Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Epistolar avangardist

Epistolar avangardist

Citiți previzualizarea

Epistolar avangardist

Lungime:
378 pagini
3 ore
Lansat:
Jan 12, 2016
ISBN:
9786066640404
Format:
Carte

Descriere

Corespondență primită de Geo Bogza de la Stephan Roll, Sașa Pană, Mary-Ange Pană, Victor Brauner, Ilarie Voronca, Colomba Voronca, grupul „Alge“


„În Epistolarul avangardist, care conține corespondența pe care Geo Bogza a primit-o de la reprezentanții grupului Alge, este și o poveste conținută aici, în aceste scrisori, o poveste de viață, de supraviețuire, de construire, de fapt, a unei poetici de grup și a unei acțiuni culturale române.“ – Carmen Mușat


„Pe mine cel mai mult m-a emoționat Epistolarul. Au fost niște lucruri de care nu știam și pe care le-am citit cu foarte multă emoție, ceea ce m-a făcut să mai răscolesc și să mă uit cu mai multă atenție. Erau scrisori de la mama, am început să mă uit și în jurnalul ei și am descoperit o serie de lucruri extraordinare. O să continui să cercetez.“ – Vladimir Pană

Lansat:
Jan 12, 2016
ISBN:
9786066640404
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Epistolar avangardist

Cărți conex

Previzualizare carte

Epistolar avangardist - Mădălina Lascu

Un cuvânt înainte

După publicarea corespondenţei lui M. Blecher cu Geo Bogza şi cu alţi câţiva prieteni ai săi (v. M. Blecher mai puţin cunoscut, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2011), D-na Mădălina Lascu întreprinde încă o substanţială cercetare în arhivele Bibliotecii Academiei Române. Destinatarul principal, de fapt unicul în acest „epistolar avangardist", este din nou Geo Bogza, tot cel din anii ’30, iar corespondenţii săi sunt chiar protagoniştii mişcării ilustrate atunci de grupări precum cele din jurul revistelor Urmuz, unu, Viaţa imediată şi Alge. Adică, în ordinea sumarului cărţii, Stephan Roll (alias Gheorghe Dinu), Saşa Pană şi soţia sa, Mary-Ange, Victor Brauner, Ilarie şi Colomba Voronca.

Sunt, şi acestea, documente preţioase pentru mai buna cunoaştere a unui fenomen ce interesează din ce în ce mai mult cercetarea românească actuală, despre care s-au scris deja studii substanţiale, dar care, iată, rămâne deschis pentru noi descoperiri şi surprize. Îndeosebi documentele de arhivă, ce riscă, în ultima vreme, să se risipească, sunt de scos la lumină, pentru ca peisajul diversificat al unei epoci semnificative din literatura română să fie reconstituit în adevăratele, autenticele sale dimensiuni.

Noua culegere face publice scrisori adresate nonconformistului autor al Jurnalului de sex şi al Poemului invectivă, dar rămâne încă aproape deloc cunoscută imensa corespondenţă emanând dinspre el însuşi către camarazii de crez poetic, despre care se poate bănui că va îmbogăţi spectaculos imaginea ce o avem acum despre Geo Bogza şi avangarda literară şi artistică de la noi. Căci, aşa cum aflăm din răspunsurile multora dintre prietenii cu care comunică, încă foarte tânărul şi înflăcăratul poet compunea mesaje ample, desfăşurate adesea pe pagini întregi de confesiuni privind propriul scris, reflecţii asupra fenomenului literar şi mai larg cultural al epocii, asupra relaţiilor sale tot mai intime cu un număr de comilitoni, însufleţite de fervoarea comună a angajării existenţiale marcate mereu în programele novatoare şi generos mărturisite în relaţiile cu mulţi dintre susţinătorii lor până la cote patetice, aşa cum le-a revelat, în parte, Jurnalul de copilărie şi adolescenţă publicat în 1987.

„Epistolarul avangardist" reconstituit în aceste pagini oferă interesante informaţii referitoare la istoria presei de avangardă româneşti într-o perioadă încă dinamică a ei, fiindcă erau anii când se publica la Câmpina, în redactarea lui Geo(rge) Bogza, iconoclasta revistă Urmuz (cu cele doar cinci numere ale sale, din intervalul ianuarie-iulie 1928), urmată imediat, în aprilie 1928, de unu, sub direcţia dorohoianului bucureştean Saşa Pană, apărută până în decembrie 1932, când este simbolic „asasinată" de însuşi administratorul ei, ca să nu aibă timp să îmbătrânească; apoi de cele două serii ale revistei Alge, cu scurtele ei apariţii din 1930 şi 1933, a ucenicilor care urmau modelul unu, mai ales pe linia tânărului Bogza, cu a sa poezie-reportaj puternic angajată în cotidianul anti-estetizant şi „realist"; în fine, al Vieţii imediate conduse de Bogza în decembrie 1933, din care s-a reuşit tipărirea unui singur număr, însă foarte semnificativ pentru starea de spirit a generaţiei nonconformiste.

Ceea ce se ştia, în linii mari, despre atmosfera din interiorul acestor grupări, în direcţia amintitei angajări, e confirmat acum, cu nuanţări importante de accent individualizant, dar se luminează mai bine şi aspectele tensionate, dezechilibrele, tulburările cauzate de unele evoluţii politice ori de prea-omeneştile oscilaţii conjuncturale de atitudine. Mai ales din scrisorile trimise de Gheorghe Dinu-Roll, aflăm date despre eforturile tânărului prahovean de a închega, la debuturile sale, revista Urmuz, începutul legăturilor progresiv întărite cu gruparea „unu" în curs de dificilă constituire şi afirmare. Aceasta din urmă se voia, într-un fel, o replică la Contimporanul lui Vinea şi Marcel Iancu, care începuse să devieze de la linia avangardistă iniţială. Se conturează, totodată, profilul unui Stephan Roll în ipostază de „profesor de poezie, afişată în faţa junelui discipol, cu micul aer de superioritate al unui poet doar cu patru ani mai vârstnic, trecut, nu-i aşa, prin experienţe semnificative de lectură şi publicistice, şi gata să dea sfaturi, să facă mărunte mustrări „pedagogice (deşi zice că îi e „scârbă să fi(e) maestru"); şi, de fapt, nici nu prea poate fi, căci se exprimă încă într-un limbaj nu o dată pretenţios, ale cărui efecte nu sunt puţin subminate de nesiguranţa stilistică a unor fraze insuficient cizelate. Urmând modelul Voronca, dar sub nivelul acestuia, comentariul său critic la adresa unor texte bogziene şi nu numai a lor se despleteşte, cu destule stângăcii, într-o imagistică pletorică, barochizantă, sugerând mai degrabă poemul în proză mobilizat afectiv decât lectura la rece, propriu-zis analitică.

Apar destul de pregnant puse în evidenţă şi zbaterile lui Saşa Pană, atunci medic militar, „veşnic pelerin" – cum spune într-un loc – prin diverse oraşe moldovene, de a scoate revista unu, pasiunea menţinută mereu la cote înalte cu care se implică în construirea fiecărui număr şi în difuzarea lui. (Într-o paranteză, notăm motivarea absenţei numărului 18 din colecţia revistei, „sărit din greşeală şi considerat apoi drept „număr vorbit în ambianţa amicală de la lăptăria Enache Dinu, tatăl poetului Dinu-Roll, botezată, cum ştim, „Secolul".) Aflăm ştiri despre diverşi colaboratori şi colaborări, despre peripeţii privind difuzarea, confiscarea de către poliţie a cutărui număr considerat a contraveni bunelor moravuri… De reţinut e şi episodul agitat al relaţiei cu Ilarie Voronca, în momentul când acesta îşi publică în 1931 versurile din Incantaţii la Editura Cultura Naţională, considerată a fi prea oficială, şi face demersuri (nereuşite într-o primă etapă) de a fi primit ca membru al Societăţii Scriitorilor Români. Rezervele lui Saşa Pană se asociază cu atitudinea mult mai critică, chiar vehement-pamfletară, a lui Gheorghe Dinu, care va reieşi explicit din articolul intitulat Şacalul acestui colibri, publicat în numărul 40, din noiembrie a aceluiaşi an, al revistei unu, după locul „rămas alb" unde trebuia să apară textul poetului incriminat, Obrazul de cretă; căci acesta conţinea trimiteri critice la adresa unor prieteni comuni, iar poetul îi păruse a abdica de la ipostaza revoltat-avangardistă. În ce-l priveşte, Saşa Pană se arată profund tulburat de acest conflict, care se va şi solda cu excluderea lui Voronca din grupare, de „toate discuţiile duse cu Roll şi Voronca până la apariţia nr. 40, de „ieşirile lui Roll ori de ceea ce consideră a fi „noianul de compromisuri şi false nelinişti care-l agitau pe Voronca, cel „neliniştit de atâtea lucruri cari n-au nimic comun cu «Unu» decât marele lui talent de autentic poet (vezi scrisoarea datată 11 XI. 931). Corespondenţa de la aceste date confirmă, indirect, reticenţele lui Bogza faţă de atitudinea celor doi confraţi, vădite şi de oscilaţia colaborărilor sale la revistă după momentul de criză, dată fiind admiraţia consecventă faţă de autorul lui Ulise. Pe de altă parte, însă, nu rămân neînregistrate nici tensiunile dintre Saşa Pană şi Roll, consecutive dispariţiei revistei unu, când acesta se pare că voia continuarea publicaţiei în absenţa fostului ei director…

Secvenţa cea mai consistentă a „epistolarului o constituie, însă, mesajele trimise lui Bogza de cuplul Voronca. Ele sunt, fără excepţie, expresia unei superlative preţuiri faţă de tânărul scriitor de la Buştenari şi a unei afecţiuni ce nu scade nici o clipă sub cota unei afecţiuni mărturisite cu un soi de exaltare, de altminteri caracteristică firii lui Ilarie Voronca. Îi unifică pe cei doi prieteni aceeaşi mare „nelinişte, evocată încă într-o primă scrisoare expediată din Paris în ianuarie 1929, comuna „neîmpotmolire în hârtoapele cu glod ale «literaturei», capacitatea de entuziasmare, de unde şi punerea de la început a relaţiei dintre ei sub semnul „vaselor comunicante, bucuria sinceră de a contribui la publicarea cărţilor lui Roll şi Bogza în colecţia „Integral, elegant tipărită în capitala Franţei, participând astfel la „festinul fiecărei apariţii, cu voinţa unei regăsiri a comuniunii spirituale, marcată de „acelaşi elan pentru arta descojită de artificialitate" (4 februarie 1929). În acest sens, Voronca afişează chiar atitudini bătăioase, amendând drastic direcţia luată de gruparea Contimporanul în ultima vreme, scriind că, de fapt, „Vinea nu a îmbrăţişat niciodată puritatea şi tăişul pasiunilor noastre (Voronca avea, în fond, dreptate) şi visând să „se precizeze o grupare voinică, gata de orice scandal şi bătaie, după exemplul dat la Paris de un André Breton…

Astfel de atitudini belicoase cedează, însă, pe parcurs în favoarea registrului tandreţii, care domină un discurs confesiv, puternic impregnat sentimental. Pentru Voronca, tânărul Bogza este mereu „mult iubitul şi scumpul meu George, „dragul şi iubitul meu, „adevăratul prieten, „adoratul, „mult iubitul meu frate, de care se simte ataşat fără fisură şi în care are întotdeauna cea mai deplină încredere. Preţuieşte în gradul cel mai înalt scrisul începătorului, urmărit îndeaproape, în formulări ce califică excelenţa, chiar „geniul, forţa, prospeţimea şi noutatea poemelor sale, a căror tipărire în placheta Jurnal de sex, titlu pe care i-l sugerează, cu multe precauţii ceremonios-barochizante, în concurenţă cu propusul Ţâţe, care-i pare, totuşi, prea frust. Schimbul de mesaje este foarte frecvent şi mereu deschis, de o francheţe particulară, ca fiind adresat unui confrate fidel, pe sprijinul moral al căruia contează fără nici o rezervă. De aici, şi lirismul multor fraze, un patos al mărturisirii, de altfel comun cu al întregii opere poetice şi de prozator a lui Voronca.

Episodul disputei cu revista unu, adică cu Stephan Roll şi cu Saşa Pană în primul rând, ocupă un loc semnificativ în acest ciclu epistolar. Aflăm, astfel, în detaliu motivele îndepărtării poetului din grupare, cu încercări de justificare despre care nu se poate spune că nu sunt convingătoare. În anul cu pricina, 1931, Voronca se afla într-o mare dificultate, fiind dat afară din slujbă de însuşi Nicolae Iorga, ca „poet modernist de care nu mai era nevoie la Ministerul Propagandei, şi rămăsese fără slujbă, fiind constrâns să se distanţeze, fie şi discret, de frondeurii momentului, arătând că tinde să se integreze cât mai deplin în ambianţa ceva mai cuminte a scrisului autohton. „Lupta pentru existenţă, care e atât de mult în afara poeziei, evocată într-o scrisoare din 10 aprilie 1929, despre care declară că l-a obligat să caute a-şi întări „posibilitatea obţinerii slujbei pe care o spera prin penibilul certificat de adeziune la S.S.R", e – trebuie să recunoaştem – un argument important. Publicarea Incantaţiilor la „Cultura Naţională face parte din această strategie a unei dorite şi cât mai depline legitimări. Ea se afla, desigur, în contradicţie cu natura protestatară, antioficială şi nonconformistă a avangardei, deşi autorul cărţii din 1931 încearcă să demonstreze că atitudinea sa de scriitor nesupus convenţiilor nu s-a schimbat în esenţă şi că versul lui continuă să rămână novator, chiar dacă trecut în tiparele „alexandrinului. E, cum o califică Voronca însuşi, o „epocă de nedumerire, de mişcare „în ceaţă, în care poetul face confesiuni dureroase – „ar trebui să-ţi scriu despre toate nedumeririle, ezitările, umilirile, incertitudinile, instabilităţile, dorul meu de plecare, nemulţumirile şi nedreptăţile pe care le comit, ticăloşiile mele acea pură şi scumpă îngăduinţă şi înţelegere a Colombei, „tendinţa… de nemişcare, de neant, într-o vreme în care „toate porţile pâinii încep să (i) se închidă".

Iată, aşadar, un complex de factori ce nu pot fi neglijaţi în motivarea unei atitudini pe care, la modul ideal, am putea să o amendăm. Toţi, conducând spre un „mare dezgust, o mare nelinişte – cum se scrie spre finalul epistolei datate 6 iulie 1931. Tot ce s-a spus de către cunoscuţii poetului, un E. Lovinescu, de pildă, e concentrat, reluat, detaliat în asemenea fraze şi formule de un patos tulburător, ale omului anxios, nesigur de sine şi a cărui nesiguranţă şi nelinişte apar amplificate enorm în condiţiile date. Or, Geo Bogza, rămâne, s-ar zice, aproape singurul prieten care-i primeşte comprehensiv confesiunile dureroase şi în care speră a mai putea găsi un punct de sprijin. În fundal, se înscriu raporturile tensionate cu prietenii de până mai ieri, acum grav periclitate („acum 2 săptămâni am avut o violentă discuţie cu Roll – octombrie 1931) şi care se vor altera ca şi definitiv în momentul rupturii cu unu, marcat dramatic de amintitul număr 40 al revistei.

Corespondenţa ce acompaniază acest moment agitat de biografie conţine date foarte caracteristice pentru modul de a simţi şi de a scrie al lui Ilarie Voronca. Temperament repede inflamabil, dar căzând la fel de uşor în extrema stărilor depresive, el însoţeşte, de pildă, scrisoarea de avertisment semnată de Saşa Pană şi Roll (dar, după stilul stângaci, se vede limpede că a fost scrisă de cel de-al doilea) cu calificative acid-pamfletare, vorbind despre autorul Poemelor în aer liber ca despre „acest îmbogăţit din mahalaua culturei, învinuindu-l de a-i fi pastişat stilul („aşteaptă un poem al meu ca să scrie el zece la fel»!) şi declarând scârbit: „nu-i voi răspunde nimic: îmi voi scutura papucii şi-mi voi întoarce ochii spre alte peisagii, mai pure. Iar despre co-semnatarul Pană, spune, „dezgustat de aceste împletiri diabolice, că se află „sub papucul cu miros pestilenţial al lui Roll… Formulări expresive în felul lor, care stau alături, pentru un soi de simetrie reparatoare – de afişarea posturii de culoare romantică a poetului ce se retrage mândru, acum nu „pe stânca aridă a visului" – cum scrisese într-o proză confesivă –, ci în singurătate şi dragoste… Subliniind, de altminteri, afirmaţii din Obrazul de cretă ce trimiteau la Victor Brauner, care îi vor fi iritat teribil pe cei doi confraţi, poetul evidenţiază o confesiune fundamentală: „pretenţia de «revoluţie artistică» e o simplă îngâmfare – pretinzi că faci «altceva», când de fapt faci tot «artă». Era, acesta, şi un semn că poetul incriminat gândea mai profund problematica scrisului, tot mai atent la dimensiunea estetică, inevitabil „convenţională, a artei şi la condiţionările contextuale ale destinaţiei ei. E de reţinut, din aceeaşi importantă epistolă din 31 octombrie 1931, şi pledoaria pentru propriul mesaj liric, pe care-l vede, contra opiniilor superficiale, a se situa dincolo de „imagini: „cânt durerile şi suferinţa unanimă…, în imaginile acelea e mult mai mult decât imagine. Este o vibraţie umanistă definitorie, ce se regăseşte în multe rânduri în aceste scrisori-confesiune, ataşabile în chip organic întregii sale opere. Se bucură copilăreşte, de aceea, când primeşte semne de preţuire a Incantaţiilor de la prietenul Fundoianu, cu care va mărturisi şi episoade tensionate, legate de disputa titlului Ulise pentru poemul acestuia din urmă. Oscilante sunt şi raporturile cu Mihail Cosma-Claude Sernet şi, în general, asemenea capricii ale timpului lăuntric depind de umorile clipei, la un om, ca să zicem aşa, ciclotimic, foarte dependent de starea vremii… afective pe care o poate constata la cei din jur.

E, de aceea, când revoltat, decepţionat, disperat, cu exces, adesea, de patos expresiv, dar are şi momente de revenire, fiind capabil să înţeleagă reacţii ce i se păreau într-un prim moment negative şi condamnabile. În treacăt, e de notat că, pentru a-şi atrage solidaritatea şi prietenia tânărului Bogza, nu ezită să recurgă la mici „intrigi, rememorând cutare vorbă neamicală rostită de cutare amic despre el, – situaţii care au cota lor de naivitate şi de mică comedie de moravuri… Nevoia acută de solidaritate se simte peste tot, omul vulnerabil caută puncte de sprijin, confirmări, în etapa de criză pe care o trăieşte acum deopotrivă pe plan uman şi scriitoricesc („n-am nicio perspectivă – mărturiseşte într-un loc), ajungând până la expresia unui soi de manie a persecuţiei: „Dacă ai şti: înconjurat numai de oameni ostili: la birou, pe stradă, acasă, pretutindeni, simţind până în inimă sfredelul neînţelegerii şi uneori al vrăjmăşiei lor şi eu crede-mă că nu cer decât foarte puţin să mă pot bucura de o rază de soare – citim în scrisoarea de sub data 3 aprilie 1932. Iar în 25 aprilie 1933: „De ce să mai scriu? Fiecare pagină, fiecare rând scris mi-au adus o haită de lupi turbaţi şi de otrăvuri… În Bogza va identifica, de aceea, un reper aproape unic şi neclătinat, de puritate şi omenie. Aprecierile exclamative la adresa lui abundă: „eşti cel mai pur, cel mai «întreg». Cât de onest, cât de bun, cât de deasupra micimilor eşti tu. Oricât aş socoti, nici o altă prietenie nu mă cinsteşte mai mult decât a ta… E numai una dintre ele, prin care sunt depăşite alte mărunte suspiciuni şi temeri de trădare şi de inconsecvenţă, ori de neînţelegere în relaţiile lor, repede uitate. Căci la o distanţă de numai câteva zile, îi scrie din nou că este„de fapt, singurul autentic prieten ce mi-a mai rămas...

Se arată a fi şi el un foarte bun prieten în momentul procesului de imoralitate intentat lui Bogza din cauza unor poeme publicate în unu, care capătă, la rândul său, contururi mai vii în acest epistolar. Pentru cauza prietenului său, Voronca e mereu în căutarea apărătorilor celor mai potriviţi (unul dintre cei vizaţi era Ionel Teodoreanu, avocat de profesie şi de mare succes în profesiunea lui, dar se gândeşte şi la nume ca Arghezi, Galaction, Perpessicius ori Şerban Cioculescu), îl încurajează, asigurându-l că nu va fi condamnat, oferind – fiind avocat el însuşi – argumente pentru o pledoarie de necombătut.

Peste toate, domină însă lirismul revărsat generos în fiecare epistolă, expresie a unei mari afecţiuni prieteneşti, care-l face pe însinguratul poet să caute încă şi încă o dată căldura comunicării, să trăiască „bucuria vastă de a vedea… că mai există oameni, să spere, citind un nou poem al prietenului său, „că muzicile nu s-au sfârşit încă... (14 august 1933). Iar peste patru ani, când Voronca se stabilise deja la Paris, putem citi într-o epistolă datată 14 august 1937, rânduri marcate de un „dor cumplit pentru prietenul cu „inima de necrezut, autor de „scrisori minunate, dar şi pentru locurile natale, sentiment învingător peste atâtea obstacole rememorate: „Ştii, nu ştiu încă mare lucru de viitor – dar cu toate şi cu toate câte le ştii, mi-e dor de ţară (şi mai ales de tine), chiar dacă mă aciuiesc aici, tot voi mai veni pe-acolo şi o să stăm de vorbă într-o eternitate molcomă… Ceva mai devreme (martie a aceluiaşi an), după ce Voronca vorbeşte tot din Paris despre conferinţele dedicate de el literaturii române la Sorbona şi la Radio (era atunci funcţionar la o casă de asigurări), se poate citi acest revelator, emoţionant pasaj, pătruns de acelaşi puternic dor de ţară: „nu ştiu ce dracu se petrece cu mine, dar mi se pare că o dată pentru totdeauna sunt pe punctul să ajung la concluzia că sunt neexpatriabil. Iată, dragă Geo, am curajul să mărturisesc că, cu toate mizeriile, mi-s grozav de dragi locurile de pe-acolo. Nu e vorbă, nici n-am prea ajuns la vreun rezultat (vorbesc despre posibilitatea de a trăi) pe aici; dar lucrul nu se pune numai pe tărâm material: constat că iubesc profund ţara şi unii oameni şi că niciodată nu mă voi dezbăra de această nostalgie"…

Expresive documente omeneşti sunt, prin multe dintre datele lor, şi scrisorile trimise lui Geo Bogza de Doamna Mary-Ange Pană şi – mult mai numeroase – cele ale Colombei Voronca, aceasta mărturisindu-şi, tot ca unui prieten adevărat, mai ales momentele dificile prin care trece în urma părăsirii ei, spre anii ’40, de către poetul care o idolatrizase, pentru o furtunoasă, nouă iubire (ea îi va fi şi fatală, căci îl va împinge la sinucidere la începutul lunii aprilie 1946, după ce nevindecatul de nostalgie se mai întorsese o dată la Bucureşti, în ianuarie a aceluiaşi an, ca să-şi revadă ţara şi prietenii, dar şi iubita). Sunt mesajele unei singurătăţi care păstrează însă mereu o frumoasă, delicată notă de discreţie şi tandreţe.

Iată, aşadar, că „epistolarul avangardist" pus în circulaţie publică de această culegere merita o recuperare: el adaugă un număr de fragmente expresive în mozaicul unei epoci literare şi artistice româneşti dintre cele mai pline de culoareşi vitalitate.

Ion Pop

Notă asupra ediţiei

Volumul cuprinde 278 de scrisori, cărţi poştale sau telegrame adresate lui Geo Bogza de redacţia „Contimporanului, Stephan Roll, Saşa şi Mary-Ange Pană, Victor Brauner, Ilarie şi Colomba Voronca şi gruparea „Alge. Ordinea publicării respectă cronologia debutului corespondenţei emitenţilor respectivi cu Geo Bogza.

Transcrierea textelor s-a făcut după originalele existente la Biblioteca Academiei Române. Pentru uşurarea lecturii, s-a optat pentru actualizarea, cu unele excepţii, a normelor ortografice, păstrându-se însă particularităţile lexicale ale fiecărui autor în parte.

Astfel, în corespondenţa lui Stephan Roll a fost păstrată forma neologismelor (nonchalanţă, evantail ş. a.), transcrierea greşită a altor neologisme („tergivesenţa, „chioşchari), precum şi ortografia originală a numelor proprii.

În cazul scrisorilor lui Saşa Pană a fost respectată regula acestuia, explicată în scrisoarea XI, de a folosi „î, precum şi opţiunea lui de a scrie „perfect fonetic („senz, în loc de „sens), deşi aceasta nu a fost aplicată unor substantive („hasard, „glesne) sau verbe ( „a svîrli), care au fost păstrate ca atare, alături de regionalisme, precum „mîne, „arăte, „poci.

În textele lui Ilarie Voronca au fost menţinute accentele grave pe care acesta obişnuia să le pună pe „à şi pe ì, mai ales la formele verbale de viitor, imperfect şi perfect simplu terminate în aceste vocale, precum şi transcrierea unor neologisme de origine franceză („a agisa„hipocrizie, „inchietudine, „incoherent" ş. a.).

În toate scrisorile, au fost păstrate unele alternanţe („aş – „aşi, „care – „cari, „diseară – „deseară, „duminică – „duminecă, „de asemenea – „de asemeni ş. a.), care concură, fără a incomoda lectura cititorului actual, la redarea cât mai apropiată a limbajului din prima jumătate a secolului XX. Completarea prescurtărilor, foarte numeroase, este semnalată prin paranteze drepte. Au fost corectate, în mod tacit, greşelile gramaticale şi au fost adăugate, acolo unde era necesar, semne de punctuaţie, fără a le introduce în paranteze drepte, spre a nu îngreuna fluenţa lecturii. Traducerea în limba română a textelor din limba franceză este redată în subsolul paginii respective. De asemenea, întotdeauna notele de subsol ale editorului poartă menţiunea (n. ed.), spre a le deosebi de notele incluse în scrisori, marcate de obicei cu asterisc.

M. L.

Motto: „Mă frământ de câteva zile să-ţi scriu din artere, din meninge, o scrisoare care să-ţi aducă toată dragostea, toată stima mea"

(Ilarie Voronca)

„Contimporanul"

I

[Bucureşti, 5 noiembrie 1926]

Domnule¹

Răspunzând la scrisoarea Dv. din 19. X. vă comunicăm:

abonamentul la revista „Contimporanul" este de lei 150 în provincie

Numerele vechi cari nu sunt încă epuizate costă 8 lei fiecare.

„Integral" nu mai apare şi niciun alt soi de publicaţii moderne la noi în ţară.

Cu stimă

Administraţia

II

[Bucureşti, 26 noiembrie 1926]

Domnule²

Deoarece în ultima scrisoare nu menţionaţi adresa şi pierzându-se c[ărţile] p[oştale] anterioare vă rog de urgenţă a ne da toate indicaţiile necesare pentru ca pachetul cu „Contimporanul" să nu se rătăcească.

Cu stimă

Administraţia

1 Carte poştală adresată lui „George Bogta, la „Expl. Fănică Stroe, Buştenari (n. ed.).

2 Carte poştală adresată lui „G. Bogta", Buştenari (n. ed.).

III

[Bucureşti, 28 ianuarie 1927]

Dle Bogza

Mulţumim pentru urările Dvstă şi pentru manuscrisele primite. Cu toate că nefiind în vederile noastre cu totul, vom publica din ele ceva în cursul numerelor viitoare

P[t] I. Vinea

Administraţia Contimporanului³

3 La 15 decembrie 1926, Geo Bogza nota în Jurnal de copilărie şi adolescenţă: "Transcriu pe curat Cu bobul şi Amestec sugestiv pe care însoţite de o scrisoare le trimit Dlui Ion Vinea, directorul Contimporanului. «Pentru mine arta nouă nu este o simplă formulă ci o formulă de viaţă. Avântându-mă în ea nu mă mai sufoc», i-am scris Dlui Vinea. La 31 ianuarie 1927, el nota: Primesc o carte poştală cu un desen cubist de la Contimporanul, dar nu semnată de Ion Vinea, în care spun că vor publica din bucăţile mele" (Geo Bogza, Jurnal de copilărie şi adolescenţă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987, p. 89, respectiv 97), n. ed.

Stephan Roll

I

Domnule Bogza,

Prietenul Marius⁴ m-a întâlnit ieri cu o surpriză: cunoaşterea Dvoastră.

Iată, la câţiva klm. un domn, un poet, un erou care doreşte să publice o revistă de avantgardă.

Noutatea mă surprinde plăcut şi rotundă de interes.

Ţin să vă cunosc şi să vă discut. Tot prin dl. Marius ştiu că veţi trece prin Bucureşti la 20 cur[ent]. Nu-mi evitaţi – dacă vă dispune – nerăbdarea de-a vă vedea.

Nu cunosc decât titlul revistei, care-i numele celui mai concret protagonist al modernismului român.

Aduceţi, poate, şi ceva din sertarul Dv. artistic?

Treceţi, într-una din zilele câte le veţi sta la Bucureşti, vă rog, pe la adresa: Gheorghe Dinu, 37, str. Bărăţiei.

Cu o salutare

Stephane Roll

16 nov. 1927

II

Stimate dle Bogza,

Până cel mai târziu luni 5 Dec[embrie] vei primi pachetul cu clişee şi plicul cu manuscrise. N-ar fi mai comod şi mai urgent să-l primeşti la Tipografie în Câmpina? Anunţă-mi adresa tipografului.

Cu bune salutări

28 / nov/ 1927

Roll

III

[Bucureşti 8 decembrie 1927]

Iubite Dle Bogza,

Posed c[artea] p[oştală] trimisă. De abia azi, joi 8/12, îţi voi putea expedia materialele. Întârziu din cauza zincografului care nu mi-a putut da gata clişeele, fiind extrem de aglomerat. Cum crezi că vei putea imprima revista în altă parte? Ţi-a restituit aconto-ul dat tipograful? O vei tipări poate la Ploieşti? Vei reconveni, poate, cu acelaşi tipograf? Probabil că vei primi o corespondenţă de la „Contimporanul", oricare ar fi, înainte de a lua vreo

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Epistolar avangardist

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor