunile lui. Teodorescu deschisese o cârciumă, unde avea o angajată, însă în ultima vreme era cucerit de o nouă fantasmă. Inventase o biografie a lui Țepeș Dracula, se costumase după modelul acestuia și le povestea turiștilor, în timp ce îi plimba în jurul unor vestigii mongole, cele mai incredibile isprăvi ale domnitorului-vampir. Ținea în mână un fel de trident, cam ca acelea pe care se presupune că le au diavolii în Infern. Cinci lei de căciulă nu era o cheltuială prea mare pentru cei doritori să-și ia zborul pe aripile imaginației. Teodorescu mințea cu atâta artă și avea atât de multe idei, încât iarna, când nu era nimeni pe litoral, își cizela poveștile și le trecea într-un caiet să nu le uite. Tot ajunsese, într-un fel, scriitor. Afacerea luând amploare, el își angajase și un traducător și în curând afluxul curioșilor a crescut în orașul nostru, în primul rând datorită lui Teodorescu-Țepeș-Dracula. Omul a cerut o gradație de merit municipalității, însă primarul l-a refuzat politicos, dar ferm.

— Într-un rând, le spunea el unor gură-cască, Dracula era așa de însetat de sânge, încât a pus servitorii să-i construiască opt sute de colivii în care a pus momeli pentru ciori. Era secetă și ciorile înfometate au căzut în capcane cu miile. O zi și o noapte a mâncat vampirul la ele. Da, le-a devorat de vii, se înțelege. Dacă era mai turbat după sânge, le înțepa pe femeile din harem în sâni, cu niște vergele ascuțite – căci avea harem, după modelul sultanilor, ce, el era mai prost? – și le sugea ca un prunc. Când îi cășuna să-și schimbe haremul, făcea un adevărat carnagiu. Pe unele le jupuia de vii, pe altele le tăia în bucățele, câtorva le bătea cuie în cap, celor mai vorbărețe le tăia limba. Tuturor le decupa rușinea cu briciul și o arunca la câini. În sfârșit, erau unele pe care le ardea de vii. Le lăsa limbile întregi și murea de plăcere să le audă urlând de durere, în timp ce el bea dintr-o ulcică sânge strâns din trupurile lor. Fiindcă nu pierdea o picătură, să știți.

L-am văzut pe Țepeș înconjurat de niște africani cu ochii măriți de curiozitate și de spaimă. Cu voce îngroșată a mister le spunea turiștilor că Dracula cunoștea cele mai înalte tehnici de magie.

— Și woodoo? a întrebat un bărbat.

— Sigur, și woodoo, și tot ce dorești. Își transforma dușmanii în curcani, iepuri și iezi pe care îi mânca la cină.

— De vii?

— Altfel cum? Cruzi, în sânge.

— Dar în găini grase putea să-i transforme? s-a interesat altcineva.

— Cum să nu! Și în găini grase.

— Și de ce nu frigea la ele? Era obligat să...?

— Nu, așa îi plăceau lui.

— Aha, dar tu nu știi ceva din tehnicile alea?

— Știu, cum să nu, dar acum nu am voie... Înțelegi?

— Îhî. Da’ tu nu spui degeaba la mine. Eu blătește la tine.

— Rămâne să mai discutăm. Și... cum vă spuneam... Să nu uit...

S-a apropiat de mine și m-a tras deoparte.

— Hai să-ți zic ceva, nepoate. E cam neobișnuit… Nu știu nici eu ce să cred.

Nu sunt rudă cu Teodorescu, dar el le zice „nepoate" tuturor cunoscuților. „Mă simt așa, mai aproape de

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Călugărul Negru

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor