Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Eliberarea de jocurile minții

Eliberarea de jocurile minții

Citiți previzualizarea

Eliberarea de jocurile minții

evaluări:
4/5 (12 evaluări)
Lungime:
290 pages
7 hours
Editor:
Lansat:
Jan 19, 2016
ISBN:
9786069261323
Format:
Carte

Descriere

În unele momente, mintea omenească depășește atăt limitele simțurilor, căt și pe cele ale găndirii obișnuite, intrănd pe tărămul altor realități. Pentru minte, visele în sine constituie realități solide, precum starea normală de veghe. În vis, ca și în starea de veghe, percepem o multitudine de sentimente și emoții, precum și situații de o realitate de necontestat, care ne influențează modul de comportament și forța vitală. Numai că, atunci cănd ne trezim, ne dăm seama că totul a fost doar o iluzie. Mintea, care în sine este un instrument, ajunge, prin puterea pe care i-o acordăm în mod inconștient, să ne subjuge și să ne manevreze după propriile închipuiri, făcănd acest lucru inclusiv în somnul cu vise. Însă, în somnul adănc mintea nu mai este prezentă, iar atunci cănd ne trezim nu mai avem nimic care să ne amintească de acea perioadă. Totuși, chiar și în somnul adănc există ceva care ne însoțește, făcăndu-ne să intuim că existăm chiar și în acea perioadă în care mintea este absentă.


După cei 10-12 ani ghidați de o persoană a cărei identitate a rămas chiar și acum necunoscută, realizănd care este adevărata noastră natură, toate aceste metode și tehnici aplicate de mine și scrise aici în carte mi se par inutile. Însă îmi dau seama că la acel moment dacă mi-ar fi spus doar atăt: „Știi că exiști?“, „Ești conștient că exiști?“ și „Ai avut vreun moment în care nu ai existat?“, nu cred că aș fi înțeles nimic și simplitatea adevăratei mele naturi (care este și a voastră) ar fi fost, ca de obicei, trecută cu vederea de minte.

Editor:
Lansat:
Jan 19, 2016
ISBN:
9786069261323
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Eliberarea de jocurile minții

Cărți conex

Previzualizare carte

Eliberarea de jocurile minții - Marius Mihai Lungu

Introducere

În unele momente, mintea omenească depășește atât limitele simțurilor, cât și pe cele ale gândirii obișnuite, intrând pe tărâmul altor realități. Pentru minte, visele în sine constituie realități solide, precum starea normală de veghe. În vis, ca și în starea de veghe, percepem o multitudine de sentimente și emoții, precum și situații de o realitate de necontestat, care ne influențează modul de comportament și forța vitală. Numai că, atunci când ne trezim, ne dăm seama că totul a fost doar o iluzie. Mintea, care în sine este un instrument, ajunge, prin puterea pe care i-o acordăm în mod inconștient, să ne subjuge și să ne manevreze după propriile închipuiri, făcând acest lucru inclusiv în somnul cu vise. Însă, în somnul adânc mintea nu mai este prezentă, iar atunci când ne trezim nu mai avem nimic care să ne amintească de acea perioadă. Totuși, chiar și în somnul adânc există ceva care ne însoțește, făcându-ne să intuim că existăm chiar și în acea perioadă în care mintea este absentă.

Dintotdeauna omul a simțit că în el există ceva mult mai măreț decât putea să perceapă cu simțurile obișnuite, numai că în această căutare consideră iluzia drept realitate, ajungând să se complacă într-o stare de căutare nesfârșită, acceptând efemerul drept etern și poftele drept motivații esențiale. Vede însă că, pe măsură ce își satisface poftele, așa-zisa fericire, de scurtă durată, se transformă destul de repede într-o suferință interioară. Astfel se manifestă senzația de gol interior care provoacă anxietate. Întrebând mintea ce este de făcut, aceasta proiectează un alt plan, făcându-l să înceapă o nouă căutare.

Acest cerc vicios se repetă la nesfârșit, dacă nu apare ceva lăuntric care să îl întrerupă. Ceva lăuntric poate să fie și faptul că este îndrumat uneori să urmeze anumite căi care, fără să-i dea nimic de bănuit, îl conduc la „Acela„ care conține mintea, la „Acela„ care îi spune că există chiar și în somnul profund, când mintea este inactivă. Pe „Acela„ care conține mintea îl denumim în multe feluri, dar aici am preferat să-l numesc „sine real/adevărat„.

Sinele nostru real face obiectul acestei scrieri. Nu am numit-o carte, deoarece nu consider manifestarea mea în plan fizic un creator. În scrierea acestor rânduri am urmat pur și simplu ghidarea lăuntrică, fără a fi dorit niciodată să ajung aici. Este adevărat că în unele momente am avut perioade de inspirație în care am așternut multe cuvinte pe diverse caiețele, dar nu a fost nimic care să se și finalizeze.

Revenind la aceste rânduri pe care am avut ocazia să le aduc în această manifestare, ele constituie realitatea mea din ultimii 10-12 ani. Absolut tot ce este scris aici a fost experimentat de către mine, cu rezultate mai mult sau mai puțin corespunzătoare. Astfel, aceste rânduri pot constitui o îndrumare și o alinare pentru oamenii care simt (așa cum am simțit și eu odată) că există ceva care este dincolo de gânduri, de simțuri, de dorințe, de emoții, de sentimente. Avem un sentiment vag că înlăuntrul nostru există ceva care ne definește, dar care nu poate fi perceput prin simțurile obișnuite. Este normal să fie așa, pentru că prin intermediul simțurilor nu putem percepe decât un obiect al percepției în sine. Cine este însă cel care percepe? Ce este în sine cel care percepe? Cum intervine mintea în percepție și cum o deformează? Cum este trupul influențat de minte și cum ajunge să fie o marionetă vrăjită de spectacolul minții? Astea și multe altele sunt întrebările pe care mi le-am pus și la care mi s-a răspuns în termeni care nu lasă loc de interpretări. Toate răspunsurile primite alcătuiesc structura acestei scrieri.

Am scris aceste rânduri la îndemnul și sugestia îndrumătorului meu psihic și mental (consider termenul de guru drept nepotrivit aici), învăluit și acum de anonimat. Acest om, căruia nu am reușit nici până acum să-i aflu identitatea, despre care știu doar pseudonimul pe care îl folosește în e-mail (MAR Y SOL), a fost cel care m-a întrerupt dintr-o acțiune care însemna pentru mine un capăt de drum. El a fost cel care m-a trezit la conștientizarea realității și la depășirea influențelor și barierelor mentale. Am încercat de nenumărate ori să-i aflu „adevărata identitate„, dar de tot atâtea ori mi-a răspuns că adevărata lui identitate este aceeași cu a mea, trebuie doar să văd asta. În acest mod anonim, fără să-l cunosc decât prin ceea ce-mi transmitea prin e-mail, m-a făcut să depășesc multe crize sufletești și trupești prin care am trecut în toți acești ani.

De fiecare dată când îmi scria puncta același lucru: că exist și sunt conștient de existența mea, îndrumându-mă să devin cât mai des conștient de momentul prezent, oprindu-mă complet din ceea ce făceam sau gândeam. Acum, după ce am realizat care este adevărata noastră natură, toate aceste metode și tehnici aplicate de mine și scrise aici în carte mi se par inutile. Însă îmi dau seama că la acel moment dacă mi-ar fi spus doar atât: „Știi că exiști?„, „Ești conștient că exiști?„ și „Ai avut vreun moment în care nu ai existat?„, nu cred că aș fi înțeles nimic și simplitatea adevăratei mele naturi (care este și a voastră) ar fi fost, ca de obicei, trecută cu vederea de minte. Chiar așa a și fost pe parcursul mai multor ani de îndrumare, până când, la un moment dat, am văzut clar ceea ce sunt. Și asta a fost tot! De atunci viața acestei aparențe trup/minte căruia îi spun „eu„ a continuat în același fel ca și înainte, numai că toate interpretările și condiționările create de minte nu au mai avut niciun efect asupra experienței trăite. Am înțeles că mintea, ca și trupul și toate obiectele aparente fac parte din aceeași manifestare a acestei inteligențe energetice conștiente care este de fapt adevărata noastră natură.

Nu încercați să interpretați și să analizați niciun cuvânt și nicio expresie pe care o veți citi în această scriere, deoarece dacă o veți face, mintea va crea imediat o imagine virtuală care vă va absorbi, făcându-vă să pierdeți îndrumarea reală. Cuvintele sunt concepte care ne ajută să ne exprimăm, dar ne mențin la nivel mental. În această scriere, cuvintele sunt doar indicii care trebuie urmate fără analiză și concentrare mentală. Nu aveți nimic de făcut decât să le urmați; înțelegerea reală este intuitivă. Nu faceți eforturi să înțelegeți ceea ce este scris, ci încercați să citiți totul ca și cum ați citi o hartă: urmați reperele ținând cont de poziția în care vă aflați. Dacă aveți neclarități, nu zăboviți asupra acelor cuvinte, treceți mai departe cu dezinvoltură. Veți remarca ulterior că neclaritățile dispar. După ce ați terminat de citit lăsați înțelesul indiciilor să vă conducă, iar după un timp recitiți cele scrise aici. Veți remarca o claritate și o înțelegere naturală a celor scrise, chiar dacă la prima citire au părut de neînțeles. Veți mai remarca o detașare de ceea ce se petrece cu voi și în jurul vostru. Nu dați atenție minții care vă va face să vă etichetați drept „insensibili„. Empatia, care este una din caracteristicile adevăratei noastre naturi (alături de liniște, fericire și iubire), se va face simțită de la sine, numai că va ține cont de ceea ce suntem cu adevărat și nu va mai ține cont de aparențe.

Capitolul I

Mesajul din sticlă

Unde dispăruseră optimismul și veselia care mă caracterizau? Parcă totul se întunecase în lumea și în gândurile mele. Mă simțeam atacat din toate direcțiile și parcă nu mai aveam nici puterea, nici dorința de a mă lupta.

Se petrecuseră multe în ultimii ani, prea multe ca să le mai pot rezolva pe rând. Prietenii, pe care îi credeam de suflet, îmi arătaseră adevărata față, trădându-mă și înscenându-mi tot felul de vinovății, după ce tot timpul în care fuseserăm apropiați îi introdusesem în afacerile mele, dându-le nu o pâine, ci un vagon de pâine de mâncat. Îmi deschisesem sufletul către ei și, acordându-le o încredere deplină, îi lăsasem să îmi cunoască toate mișcările. S-au folosit de aceste cunoștințe pentru a-mi distruge afacerile, lăsându-mă fără principala sursă de venit.

Pe plan financiar eram terminat, nemaiîntrevăzând vreo speranță de a porni o altă afacere cu foștii colaboratori. Am încerat diverse alte variante, dar toate s-au soldat cu eșecuri, care s-au cumulat cu toate celelalte probleme.

Toată această agitație și acest stres mental și fizic au adus și alte probleme în viața mea. Încet-încet, am început să mă îmbolnăvesc de fel de fel de boli. La început, aceste slăbiciuni ale corpului meu se manifestau ca banale răceli, sau dureri pe ici-colo, care au început să se repete din ce în ce mai des. Cu timpul, suferințele au început să se agraveze astfel că, într-o perioadă destul de scurtă de timp, ajunsesem să am grave probleme de sănătate.

Acumulate, toate acestea m-au afectat profund pe plan psihic, ajungând în cea mai neagră criză mentală cu care m-am confruntat până acum. Nu mai eram în stare să mă concentrez nici măcar asupra treburilor uzuale pe care, în alte condiții, le-aș fi rezolvat instantaneu. Îmi era din ce în ce mai dificil să mă comport normal. Iritabilitatea și anxietatea mea atinseseră cote maxime, ajungând să fiu scos din sărite de orice remarcă ce mi se părea ciudată, inclusiv de cele făcute de cei pe care îi consideram suflet din sufletul meu, și anume copiii, soția și părinții mei. Și, ce era ciudat, efectul spuselor și faptelor lor asupra psihicului meu era mult mai profund decât al altor persoane.

Urmare a acestei furtuni psihice, comportamentul meu a început să se modifice, fără să realizez acest lucru. Chiar dacă persoanele din jurul meu îmi aruncau câteodată priviri ciudate, iar cele mai apropiate îmi atrăgeau atenția, eu rămâneam ferm convins că nu se schimbase nimic și comportamentul meu era la fel ca înainte. Nu numai că nu sesizam propriile schimbări, dar mă auto-convingeam din ce în ce mai profund că toți s-au întors împotriva mea și că orice vorbă sau gest pe care l-aș fi făcut ar fi adus o critică sau o condamnare din partea lor.

Nici acum nu sunt lămurit dacă schimbarea în comportamentul meu, care își făcea simțită prezența, sau „ajutorul" vorbelor meșteșugite ale foștilor mei buni prieteni au făcut-o pe soția mea să mă suspecteze că aș avea o legătură extraconjugală și că perioadele în care lipseam de acasă ar fi dovedit aceasta. Chiar dacă tot timpul deplasărilor mele era dedicat întâlnirilor de afaceri, în urma cărora mai câștigam câte ceva, mi se reproșa mereu același lucru. În mintea soției mele, legătura mea cu o altă femeie era o certitudine, justificând aceasta prin perioadele mai lungi de absență de acasă și câștigul scăzut. Motivul era faptul că înainte, într-o perioadă scurtă de timp, câștigurile erau mai mari față de acum, când timpul alocat era mult mai mare, iar câștigurile, substanțial mai mici. Încercasem, dar fără rezultate vizibile, să-i explic că ceea ce fac acum este ceva nou pentru mine, iar cu actualii mei parteneri de afaceri am o relație în care încrederea nu apăruse încă, fiind la început.

Astfel că, în urma unei discuții mai aprinse, soția mi-a pus în vedere că ori revin la vechiul meu program și fel de a fi, ori ne despărțim, eu urmând să plec de acasă. Acest lucru nu m-ar fi afectat prea mult, dacă la mijloc nu ar fi fost fiica mea cea mică. Era singurul om care mă accepta așa cum sunt și care nu avea nicio pretenție de a fi altfel decât simțeam să fiu în acel moment. Chiar dacă, uneori, iritabilitatea mea atingea cote maxime și mă răsteam chiar și la ea, parcă înțelegea ce mă consuma pe interior și, neluând în seamă izbucnirile mele, se cuibărea la pieptul meu.

În această situație cum nu se putea mai neagră, din care nu întrezăream nicio ieșire, am luat, totuși, o hotărâre: voi pleca singur pentru o perioadă mai lungă de timp în singurul loc în care simțeam că îmi voi putea aduna gândurile: la Mangalia. Era singurul loc în care reveneam cu plăcere, de când mă știam, chiar dacă atunci când m-am dus pentru prima dată acolo nu îmi plăcea prea mult marea. În niciun alt loc nu mă simțeam atât de în largul meu ca acolo; parcă marea era altfel, soarele strălucea mai intens și aerul avea o limpezime greu de descris.

Astfel că m-am hotărât să plec acolo singur pentru două săptămâni. Am plecat toamna, când agitația sezonului turistic dispăruse și liniștea își intrase în drepturi, pentru a fi cât mai puțin distras de la gândurile mele.

Am ajuns pe o vreme aidoma stării mele de spirit, întunecată și ploioasă. Contrar obiceiurilor pe care le avusesem până atunci, ajuns aici, m-am cazat într-un hotel ieftin departe de centrul orașului, dar aproape de mare și de unele zone foarte puțin frecventate chiar și vara. Îmi asigurasem, astfel, liniștea de care simțeam că am nevoie.

Fiecare zi mi-o petreceam bătând în sus și în jos plajele lungi și pustii, însoțit de pescăruși și de cățeii care își găsiseră adăpost în zonă și care mă însoțeau știind că prin geanta mea se găsea totdeauna câte ceva de mâncare și pentru ei. Faptul că era vreme urâtă nu a fost în dezavantajul meu, așa cum am crezut la început. Zgomotul valurilor înspumate și șuieratul puternic al vântului au avut un efect deosebit de liniștitor asupra minții mele.

Dacă vremea ar fi fost normală, cu cerul senin și briza adiind slab, poate că agitația minții mele s-ar fi menținut dar, în acel zbucium al mării și al aerului am reușit ca, în câteva zile, să-mi regăsesc liniștea mentală pe care o credeam pierdută definitiv. În zgomotul continuu al mării dezlănțuite, am început să dorm liniștit nopțile, iar coșmarurile, care înainte îmi întrerupeau scurtele perioade de somn, începuseră să dispară. Numai că somnul îmi rămânea golit de vise. Înainte să se dezlănțuie infernul în viața mea, visele mele erau foarte intense și nu era noapte în care să nu am câte un vis frumos sau sugestiv. Apoi, coșmarurile și transpirațiile nocturne puseseră stăpânire pe nopțile mele. Acum somnul îmi devenise atât de profund, de parcă aș fi părăsit complet lumea asta în timpul lui.

Mintea mi se liniștise, dar suferințele trupului mă chinuiau în continuare. Durerile pe care le simțeam mă împiedicau să mă mișc normal, menținându-mă într-o stare de apatie și lipsă de poftă de viață. Cu toate că fantasmele minții dispăruseră, nu întrezăream nicio modalitate de a ieși din starea în care încă mă aflam. Ideile salvatoare pe care le așteptam întârziau să apară, dându-mi o senzație de gol mental, din care până și speranța dispăruse. Simțeam că îmi pierdusem complet controlul asupra vieții. Mintea mi se golise complet și, chiar dacă simțeam o liniște interioară, gândurile care să mă îndrume către soluția salvatoare întârziau să apară. Trupul, care ar fi trebuit să se miște corespunzător vârstei pe care o aveam, era limitat în mișcări de dureri care, câteodată, deveneau insuportabile.

Perioada mea de ședere aici se apropia de sfârșit și întrezăream din ce în ce mai clar că toate speranțele pe care mi le făcusem când am luat decizia de a veni la malul mării s-au dovedit a fi doar niște iluzii. Starea de deznădejde începuse din nou să mă cuprindă și, adăugată la durerile fizice, mă adusese din nou în pragul disperării.

În penultima noapte, însă, am visat. Am fost perfect sigur că am visat pentru că îmi aduc aminte un crâmpei de vis în care eram la malul mării aruncând cu toată puterea o sticlă în care băgasem o hârtie pe care scrisesem ceva. Am știut atunci, când m-am trezit, că asta trebuie să fac și mi-a trecut prin minte, fulgerător, că poate acesta a fost motivul pentru care am venit aici.

Așa că am luat o sticlă goală din plastic, o coală de hârtie și un pix și am început să-mi storc creierii pentru a concepe mesajul pe care să-l bag în sticlă. Am încercat fel de fel de idei, scriind o grămadă de fantezii dar, citindu-le obiectiv, ele nu ar fi constituit un mesaj în sine. Astfel că, după câtva timp, am renunțat. M-am îmbrăcat și am ieșit la obișnuita mea plimbare pe malul mării, băgând, totuși, în buzunare, din reflex, sticla, carnețelul și pixul. Am mers încet multe ore dintr-o parte în alta a plajei, gândindu-mă continuu ce aș putea să scriu în mesajul din sticlă. La un moment dat, obosit, am renunțat să mă mai gândesc la asta și, devenind conștient de zgomotul mării și șuieratul vântului, mi-am lăsat pașii să mă poarte unde vor.

Mergeam fără vreo direcție anume, fără vreun scop în minte, ca și cum aș fi fost hipnotizat. Erau multe ore de când plecasem din cameră și, totuși, nu simțeam vreo oboseală, foame, sete sau vreo altă senzație care să mă facă să îmi închei plimbarea. Începuse să se întunece când am ajuns într-un golfuleț plin de cochilii de scoici și de melci, mărginit de două diguri înalte formate din stabilopozi și stânci de granit. Cum marea se mai liniștise și valurile nu mai spălau stâncile, am dat curs unui impuls interior de a mă urca pe dig în zona cea mai ridicată. Chiar dacă suprafața pietrei era alunecoasă din cauza ploii care nu contenea și a valurilor care o udaseră până acum, am reușit să ajung în vârful ei fără probleme. M-am așezat pe partea cea mai de sus a ei, nepăsându-mi că mă voi uda și, cu mintea golită de gânduri, am început să privesc marea și păsările care zburau razant la suprafața ei, retrăgându-se spre cotloane numai de ele știute, pentru a-și petrece noaptea care urma să cuprindă totul în scurt timp.

Atunci am scos carnețelul mototolit și pixul și, cu mâna parcă acționată de altcineva, am început să scriu: „Nu cred că voi mai rezista prea mult aici. Totul mi se împotrivește și nu găsesc nicio cale de a ieși din negura care m-a cuprins de mult timp. Dacă crezi că mă poți ajuta să ies din iadul acesta, contactează-mă la adresa de e-mail de mai jos sau la telefonul următor. Sper ca răspunsul tău să ajungă la mine cât încă mai sunt în lumea asta." Am încheiat mesajul trecând datele de contact și numele meu. Am împăturit mesajul și l-am introdus în sticlă, alături de o pietricică pe care o luasem mai devreme, ca din întâmplare, de pe dig.

Trebuia să arunc sticla cât mai departe, altfel curenții din apropierea țărmului ar fi adus-o înapoi, băgând-o printre pietroaiele digului. Am strâns dopul cât am putut de tare și, cu convingerea fermă că este singura soluție pe care am găsit-o, am aruncat sticla cu o putere de care nu m-aș fi crezut în stare. Am aruncat-o cu o asemenea putere de parcă aș fi vrut să o arunc pe malul celălalt al mării, sticla căzând foarte departe de dig. Poate că și vântul, încă puternic, m-a ajutat, dar dopul alb al sticlei se îndepărta încet, dar sigur, de dig. Am urmărit-o cu privirea cât mi-a permis vizibilitatea până când am pierdut-o din vedere. Coborând de pe dig, m-am îndreptat grăbit către restaurant, pentru a potoli foamea care mă cuprinse pe neanunțate.

Atunci mi-am dat seama că tot ceea ce mi se petrecuse în ziua aceea a fost neobișnuit. Eu, un mare mâncău, am reușit să stau nemâncat o zi întreagă și nu am simțit nici urmă de senzație de foame, asta până când am reușit să pun mesajul în sticlă și să o arunc în mare. Imediat după ce am făcut acest lucru, foamea s-a făcut rapid simțită. Stând la masă în restaurant, gândurile mi se tot îndreptau către ce se petrecuse de-a lungul zilei și am realizat că mersesem aproape toată ziua, fără să simt pic de durere, de oboseală, de sete sau de foame. Până în acea zi, plimbările mele se desfășuraseră pe perioade scurte de timp, urmate de perioade mai lungi de odihnă și, după două-trei ore de astfel de alternanțe, trebuia să iau o pauză mai lungă pentru odihnă deoarece ajungeam să mă simt sleit de puteri. Dar atunci nu s-a mai petrecut așa, iar motivele care au dus la aceasta îmi erau neclare. Am renunțat să investighez prea adânc cele întâmplate și m-am concentrat asupra mâncării de pe masă, încercând să mănânc încet și cu înghițituri mici, pentru a-mi menaja stomacul.

O toropeală plăcută începuse să mă cuprindă după ce am terminat de mâncat, astfel că m-am retras în cameră, întinzându-mă pe pat pentru a-mi face siesta. Numai că siesta s-a prelungit până pe la patru dimineața. Am încercat să adorm din nou, dar nu am reușit, așa că am început să-mi fac bagajele, deoarece în câteva ore urma să plec înapoi spre casă.

M-am dus pe malul mării pentru a inspira aerul puternic ionizat din perioada răsăritului. În niciuna dintre zilele anterioare nu reușisem să văd nici măcar o rază din soarele care urma să răsară dar, în ziua aceea, cerul s-a luminat pe o porțiune îngustă spre est, astfel că am fost martorul unui răsărit cum nu mai văzusem de multă vreme. Soarele era neobișnuit de mare, iar strălucirea lui de un roșu sclipitor colorase totul în jurul meu. Numai că tot acest spectacol a durat foarte puțin, soarele fiind acoperit repede de nori. Am mulțumit lui Dumnezeu pentru răsăritul superb de care am avut parte și am plecat cu părere de rău spre casă. Știam că acolo voi reveni în același mediu ostil din care dădusem bir cu fugiții cu câteva zile în urmă. Speram, însă, ca în toată perioada absenței mele să se fi schimbat ceva.

Capitolul II

Răspunsul

Ajuns acasă, singura care m-a întâmpinat cu inima deschisă a fost fiica mea cea mică, aceasta îmbrățișându-mă și rămânând mult timp cuibărită la pieptul meu. În rest, urările de bun-venit ale celorlalți le simțeam ca fiind doar aparențe, în spatele lor existând aceleași tensiuni și frământări mocnite. Aceeași ostilitate mascată de rânjete binevoitoare am remarcat-o în zilele următoare și la persoanele cu care veneam în contact. Mă săturasem să mă întreb permanent cu ce am greșit față de ei și ce să mai fac pentru a le intra în grații, așa că m-am hotărât să nu le mai acord prea multă atenție și să

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Eliberarea de jocurile minții

4.2
12 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor