Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Autoportretul adolescentului îmbătrânind: Scurt roman sociografic

Autoportretul adolescentului îmbătrânind: Scurt roman sociografic

Citiți previzualizarea

Autoportretul adolescentului îmbătrânind: Scurt roman sociografic

Lungime:
130 pages
3 hours
Editor:
Lansat:
Jan 26, 2016
ISBN:
9786067421194
Format:
Carte

Descriere

Autoportretul adolescentului îmbătrânind este povestea de dragoste a unui francez trecut de a doua tinerețe în România contradictorie și bulversantă de după 1989. Încă însurat cu cea de-a treia soție și tată a trei copii, profesorul venit din Franța la o universitate din Cluj se îndrăgostește de o tânără bibliotecară, alături de care trăiește paradoxurile unei iubiri târzii. Într-o Românie în care coexistă cele mai luxoase mașini și produsele ieftine, de bazar, profesorul venit din Occident descoperă societatea obedientă, temătoare și materialistă din postcomunism. După șase luni de euforie, în care plănuiește să-și construiască o viață nouă alături de mai tânăra lui iubită, eroul principal își dă seama de rapacitatea și lipsa de scrupule a acesteia și părăsește dezamăgit „laboratorul” numit România. Suferința trăită aici l-a forțat să lase în urmă pentru totdeauna și viața boemă de adolescent întârziat.

Editor:
Lansat:
Jan 26, 2016
ISBN:
9786067421194
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Autoportretul adolescentului îmbătrânind

Cărți conex

Previzualizare carte

Autoportretul adolescentului îmbătrânind - Claude Karnoouh

CLAUDE KARNOOUH

Autoportretul adolescentului îmbătrănind

Scurt roman sociografic

Traducere de Alex. Vlad

Redactor: Adina Scutelnicu

Corector: Petre-Emil Juverdeanu

Copertă: Marius Asiminei

Tehnoredactor: Cornelia Păduraru

ISBN ePub: 978-606-742-119-4

ISBN PDF: 978-606-742-120-0

© 2015 by Editura ADENIUM

Această carte este protejată de legile copyrightului. Reproducerea, multiplicarea, punerea la dispoziţia publică, precum şi alte fapte similare efectuate fără permisiunea deţinătorului copyrightului constituie încălcări legislative cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc în conformitate cu legile în vigoare.

Editura Adenium, Aleea Copou nr. 3, 700460, Iași,

tel: 0232 277 998, fax: 0232 277 988,

e-mail office@adenium.ro

www.adenium.ro

Claude Karnoouh (n. 1940, Paris) a urmat studii de fizică și chimie la Sorbona (1959-1965) și studii de filosofie, antropologie socială, sociologie și lingvistică la Universitatea Paris X Nanterre (1966-1969). Începând cu anul 1970 este membru al Centrului Național de Cercetare Științifică (CNRS) și a predat la Universitatea Paris X Nanterre, Sorbona, INALCO, Universitatea din Gand (Belgia), Charlottesville (SUA), Urbino (Italia) și ELTE (Ungaria). În 1996 și 1998 a fost senior research fellow la Collegium Budapest. În 1973 a între prins mai multe anchete de etnografie și folclor în satul Breb din Maramureș. Din 1991 până în 2002 a fost profesor invitat al Universității „Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca, unde a susținut un curs despre aspectele modernității târzii în postcomunism, îmbinând diverse abordări (politice, culturale, filosofice și economice) și un curs de istoria antropologiei. Este autorul a șase cărți și peste o sută de articole și eseuri de antropologie culturală și politică, filosofia culturii și filosofie politică.

În amintirea lui Françoise D.,

prea repede dispărută…

„Amintirile sunt vânt, ele creează norii."

Jules Supervielle

Își terminaseră cina pe terasa unei pizzerii din centrul orașului și, cu toate că seara de toamnă era răcoroasă, rămaseră încă mult timp fără să spună o vorbă. Așa cum era obișnuit când îl cuprindea anxietatea, el fuma nervos una după alta țigări lungi și fine, al căror filtru îl mesteca, apoi, când țigara era consumată pe jumătate, arunca chiștocul. Ea îl privea fix, bizar de înstrăinată. Nici el, nici ea nu voiau să rupă tăcerea. Ghiceau că primul cuvânt ar fi însemnat sfârșitul.

