Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Dear Darlin'. Namor

Dear Darlin'. Namor

Citiți previzualizarea

Dear Darlin'. Namor

evaluări:
5/5 (1 evaluare)
Lungime:
583 pages
9 hours
Lansat:
Jan 12, 2016
ISBN:
9786066643382
Format:
Carte

Descriere

Mihnea Rudoiu – născut la 8 mai 1978 în Târgoviște, a absolvit Academia Tehnică Militară (1996-2001) și Facultatea de Științe Politice, Universitatea București (2001-2005).


A mai publicat: A toi cuando tu no estas (Editura Humanitas, 2005), Micul Abelardy. Viața și opera (Editura Cartea Românească, 2007), N-are momentan titlu (Editura Curtea Veche, 2009).

Lansat:
Jan 12, 2016
ISBN:
9786066643382
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Dear Darlin'. Namor

Cărți conex

Previzualizare carte

Dear Darlin'. Namor - Mihnea Rudoiu

Je)

Lady AnNeme NoreJon și Dragby KnopfmachEr

Proverb inexistent, cules de la poalele munților Fuji: adevărata frumusețe a trandafirului japonez nu o remarci până nu se ofilește. Privind-o pe Lady AnNeme NoreJon, Dragby KnopfmaCHer realiză surprins ce splendid trandafir japonez trebuie să fi fost colega lui de birou odinioară. Ofilirea ei îl izbi așa, dintr-o dată. Ca-n prima zi a întâlnirii lor, de altfel. Acum, însă... Păcat că Lady AnNeme nu conștientiza. Ea încă se legăna în iluzia frumuseții de acum 30 ani, își imagina în continuare că ar fi o tinerețe minunat conservată...

Fals, fals, fals.

dRagbY își clătină dezaprobator chelia, desfăcu un sandviș împachetat în hârtie de ziar – al doilea pe ziua aceea – și s-apucă să-l înfulece. Firimiturile care cădeau pe maldărul de hârtii din fața sa le trimitea pe mochetă cu o mișcare rapidă din dosul palmei.

Se uită la ceas. Deja unsprezece. Hai, sfinte! Așa repede? Își duse mâna la frunte, căutând să-și amintească ce făcuse până atunci. Dimineață, ca de obicei, sosise primul, la șapte și jumătate, deși traversa jumătate de oraș până la birou. Bine, ar mai fi putut zăbovi acasă câteva minute, dar pentru ce? Candy se cărăbănise. C-o duruse-n cot! Fix în cot! În fine... Apoi și-a preparat cafeaua, a deschis calculatorul, a votat pe net poza lui GrünsWald, și-a întins picioarele peste birou, a halit rapid un sandviș și a citit maximele din „Libertadores", cele trecute în chenare roșii, pe prima și ultima pagină. Așa se obișnuise. După care... pauză. Nu-și mai amintea. Și acum era deja unsprezece. Ca să vezi!

Da, timpul zburase rapid în acea dimineață, ceea ce, pentru unul ca el, care avea senzația că stă la serviciu un secol pe zi, era destul de ciudat. Dar se mai întâmplă și lucruri ciudate, nu? Cum ar fi plecarea lui cAndy! Ah, netrebnica! Fir-ar să fie!

Ca să-și alunge gândurile negre, hotărî să mai citească o dată citatele din „Libertadores", dar telefonul prinse a bâzâi. Nu se impacientă. Îl lăsă să sune de patru ori, a cincea oară scoase o înjurătură zdravănă și a șasea oară ridică receptorul. Îl duse la ureche cu gesturi tandre, aproape paterne, ca pe un nou-născut căruia vrei să-i gânguri un cântecel.

— Alo? se auzi la capătul celălalt o voce gâjâită de femeie.

— N-a venit, răspunse el cu vocea cea mai dulce.

— Dar de unde știți pe cine caut?

dRragby lăsă receptorul pe suprafața de lemn a biroului, înfulecă din sandviș o nouă înghițitură, după care, rotindu-și plictisit ochii pe tavan, îl așeză din nou, cu un gest alene, la ureche.

— Nu vreți să vorbiți cu doamna NoreJon?

— Ba da, dar de unde...

— Am simțit în urină...

O simfonie stridentă răsună din nasul lui.

— Ce-a fost asta?

— Nasul, nasul meu, doamnă. Sunt răcit. Altceva mai doriți să aflați?

Doamna răsufla tot mai greu.

— Puteți să îmi ziceți, vă rog, unde aș putea să o...

— E cu gâsca la coafor.

— Așa obraznic sunteți mereu?

— Aham!

— Să vă fie rușine! adăugă doamna, dând să închidă telefonul.

— Stați, nu închideți! Mi-am amintit. Îmi cer scuze. Aveți un pix la îndemână?

— Da, normal că am, dar pentru...

— Superb. O foaie de hârtie?

— Am și foi, ce Dumnezeu, că doar…

— Perfect, atunci! Sprijiniți-vă acum în pix și pregătiți-vă să-l conduceți ușurel, caligrafic, de-a lungul foii! Se poate?

— De ceee?

— Offf, vă spun îndată, doamnă, numai să mă lăsați. Hai, sunteți gata? Excelent! Scrieți acum: „Sunt o idioată patentată". Ați înțeles? Patentată! Repetați după mine!

— Nebunule!

— Idioato! Să nu te mai prind la telefon, că te omor! Pa!

Trânti receptorul în furcă.

— Cine era, băiatul mamii? întrebă curioasă Lady Anneme, scoțând ochii din revista „Success & Destiny". Deshpynha Ckîârnecky?

— Aia, cred că dorea să vă ceară banii înapoi. E a treia oară când sună pe ziua asta. Deja m-a tâmpit la cap. Oare n-o fi având nimic de lucru? Vine la serviciu doar ca să ne bată pe noi la cap cu telefoane, din minut în minut?

Își plimbă limba printre dinți și plescăi mulțumit.

— Nu știu de ce, continuă el, dar cred că azi noapte și-a ținut gura în țeava de eșapament a unui jeep. Când vorbea, îi hârâia vocea ceva de speriat. I-am zis că nu sunteți aici.

— Foarte bine, mamă, foarte bine, că n-am de unde să i-i dau. Foarte bine ai făcut.

Își reluară lectura, însă Dragby nu se mai putu concentra. Întâmplarea de adineauri îi reaminti de existența jalnică la care era condamnat. De 21 de ani vagabonda prin instituțiile statului. Și nicăieri nu se simțise în largul său. Indolența, ridicolul, acreala, falsitatea zâmbetelor, prostia oamenilor, ambițiile lor stupide… le întâlnea oriunde. Erau omniprezente. I se luase de ele. Ca și de urâțenia clădirilor în care lucrase! Hristoase, se puteau închipui clădiri mai vulgare, mai întunecate, mai mizere și mai grosolane decât cele în care se adunau funcționarii țării să plimbe hârtii de colo-colo? Dar ceea ce făcea situația și mai insuportabilă era faptul că, printr-un mimetism pervers, aspectul odios al clădirilor se răsfrângea asupra oamenilor dinăuntru. Iar el era... devenise unul dintre ei. Oare de ce muncise toată viața numai în asemenea clădiri oribile? Ei, na! Cum de ce? Ca să supraviețuiască. Auzi, să supraviețuiască! Ce tâmpenie! Pentru o asemenea viață? Păi, asta era viață? Hmmm? D-aia nici nu-și găsea locul nicăieri și pleca. De la Ministerul Ecologic de ce plecase? Ok, acolo fusese dat afară, nu plecase. Să fii dat afară la 40 de ani… Noroc că se obișnuise. Prima oară fusese pus pe tușă acum cincisprezece ani! Acel prim șut în cur dăduse tonul pribegiilor sale de la o instituție la alta. Da, nicăieri nu se acomoda.

Îi rămăsese în memorie o replică dintr-o carte pe care taică-său o acoperea cu invective, o biografie a lui Hector Abelardy, pentru care bătrânul făcuse o obsesie în toată regula. Ponegrise cartea aia cu atâta ardoare, că îi stârnise interesul. O citise și el. O carte oarecare. Nici bună, nici rea. Mă rog, și reținuse replica întrucât conținea definiția cea mai concentrată a lui, ca om: monsieur Hors d’Usage! Așa se autocaracterizase un personaj din carte: Monsieur Hors d’Usage, that’s me! Culmea era că tipul era la fel de chel ca el. Și el se simțea la fel ca tipul acela.

Monsieur Hors d’Usage. D-aia îl părăsise și CandY, că nu era bun de nimic. Totuși, să-i facă lui una ca asta! Cum putuse? Eeee, japița! Lasă că vedea ea! Lasă!

Luă ziarul de pe masă și, nervos, se chiorî iar la citatul de pe prima pagină: „Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi pare mai evident că viața există pur și simplu pentru a fi trăită (Goethe)".

Dimineață îl apucaseră pandaliile când dăduse peste neghiobia asta.

— Și aerul există pentru a fi respirat, nu-i așa, maestre? Asta, da, noutate! Măi, Goethe, da’ moartea, ia zi tu, ea pentru ce există? Cum? Nu știi? Păi, cu cât mă gândesc mai mult, cu atît îmi pare mai evident că, după viață, moartea există pur și simplu pentru a fi trăită! N-ai fi crezut una ca asta, huh?

Abia când a sosit LaDy AnneMe s-a calmat. Câteva minute. Mai mult, i-a fost imposibil. Până la unsprezece a mai parcurs citatul de cincisprezece ori. De fiecare dată, cu aceleași spume la gură.

Hotărî să îl citească din nou. Poate, de data asta, îi va dibui tâlcul. O laie. Ofticat, își ridică picioarele pe birou, unul peste altul – poziția lui preferată –, dar nu fu atent și răsturnă cafeaua. Se pătară două rapoarte. Rapoarte pe care VanSylle La RocHellE, șeful ICERMSU, le aștepta în mapa sa, la ora douăsprezece.

— Ah, VanSylle, VanSylle, îi repetă el mecanic numele, de ce-or fi trebuind să existe oameni ca tine? De ce?

Bineînțeles, nu-și putea explica nici asta. Și mai era o chestie pe care nu și-o putea explica: de ce, de la o vreme încoace, de câte ori se uita la mutra lui VanSylle, aceasta se modifica subit? Nu pricepea. La început îl amuzase ciudățenia. Îl făcea să se gândească la tablourile lui Picasso. „Un cap este ceva cu nas, cu ochi, cu gură, care pot fi distribuiți în orice fel dorești – capul rămânând cap." Așa-i zisese Picasso lui Leo Stein. Dar el, DrAgby, nu voia să distribuie nimic, nicăieri. Ochii, sprâncenele, gura și alunița de pe obrazul stâng se reordonau singure pe chipul lui VanSylle la RochellE, iar neputința de a-și controla imaginația în prezența acestuia ajunsese să-l scoată din sărite.

Era incredibil.

Nu nega, lA Rochelle îi fusese mereu antipatic. Respectul pentru acesta era nul. Îl detesta. Dar acum nici nu-l mai putea privi în față. Iar asta era groaznic! Pentru cineva care-și făcuse o datorie de onoare din a-l sfida, să nu poată privi în ochi obiectul disprețului său era înfiorător.

Făcu un efort să împingă chipul lui VanSylle într-un cartier părăginit al memoriei și citi cealaltă vorbă memorabilă. „Deci asta e viața? Atunci mai vreau o dată!", zicea Nietzsche, undeva în partea centrală, jos, pe ultima pagină a ziarului. Era și poza lui Nietzsche acolo. Avea o înfățișare de nebun.

— Dumnezeule mare! și din gura-i schimonosită ieși la plimbare un șuierat asemănător ceainicului când dă în clocot.

Cumpăra Libertadores doar pentru citate. Nu-l interesa altceva. Îl lua apoi acasă și împacheta cu el sandvișurile pentru a doua zi. Altă utilizare nu-i găsea. Un ziar enervant. Plin de idioțenii. Ca la serviciu. Dar mai bine să se umple de nervi din cauza lui Goethe decât a lui vAnsYlle! Pe cel din urmă l-ar fi bătut cu zgârbaciul peste bot non-stop. Imaginea lui VanSylle, lovit la sânge, zăcând într-o baltă de vomă, era una din priveliștile pe care imaginația sa, după ce-i transforma mutra în fel și chip, i le oferea spre desfătare la sfârșitul fiecărei întrevederi cu acesta. Era havana pe care și-o oferă oamenii de afaceri după ce încheie o afacere de multe milioane.

Asta era! Realiză, în sfârșit, că dimineața o pierduse reflectând asupra inepțiilor care zburau prin mințile strălucite ale planetei.

— Și când te gândești că ăștia-s genii! bombăni el și aruncă spre coșul de gunoi bucata de ziar în care împachetase sandvișul.

— Cine te-a indispus, dragul mamii? îl întrebă lADy annEme, întrerupându-i pentru o clipă șirul sublimelor gânduri.

— Aaaaa?

Reveni cu picioarele pe pământ și căscă ochii către ea. Uitase că nu e singur. I se întâmpla adesea. Lady Anneme NoreJon... Colega de birou. Îi făcu rapid o nouă vivisecție. Brațele i se îngroșaseră ca unui halterofil îndopat cu steroizi, burta i se umflase, în cap se mai găseau, ba nu, în cap nu se mai găsea nimic de multă vreme, doar pe cap se mai găseau niște smocuri de păr – vopsite într-o nuanță roșcat-portocaliu pe care o găsise în revista Elle, într-un pictorial cu Lady Gaga –, în gură mai avea doar șase dinți, trei sus și trei jos, da, era cam praf cucoana. Și, în curând, avea să fie și pulbere. Până atunci, însă, era o femeie veselă. Cum reușea, nu știa. De fapt, uite, asta știa. LadY AnNeme trăia pe altă planetă. Nu avea nicio îndoială. Îi privi toaleta. Decolorată, beștelită de molii, la fel cum înfățișarea ei era beștelită de timp, cea mai afurisită molie posibilă. După calculele lui, rochia trebuie să fi datat din perioada când – spre a se rezuma la cuvintele unui poet local care îi închinase lui Lady Anneme, cu secole în urmă, o poezioară (și pe care el, Dragby, o învățase pe dinafară) – părea „Hărăzită unei grații animalice superioare,/Ce se impunea sensibilității muritorilor/ De la sine..."

Din păcate, când o cunoscuse el, cu patru ani în urmă, grația-i dispăruse integral. Unde, n-avea habar. Cu toate astea, glorioasele zile ale tinereții și frumuseții lui LaDy Anneme erau mereu prezente în subiectele de discuție, de parcă abia ieri se petrecuseră.

Simți nevoia să dea gata și al treilea sandviș. Nu-i mai era foame, dar era singura activitate căreia i se putea dedica. Desfăcu foaia de ziar în care era învelit și mușcă din el. Un fir de maioneză țâșni afară, murdărindu-i pantalonii. Asta-i aminti iar de canDy. Dacă ar fi preparat ea sandvișul, maioneza ar fi rămas la locul său. Sau, cel puțin, când ar fi ajuns acasă, s-ar fi priceput să curețe pata!

Scoase o înjurătură.

— S-a întâmplat ceva, puiule?

Puiul era el, care avea 45 de ani.

— În pauza de masă sunt pe invisible, doamnă! răspunse dRagby cu gura plină. Nu avea chef de trăncăneală.

— Ce spui tu, băiatu’ mamii?

Fermecătoarea pisăloagă nu se lăsa.

— Cum să vă spun, e ca și cum aș fi offline, numai că mă aflu în birou!

Lady NoreJon aNNemE râse din toată inima. Când nu pricepea ceva, se strâmba de râs. Astfel ieșea onorabil din orice încurcătură. Nu o puteai condamna. Avea 58 de ani, arăta de 70 și chipul ei desena, în ciuda aerului jovial, expresia unei găini. N-ai fi putut-o suspecta vreodată de complicații metafizice. Terminase filologia, secția franceză, dar nu mai avea de mult tangență cu limba lui Corneille. Știa să-ți spună că Parisul e capitala modei și se pricepea să-ți vorbească despre ultimele creații Dior și Chanel apărute în revistele pe care le citea și... cam aici se întrerupea legătura ei spirituală cu Franța. Acum se ocupa de biblioteca Înaltei Curți de Evaluare Radicală și Mecanică a Situațiilor de Urgență.

— Ești un pișicher și jumătate, mamă! îl asigură Lady AnnEme pe Dragby. Apropo, mămicule, ai intrat azi pe internet să-l votezi pe Grünswald al lu’ mamaia?

— Normal, la șapte și jumate, când am venit.

— Mersi frumos, puiule.

Grünswald era nepotul lui Lady NoreJon și fiul DenySSei, iar DenySSe era fiica ei. Grünswald n-avea tată. Adică avusese, dar murise. Ca tot omul, atât că mult mai devreme decât e trecut în statistici. DenySSe locuia cu maică-sa și cu taică-său, Ěmmyyll, în apartamentul închiriat de la un italian, iar Grünswald participa cu o poză la concursul organizat de site-ul www.yourchildren.com. Deoarece nici Lady NoreJon, nici Ěmmyyll și nici DenySse nu știau să folosească internetul, Dragby se angajase să ponteze un vot în contul drăgălășeniei lui Grünswald în fiecare zi de la calculatorul din birou. Sârguința lui și a altor amici de serviciu îl propulsaseră pe Grünswald de pe locul 8756 pe locul 289 în doar câteva săptămâni.

— Hai, spune, dragul mamei, de ce nu mai ești vesel? Ce motive ar avea un flăcău frumos ca tine să fie posomorât?

— Păi, trase acesta aer în piept, exceptând faptul că nevastă-mea m-a părăsit pentru patronul unei maghernițe, niciunul.

— Eee, lasă, c-o să se întoarcă la tine, mamă, lasă c-o să vezi tu!

— Îhîm!

— Puiu’ lu’ mama, n-ai cumva un pix care merge, c-a’ lu’ baba s-a stricat! M-am încurcat iar la calculele astea groaznice!

Calculele în cauză nu aveau nimic în comun cu biblioteca, ci cu bugetul personal, aflat, în ciuda numeroaselor planuri de redresare, permanent pe o creștere negativă accentuată.

Puiu’ lu’ mama îi pasă tacticos un pix și Lady AnneMe se apucă de treabă.

Zi de zi, calcula, făcea adunări, scăderi, lua de colo, punea aici, adăuga dincolo, rupea foaia, lua alta, o arunca și pe aceea, ofta, molfăia pixul în gură, își dădea ochii peste cap și rezultatele tot pe minus rămâneau. Dar nu se impacienta prea tare. Una din calitățile pentru care ar fi invidiat-o trei sferturi din populația Terrei.

— Mamă, zâmbi ea optimistă după douăzeci de minute, să își revină baba puțin cu banii și o să-și pună și ea dantură! Că acum arăt ca dracu’, puiule!

Când avea bun simț, era de părere DragBy, colega lui de birou emitea judecăți excelente.

— Și, apoi, să vezi ce frumoasă o să mă fac!

Cel mai adesea, însă, era nevoit să recunoască, bătea câmpii rău de tot.

Sună telefonul și, de această dată, mâna descărnată a lui ladY AnnemE fu cea care se întinse după receptor. Era DenySSe. DragBy o poreclise în gând „Mica tembelă".

— Daaa? Bună, mămicule!... Poftiiiim? Dar de unde să fac eu rost acum?... Ce spui? Offf!... Bine, o să vorbesc cu un coleg al meu, o să îl rog pe el... Da, mamă, băiatul acela care mă ajută mereu... Cât o să poată, normal! Da, e foarte drăguț... Cum să nu îmi fie rușine, mamă? ...Dar dacă tac-tu...

Un metru mai încolo, cu sandvișul în mână, pe jumătate distrat, Dragby începu să facă și el calcule. Era curios dacă va ghici suma care îi va fi cerută. Știa dinainte că nu o va putea refuza. Ce mai, sufletist până la prostie...

— Hai, te sărută mama!

Puse telefonul în furcă.

— Oh, puiu’ mamei, începu ea scena pe care DragbY o cunoștea la fel de bine ca poezia admiratorului de-acum câteva secole, să văd unde mi-am pus pastilele că, de nu, îmi iau gâtul singură!

— Stați la rând, doamnă! spuse, mai mult pentru sine, Dragby. Apoi, cu voce tare: Totuși, câtă vreme trăim, inevitabil că trăim ca să trăim, nu?

— Ce spui tu acolo, mămicule?

— Cam de câte ori ați mai vrea să trăiți, doamnă, dacă ar fi p-așa?

— Eu? râse baba. De unde să știu eu, mamă? Nu știu.

Îi ceru o sumă relativ modestă, așa că Merrill Dragby Lynch kNopfmacHer răsuflă ușurat. Față de luna trecută, era de două ori și jumătate mai puțin. Un chilipir. Băgă mâna în buzunar și puse, pentru a cincea oară în ultimul an, cruce unei noi sume de bani.

— O să ți-i înapoiez în prima zi a lunii viitoare, mamă.

— Aha, zise Dragby și, cu degetul arătător, făcu bâști altor firimituri de pe masă, ce sporiră mătreața mochetei din încăpere.

OZN-ul

VyOrIke auzi o voce șuierând nefiresc în spatele ei. Era vocea cuiva care se străduia să se exprima într-o limbă străină. Un „Ich bin" deslușit vag o făcu să se gândească la germană.

— Poftim?

Când se întoarse, persoana se apropiase destul cât să-i distingă alunița de pe obraz și părul grizonat, pieptănat într-o parte. Un tip la cincizeci și ceva de ani. GyNNa o prevenise în stilul caracteristic, insinuant, amintind de tertipurile unei codoașe, că VanSylle la RochellE – un grangur din PLM, șef nu știu pe unde, la Curtea de ceva – și-ar fi dorit să o cunoască.

— Țuțu, ține minte, i-a făcut ea conspirativ cu ochiul, ăsta e un tip sofisticat, n-are nimic de-a face cu mormolocii care-ți dau târcoale prin cluburi. E din altă ligă.

Remarca o înfuriase, dar nu a comentat. A ridicat doar nepăsătoare din umeri. Și, acum, iată-l pe admirator! Lângă ea, tatonând terenul cu păsăreasca lui groaznică.

— Nu înțeleg, replică vyOrIke, ușor indispusă.

— Marlene Dietrich, „Îngerul albastru", zâmbi acesta cu aerul cel mai natural din lume. Trebuie neapărat să vezi filmul.

— De ce?

— Cum, de ce? E o capodoperă. Din cauza lui Heinrich Mann, a lui Sternberg, pentru că e cu Marlene...

— Eu o prefer pe Marilyn Monroe, rosti ea repede și hotărât.

Și-și mai aminti un nume:

— Și pe Audrey Hepburn.

În revista la care lucra, „Success & Destiny", cele două – alături de alte dudui de epocă – erau în mod obstinat asociate simbolurilor de altădată ale femeii ba senzuale, ba elegante, ba cu forme planturoase, ba chic, de toate felurile...

— Și pe Sophia Loren.

— Ok, am înțeles. Atunci, ar trebui să vezi filmul pentru...

— Și pe Brigitte Bardot.

— Așadar, își duse admiratorul neabătut ideea mai departe, ai putea să-l vezi deoarece versurile par a-ți fi dedicate.

Luă apoi o pauză, așteptând să fie întrebat despre ce anume erau versurile, dar ViOryke tăcu. Era frământată de cu totul alte gânduri.

— S-a întâmplat ceva?

Îi răspunse după o jumătate de minut:

— Și pe Ursula Andress, Raquel Welch, Greta Garbo, pe Gina Lollobrigida ... aaa, da, și pe Ava Gardner.

O dată articulate aceste nume, chipul i se relaxă. Dacă nu se înșela, rostise aproape întreaga galerie de femei celebre care, conform revistei, înnebuniseră planeta cu fizicul lor apetisant înainte ca ea să se nască. Se mai spunea despre aceste întruchipări feminine ale vremurilor apuse că fuseseră și actrițe. Dar VyoRYke nu văzuse niciun film cu ele, iar singura oară când se încumetase – un film cu Sophia Loren, parcă –, renunțase după un sfert de oră. Era prea plictisitor.

— Dar nu și pe Marlene Dietrich.

— Absolut deloc, răspunse ea la fel de hotărâtă.

Între ei se lăsă o nouă pauză.

— Marlene zice în acele versuri, reluă VanSYllE cu aerul celui convins că VioRykE ar dori să afle despre ce e vorba, dar se jenează să întrebe, că trupul său este făcut pentru iubire din creștet până-n tălpi și că oamenii zboară-n jurul ei ca moliile în jurul flăcării, dar ei nu-i pasă și, dacă bărbații vor să se ardă, e treaba lor.

VioRikE îl privi curioasă.

— Așa ești tu, întări admiratorul. Stârnești dorință în inimile oamenilor.

Știa asta, cârdul nelipsit de bărbați care-ncercau zi de zi să se bage-n seamă cu glume oligofrene, împlântându-și ochii ca niște căpușe în brațele, buzele, gâtul, părul, sânii și picioarele ei, îi confirmase și-n acea seară că lucrurile stăteau ca de obicei, dar n-avea chef să-i cânte-n strună lui vAnSyLle, care i se părea cam patetic.

— Nici pe departe.

— Ba îmi permit să te contrazic, a contrazis-o el apăsat.

Ea l-a măsurat cu atenție și, într-o toană de moment, s-a decis să se lase pe mâna lui, permițându-i s-o contrazică cu complimente toată noaptea cât a mai durat petrecerea anuală a revistei „Success & Destiny".

S-au mai întâlnit apoi de încă trei ori, iar VanSyllE s-a purtat de fiecare dată întocmai cum l-a descris GyNna, codoașa de GynnA. Vârsta lui, firește, nu o deranja. Nici faptul că era însurat. De altfel, nu se punea problema căsătoriei. Sau, Doamne ferește, a dragostei. VanSyllE era numai o trambulină spre zâmbetul la care visase în copilărie. O ajuta să-l șlefuiască, nimic mai mult. Așa spera. Părea genul de bărbat capabil să obțină pentru ea ceea ce-și dorea. Poate era și puțin naivă, dar dacă ținea să se desprindă definitiv de trecut...

Astăzi, vineri, se întâlneau iar.

Fusese o zi ucigător de caldă, dar acum se răcorise puțin, norii pluteau agale, ca niște creaturi somnoroase, deasupra orașului, iar crepusculul răspândea pe fațada clădirilor o roșeață difuză.

VyoRike cRysTea urca fără grabă scările care o purtau spre ieșirea din metrou. Se îmbrăcase sexy și zâmbea. Zâmbea zilei de afară, zâmbea pentru sine, zâmbea trupului, zâmbea vieții...

Zâmbea cum își imagina odinioară că va zâmbi.

Trebuia să ajungă în Piața Hiy-Llary să se întâlnească cu VanSylle. Aveau să meargă la un restaurant, unul cu specific oriental, dacă nu se înșela. După care... habar nu avea. Toate la timpul lor.

Își aminti că îi promisese să vadă filmul ăla nenorocit. Offf! Trebuia neapărat să-și noteze în carnețel. Oare cum se numea?

Uitase. Era ceva cu îngerul...îngerul... nu mai știa.

Când ieși din metrou, se opri să-și scoată din geantă carnețelul în care nota tot ce considera important, dar, spre surprinderea ei, constată că cineva, cu un gest aproape nonșalant, tocmai îi băgase mâna sub fustă, așa că se întoarse brusc. Alături, un tip cu mustață, înalt cât ea. O privea și rânjea stupid.

— Măi, jigodie, tu crezi că ies în oraș ca să dau curs pipăielilor tale vulgare? l-a repezit ea turbată, arzându-i o palmă peste față. Ia să vedem, asta te mai excită?

Palma avu o rezonanță explozivă asupra egoului acestuia. L-a aprins instant, ca o torță.

A tras-o de păr, a împins-o în peretele clădirii din apropiere, i-a pus mâna în gât și, după ce a scuipat-o și i-a șuierat un „Morții mă-tii!", a luat-o la fugă. Totul a durat mai puțin de cinci secunde.

Puțin mai încolo, trecătorii priveau zăpăciți scena.

— Stați ca dobitocii și vă uitați, i-a apostrofat ea isterică, ștergându-și fața. Așa fricoși sunteți?

I se inversase complet semnul stării de spirit.

— Păi, la ce te aștepți, dacă o cauți cu lumânarea! i-a răspuns altul, încântat de cele văzute.

Fața lui vIoRykE se congestionase. De ură. Și de durere. De ură și de durere. Începu să țipe, să plângă și să dea cu pumnii și picioarele în perete.

— De ce te dai în spectacol? o întrebă sarcastic același individ. Nu vezi cât ești de penibilă?

Ba da, vedea. Dar nu se putea controla.

— Mai tacă-ți fleanca, dobitocule! Ti-a cerut cineva părerea? Hmmm? Dispari naibii și lasă-mă-n pace! urlă ea scoasă din minți.

Dobitocul, însă, preferă să ia exemplul bărbătesc al celui dinainte: își înfipse mâna în părul ei, o împinse la loc în perete, îi trase o pereche de palme și o zbughi.

VyoRike rămase locului, neclintită. Avea părul în dezordine și chipul schimonosit de o grimasă animalică. Câțiva veniră să o ajute. Erau respinși cu îndârjire.

— Dispăreți! Plecați! Să nu vă văd!

Dar nu pleca nimeni. Din contră, se adunau tot mai mulți. Și-a sunat prietenii, care au apărut în douăzeci de minute.

— Unde-s ăia?

— Cine?

— Ăia care te-au caftit.

— Dar voi ce credeați, deștepților, că vă sunam în timp ce mă trosneau? Că i-am imobilizat până veneați voi? Au plecat, s-au dus la mama naibii.

— Și-atunci de ce ne-ai chemat?

— Să-i bateți pe tâmpiții ăștia, că mă privesc ca pe un OZN.

Grecia antică

Corporația lui EgmoniEv ArmGardnoldsen producea oroare, frică și scârbă rasei umane. Egmoniev, însă, nu împărtășea oprobriul general. El credea contrariul.

— Este cel mai frumos cadou pe care îl pot aduce omenirii, se zicea că ar fi zis.

Se mai zicea că socotea Corporația un justițiar mai eficient decât oricare din sistemele polițienești pe care planeta le inventase în scopul protecției și slujirii intereselor cetățeanului.

Cine era el, cum arăta și de unde venea? Nimeni nu știa, la fel cum nu se puteau spune multe nici despre protejatul său, Hector Abelardy.

Circulau, pe de altă parte, multe povești. Și despre unul și despre altul, dar aici vom vorbi despre el.

În primul rând, iar asta era o certitudine, afacerile-i mergeau atât de bine încât îi asiguraseră o cotă de popularitate similară cu a starurilor rock. În al doilea rând, se spunea că înființase Corporația pentru a arăta oamenilor că solidaritatea lor era, de la un capăt la altul al planetei, tot atâta de reală pe cât de reală era expresia „conștiința trează a lumii" atribuită Adunării Generale a ONU. EgmonIev, se zicea, nu numai că detesta inocența cu care se identifica umanitatea, dar indignarea și risipa de văicăreli a acesteia împotriva crimei, corupției, drogurilor și injustiției le considera exclusiv rezultatul promovării ignoranței și prejudecăților la rangul de lege universală și credea cu tărie că cetățenii unei națiuni bine-crescute aveau datoria fermă să taxeze asemenea idioțenii, dacă-și apreciau cât de cât inteligența.

Totodată, se mai spunea despre eGmoniev că era îndrăgostit de artă și că avea gusturile și preocupările unui principe renascentist. Despre insula sa, așa-numita insulă Coppa-Rica, se spunea că ar fi transformat-o într-un loc menit să deștepte în oamenii săi (numărul lor varia, funcție de sursa care-și dădea cu părerea, de la câteva zeci la câteva sute și chiar câteva mii) orgoliul de conchistadori al spiritului! Astfel, din dorința de a vârî în crăpăturile scoarței cerebrale ale acestora cât mai multe grăunțe de eruditio, se spunea că ar fi construit acolo o universitate – universitatea „Hector Abelardy" – și nimeni nu putea ocupa o funcție în statul major al Corporației fără a fi urmat și absolvit cursurile ei.

De asemenea, dacă era adevărat ce vorbea gura lumii, atunci, la intrarea în clădirea universității – o clădire rectangulară cu o sută de încăperi, dispusă pe patru nivele –, două nimfe din marmură, surâzătoare și cu sânii dezgoliți, dispuse de o parte și de alta a ușii principale, țineau marginile unui pergament (evident, tot din marmură), pe care stăteau înscrise următoarele cuvinte:

Ces grands Mylords

Accorts, beaux et courtois, magnanimes et forts

Înăuntru, se spunea că universitatea semăna cu interiorul unui muzeu: cât vedeai cu ochii, pe coridoarele largi și luminoase, de-a lungul și de-a latul, se aflau sculpturi și tablouri celebre, între care multe ar fi fost originale.

Câte din zvonuri erau adevărate, câte simple speculații, nimeni nu știa cu certitudine, însă lumea era liberă să creadă ce voia, la fel cum proceda cu Triunghiul Bermudelor, cu Yeti, cu Iisus și cu omuleții verzi de pe Marte.

Oricum, în acea zi de luni, la Universitatea „Hector Abelardy" de pe insulla Coppa-Rica, indiferent că exista sau nu, totul se petrecea conform orarului. Fiind prima oră de curs din săptămână, EgmONiev Armgardnoldsen în persoană, deși ajuns la venerabila vârstă de 47, 77, 107 sau 137 de ani, își ținea prelegerea săptămânală celor paisprezece cursanți din ultimul an. Al cincisprezecelea, Rayn Armstrong, murise.

— Societatea, domnilor, începu el, sorbind încet dintr-un pahar cu apă, e ipocrită și parșivă. Vocea îi era moale, iar ochii, apatici și somnoroși. Umanitatea, o gogoriță, iubirea pentru semeni, o aiureală! Cei ce tânjesc după o lume îmblânzită prin lozinci pacifiste și maniere de pension, n-au decât să citească frații Grimm. Noi, însă, nu ne permitem luxul amăgirilor prostești.

Studenții încuviințară. Toți erau ochi și urechi, nas și gură...

— Serviciile noastre, reluă el, după o scurtă pauză, cu aceeași voce leneșă, deși stigmatizate și îndeplinite pe furiș, sunt mai solicitate ca ale unei clinici de sănătate, iar renumele nostru hipnotizează ca desuurile unei virgine de 17 anișori. Doar habotnicii ne reneagă și ne privesc cu dispreț, ceea ce, dacă n-ar fi caraghios, ar fi indecent. Și viceversa.

Ochii-i se deschiseră larg.

— „Ci totuși peste leșuri și duhoare/ Se-nalță, dureros, dar..."? Ia să vedem, cine știe mai departe?

BenoNe PopoV, o matahală blondă cu doi ochi mari și verzi, își aranjă cele 110 kilograme dinlăuntrul costumului alb într-o atitudine sobră, înălță capul la doi metri deasupra solului și, pe un ton deferent, ceru voie să vorbească:

— Mylord, în măsura în care unui pigmeu i se îngăduie să dea răspunsul unui...

— Spune, dragul meu!

Își drese vocea și căută în jur. Deasupra ochilor, ca niște mici streșini, cele două sprâncene se apropiară una de alta într-un efort comun semnificând concentrarea…

Declamă:

— „Ci totuși peste leșuri și duhoare/ Se-nalță, dureros, dar cu putere/ A spiritului faclă arzătoare."

— Excelent!

EgmoniEv schiță un zâmbet slab.

— A spiritului faclă arzătoare, într-adevăr. Și, totuși, domnilor, spiritul poate el să ardă mult și bine că, dacă nu o face la unison cu conștiința, degeaba. Mulțumesc, oNe! adăugă privindu-l cu simpatie în timp ce lua loc în bancă. Cei care vă aflați astăzi aici sperând să faceți parte cândva din mica noastră comunitate, trebuie să fi realizat, la un moment dat, cât de periculos este să condamni fără să judeci și cât de dezagreabil este să te lași contaminat de emoții rudimentare, numai din dorința de a turna gaz pe foc unor frustrări colective.

Sorbi încă o înghițitură de apă.

— Nu-i așa?

Studenții aprobară cu gravitate.

— Așadar, care este scopul nostru? Să ajutăm, exact! Să zicem că cineva, oricine, se găsește într-un impas financiar și, cu toate astea, el vrea să trăiască pe picior mare. Bun, el vine la mine și-mi cere una, alta. Eu îl ascult, îl măsor din cap până-n picioare și, de-mi convine persoana, îi ofer ce-mi cere. Unii îmi înapoiază ce le dau, dar alții se încăpățânează și nu o fac. Aceștia, în limbajul nostru manierat, se cheamă că devin insolvabili pentru viață.

Arătă cu degetul la întâmplare spre câțiva dintre cei prezenți în sală.

— Drept urmare, tu sau tu sau tu vei merge la el să-i arăți obrazul, el îți va cere să-l păsuiești, iar noi, generoși, poate îi vom face acest hatâr o dată sau de două ori. Dar mai apoi, dacă nu e om de onoare, se consideră că și noi avem dreptul moral de a-i cere să nu mai care după sine propria umbră, că o cară degeaba, fiindcă nu e capabil să-și țină o promisiune făcută în fața unor oameni pentru care onoarea este mai presus de dragostea de patrie!

Se auziră râsete înfundate.

— Nu, domnii mei, degeaba mustăciți, replică EgMoniev, căci patria noastră e peste tot și niciunde. La fel ca răul: omniprezent, dar imposibil de localizat. Își frecă pleoapele câteva secunde, apoi continuă. Societatea, însă, vedeți voi, socoate inacceptabil acest drept moral al nostru. I se pare normal ca oamenii, pe care pretinde că îi protejează, să moară fiindcă nu-și pot plăti medicamentele, ori din pricina foametei și a sărăciei, daaaar, zice ea, nimeni nu poate lua viața altcuiva pur și simplu, nici măcar individul singur nu are voie să-și ia viața. De ce? Fiindcă dreptul la viață al cetățeanului ar fi sfânt. Și asta indiferent că viața lui e mizerabilă, că duhnește de la o poșță a necinste și o face irespirabilă pe a multor altora. Absurd? Ba bine că nu. Un mare filozof, Marc-Aureliu... Apropo, oNe, în ce secol a trăit Marc-Aureliu? își întoarse EgMonieV privirea atent spre PopoV. Dacă răspunzi, te așteaptă o „excursie".

pOpoV se ridică grăbit în picioare, iar sprâncenele i se uniră iar într-una singură.

— În secolul al II-lea după Hristos, Mylord.

Surâsul apărut în colțul buzelor subțiri ale lui Egmoniev declanșă o avalanșă de încrețituri pe obrazul zbârcit. Se cunoșteau regulile. La întrebarea pentru „excursie, nimeni nu avea voie să greșească, deoarece nimeni nu era obligat să răspundă dacă nu era sigur. Iar dacă PopoV greșea și apoi o mai dădea în bară de două ori în decurs de trei luni, era obligat să citească, aleator, zece cărți ale scriitorilor romhahnhy apărute după Revoluția din ‘89. Asta îi aștepta pe toți și toți fugeau de pedeapsa asta. Rayn Armstrong plătise cu viața ispășirea ei. Nu rezistase acestei torturi fine. Când a ajuns la romanul „A toi, cuando tu no estas, își zburase creierii.

Deși nu lăsa să se observe, PopoV era emoționat. Iar în acea dimineață uitase să își ia cele două pastile Selma ABC. Să nu se fi născut Marc-Aureliu în secolul...

— Așa e, One, fix în secolul al II-lea! Felicitări!

Răsuflă ușurat.

— Ești liber! Prezintă-te la MariEllEne!

— Am înțeles, Mylord! Flendur-flendur!

Făcu o plecăciune. Umbra reproduse mișcarea pe masa din apropiere și reveni o dată cu el la poziția inițială.

— Flendur-flendur! repetă și Egmoniev formula de despărțire. După ce PopoV părăsi camera, reluă ideea. Marc-Aureliu, așadar, s-a ridicat, asemenea nouă, deasupra prejudecăților vulgare asociate job-ului nostru, susținând că „una din cele mai nobile funcțiuni ale rațiunii e de a ști când a sosit momentul cel mai prielnic să pleci din lume". Din păcate, domnilor, în vremurile noastre, rar mai întâlnești indivizi care să apeleze la rațiune și mulți, împotriva bunului simț, se încăpățânează să nu o părăsească la momentul oportun. Trag de viață până-n pânzele albe, complet indiferenți la suferința pe care o provoacă celor din jur. Ziua potrivită să moară nu ar exista pentru ei în veci și, tocmai de aceea, în unele situații, trebuie să intervenim noi ca să le amintim de asta. Altfel, refuzând să-i tragem de urechi pe cei ce refuză să fie oameni de onoare, riscăm să devenim o bancă cu credit nerambursabil și sfârșim prin a fi luați de proști. Ori, noi nu putem permite una ca asta, desigur.

Toți erau de acord în această privință. Aprobară cu râvnă.

— Acum, încheie EgmonieV, să vedem ce ați pregătit. Tom, să te aud!

— Mylord, luă cuvântul Tom Jorgensen, un tip scund și îndesat, cu o voce melodioasă, temele pentru astăzi au fost structurate în jurul Greciei antice, mare parte fiind centrate în jurul perioadei arhaice. Fiecare a pregătit un eseu. Eu, despre Theogonia lui Hesiod, JooSt HoskEns, despre filozofia și știința ionice, Barpiev SheribeK, despre pitagoreici, iar SureSh RadaLagE, despre poezia lui Sapho. PopoV avea o lucrare despre apariția cetății-stat, însă...

— Da, da, asta e, va trebui să ne descurcăm fără el. Tu, Tom, ai zis că ai ceva despre Hesiod, nu?

Salteaua

by GuillaMinos KnopFmacheR

Hola!

Numele meu e Guillaminos Knopfmacher, dar prietenii-mi spun Gemma. Am optzeci și șase de ani. Exact, 86, ați citit bine.

Îmi amintesc că, odată, când eram tânăr, deși nu chiar atât de tânăr (cam cu vreo patru decenii în urmă), i-am spus bunei mele soții (odihnească-se în pace!) că, până voi da ortu’ popii, vom ajunge fabulos de bogați!

Și, ce credeți că mi-a răspuns?

— Se prea poate, Gemma, au fost cuvintele ei, dar cu o condiție.

— Care, B.?

Pe buna mea soție o chema Beatrice și eu îi ziceam B. Doar eu aveam voie să o alint astfel. Un privilegiu de soț.

— Să nu dai ortu’ popii înainte.

Am întrebat-o – îmi amintesc foarte limpede – dacă această contestare a vitalității mele avea legătură cu decizia de a-mi uni destinul alături de ea. De un număr frumușel de ani împărțeam spuma zilelor rămase...

Mi-a zâmbit echivoc. Pe-atunci, își pierduse speranța c-aș ajunge vreodată un om de ispravă, ba chiar și bruma de respect pe care o mai păstra față de mine.

Nu mă mai stima deloc.

Totuși, ce ți-e și cu viața asta! B. a fost prima care a plecat să salute eternitatea. Cu doi ani în urmă.

Oooo, da!

Ea nu înțelegea pasiunea mea pentru scris sau, mai bine zis, pentru copiat notițe din viața și intelectul altuia. Credea că-i o toană și-ntotdeauna trăise cu impresia că, la un moment dat, îmi va veni mintea la cap și mă voi apuca de ceva serios.

Urla ca o posedată când auzea de ifosele mele – așa le numea, ifose – scriitoricești.

— Gemma, Gemma, îmi zicea, mai lasă, Doamne iartă-mă, scrisul și angajează-te undeva!

Nu știu dacă toate soțiile sunt ca B., dar pe mine mă înnebunea pisălogeala asta. Voiam să mă fac scriitor, ce nu pricepea? Scriitorilor nu le stă mintea la înfruntarea realității cotidiene. N-au vreme de prostii. Creierul lor e îndreptat spre cu totul altă realitate, cea ascunsă înăuntrul capului lor. Cu aia se confruntă ei.

În ce mă privea, dacă reușeam s-o cuceresc pe aceasta, puteam cuceri dup-aia orice. Orice. Însă, dacă purtam bătălii în alt domeniu, mi s-ar fi fleșcăit forțele și n-aș mai fi fost bun de nimic. Iar eu nu eram deloc dispus să se întâmple asta. Pentru ce aș fi făcut-o? Ca s-ajung un biet funcționar – cum e fiu-meu!!! –, să scriu documente de doi bani tona și să suport niște șefi neghiobi? Nu, mulțumesc.

O prevenisem pe B. la începutul relației noastre:

— B., eu vreau să mă fac scriitor, ai înțeles? N-o să ai viață ușoară cu mine.

— Bine, iubitule, așa să fie.

Mă alinta în acele vremuri. Îi aprinsesem dragostea cu milioane de văpăi, iar încrederea ei în mine era mai fermă decât în Dumnezeu. De fapt, eu eram Dumnezeul ei. Și toate erau bune și frumoase și eu credeam că mereu vor rămâne astfel. De ce nu? Pe de o parte, îi surâdea ideea să fie soția unui scriitor. Mie-mi spuneți! Mă întreba:

— Gemma, când o să scoți și tu o carte?

— Când o voi termina, B.

— Și mi-o vei dedica mie?

— Cui altcuiva?

— Iar în dedicație ce vei scrie: „Pentru soția mea, Beatrice? „Muzei mele din totdeauna, B.? Sau vei scrie simplu: „Pentru Beatrice"? Hai, spune-mi, spune-mi!…

Putea să o țină așa și o jumătate de zi.

Nu știu dacă a citit vreuna din cărțile mele (dedicate vieții și operei lui Habe) dincolo de dedicație. Când o întrebam, zicea:

— Cum să nu, Gemma, iubitule! Are cea mai frumoasă dedicație din lume!

Asta era B. Când se punea problema să-i gâdil orgoliul cu dedicații, eram bun. Când venea vorba de situația familiei, eram un neisprăvit. Ea ducea casa, nu neg. Dar, să fim bine înțeleși, și eu munceam, atât că o făceam în felul meu. Că nu produceam nimic cu care să cumpere o hăinuță și o ciocolată fiului nostru, ei, asta era o problemă gravă pentru B. În fapt, nu se vindecase niciodată de ideea că ar trebui să-mi găsesc un loc de muncă. Pe măsură ce greutățile sporeau, dorea tot mai mult să fi mers și eu dimineața, ca tot omul, undeva la o slujbă, oricare ar fi fost, numai să aduc un ban în casă. În adâncul sufletului ei, tânjea să se mândrească cu mine, iar eu o dezamăgeam, făceam tot posibilul să fiu un terchea-berchea care taie frunza la câini. Cu toate astea, mă secau la rărunchi reproșurile ei. Am încercat să-i explic de mii de ori că un om sănătos poate rezista două zile fără mâncare, dar nu și fără poezie și că eu, slavă Domnului, eram sănătos cât cuprinde. Numai sănătos la cap nu-i păream bunei mele soții. Bunei și răbdătoarei mele soții căci, într-adevăr, a fost foarte indulgentă cu mine.

Acum, la 86 de ani, știu mai multe despre Habe, pasiunea mea de-o viață, ca oricine altcineva. Știu mai multe despre Habe decât și-ar putea aminti Habe despre el, dac-o mai trăi.

Bun, și?

86 de ani. 86. Vă dați seama? Unii obosesc doar să numere până acolo!

Cu ce m-am ocupat în tot acest timp? Nu cu multe. Am scris 14 cărți, mă rog, una și aceeași, permanent adăugită, despre Hector Abelardy (eu i-am zis mereu Habe). Prietenul meu, unicul meu prieten, MikAel DeLacroa, de care nu am mai aflat nimic de o grămadă de ani, se supăra mereu din acest motiv. El ar fi vrut să fiu mai mult decât un culegător de detalii ale vieții altcuiva. (De parcă eu nu mi-aș fi dorit!) Pasiunea asta o considera o negare a însemnătății propriei mele vieți. Acum, că am fața zbârcită, o singură șuviță argintată rămasă pe capul pleșuv, sunt plin de carne bolnavă, mai am puțin și împlinesc 90 de ani și, pe deasupra, am devenit – cum se zice în popor – mai înțelept, îi dau dreptate.

— Sunt așa departe de ce voiam să fiu! Așa departe!

Astăzi știu prea bine că groaza pentru efortul de orice fel m-a mânat spre destinația la care am ajuns. Toată viața am căutat să mă menajez. Ca și cum m-aș fi născut gata pensionat, cu cearcăne la ochi și sleit de energie și, ca să pot trăi în continuare, ar fi trebuit să-mi cheltui forțele anemice pe care le posedam astfel încât să fac rost de vacanțe pentru recuperarea lor. Odihna a fost Moby Dick-ul meu. Pe ea am căutat-o permanent, căci mă simțeam permanent obosit. Paradoxal, goana asta perpetuă după odihnă sfârșea întotdeauna prin a mă obosi și mai mult. Iar în vacanțele pe care reușeam să le șterpelesc de la viață ca să-mi conserv energia, ei bine, întrucât odihna nici nu-mi ajungea, nici nu mă mulțumea și nici nu-mi procura satisfacția dorită, mă așezam uneori la masa de scris și concepeam una-două-trei povestiri bune de pus pe foc... Luându-mi plictiseala drept suferință, așa am ajuns să scriu. Din prea multă plictiseală! Din prea multă oboseală congenitală!

Dar, într-un final, n-am mers mai departe de adnotarea unor amănunte de culise din viața cuiva care nu a făcut nimic pentru mine. Eu și Habe, s-o zic p-a dreaptă, ne-am întâlnit o singură dată în întreaga mea existență. Și, atunci, unu sau două minute.

În ceea ce-l privește pe MikAel, trebuie să recunosc că nu o suporta pe soția mea. O poreclea „salteaua de puf". De fapt, nimeni nu o prea înghițea, ăsta e adevărul.

De ce m-am căsătorit cu B.? De ce se căsătorește toată lumea?...

He heee!

Dacă am înșelat-o? Nu, nici vorbă. Dacă m-a înșelat? Tiii, ce absurd își distribuie norocul favorurile! Da, a făcut-o! Cu cine? Cu nimeni altul decât cel mai bun prieten al meu! Exact, MikAel DeLacroa! Cel puțin, de el știu sigur. MikAel credea că, provocând un adulter în familie, mă va determina să

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Dear Darlin'. Namor

5.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor