Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

O inimă de Broscuţă.Volumul XI.Faţelele hazardului
O inimă de Broscuţă.Volumul XI.Faţelele hazardului
O inimă de Broscuţă.Volumul XI.Faţelele hazardului
Ebook427 pages6 hours

O inimă de Broscuţă.Volumul XI.Faţelele hazardului

Rating: 0 out of 5 stars

()

Read preview

About this ebook

Al unsprezecelea volum al Inimii de Broscuță ne dezvăluie o nouă pagină din copilăria Puiului orfan de Veveriță, cu care v‑ați familiarizat deja în volumele anterioare. Cu sacrificii de neimaginat, mai ales pentru un copil, reușește să‑și recapete libertatea când orice speranță părea pierdută și pornește într‑o lungă călătorie alături de cele două țânțăroaice, surioarele sale.


Norocul pare să le surâdă din nou și, încet‑încet, cei trei vor experimenta trăiri frumoase – alte fațete ale vieții –, se vor bucura de noi prietenii și de liniștea pe care și‑o doriseră atât de mult. Totul se va schimba însă când vor afla că drumul spre o prăpastie e întotdeauna pavat cu intenții bune și vor fi nevoiți să învețe o lecție foarte importantă despre libertate și alegere…

LanguageRomână
PublisherAdenium
Release dateFeb 4, 2016
ISBN9786067421347
O inimă de Broscuţă.Volumul XI.Faţelele hazardului

Related to O inimă de Broscuţă.Volumul XI.Faţelele hazardului

Titles in the series (31)

View More

Related ebooks

Children's Action & Adventure For You

View More

Reviews for O inimă de Broscuţă.Volumul XI.Faţelele hazardului

Rating: 0 out of 5 stars
0 ratings

0 ratings0 reviews

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

    Book preview

    O inimă de Broscuţă.Volumul XI.Faţelele hazardului - Gheorghe Vîrtosu

    Cu un pas înapoi, în volumul X

    (continuare din volumul al X-lea „Puterea zâmbetului")

    — Desigur, am visat… şopti Veveriţoiul, căzând în melancolie.

    — Ai adormit în acel coş? Chiar dacă leagănul mersului ţi se părea diferit de al Şacalului? interveni Pacifistul.

    — Da, chiar dacă totul mi se părea diferit, am adormit… Nu dormisem totuşi o noapte întreagă… spuse Şeful, dus pe gânduri.

    Tăcu apoi pentru câteva clipe.

    — Şi?

    — Ce… şi? îşi ridică încet privirea Şeful.

    — Şi ce-ai visat? insistă Flămângiosul.

    — Păi tocmai voiam să povestesc! rosti calm Şeful.

    Coşmarurile sunt umbrele hidoase ale faptelor noastre de peste zi

    — Se făcea că toţi ajunseserăm cu bine acasă. Familia escrocilor ne întâmpinase cu bucurie, cu Jupânul în frunte. Aşteptau cu sufletul la gură acel profit înzecit pe care îl promisesem la plecare. Tremuram de frică, ştiind adevărul; mă iţeam din coş, ridicând marginea ştergarului. Nu reuşeam să intuiesc starea lor de spirit. Nu bănuiam ce reacţie ar putea avea la aflarea veştii. L-am auzit pe Şacal informându-i pe toţi despre crudul adevăr: că nu am avut succes de această dată. Jupânul s-a schimbat la faţă de parcă Şacalul îl insultase, nu îl informase. Ochii i s-au înroşit de-ai fi zis că îi plesniseră nişte capilare în creier!

    I-a strigat răguşit Şacalului, privind în jur ca un prădător:

    — Numai ţânţăroaicele sunt vinovate! Ele au adus ghinion copilului! Idiot am fost că nu ţi-am ascultat părerea…

    Şacalul zâmbi viclean, dar nu zise nimic.

    — Nu s-a mai concentrat la ce avea de făcut! urla Jupânul, învârtindu-se ca un leu în cuşcă. Unde-i? Unde-i copilul? i se adresă Protectorului meu, când păru să se dezmeticească asupra principalului vinovat.

    Iar acela nu era altcineva decât eu! comentă Şeful către şobolani.

    — Mi-a promis! striga Jupânul, iar faţa i se umflase şi se înroşise. Unde-i profitul meu înzecit, care m-a făcut să nu dorm toată noaptea? Unde este nenorocitul de copil? Unde-i?

    Spunând acestea, mă căuta printre membrii echipei cu care fusesem în misiune.

    Alături de surioare, tremuram în coş din toate mădularele, îşi aminti Veveriţoiul. Problema părea să fie de viaţă şi de moarte. Începuserăm toţi trei să ne numărăm respi­raţiile, speriaţi la gândul că ar putea să ne fie ultimele.

    L-am auzit pe Jupân apropiindu-se de coşul în care ne aflam. A aruncat ştergarul de deasupra în faţa Protectorului meu, găsindu-l parcă pe el vinovat de eşec. Mai ales că întotdeauna mă protejase în faţa Jupânului…

    Odată descoperit, m-am ghemuit şi mai mult; privirea de ucigaş a stăpânului casei, aţintită asupra mea, mă frigea. Nici urmă de căldura şi bunăvoinţa celui care mă petrecuse la plecarea în această misiune! Mă pregăteam să îi spun că nu găsisem niciun galben în cutia milei, însă nu aveam glas. Voiam să-l rog să mă ierte că mă înşelase intuiţia! Voiam să îi promit că voi recupera totul, că îmi voi îndrepta acest eşec, doar să nu mă pedepsească. Dar de unde!

    M-a înşfăcat de după cap ca pe o cârpă şi m-a tras cu furie afară din coş, rupându-mi şi hainele care se agăţaseră într-o nuia. Ţânţăroaicele au început să plângă văzând această întorsătură a lucrurilor.

    — Acum vă smiorcăiţi, da? li se adresă batjocoritor. Ei bine, priviţi ce se va întâmpla acum, pentru că aţi eşuat!

    Şi, în faţa tuturor, nenorocitul m-a legat de crucea de la căpătâiul mormântului lui Tataie. Cea pe care o făcuserăm eu şi fetele, cu mânuţele noastre. Apoi a rupt o rămurea dintr-un tufar de măceş din vecinătate şi, lovind de câteva ori prin aer (în timp ce vântul se grăbi să dea naştere unui şuierat, opunându-i-se parcă să mă pedepsească), Jupânul mi-a zis, în faţa tuturor:

    — Pentru promisiunea ta deşartă vei primi zece lovituri…

    — 1, 2, 3, 4, 5, 6… începu să numere bucuros un copilaş de veveriţă (care îmi purta pică de multă vreme), în timp ce Jupânul mă lovea.

    De durere, m-am scăpat pe mine. Loviturile mă ardeau! Am tresărit, dându-mi seama că fetele mă priveau şi… m-am trezit din somn, însă…

    Destinaţie necunoscută

    — …7, 8, 9, 10.

    Numărătoarea continua!

    — Cum? întrebară şobolanii.

    — Ascultaţi-mă! flutură Şeful din cap cu putere, să nu fie întrerupt. Durerea încetase, eram ud leoarcă de transpiraţie, nicidecum că mă scăpasem pe mine. Încercam să-mi dau seama cine număra în continuare! Vocea mi se părea că era aceeaşi, cea din vis! M-am blocat. Habar nu aveam unde mă aflu. De treaz, eram treaz, însă continua numărătoarea loviturilor din vis! Complet nedumerit, am privit în jurul meu. Mă aflam în acelaşi coş, între tartinele de-al căror gust minunat mi-am amintit imediat. Mireasma lor era încă vie. Chiar şi puţină căldură mai emanau, cu delicateţe. Doar leagănul coşului încetase.

    Deci Şacalul se oprise din mers? Făceau cumva un popas? M-am uitat repede la locul unde îmi lăsasem surioarele: era uşor deranjat, dăduseră la o parte învelitoarea cu care le acoperisem. Nici urmă de ele.

    — Fetelor, unde sunteţi?

    Aşteptam cu înfrigurare un răspuns, dar nimic. „Au văzut că dorm şi au ieşit din legătură singure, fără să-mi ceară voie?, mi-am zis. „Poate doar s-au cuibărit pe vreo tartinuţă caldă, pentru un confort sporit, cum făceau cu florile mai deosebite când treceam pe lângă ele?

    Am privit şi mai atent în jur; razele pătrundeau curioase, dar şi curajoase, printre firele ţesăturii rare a ştergarului care acoperea coşul. Poate că vântul le croise drum, cedând rugăminţilor razelor? Nu mai rezistaseră nici ele mirosului ademenitor al tartinelor…

    Surioarele mele nu erau nicăieri; era clar că ieşiseră din coş şi acum probabil se bucurau împreună cu ceilalţi de libertate. Nu voiseră să mă trezească. Devenisem agitat, concluzia nu mă mulţumea. M-am ridicat şi am răscolit legătura unde le lăsasem. Nu, nici urmă de ele… Cu o uşoară undă de gelozie, am spus încetişor:

    — Lasă, vă arăt eu vouă, zvăpăiatelor! M-aţi lăsat dormind şi aţi plecat singurele, de capul vostru, să vă bucuraţi de această zi plină de soare, da?

    Am dat să mă ridic, însă o durere groaznică de cap mă ţintui locului. Un cucui era cauza, voia să-i acord atenţie. M-am pitulat când am auzit vocea de copil care numărase adineauri. Se adresa cu vioiciune cuiva:

    — Bine, iepuraşilor! Plec după voi!

    Se auziră paşi repezi şi apoi, brusc, o bufnitură: se împiedicase, din câte mi-am dat seama. Mai departe izbucniră o mulţime de chicoteli pe seama lui. Am intuit că în jurul coşului în care mă aflam eu erau copii!

    „De unde copii, mai ales atât de mulţi?, m-am întrebat derutat. „Cu cine s-or fi întâlnit ai noştri? Unde au făcut popas? Cum de s-au însoţit cu grupuri în care sunt copii, având în vedere de unde venim? Nu le e teamă că atragem atenţia asupra noastră?

    În misiunile noastre, întotdeauna evitam locurile aglomerate, ţinu să precizeze Şeful. Am fi fost suspecţi de la prima privire şi pe bună dreptate: cine a mai văzut un grup de veveriţe însoţindu-se cu un şacal mult mai în vârstă decât ele?

    Şobolanii nu au comentat.

    — În fine, dădu Şeful din mână. M-am ridicat încet, mângâindu-mi cucuiul, să mă slăbească din dureri. Căutam să nu fac zgomot, să nu atrag atenţia nimănui şi, încetişor, m-am apropiat de crăpătura ce apăruse între firele de ţesătură ale ştergarului, la insistenţa Vântului. Numai ce am scos vârful nasului afară şi am simţit nevoia să inspir adânc, adânc! Plămânii mei voiau să se umple de aerul acela proaspăt, de mirosul de câmpie! Mi-am făcut curaj şi m-am iţit afară. Mai întâi cu un ochi…

    — Ai! am şoptit, mirat peste măsură.

    — Ce era, prietene? interveni Flămângiosul. Hai, nu te opri, spune ce-ai văzut! insistă fără vreun motiv, deoarece Veveriţoiul nici măcar nu făcuse pauză.

    Pacifistul se uită mirat la semenul lui. Dar Flămângiosul, cu respiraţia precipitată, îi veni în întâmpinare:

    — Scuze, dar nu mai pot de curiozitate…

    Comuniunea naturii

    — Ce-am văzut? zâmbi Şeful de frumoasa lui aducere aminte. Mi se părea, băieţi, că cerul se coborâse pe pământ.

    — Adică? se încruntă Flămângiosul, căruia ochii îi jucau de sus în jos, încercând să-şi imagineze cele auzite.

    Veveriţoiul parcă îi intui starea şi continuă:

    — Băieţi, ca să fiu mai clar, parcă ajunsesem pe o insulă nedescoperită încă de nimeni…

    Şobolanii s-au privit nedumeriţi.

    — Insulă? şopti Pacifistul.

    — Coşul în care mă aflam eu era asemenea unei insule rătăcite pe întinsul unui ocean, asta încerc să vă spun… bombăni Veveriţoiul.

    — Şi mai clar, Şefu’, se poate? insistă Flămângiosul, văzând că şi Pacifistul îşi permite să îl întrerupă pe povestitor şi nevoind să rămână mai prejos.

    — Şi mai clar? Hm… mormăi Veveriţoiul, dar, spre surprinderea celor doi, nu se supără din cauza deselor intervenţii. Dragii mei, în faţa mea se întindea un ocean nemărginit de ghiocei, cu reflexe de cer senin! Cât vedeai cu ochii, un lan imens, ce se întindea până la linia orizontului, unindu-se cu cerul şi nicidecum cu pădurea pe care se părea că valurile „oceanului" de ghiocei o şterseseră de pe suprafaţa pământului, prin unduirile lor sub adierea vântului…

    Şobolanii se uitară în jurul lor, căzându-le privirea asupra copacilor…

    — Iar deasupra lor roiau vesele nenumărate albine! O armată întreagă! glumi Şeful. Cele mature le orientau pe cele lipsite de experienţă să se îngrijească fiecare de câte un ghiocel. Erau atât de preocupate, de ai fi zis că la sfârşit ar fi avut de dat un test! Repartizarea era riguroasă pentru că avea să se menţină pe parcursul întregii primăveri! În schimb, albinele aveau să se bucure de gingăşia lor, de parfumul abia perceptibil al vestitorilor primăverii. Ghioceii sunt primele flori care le dăruiesc albinelor rodul lor mult aşteptat o iarnă întreagă.

    Şobolanii s-au privit miraţi, iar Şeful continuă:

    — Da, băieţi! Mai mult, se spune că numai aceste plante pot împlini dorinţa fierbinte a albinuţelor…

    — Ce dorinţă? deveniră şobolanii atenţi.

    — …de a atinge bolta cerului… şopti Şeful, visător.

    — Cum să atingă bolta cerului? întrebară şobolanii într-un glas, privind de câteva ori spre pământ, apoi sus, către cer.

    — Da… Pentru că albinelor le place albastrul din înalturi; ajungând până la cer, împrumută astfel din puritatea lui, aducând-o peste rămăşiţele uscate ale lumii. Albinele sunt cuprinse de o adevărată euforie în această perioadă a anului! Se simt împlinite! Ca şi cum, atingând bolta cerului, se înfruptă din misterul ei.

    — La ce le foloseşte? bolborosi Flămângiosul, căruia spusele Şefului i se păreau lipsite de coerenţă.

    Veveriţoiul nu răspunse imediat; cu un zâmbet senin pe chip, închise ochii, inspiră adânc, îi deschise încetişor, privind admirativ întinsul cerului, apoi rosti galeş:

    — Dacă nu au parte de acest ceremonial sacru în fiecare primăvară, albinele nu pot să îşi producă mierea!

    — Păi nu există albine fără miere, comentă Flămângiosul, uitându-se la Pacifist.

    — Exact! spuse Şeful. Mierea este cea care le-a dus faima albinelor în întregul Univers… Să nu mai producă miere ar însemna să îşi piardă identitatea, nemaivorbind de demnitate.

    Şobolanii s-au privit cu suspiciune: oare aşa să fie?

    Rolul imaginaţiei în vieţile noastre

    — Ce, nu vă vine să credeţi? întrebă Veveriţoiul.

    — Şefule, ce spui tu este pură imaginaţie… răspunse Pacifistul în numele ambilor şobolani. Eu nu cred că există ceva din afară care să le ajute pe albine să producă mierea!

    — O fi simplă imaginaţie, nu vă contrazic, zise Veveriţoiul, cu seninătate în glas. Dar nu trebuie să uitaţi că şi creaţia noastră în această lume este tot un rod al imaginaţiei. Mai mult, tot ce vedem în jurul nostru imaginaţie se numeşte! arătă în jurul său, în timp ce privirea i se opri cu greu asupra soarelui.

    Şobolanii erau tot mai nedumeriţi.

    — Băieţi, interveni Şeful, dornic să-i convingă de spusele sale. Oare speranţa nu e tot pură imaginaţie?

    Şobolanii s-au privit şi, după o clipă, s-au întors către Şef, dând amândoi din cap afirmativ, ca la comandă.

    — Bun… fu mulţumit Şeful de dialogul iniţiat. Dar, fără speranţă, ne putem noi oare continua drumul pe care-l avem de urmat? Putem noi oare să culegem fericirea, plăcerile după care râvnim?

    Eternul război între teorie şi practică, între realitate şi imaginaţie

    — Mda… se scărpină Şobolanul Flămângios în ceafă.

    — Ce… mda? întrebă Şeful, încruntându-se uşor.

    — Păi… Nimic de zis cu privire la teoria ta… ridică din umeri Flămângiosul. Multe lucruri am aflat, Şefule, ascultându-ţi astăzi povestirea. Jos pălăria! Auzi, frate – se adresă el Pacifistului –, cine ar fi bănuit că ghioceii, cele mai plăpânde dintre plantele acestui pământ, ar fi cei care asigură aducerea mierii pe pământ? Şi eu care credeam că tot meritul le aparţine… albinelor. Că doar se laudă în gura mare că ele aşa şi pe dincolo, c-o fi, c-o păţi… E o nebunie, aşa mi se pare!

    Pacifistul nu zise nimic dintru început; Veveriţoiul îi privea pe amândoi, mustăcind satisfăcut. Pacifistul cugetă puţin şi, luându-şi inima în dinţi, murmură privind în pământ:

    — Mie îmi cam sună ilogic spusele Şefului…

    Veveriţoiul deveni atent, dar nu avu replică. În schimb, Flămângiosul deveni curios:

    — Ce vrei să spui? îşi iscodi semenul.

    — Nici ghioceilor nu le datorăm mierea, după cum înţeleg…

    — Nu? Dar cui? rămase Flămângiosul cu gura căscată.

    — Razelor! Meritul aparţine razelor! şopti vesel Pacifistul, de parcă tocmai avusese o revelaţie.

    — Razelor? De unde până unde? întrebă Flămângiosul.

    — Pentru că, dacă nu ar fi ele, ghioceii nici nu s-ar naşte… Şi atunci nici mierea… descoperi Pacifistul încet, dar sigur, un lanţ al cauzelor, de care era tare mândru!

    — Aşa e, băieţi! interveni Şeful în discuţia celor doi. Existenţa noastră depinde de tot ceea ce ne înconjoară, nu doar de anumite frânturi…

    Şobolanii s-au privit între ei şi apoi îl fixară pe Veveriţoi, cu ochii holbaţi.

    — Da, Şefule. Totuşi mierea e creată de albinuţe! Şi nu de… spuse Flămângiosul, uitându-se la plante.

    — Iată, vedeţi? Acesta este rodul imaginaţiei noastre, al viziunii noastre, răspunse ferm Şeful. Nu înseamnă că şi legile Universului spun acelaşi lucru…

    Părea dornic să menţină starea de confuzie pe care o crease în mod voit.

    — Şefule, nu mai pricepem nimic!

    — Ce anume? le intră acesta în joc.

    — Păi tu nu vezi că… viziunea aceasta a noastră, de care pomeneşti tu, ne arată totul cu susul în jos? comentă Pacifistul. De ce nu…

    — Cred că, dacă Creatorul lumii ne-ar arăta totul aşa cum e în realitate, rezultatul ar fi dezastruos…

    — De ce?

    — Pentru că în viziunea asta a noastră, limitată cum e, nu am mai găsi sensul vieţii… şopti Veveriţoiul. Astfel, bucurându-ne de liberul-arbitru cu care suntem înzestraţi la naştere, cu ajutorul imaginaţiei ne creionăm propria noastră realitate. Fiecare dintre noi!

    — De ce avem nevoie de acest lucru? nu se dădu bătut Pacifistul.

    — E un crez pe care trebuie să-l adoptăm fiecare dintre noi, fără vreo explicaţie. Face parte din capacitatea noastră de adaptare! răspunse Şeful, cu aer misterios.

    Din egoism…

    — Aaa! exclamă Şobolanul Pacifist.

    Interlocutorii săi îl priviră cu atenţie, neînţelegând ce se întâmplase în mintea acestuia.

    — Ce-i? îl lovi Flămângiosul peste picior.

    — Am o explicaţie pentru toate! răspunse bucuros Pacifistul, ferindu-se puţin din preajma Flămângiosului, să nu-l mai lovească. Egoismul! exclamă fericit. Din cauza lui ni se întâmplă toate. Pentru că egoismul ne stăpâneşte viaţa din multe puncte de vedere…

    — De ce egoismul ar fi cauza? De ce nu… indiferenţa, ignoranţa? interveni în discuţie Şeful.

    — Hm… se bâlbâi Pacifistul. Îmi susţin părerea că de vină e egoismul, deoarece indiferenţa presupune să nu crezi în nimic şi atunci nu s-ar mai întâmpla nimic… încercă el o teorie.

    — Adică? întrebă Şeful, nevoind să treacă prea uşor peste acest subiect.

    — Dacă ar fi să dau un exemplu… se scărpină Pacifistul în ceafă.

    Nu îi era prea uşor. Dar se strădui şi reuşi să argumenteze:

    — De exemplu, ai o grădină. Din egoism, vrei să fie mai frumoasă decât a vecinilor sau a altora. Pentru că e grădina ta! De aceea te străduieşti să faci rost de uneltele cele mai bune, nu contează prin ce metode, pentru a o lucra. Alegi cele mai bune unelte, tot din motive egoiste. Uneltele sunt ale tale şi le foloseşti în scopul tău egoist de a avea cea mai frumoasă grădină! E ceva palpabil, ce se vede! Or, dacă dai dovadă de indiferenţă, nu îţi pasă de pământul pe care îl ai, dar nici de al celorlalţi! Nu ai chef să îl lucrezi, nu găseşti necesitatea uneltelor… Cu alte cuvinte… nu ai nimic! Unde e indiferenţă nu e nimic care să se vadă… Şi ce s-ar alege din lumea aceasta dacă am da toţi dovadă de indiferenţă? încerca Pacifistul să fie cât mai explicit, dar se pare că nu prea reuşea.

    — Adică? insistă Şeful, spre disperarea şobolanului.

    — Adică fără un lanţ existenţial cauză-efect nimic nu ar avea loc, nimic nu ar exista! se strădui şi mai mult Pacifistul, minunându-se de rezultatele concentrării sale. După părerea mea, nu albinele fac mierea…

    — De ce crezi asta? întrebă Şeful.

    — Deoarece nu ar fi posibil dacă soarele nu ar exista, ceea ce ar presupune că Pământul, în forma pe care o ştim, ar fi lipsit complet de viaţă…

    — Băiete, este un sâmbure de adevăr în cele spuse de tine, într-adevăr… şopti admirativ Şeful, după ce cugetă puţin. Bravo, bravo! îl bătu pe umăr.

    Apoi, uitându-se la plante, la cer, continuă:

    — Totuşi, în viziunea noastră, ne bucurăm de miere datorită albinelor şi a tot ceea ce ne înconjoară.

    Pacifistul voi să spună ceva, se gândi puţin şi veni şi mai aproape de Veveriţoi, pentru ca acesta să îl mângâie şi pe creştet. Flămângiosului nu-i plăcu această apropiere dintre cei doi. Dădu mâna Şefului la o parte, ceea ce-l şocă pe acesta, şi spuse:

    — Hai să lăsăm demagogia… Să trecem la povestea ta, Şefule!

    Nedumeriri

    Şeful se uită la Şobolanul Pacifist, solicitându-i acestuia compasiune faţă de amicul lor. Pacifistul acceptă, făcând din ochi Veveriţoiului că e de acord, iar acesta a continuat să povestească.

    — Deci e primăvară! Natura are straie noi! am şoptit atunci, simţind cum tabloul minunat mă îmbată.

    Am scos capul din coş să văd mai bine. Am tresărit: câtă viaţă în jurul meu! Ima­ginea aceea care mi se înfăţişa vederii, acel tablou perfect împânzit de ghiocei îmi era cunoscut! Era acelaşi cu tabloul din visul în care zburam cu Clovnul pe deasupra unei poieniţe. Da, totul îmi era familiar: ghiocei, fluturi, insecte, păsări! Toate ieşiseră din căsuţele lor şi luau parte la primenirea veşmintelor primăverii. Venise drum lung şi trena rochiei i se cam murdărise, iar acum…

    Am zâmbit larg la vederea acestui peisaj şi la amintirea visului plăcut. Dar, din spatele meu, aceeaşi voce de copil care mă trezise din somn prin număratul său, ţinând evidenţa loviturilor Jupânului, îmi atrase atenţia:

    — Te-am găsit, iepuraşule! l-am auzit apoi spunând.

    M-am întors brusc, crezând că mi se adresase mie. M-am şi retras puţin, precaut: nu ştiam cu cine am de-a face. Cum nu se întâmpla nimic, m-am iţit din nou.

    Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr în preajmă o Capră tânără, mândră şi frumoasă, stând cu spatele la mine. Gâtul îi era împodobit cu un şirag de coacăze, iar în urechi avea „cercei", de asemenea din nişte pomuşoare.

    — Şefule, stai puţin! interveni Flămângiosul. De unde coacăze şi pomuşoare în prima zi de primăvară?

    — De unde să ştiu eu? se burzului Şeful. Dar aşa e, cum vă spun! De erau uscate sau nu, asta numai Dumnezeu ştie.

    Şobolanul se lăsă păgubaş. Veveriţoiul era încântat să povestească:

    — Abordând o atitudine demnă, Capra se uita cu dragoste la o mulţime de iezişori ce ţopăiau fe­riciţi în jurul său! Am rămas cu gura căscată! De unde până unde iezi? De unde până unde… capră? De ce trecuseră ai noştri prin acea câmpie, un loc atât de deschis? De obicei, mergeam prin păduri, prin desişuri şi râpe, să nu ne vadă nimeni.

    M-am uitat disperat după membrii echipei mele, dar nici urmă de ei. Iar ţânţăroai­cele… nicăieri. M-am îngrijorat şi am hotărât să ies din coş să văd care-i situaţia. Trebuia să acţionez cumva.

    „Nu te grăbi!, îmi şopti Conştiinţa. „Mai întâi încearcă să conştientizezi prin ce ai trecut!

    Am ascultat-o şi m-am retras, privind la tartine. Abia atunci am înţeles: nu era coşul Şacalului…

    Şobolanii şi-au aruncat priviri mirate.

    — Ascultaţi-mă! Eu! Eu fusesem cel care încurcase coşul! Ajunsesem în acea câmpie venind în coşul Caprei care acum îşi admira iezii! Am intrat în panică: oare mă rătăcisem?

    Deodată mi-am adus aminte de discuţia purtată cu Fiinţa Divină, în ultimul lăcaş pe care îl vizitasem cu veveriţele. Ajunsesem în poieniţă, aşa cum mi-a spus în lăcaşul sfânt, noaptea trecută!

    Asta însemna că eram… liber?! „Stai! Dar Protectorul meu?", mă fulgeră un gând, pentru ca imediat să-mi aduc aminte.

    — Aaa! Îngerii din biserică ne-au luat locul mie şi ţânţăroaicelor şi, având chipu­rile noastre, ei s-au întors acasă! Adică visul… visul meu prinsese viaţă?! Dar ce vis?! Însemna că totul fusese real, nicidecum vis!

    Cei doi şobolani se priviră contrariaţi.

    — Mintea mi se tulburase, preciză Şeful. Nu ştiam ce să fac. Să mă bucur sau să plâng? Pe undeva, mă încerca un sentiment de vină, mai ales faţă de Protectorul meu, însă ce se întâmpla acum era voia Domnului. Trebuia să accept aceste lucruri, fără să mă mai lamentez, dacă voiam să mă bucur de libertate.

    Am inspirat adânc, hotărât să înfrunt totul cu demnitate. Trebuia să ies din coş, aşa că primul gând a fost să fug, să mă ascund de fiinţele în mijlocul cărora mă trezisem. Nu voiam să mă vadă Capra, în coşul căreia ajunsesem fără ştirea ei. Unde mai pui că îi înfulecasem din tartine, tot fără să-i fi cerut voie! După cum o văzusem, era înzestrată cu o mândreţe de corniţe, iar dacă ambiţia îi era şi mai puternică, cine ştie ce m-ar fi aşteptat!

    Gândul la tartine mă făcu să mai zăbovesc niţel, cât să iau câteva cu mine. Nimeni nu avea să mă aştepte undeva cu masa pusă, mai ales că habar nu aveam încotro mă voi îndrepta. Mai bine să-mi iau măsuri de precauţie. Şi totuşi…

    „Mai bine nu! Ai putea îngreuna situaţia, dacă ai fi prins cu tartinele ei asupra ta!", mă atenţionă Conştiinţa, cum o făcea de fiecare dată.

    Am ascultat-o. Am înghiţit în sec şi, înainte de a ieşi, am mai aruncat o privire asupra bunătăţilor din coş, ca măcar tabloul lor să îmi rămână întipărit în minte; iar atunci când foamea mi-ar fi dat târcoale, să mi-l „aşez" în faţa ochilor, să-mi imaginez că mă pot înfrupta din ele.

    Şobolanii s-au privit zâmbind, dar au tăcut şi au ascultat mai departe.

    — Aşa e! Se spune că, dacă imaginaţia, empatia şi intuiţia îţi sunt puternice, poţi să „trăieşti" chiar şi ceea ce nu există în realitate. Poţi vedea clar totul, ca şi cum ar fi în faţa ta! Ba chiar stomacul poate să îţi mulţumească, exact ca şi cum abia te-ai fi ridicat de la masă!

    — Cum? Cum se poate una ca asta? interveni înflăcărat Flămângiosul, ştiind că foamea e una din problemele sale acute. Nu îmi pot imagina! E ca în cazul rugăciu­nilor fierbinţi, care îţi pot încălzi sufletul, chiar şi în lipsa căldurii propriu-zise?

    În aşteptarea răspunsului, Flămângiosul îşi privi semenul, dar acesta ridică din umeri că nu are habar de aşa ceva. Şeful povesti mai departe:

    — Chiar m-am rugat câteva clipe să nu dau de necaz şi, de data asta, am ieşit din coş. Bineînţeles, mai întâi mi-am scos capul şi am privit precaut în jur. Nu am uitat să îmi iau şi legăturica pe care o aveam de acasă, în care se cuibăriseră ţânţăroaicele mai devreme; cine ştie la ce avea să-mi folosească…

    Cu mare grijă, mi-am dat drumul apoi pe o plantă fragilă aflată chiar lângă coş. Pe bună dreptate, aceasta s-a arătat destul de nemulţumită că am deranjat-o, dar nu aveam ce face.

    Planta s-a încovoiat sub greutatea mea, scoţând chiar un geamăt surd de durere. Din nefericire, Capra a auzit şi s-a întors brusc. Am încremenit cu mâinile pe coş, stând în picioare, pe plantă. Mă aşteptam să se işte o mare harababură. Dar totul a fost pe dos: când m-a văzut, Capra a zâmbit! Sincer, nu mă aşteptam la o asemenea reacţie caldă din partea ei. Mă obişnuisem cu huiduielile, din orice, ale veveriţelor escroace. Nu degeaba se spune că numai cei străini pot să te înţeleagă din plin şi să te preţuiască aşa cum eşti.

    — De ce, Şefule, se întâmplă astfel? Pare ilogic! întrebă Flămângiosul.

    — Pentru ai tăi, fiind parte din ei, nu valorezi mai nimic… zise acesta îngândurat.

    — Ce vrei să spui, Şefule? interveni Pacifistul.

    Veveriţoiul zâmbi.

    — Cum să nu valorez nimic? Nici dacă sunt deştept? întrebă Flămângiosul.

    — Tot te vor dispreţui cei apropiaţi… comentă supărat Şeful.

    — De ce? întrebă Şobolanul Pacifist.

    — Dacă vei fi mai deosebit decât ei, te vor invidia…

    — Aaa… Da, invidia e cauza… murmură Pacifistul, scărpinându-se în barbă. Mda… cum o dai, nu e bine…

    În graţiile unei capre

    Şobolanii s-au privit; păreau să mai aibă întrebări, dar Veveriţoiul continuă, nevoind să mai dezvolte acest subiect:

    — Capra însă s-a apropiat de mine şi m-a luat în braţe! Căzusem de pe plăntuţa mult prea firavă, ce nu a rezistat umilinţei la care o supusesem, şi mă lovisem la genunchi. Acum mă ţineam bine, încercând să estompez durerea, dar recunosc că voiam şi să obţin compasiunea Caprei. Încercarea mea a reuşit; ea mi-a sesizat suferinţa şi a început să îmi mângâie grijulie locul dureros:

    — Of, of… Să îl sărute mămica pe dânsul…

    Nu mai înţelegeam nimic! ridică din umeri Şeful. Capra îmi vorbea exact ca o mamă! Am simţit imediat că are un suflet bun. Intuiţia mea nu s-a înşelat asupra ei. Mă veţi asculta până la capăt şi vă veţi convinge.

    Şobolanii avură din nou schimburi de priviri, însă doar aşa, în virtutea inerţiei.

    — Am luat mâna încetişor de pe genunchi, iar Capra chiar a sărutat locul unde mă lovisem! continuă Şeful.

    — E mai bine acum? mă întrebă apoi, exact cum fac toate mămicile când pruncii lor suferă, iar ele încearcă să-i ajute.

    — De ce, Şefule? De ce fac mamele astfel, când copiilor li se întâmplă ceva?

    — Doar e ştiut că un sărut poate lua şi cea mai mare durere, chiar şi când e vorba de o suferinţă care pune stăpânire pe suflet… Mamele sunt înzestrate cu o astfel de putere şi ştiu asta… răspunse Şeful în treacăt.

    După o clipă, continuă:

    — Da, e mai bine…

    — Mă bucur, copilaş. De unde ai apărut aici? se încruntă uşor, privind în jur.

    Cum nu văzu pe nimeni, mă întrebă, îngrijorată de-a binelea:

    — Unde sunt părinţii tăi? Familia ta? Pădurea e departe de aici! Iar cerul… E o zonă liberă, deschisă! E un real pericol să te aventurezi pe aici.

    Primul meu impuls a fost să-i spun că sunt un copil orfan, care abia a evadat din mijlocul unei bande de escroci periculoşi. Capra părea o fiinţă cu inimă bună; poate acest adevăr ar fi impresionat-o şi… printr-o minune… chinurile mele ar fi luat sfârşit. Poate că era îngerul meu salvator! Acest gând a fost atât de puternic, încât m-am întins să-i văd spatele, să-i descopăr aripile diafane, de înger! Dar, negăsindu-le, am făcut o mutrişoară dezamăgită. Capra s-a întors numaidecât să descopere ce anume mă emoţionase.

    Conştiinţa, din nou, îmi sări înainte: „Nu face asta stăpâne! Poţi cădea în plasa Caprei, aşa cum ai căzut în capcana veveriţelor escroace! Chiar nu te înveţi minte că nu e bine să te deschizi în faţa primului trecător?".

    Avea dreptate; a fost mereu alături de mine în lunile în care am fost prizonier în casa veveriţelor. Nu mai voia să mă vadă astfel.

    „Hai să plecăm în drumul nostru…", mă sfătui Conştiinţa, când văzu că stau în dubii.

    Am înghiţit în sec; îmi venea să plâng. Simţeam că am cui să mă jeluiesc, să-mi eli­berez o parte din povara care încă îmi stăpânea demnitatea.

    — Şefule, de ce crezi că te poţi elibera împărtăşindu-i cuiva starea ta? Am mai auzit acest lucru şi în familia mea, dar, sincer, nu înţeleg! întrebă Şobolanul Pacifist.

    — Aşa se spune în sfaturile îngerilor: că durerea sufletească poate fi lecuită povestind-o cuiva căruia îi pasă de tine şi trăieşte cu adevărat stările tale, empatizează cu tine. Cică numai aşa te poţi elibera. Sufletul e un barometru foarte fin. Nu îl poţi păcăli.

    — Şi?

    — Dar m-am abţinut cu vrednicie să nu plâng, ascultându-mi Conştiinţa. I-am spus Caprei:

    — Familia mea…

    Am ezitat. Îmi era greu să mint, dar dacă dezamăgeam libertatea ce-mi fusese dăruită prin rânduire divină? În situaţia în care mă aflam, nu puteam să mă las în voia altcuiva, decât a libertăţii… Trebuia să fiu sincer, dar…

    — Familia mea se află… uite-acolo! am arătat undeva, la întâmplare, în partea dreaptă, căutând să înghit lacrimile ce dădeau năvală.

    De fapt, nu era tocmai la întâmplare, pentru că vă spuneam că acea poieniţă îmi era familiară din visul pe care-l avusesem. Ştiam deci că ne aflăm chiar în mijlocul unei poieniţe înconjurate, cât vedeai cu ochii, de codri deşi, uriaşi.

    — Uite-acolo, în pădure! am spus cu voce tare, spre a-mi întări gestul.

    Capra se uită mirată într-acolo.

    — Copile, şi ai venit singur până aici? întrebă cu voce gâtuită, conştientă de ce pericole mă păşteau dacă străbăteam singur poieniţa.

    Era tot mai îngrijorată. Nu am spus nimic.

    — Şi ce te-a adus aici? continuă Capra seria întrebărilor.

    Mi-am plecat privirea; nu puteam să o mai mint, privind-o în ochii îngrijoraţi. Mă întâmpinase atât de frumos, iar eu… Îmi venea să plâng. Dusesem atât de mult dorul unui alint, dorul milei cuiva, dorul… mamei… Iar acum, ce făceam?

    Capra a vrut să îmi spună ceva, în timp ce se uita spre coş. Dar tăcu, zărind ştergarul ferit în lături. Zâmbi apoi, privindu-mă cu coada ochiului şi, descoperind legăturica de la subraţul meu, îşi lărgi zâmbetul. Îmi prinse bărbia cu delicateţe şi, ridicând-o uşor, îmi zise cu voce scăzută:

    — Nu cumva te-a purtat până aici… mireasma bucatelor din coş? Ademenit de codiţa mirosului plăcut, l-ai urmat, părăsindu-ţi familia, aşa e?

    Cuvintele Caprei mi-au dat o idee. Am oftat din greu şi am încuviinţat din cap că… tocmai ghicise motivul pentru care ajunsesem în preajma ei.

    Capra îmi zâmbi complice şi continuă:

    — Atunci, copile drag, trebuie imediat să le deguşti! Pe toate! Miresmele care te-au purtat până aici sunt nerăbdătoare să îşi demonstreze calităţile!

    Ferind ştergarul de pe coş, Capra se blocă. Dintr-o singură privire, a observat

    Enjoying the preview?
    Page 1 of 1