Sigur?
This action might not be possible to undo. Are you sure you want to continue?
Zăpadă neagră și alte povestiri
de Anca Goja
Evaluări:
224 pagini3 ore
Rezumat
„Roase de singurătate și strivite de idealuri de normalitate sunt personaje din prima parte – Singur pe drum – a povestirilor Ancăi Goja. Nu cele cincisprezece minute de celebritate le caută eroii ei anacronici și cronic aparținători unei provincii, ei tânjesc, în schimb, după câteva zile de normalitate. După ele, nu vine neapărat potopul – deși sfârșitul lumii apare obsesiv printre temele și temerile acestor proze –, dar vine mai mereu surparea, vine resemnarea, vine eșecul, somnul ori moartea, vine prea-târziul și, de aceea, ca-n versuri de multă vreme uitate, pentru ei, «e totuna». (…) În această primă parte a volumului, Anca Goja alege, deci, doar să rețină, în treacăt, mici episoade în care prin fisurile realității dense se ițește fantasticul. În partea a doua însă, exact cărăruile neprevăzutului, ale coincidențelor tâlcuitoare, ale semnelor de (alt) rost prevestitoare sunt, cu prudență, încercate.“ – Crina Bud
Editor: Tracus ArteLansat: Jan 12, 2016ISBN: 9786066643320Format: book
Mostră carte
Zăpadă neagră și alte povestiri - Anca Goja
Singurătăți, drumuri și alte vise
„Crezuse că […] va ajunge să fie privită ca o femeie normală." (Despărțirea)
Roase de singurătate și strivite de idealuri de normalitate sunt personajele din prima parte – Singur pe drum – a povestirilor Ancăi Goja. Nu cele cincisprezece minute de celebritate le caută eroii ei anacronici și cronic aparținători unei provincii, ei tânjesc, în schimb, după câteva zile de normalitate. După ele, nu vine neapărat potopul - deși sfârșitul lumii apare obsesiv printre temele și temerile acestor proze - , dar vine mai mereu surparea, vine resemnarea, vine eșecul, somnul ori moartea, vine prea-târziul și, de aceea, ca-n versuri de multă vreme uitate, pentru ei, „e totuna".
În portretul Anei din Vacanță la munte s-ar putea recunoaște oricare din cei singuri pe drum: „Fruntea era ca toate frunțile, nici înaltă, nici îngustă, dar câteva linii orizontale începeau să se distingă în ultimii ani pe suprafața ei. Nasul, mai degrabă ascuțit decât turtit, era totuși drept, fără a fi cârn sau acvilin. Pe scurt, un nas cu totul și cu totul obișnuit. Ochii, căprui sub sprâncenele pensate, nu aveau nimic special. Erau cei mai normali ochi cu putință. […] nici măcar suficient de urât(ă). Neînsemnați deci, discreți, rotițe perfecte în angrenajul datoriilor ori al ritualurilor personale, fiecare încearcă să-și „corecteze
singurătatea, așa cum adineauri pomenita Ana își corectează buzele prea subțiri după rețete oferite de revistele glossy. Alte repere în funcție de care sunt proiectate ramele ideale între care să se cuibărească /oglindească confortabil aceste destine neîmpăcate cu mediocritatea lor sunt: cele ale cărților citite-n parcuri ori pe dealuri, ale albumelor de fotografii, ale știrilor din presă, ale filmelor proaste servite drept antidot pentru pustietăți interioare. A vrea să-ți reprezinți pe pânză sufletul, a avea sentimentul ratării, a vrea – sau nu – să-ți deschizi sufletul în fața cuiva, a-ți purta crucea, a fi absorbit de muncă, a-ți strânge viața (mai fragedă ori mai coaptă) sub devizele unei înțelepciuni râncede de tipul: „Dragostea e cea mai gravă boală de care poate suferi un om., „Prea multă libertate e uneori distrugătoare
ori „Timpurile moderne parcă ne îndepărtează tot mai mult pe unii de alții până constatăm că am rămas singuri., a extrage morala întâmplărilor (în concluzii de tipul: „o confirmare a faptului că trebuie să aleagă viața
, „trebuia să plece și să o ia de la început"), toate acestea fac parte din limbajul și din felul de a fi al unor indivizi demni de a fi selectați într-un Dicționar al personajelor cu idei primite, în care ironia flaubertiană implicită s-ar vedea nevoită a conviețui cu tragismul surd și implacabil.
Prozatoarea are un talent extraordinar în a-și ajusta ritmul și conținutul propriului discurs la această tipologie, evitând astfel, elegant și eficient, orice empatizare, dar și judecare. Perspectiva asupra evenimentelor e mereu a personajelor și din vocabularul lor bovaric țâșnește în narațiune câte un termen-șoc precum: „accesorizau, „coalizaseră
, „concert postmodern". Stridente, aceste cuvinte-fundă ori cuvinte-poleială fac și mai evident conținutul modest de viață al celor în legătură cu care pretențioasele cuvinte au fost utilizate.
Replici actualizate și localizate (într-un Maramureș ficțional) ale oamenilor de prisos cehovieni, personajele din „urbe ori din satele răzlețite sunt „monitorizate
(Monitorul e ziarul local consultat cu sfințenie) cu o anumită detașare. Fișele de înregistrare (a calității vieții, eventual) rezultate, conțin și secvențe anecdotice și replici hâtre și farse virate scurt în grotesc ori adevărate drame. Mișcarea aceasta de ac narativ între poantă și extremă gravitate face șarmul și ineditul textelor aici propuse. În același spirit provocator, manifestat în ritmul de unu pe față unu pe dos (sub aspectul implicării), povestirile pun la bătaie o colecție de știri de senzație (consemnate adesea în Monitor): descoperirea cadavrului unui bătrân după cincisprezece zile de la moarte, sinucideri, un jaf, un viol, ploi interminabile… numai că ceea ce poate face obiectul rubricii Faptul divers nu e decât deznodământul abrupt al unor existențe lipsite de senzație, de fapte și de diversitate. Accentul cade, în fapt, pe reconstituirea cursului lor monoton, ritmat doar de verificarea anunțurilor meteo în Monitorul (absența predicțiilor despre vreme în numere succesive provoacă moartea batrânului), de privitul fotografiilor din stațiuni balneo-climaterice, de tăiatul găinilor pentru supa săptămânală de către o femeie disperată de neputința de a găsi un bărbat potrivit, de realizatul de bijuterii drept compensație pentru neîmplinirea visului de a deveni artist, de lucrul la broderii care să-i permită trăitul izolat unei femei care a știut toată viața că din cauza bolii ei nu poate fi atinsă de ploaie până când inundațiile îi dovedesc că n-a suferit niciodată de acea boală… Asemenea finaluri, în ciuda senzaționalului lor, par doar banale descărcări ale unor tensiuni mocnite și până atunci de nimeni bănuite.
Din când în când, graficele monitorizării narative arată fluctuații stranii, inexplicabile, corespondentul lor fiind vise, confundări, semne neașteptate. În această primă parte a volumului, Anca Goja alege, deci, doar să rețină, în treacăt, mici episoade în care prin fisurile realității dense se ițește fantasticul. În partea a doua însă, exact cărăruile neprevăzutului, ale coincidențelor tâlcuitoare, ale semnelor de (alt) rost prevestitoare sunt, cu prudență, încercate. Nici una din aceste căi nu este urmată până la capăt, ci e relatat atât cât poate fi întrezărit de La răscruce(a) de drumuri (titlul grupajului secund). Aici, are loc, mai degrabă, o tatonare de teritoriu, secvențele de drum nu sunt, de data aceasta, străbătute în singurătate, ci puterile se vor ajutate de călăuze și de aceea, pe mărturisite, două texte pătrund pe poteci bifurcate orientându-se „după (câte) o idee de J.L. Borges". Însă nu borgesian e spiritul celor optsprezece proze (Clona (roman de dragoste și moarte)) pare a respira aerul filmelor lui Pedro Almodovar), ci sunt refăcute niște trasee oniric-ritualizate, cu oarece inserții de superstiție și lirism, ale fantasticului românesc. Imediat se poate însă observa schimbarea de direcție în căutarea de drum propriu prin maniera în care autoarea știe să pună ușă batantă între real și vis, între anost și rost și să dea firesc mișcărilor repetate de dus-întors dintre ele.
Și aici protagoniștii sunt singuratici, nu însă și însingurați: visul ori reconectarea la o întâmplare-cheie a copilăriei capitonează cu sens un spațiu intim care altfel ar fi răsunat a gol. Pescarul din ziua de Paște, Călătorul cu tâmpla pe pernă, Bătrânul arhitect, Cel ce trece frontiera dintre lumi în seara de Luminație, Poetul-vagabond cel care scrie mereu despre viață, moarte și singurătate sunt câțiva din cei cărora povestitoarea le întretaie cărările. Doar două figuri aș reține din prozele insolite: clarvăzătorul și visătorul. Scene din viața unui clarvăzător e textul- punte între cele două compartimente ale volumului. Sabin, ajuns la 50 de ani, simte nevoia unui bilanț. Aidoma însinguraților drumeți, sub linia de socoteală se înscrie diferența dintre un ceva ce ar fi putut să fie și nimicul ce a fost: „Nu era ceea ce și-ar fi dorit. Nu așa își imaginase că va arăta viața lui. Meseria de contabil, care la început îl atrăsese, a ajuns, cu timpul, să i se pară plictisitoare, monotonă. În plus, câștiga modest, dar destul cât să ducă un trai decent." Toate se schimbă însă în momentul în care i se confirmă că poate anticipa locurile comune strict repartizate din discursurile oficialităților la deschiderea primului mall din oraș. Concluzia lui e că are capacități de clarvăzător și că, prin urmare, își poate croi un viitor după voia sa, iar acesta, odată profețit, neabătut, se va și împlini. Cum una din proiecțiile lui e despre un premiu pe care îl va primi la serviciu, ia toți banii de salariu ai celor patruzeci de colegi ai lui, își cumpără Mercedesul dintotdeauna visat și apoi pleacă spre mare. Moare într-un accident de mașină și astfel contrazice viziunea sublim tristă și fastuoasă, derulată cu voluptate, despre propria înmormântare. Clarviziunile lui se leagănă una și încă una - pe o pânză de paianjen - pe care povestitoarea o rupe necruțător făcând vizibil un peisaj dezvrăjit și dezolant.
Personajul complementar, cel care readuce speranța într-un oraș devastat de război, e Visătorul; el „fie că dormea, fie că era treaz visa tot timpul și povestea ceea ce „vedea cu voce tare … cu mâna streașină la ochi
. Și el vede: darurile lui moș Crăciun pentru un copil cuminte și marea cu depărtările ei cele dătătoare de speranță și castelul de nisip durat pe malul ei și strugurii brumați ce răspândeau arome și un loc magic numit cinematograf …, iar oamenii orașului, care se salutau deja ducând mâna strașină la ochi, își recapătă bucuria de a trăi.
Această din urmă atitudine scrutătoare, în căutare de amintiri ori, din contră de presimțiri despre o altfel de rânduială îi este definitorie prozatoarei în această a doua ipostază a ei din volumul de debut. Volum ce merită a fi salutat cu mâna strașină la ochi în așteptarea (răsplătită la sigur) istorisirilor ce vor veni.
Crina BUD
Capitolul I
Singur pe drum
Găina și Bunul Dumnezeu
Se gândi o vreme dacă să deschidă ochii sau să își prelungească starea călduță de sub plapumă. Abia acum, după ce se trezise, era mai liniștită și nu vroia ca sentimentul acesta să se termine. Se foise toată noaptea, muncită de gânduri. Emisiunea de la radio era de vină. Era 8 septembrie, Sfântă Mărie Mică, și un preot bucureștean prezentase viața Fecioarei după Biblie. Se uită la ceas: era ora 5. Încă beznă. Îmbătrânesc, își zise, și oftă. Altădată se distra copios pe seama preoților și a elucubrațiilor lor. Acum, emisiunea o indispusese.
Avea 45 de ani fără o lună și nu crezuse niciodată. Nu crezuse în nimic. De mică, învățase acasă că singurele adevăruri sunt cele dovedite științific. Părinții ei erau medici. Pe la 6-7 ani îi întrebase cum stă treaba cu Dumnezeul ăsta, iar ei îi spuseseră că, după părerea lor, Dumnezeu nu există. Asta era și părerea regimului. În ciuda lui, însă, părinții i-au spus că doar ea poate să decidă dacă va crede sau nu în Dumnezeu. O astfel de libertate aparentă a pus-o puțin în încurcătură, dar până la urmă a decis că părinții ei au dreptate întotdeauna. În acel moment, era atât de sigură că Dumnezeu nu există, pe cât era de convinsă că Ceaușescu e un om rău. La capitolul argumente stătea mai prost. Prin clasa a III-a, învățătoarea, pe care fetița o disprețuia, dar o și iubea în secret, le-a dat o temă de casă mai deosebită. Elevii trebuia să compună o poezie dedicată conducătorului. Lăsând la o parte proasta ei părere despre dictator, pe care o striga la școală de câte ori avea ocazia, fetița s-a apucat febrilă să scrie o poezie cu trei strofe. Deja își imagina potopul de laude ale învățătoarei, ba chiar îl vedea pe actorul acela cu sprâncene stufoase și voce tunătoare recitându-i poezia la televizor. Învățătoarea, însă, o dojeni pentru că la două dintre versuri cuvintele de final se repetau, alți copii reușind să își exprime iubirea față de secretarul general al PCR într-un mod mult mai convingător.
Cam în aceeași perioadă s-a împrietenit cu Florina. Era o fată foarte cuminte și ascultătoare. Atât de ascultătoare încât purta aceleași haine ca și fratele ei. Când ieșeau la plimbare împreună cu mama lor, păreau toți trei trași la indigo. Puloverele și pantalonii identici erau opera mamei Florinei, care se ocupa cu tricotatul și croitoria și avea grijă ca unitatea familiei să fie vizibilă tuturor. Ioana o admira pe Florina pentru faptul că era o fată liniștită și matură, într-un fel în care ea n-ar fi putut să fie niciodată. Florina era o ființă profund religioasă. Poate că și din cauza îmbrăcămintei. Era de o religiozitate agresivă. Ioana a început să se simtă vinovată pentru ateismul ei. I se părea că, pentru a merita să fie în continuare prietena acestei fete deosebite, trebuia neapărat să își schimbe comportamentul. Așa că, în fiecare seară înainte de culcare, se așeza în genunchi pe covor, în fața patului, cu palmele împreunate. Nu știa nicio rugăciune pe de rost, nu o învățase nimeni „Îngerașul sau „Tatăl nostru
, așa că vorbea cu Dumnezeu ca și cu un prieten, spunându-i ce necazuri a avut peste zi și, în final, cerându-i fie o jucărie, fie câte o favoare din partea părinților. În schimb, îi promitea lui Dumnezeu că o să fie cuminte și o să învețe mai bine lecția la istorie. A tot ținut-o așa vreo două săptămâni. Se ruga, dar degeaba. Nu observa nicio schimbare în viața ei, niciun semn venit de sus care să îi certifice faptul că rugăciunile ei sunt auzite și consemnate. A început să se simtă prost. Se gândea că vorbește de una singură în fiecare seară și că, dacă ar auzi-o vreun străin sau, Doamne ferește, părinții, ar deveni pentru multă vreme subiect de bancuri.
De atunci nu mai încercase niciodată să fie altceva decât era. Deși între timp regimul se schimbase și, ca la o bătaie din palme, toți ateii se declaraseră brusc cei mai fervenți credincioși, ea spunea în continuare că nu crede. Până la o vârstă, a spus-o cu mândrie, fericită că astfel poate să fie contra curentului. Apoi, a spus-o din obișnuință, înfruntând cu demnitate privirile dezaprobatoare ale celor mai mulți interlocutori. Asta până aseară, când și-a amintit că mai este mai puțin de o lună până când va împlini ceea ce s-ar numi „o frumoasă vârstă". Deși, la 45 de ani cu greu mai poți găsi ceva frumos în viața ta. Mai ales dacă ești singură și sentimentul ratării te apasă.
Se ridică încet din pat. Își vârî picioarele în papucii de casă și porni bâjbâind spre bucătărie. Până să facă cafeaua, aprinse radioul. La știrile dimineții se anunțau ultimele măriri de taxe care au fost decise de guvern într-o ședință ce se prelungise până târziu în noapte. Taxele cresc noaptea, își spuse Ioana. Luă cutia de cafea din dulap și începu să numere lingurițele: una, două... până la cinci. Făcea întotdeauna două porții de cafea. Prima cană o bea încă dormind. Parcă o bea altcineva în locul ei. Abia când sorbea a doua cană simțea gustul tare al cafelei. Atunci i se năzărea gândul că lumea asta ar avea mai multă logică dacă ar fi fost creată de Dumnezeu, sau cum i-o fi spunând. Altfel, ar însemna că a apărut dintr-o simplă întâmplare și că poate să dispară oricând, tot din întâmplare. Putem dispărea toți, fără nicio urmare. După noi nu numai că nu rămâne trupul, dar nu rămân nici gândurile, nici sentimentele noastre, se gândi Ioana. Din faptul că eu fac acum cafeaua asta nu va rămâne nimic. Din faptul că l-am iubit pe Andrei atâția ani de zile nu va rămâne nimic. Nimeni nu va ști prin câte am trecut, cât am îndurat, cât m-am chinuit. Nimic, nimic... Măcar de-aș fi făcut un copil. Poate ar fi avut părul bogat, ca al meu. Poate i-aș fi povestit de Andrei. Nu-i poți povesti unui copil așa ceva. Nu e educativ.
Își mai turnă un strop de lapte peste cafea și se duse să se îmbrace. Radioul turuia ceva despre drepturile de autor. Trebuia să meargă la piață, să cumpere o găină și legume pentru supa pe care o va găti pentru prânz. Își luă hainele pe care le purtase și ieri. Nu erau murdare și o scuteau de prea mult timp pierdut până să aleagă altele. Apoi se duse în hol. Lângă ușă își lăsase pantofii de velur, aceia comozi. Își luase deja pantoful în piciorul stâng, când simți o lovitură în pulpă și în același timp auzi un sunet asurzitor. Se uită în sus. Oamenii speriați se uită întotdeauna în sus. Locul în care avusese prinsă pe perete o farfurie era gol. Farfuria aceea, care îi plăcea pentru siluetele întunecate de arbori pe marginea unei ape, nu mai era acolo. Văzu în jurul ei cioburi răspândite peste tot. Pe perete a rămas doar cuiul. Un ciob o lovise în picior. Luă un șervețel și șterse dâra subțire de sânge.
Se așeză din nou la masă ca să-și bea restul de cafea. După prima înghițitură, lucrurile i s-au părut limpezi: Dumnezeu i-a auzit gândurile de dimineață și a salvat-o. I-a acordat încă o șansă. Șansa din ceasul al doisprezecelea. Și tot ea s-a gândit, împotriva gândului ce-l avusese înainte, că Dumnezeu a vrut doar s-o sperie, să-i arate cât de ușor îi este să curme o viață. Și tot ea (abia acum și-a dat seama că gândurile ei n-au nicio logică) a început să fie oarecum lucidă. S-a gândit că sfoara s-a mișcat, că vibrațiile au slăbit-o, că e o pură întâmplare. Totul e calculat, lumea e condusă de rațiune, dacă ești ateu nu riști nimic. Ba, poate, ai mai multe șanse să supraviețuiești. Sau, oricum, ai aceleași șanse ca și cel care se roagă nopți întregi.
Plecă la piață. Se întoarse după mai bine de o oră, cu o găină albă, grasă și tot felul de legume într-o plasă de rafie. Îi plăcea să cumpere găini de curte și să le taie cu mâna ei, asta îi dădea sentimentul că sunt proaspete. Carnea de pui din magazin nu avea același gust, se fierbea mult mai repede, poate din cauza asta lumea credea că e nesănătoasă, că păsările au fost îndopate cu hormoni ca să crească mai repede. Scoase găina din plasă, și pasărea cotcodăci ușor. Avea aripile și picioarele legate cu sfoară. Ascuți metodic cuțitul cel mare de bucătărie și prinse găina de aripi. O ținu deasupra chiuvetei și, cu o mișcare rapidă și sigură, îi tăie gâtul. Găina continuă să se zbată în timp ce sângele i se scurgea într-un șuvoi negru în chiuvetă și de acolo în jos, pe țeavă. Ioana avea ochii în lacrimi. Ce proastă sunt, își spuse în gând, doar am mai tăiat zeci de găini. Sau sute? Dintr-o dată cifrele aveau semnificație. Nu e același lucru să spui zece sau o sută când e vorba de găini tăiate. Pe când era copilă, tatăl ei, medic veterinar, tăia câte cinci iepuri deodată și îi înșiruia cuminți, cu capul în jos, pe bara unde înainte de sărbători bunicul bătea covoarele. Acestea fuseseră primele ei întâlniri cu moartea. Privi din nou în chiuvetă. În sfârșit, a murit și găina asta. Apoi gândurile ei au luat-o din nou razna. A fost o întâmplare. Dacă îmi cădea farfuria în cap de dimineață, nu m-aș mai fi dus la piață, poate că nimeni nu ar fi cumpărat găina și ar fi scăpat cu viață. Se bucură și se înspăimântă în același timp. Ea și gândurile ei erau două lucruri diferite. Nu le putea controla. Nu mai era singură. Parcă gândurile erau un iubit nărăvaș. Privi din nou găina moartă. Bietul animal... oare o fi știut că a
Ați ajuns la finalul acestei mostre. Înregistrați-vă pentru a citi mai mult!
Pagina 1 din 1