Trebuia să facă ceva. Nu suporta vidul ăsta, ce preceda o ultimă explicație, de la care nu se aștepta la nimic bun. Era deja șapte și un sfert și ea trebuia să ia autobuzul de ora opt, care pleca de pe Calea Turda, de lângă statuia lui Baba Novac. Refuzase să prelungească seara, pretextând că următoarea cursă ar fi dus-o acasă noaptea târziu. Toate zilele săptămânii, zilele ei de muncă și de drum o epuizau; se trezea dimineața la cinci și jumătate, se întorcea acasă seara, la nouă, după ce urca panta lungă și abruptă care o ducea la o casă mare, construită într-o zonă aproape rurală, la marginea unui târgușor murdar și inundat de plictis, la treizeci de kilometri de Oraș. Resimțea ca pe o permanentă agresiune faptul că-și pierdea timpul și sănătatea în călătorii cotidiene haotice, zdruncinată în condiții mizerabile de inconfort, în antice autobuze dărăpănate, puțind a motorină și a trupuri murdare, înghețate iarna, sufocându-te cu umezeala lor vara, făcând adesea pană, când era ger mare sau caniculă. Cu toată tinerețea sa, aceasta era una dintre grelele încercări ce-i împietriseră sentimentele. Uneori, ascultând-o cum îi judecă pe oameni și pe el însuși, el îi spunea:

— Dar știi că ești dură?

— Da, sunt dură, afirma ea cu o intonație în care se ghicea o ușoară provocare, ce îl rănea.

— Oh, în ciuda vârstei, ai rămas un copil alintat!

Știa că ea nu se înșela cu totul. Chemă chelnerița:

— Nota, vă rog!

— Imediat.

Așteptară tot în tăcere. El plăti.

— Să mergem, spuse el brusc.

— Să mergem, îi răspunse ea pe un ton neutru.

Chipul ei puțin înroșit de frig se închisese și nu mai era înfrumusețat de zâmbetul luminos care-l răvășise odinioară, astfel încât nu mai putea să se gândească la ea fără a-l vedea înflorind, așa cum îl zărise pentru prima dată în holul cel mare de la Biblioteca Academiei. Fusese imediat uluit, subjugat, fascinat, sedus. Dar astăzi privirea ei se încețoșase. Această stare anunța izbucnirea unei adânci tulburări, era semnul prevestitor al unui moment de disperare, pe care el îl înțelesese deseori greșit, deși în public ea știa întotdeauna să-și stăpânească emoțiile, cu o forță de caracter surprinzătoare la o femeie tânără, pe care el o crezuse lipsită de griji, încât uneori fața sa avea expresii copilărești.

Se ridicară încet, ca și cum ar fi vrut să-și oprească mișcarea, părăsiră terasa și o luară pe strada întunecoasă, care ducea la Piața Libertății și, dincolo de ea, la Bulevardul Eroilor, la statuia lui Baba Novac și la stația de autobuz. Merseră așa câteva minute, apoi, rupând din nou tăcerea, el nu se putu abține să nu-i pună iar chinuitoarea întrebare care, de trei săptămâni, de când se întorsese în Oraș, îl făcea să sufere de fiecare dată când îi apărea pe buze:

— Mă iubești?

— Da, te iubesc, răspunse ea ca un automat, cu un aer încăpățânat și cu ochii puțin umezi.

El adăugă pe un ton pe care și-l dorea de o neutralitate analitică:

— Totuși, când am sosit, n-ai venit să mă aștepți la gară. Nu mi-ai dat nici un semn concret, doar niște vorbe incoerente. Și ce plasă mi-ai tras miercurea trecută! Te-am așteptat toată după-amiaza, toată seara. Cum să te cred?

— Știi bine… că te iubesc… Știi bine… știi bine.

Vocea ei pronunță cuvintele răspicat, ca și cum ar fi vrut să se convingă de sentimentele sale.

Tăcerea se lăsă din nou, în timp ce-și continuau drumul. Pe bulevard, în fața Telefoanelor, era încă lume, oamenii adunați în fața cabinelor șchioape și dărăpănate formau un roi zgomotos. Salută pe doi dintre foștii săi studenți, surprinzând în privirea lor acea invidie pe care o remarcase primăvara trecută, când făceau împreună cumpărături în piață, afișându-și dragostea fără rețineri. Cu ea la braț, vesel, credea atunci că poate sfida lumea, convențiile, vârsta. Cu un junghi în inimă își aminti de acele momente de fericire și nepăsare, care țineau deja de trecut. Credea că le poate încă păstra fără să sufere, de aceea respinse acele imagini și se concentră asupra prezentului.

Trecură de biserica greco-catolică. Trecătorii începeau să se rărească. Bulevardul se întuneca și doar câteva pete de lumină mai vie, venite de la restaurantele păduchioase și de la băcăniile „non-stop", făceau să se vadă asfaltul crăpat al trotuarului și găurile din șosea.

— Ce-ai să faci? întrebă el pe un ton posomorât.

— Aș vrea să plec… să plec departe de-aici… să fiu singură… și să dorm.

— Fără mine! adăugă el fals naiv.

— Da… fără tine. Singură. Nu știu ce să mă fac… m-am săturat de viața asta. Muncesc, râd cu colegii, cu cititorii de la bibliotecă, dar sunt nefericită. Am nevoie de odihnă. Mereu același lucru… să te scoli la cinci și jumătate… să te întorci mereu acasă la nouă seara. Sunt epuizată. Ah! Autobuzele astea oribile!

— De ce nu încerci să găsești o locuință în Oraș?

— N-o fă pe prostul… știi bine de ce… aici nu se găsește nimic de închiriat la un preț rezonabil… Cu Caritasul¹↓ ăsta, prețurile și oamenii au luat-o razna.

O luară pe o străduță întunecoasă. Din nou îi cuprinse tăcerea.

— Nu mai faci nici un gest tandru, mormăi el, dar destul de tare, pentru ca ea să-l audă.

Ezitând, ea îl luă de braț. El simți o ușoară neplăcere. Descifră în asta un semn… un semn dezagreabil. Mergea cu capul ușor înclinat, ca și cum ar fi vrut să treacă pe sub un obstacol invizibil. Ea, ostentativ de dreaptă, manifesta o rigiditate încăpățânată, care-l îngrijora. O simțea îndepărtată, indecisă, incapabilă să-i spună ce simțea și ce dorea cu adevărat. Această incertitudine îl angoasa mult mai mult decât o brutală despărțire, pentru care se pregătise chiar de la întoarcerea sa, când constatase cât se schimbase atitudinea ei.

Înaintau în penumbra stradelei, se încrucișau cu trecătorii rari, umbre fugitive strecurându-se de-a lungul zidurilor pline de igrasie. O luară la stânga, apoi la dreapta și ajunseră, în sfârșit, la stația de autobuz, la capătul străzii mari, care ducea în afara Orașului, spre sud-est. Sub lumina unui felinar slab, în piațeta Baba Novac așteptau călătorii adunați în jurul unui stâlp de fier ruginit, strâmb și de care era agățată o pancartă pe jumătate ștearsă, care servea drept punct de reper pentru inițiați. Așteptau toți, într-o tăcere lugubră. De-a lungul celor câteva minute care le rămâneau până la venirea autobuzului, ei au rămas față în față, deoparte, într-un colț izolat, unde penumbra era și mai deasă. Deodată, el repetă stângaci întrebarea:

— Mă iubești?

— Da, știi bine că te iubesc… Nu te iubesc decât pe tine!

— Cum să te cred… când fugi de mine? Te-ai supus părinților tăi. Trebuie să te eliberezi din jugul lor afectuos, adăugă el, reproșându-și în același timp că insistă atât de mult.

— Înțelege-mă, știi bine că părinții mei sunt atât de departe de viața pe care vrem s-o trăim împreună… Mama mă întreabă mereu de ce-mi scrii atât de des… „Se plictisește atât de mult", îmi repetă fără încetare.

Dar, pentru a-l liniști, ea adăugă:

— Mama vrea să mă vadă măritată cu un tânăr pe care să-l cunoască de multă vreme. Mă întreabă mereu de ce n-am prieteni de vârsta mea… de ce rămân singură. Împreună cu tata, trăiesc amândoi într-o altă lume decât tine… într-o lume foarte, foarte învechită. Nu vreau să le fac rău.

Ce-i putea răspunde? În nici un caz nu voia s-o supună șantajului stupid: „Eu sau ei". Ar fi dorit ca ea să se hotărască sub imperiul pasiunii.

— Știi… mi-e teamă, adăugă ea cu un glas neutru. Fără familie, rămân singură-singurică. Am deja experiența singurătății. Când eram bolnavă, la București, nimeni n-a venit să mă ajute, să mă apere, nici un prieten, nici măcar primul meu iubit, care pretindea că mă iubește.

În timp ce o asculta, cu privirea încordată spre buzele ei, un val de emoție îi urcă în obraz. Asta îi plăcu.

De când o cunoștea, remarcase adesea atașamentul ei dureros față de viața familială. Fusese surprins de seriozitatea cu care își asuma datoriile filiale, de când fratele său emigrase în Occident. Sigur că supunerea ei era cea a unei mezine răsfățate, dar, în același timp, cea a unei fete care a devenit repede adultă și conștientă de răspunderile ei, al căror imperativ îl resimțea puternic. Lua parte la toate muncile agricole, care îi permiteau familiei sale să aibă o viață confortabilă, într-un univers semirural. De fapt, ea era cea care guverna viața familiei puțin pregătită să înfrunte răsturnările economice ale perioadei de după comunism, ale acestei tranziții care entuziasma și înspăimânta pe toată lumea. Organiza și gestiona finanțele și salariul său relativ ridicat de funcționară a serviciilor consulare și culturale ale unei țări străine, completa pensiile părinților, reduse puțin câte puțin, ca o piele de șagrin, de inflația fără limite.

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Autoportretul adolescentului îmbătrânind

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor