Calitatea democraţiei și cultura politică în România
()
About this ebook
Volumul reprezintă o binevenită interogare a rezidenței adevăratului spirit democratic, tezaurizat nu în instituțiile reprezentative ale statului, ci în societate. Numai aici se află garanția reușitei democratice a unui popor, pentru că nimic nu poate asigura libertatea perpetuă a națiunii mai mult decât permanenta responsabilizare a cetățenilor cu privire la destinul politic al comunității în care trăiesc.
Related to Calitatea democraţiei și cultura politică în România
Related ebooks
Guvernamentalitatea. Forme și tehnici ale puterii în Occident Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsNaționalismul. Identitatea etnoculturală și proiectul elitelor Rating: 3 out of 5 stars3/5Politicile publice. Raționalitate și decizie în spațiul administrativ Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsIdeologii politice. O scurtă incursiune în gândirea politică și contemporană Rating: 3 out of 5 stars3/5Harta politică: Dicţionar explicativ Rating: 5 out of 5 stars5/5Conceptul şi semnificaţia R(r)elaţii I(i)nternaţionale Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsPolitica: Introducere în Politologie Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsUtopia. Imaginarul social între proiecție și realitate Rating: 5 out of 5 stars5/5Liberalismul: pro şi contra. O idee ce refuză să moară, deși nu știe ce o ține în viață Rating: 4 out of 5 stars4/550 De Clasici. Politica Rating: 5 out of 5 stars5/5Cosmopolitismul. Către o nouă paradigmă în teoria politică Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsComunicarea politică. Construirea spectacolului politic, a opiniei publice și a agendei publice Rating: 3 out of 5 stars3/5Umbre peste Europa. Democratie si totalitarism in secolul XX Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsIncursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsCrearea statului italian în viziunea lui Antonio Gramsci Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsDe ce eșuează națiunile. Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei Rating: 5 out of 5 stars5/5Je suis Charlie? Regândirea libertății în Europa multiculturală Rating: 5 out of 5 stars5/5Caietul 22. 1934. Americanismul și fordismul Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsElita politică istorică, 1945-1955 Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsDreptul public, perspectiva comparata si analiza politica Rating: 5 out of 5 stars5/5Legitimitatea. Ritualuri ale legalității și autoritate discursivă Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsDiscursuri și dezbateri parlamentare (1864-2004) Rating: 4 out of 5 stars4/5Scrieri (1914-1926) Rating: 4 out of 5 stars4/5Minorităţile în context legislativ internaţional Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsÎntre Grexit și Brexit. Cronica politică a celor mai recente crize europene Rating: 5 out of 5 stars5/5Caietul 10. 1932-1935. Filosofia lui Benedetto Croce Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsElita interbelică: sociologia românească în context european Rating: 4 out of 5 stars4/5Civilizatia romana moderna neimplinita Rating: 4 out of 5 stars4/5Musulmanii, obstacolul inedit. Situația Franței Rating: 3 out of 5 stars3/5Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii şi revanşa capitalismului Rating: 5 out of 5 stars5/5
Politics For You
Trolii Lui Putin Rating: 5 out of 5 stars5/5România Sub Dictatura Incompetenților Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsRomânia Sub Dictatura Infractorilor Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsDestin eurasianist Rating: 3 out of 5 stars3/5Intelligence Info, Volumul 2, Numărul 1, Martie 2023 Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsLegitimitatea. Ritualuri ale legalității și autoritate discursivă Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsOrtodoxie și naționalism economic. Articole, recenzii, traduceri Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsMinorităţile în context legislativ internaţional Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsCriminalul de la Kremlin: Exploziva dezvăluire a terorii impuse de Putin Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsMarele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii şi revanşa capitalismului Rating: 5 out of 5 stars5/5Inteligența artificială în serviciile de informații, apărare și securitatea națională Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsDe ce eșuează națiunile Rating: 4 out of 5 stars4/5Răzbunarea geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare și lupta împotriva destinului Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsMusulmanii, obstacolul inedit. Situația Franței Rating: 3 out of 5 stars3/5Corectitudinea politica Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsCrizele de după criză. O lume fără busolă și fără hegemon Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsUtopia. Imaginarul social între proiecție și realitate Rating: 5 out of 5 stars5/5Dreptul public, perspectiva comparata si analiza politica Rating: 5 out of 5 stars5/5Manipulatorul de azi si de maine Rating: 4 out of 5 stars4/5Căutarea, extragerea, organizarea și evaluarea informațiilor Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsCorupţie: Globalizare - Neocolonialism Rating: 5 out of 5 stars5/5Marșul asupra Europei. Noile dimensiuni ale migrației Rating: 5 out of 5 stars5/5Amintiri din Romania socialista: De la inflorire la faliment Rating: 5 out of 5 stars5/5Liberalismul: pro şi contra. O idee ce refuză să moară, deși nu știe ce o ține în viață Rating: 4 out of 5 stars4/5Povara libertatii. Atei, genii, sfinti si gangsteri: Ce ne-au dat si ce ne-au luat? Rating: 5 out of 5 stars5/5De ce eșuează națiunile. Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei Rating: 5 out of 5 stars5/5Între Grexit și Brexit. Cronica politică a celor mai recente crize europene Rating: 5 out of 5 stars5/5De La Mahomed La Burj Khalifa: Un Curs Intensiv De 2000 De Ani De Istorie A Orientului Mijlociu Rating: 5 out of 5 stars5/5România vertebrată Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsAfacerea Edward Snowden Rating: 0 out of 5 stars0 ratings
Reviews for Calitatea democraţiei și cultura politică în România
0 ratings0 reviews
Book preview
Calitatea democraţiei și cultura politică în România - Vasile Brașovanu
existente.
Capitolul I
Democraţia şi cultura politică – determinări conceptuale
I.1. Democraţia – evoluţia sumei conceptuale şi modele teoretice
În acest prim capitol, vom defini termeni precum democraţie, cultură politică, cultură civică, vom urmări cum au evoluat de-a lungul timpului aceste concepte, în ce spaţiu cultural şi istoric apar ele pentru prima dată, dacă există diferenţe şi/sau asemănări între cultura politică şi cultura civică şi, totodată, vom încerca să aflăm care este importanţa societăţii civile într-o democraţie.
Înainte de a trece la definirea şi plasarea în context a termenilor expuşi ceva mai devreme, considerăm importantă precizarea că democraţia, subiect amplu dezbătut de filosofi precum Platon, Aristotel, Tocqueville, Marx, Weber, Habermas, Huntington sau Crouch, a ajuns să fie din ce în ce mai criticată, unii grăbindu-se să spună că democraţia este în criză. Pe parcursul acestui capitol, vom încerca să analizăm şi acest aspect, deloc de neglijat în contextul crizelor economice, sociale şi politice ce agită tot mai mult întreaga lume (vorbim de revolte în Ucraina, Bosnia, Venezuela, Mexic, Brazilia etc.).
Veche de peste două milenii şi jumătate, democraţia a fost şi continuă să fie tema centrală a dezbaterilor care încearcă să răspundă la întrebarea care este regimul politic ideal pentru om. Apărută în oraşele-stat din Grecia antică, democraţia a fost vreme de două secole regimul politic al Atenei. Începând însă cu secolul al III-lea î.Hr., această formă de organizare politică este, din ce în ce mai mult, sufocată de regimuri autoritare precum oligarhiile sau despotismul. Astfel, se face trecerea de la ideea egalităţii politice şi a posibilităţii guvernării şi gestionării vieţii comunitare de către toţi cetăţenii (trebuie menţionat faptul că nu toţi locuitorii cetăţii se puteau bucura de statutul de cetăţean în Atena secolelor V-IV î.Hr.) la forme de regim în care oamenii sunt supuşi puterii absolute a monarhului sau despotului.
Până în secolele XVI-XVII (cu excepţia spaţiului anglo-saxon), doar câţiva filosofi abordează în lucrările lor democraţia ca subiect teoretic. Ieşirea omului din starea de minorat, în calitate de fiinţă raţională, înzestrată cu drepturi naturale inalienabile, a provocat declinul puterii absolute prin revoluţiile din America şi Franţa (ambele în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea). Cu toate acestea, democraţia a avut un parcurs greoi, ideile şi valorile pe care această formă de guvernare le promovează fiind cu greu acceptate. Abia după al Doilea Război Mondial putem afirma că practica politică devine din ce în ce mai puternic influenţată de sistemul politic propriu democraţiei (Lipset, 1995, pp. 1247-1260).
Dacă până acum am făcut o scurtă trecere în revistă a evoluţiei democraţiei ca regim politic, în cele ce urmează vom discuta despre etimologia termenului. Acesta a primit numeroase semnificaţii, uneori suferind chiar o demonetizare (dacă e să ne gândim la folosirea lui în contextul unor regimuri autoritare, cum a fost regimul comunist ce îşi legitima existenţa făcând apel la democraţia populară); aşa cum spune politologul italian Giovanni Sartori (1999, p. 32), democraţia este astfel „difuză şi plurivalentă. Acelaşi politolog afirmă că, după al Doilea Război Mondial, când totalitarismul s-a răspândit tot mai mult pe plan internaţional, democraţia s-a transformat într-un „cuvânt onorific universal
(ibidem), pentru a acoperi astfel practicile sale criminale.
Până în acest punct am înregistrat sensurile şi semnificaţiile cuvântului „democraţie", însă ce desemnează el mai exact? Termenul provine din limba greacă şi este alcătuit din cuvintele demos („popor") şi kratos („putere). Sensul prim al democraţiei este „puterea poporului
. Nu puţine au fost însă interpretările cu privire la cum pot fi traduşi aceşti termeni. Astfel, cuvântul demos putea desemna atât adunarea generală a cetăţenilor atenieni (Ecclesia se aduna în Agora), cât şi comunitatea ca întreg. Din aceeaşi familie semantică fac parte şi termeni ca polloi („cei mulţi"), pleiones („majoritatea") sau ochlos („gloată") (ibidem, p. 45). Se poate deci constata că demosul, în totalitatea accepţiunilor sale, se referă la principiul majorităţii (fie că vorbim de majoritate absolută sau majoritate limitată).
În gândirea politică modernă, termenul „democraţie" a primit mai multe interpretări. Spre exemplu, încercând să răspundă la întrebarea ce este şi ce nu este democraţia, Schmitter şi Karl spun că democraţia politică modernă este un sistem de guvernare în care conducătorii sunt permanent răspunzători pentru acţiunile lor în spaţiul public faţă de cetăţeni, care acţionează indirect, prin procesul de competiţie şi cooperare care are loc între reprezentanţii lor aleşi (Schmitter, 2002, p. 5).
În aceeaşi lucrare, autorii mai sus menţionaţi afirmă că democraţia modernă, prin mijloacele şi procesul competitiv de cucerire a puterii, oferă posibilitatea de exprimare a intereselor şi nevoilor atât grupurilor organizate, cum sunt partidele, sindicatele, grupurile de interese, cât şi indivizilor ca cetăţeni (ibidem, pp. 10-11). Referitor la cetăţeni, Tocqueville (2005, p. 270) spune că guvernarea democratică face ca ideea drepturilor politice să coboare până la cel mai neînsemnat cetăţean, tot aşa cum împărţirea bunurilor pune, în general, ideea dreptului de proprietate la dispoziţia tuturor oamenilor.
În ambele definiţii este subliniat rolul pe care îl îndeplineşte cetăţeanul într-o guvernare democratică: în prima, constatăm că are rolul de a penaliza aleşii prin vot, iar în a doua, ni se prezintă faptul că cetăţeanul se poate bucura de drepturile politice neîngrădit, văzute ca drept natural.
Analizând modul în care funcţionează regimul democratic şi cauzele pentru care în secolul XX democraţia pare a fi trecut printr-o criză, Giovanni Sartori (1999, p. 182) crede că idealul care ar trebui să stimuleze această formă de guvernare nu este cucerirea puterii, ci înlocuirea celor care deţin puterea cu cei care deţin autoritatea, pentru că, de fapt, democraţia duce lipsă de autoritate (autoritate ca legitimitate, ce face apel la prestigiu, respect, influenţă morală). Acest lucru ne face să credem că, în lipsa unei autorităţi ce face apel la valori morale, cu alte cuvinte nu este impusă prin constrângeri, democraţia poate să se transforme uşor într-un regim opresiv. Scopul ultim ar trebui să fie acela al înlocuirii puterii cu autoritatea.
I.1.1. Ipostaze ale democraţiei
Unul dintre primii oameni politici care analizează democraţia este Pericle din Atena antică, care spune: „constituţia (…) este numită democraţie deoarece puterea nu este în mâinile unei minorităţi, ci aparţine întregului popor" (Held, 2000b, p. 30). Aşa cum spuneam însă mai sus, poporul era format din cetăţeni, adică cei ce se puteau bucura de drepturi politice. Ideile lui Pericle au fost puternic combătute de filosofii vremii. Aceştia erau de părere că democraţia este incapabilă să subordoneze politicul valorilor etice. Platon spune că acest regim este guvernarea celor mulţi şi ignoranţi, preferată fiind în schimb conducerea comunităţii de către cei înţelepţi, ce se conduc prin raţiune. Aristotel, în completarea celor spuse de maestrul său, afirmă că democraţia este o formă impură de guvernare, în care nu se urmăreşte atingerea Binelui Comun, ci doar promovarea intereselor săracilor.
Platon o asocia cu subordonarea raţiunii faţă de pasiuni, aşezând-o într-o comparaţie puţin măgulitoare cu idealul său de cârmuire filozofică din Republica; Aristotel, avertizând împotriva efectelor destabilizante ale regimurilor ce creau o polarizare bogaţi-săraci, o identifică cu lipsa de moderaţie, considerând-o în Politica (alături de oligarhie) drept o sursă de tulburări şi de acte politice nechibzuite (Miller, 2006, p. 154).
Odată cu răspândirea creştinismului în spaţiul european apare tot mai mult ideea că sufletele oamenilor căzute în păcat trebuie conduse către mântuire de către preoţi, respectiv Biserică, iar organizarea vieţii politice este parţial sarcina regilor, care, la rândul lor, sunt unşi de Biserică. Sfântul Augustin dezvoltă acest raţionament în lucrarea Cetatea lui Dumnezeu, prin care se afirmă autonomizarea politicului faţă de religios. După secolul al XII-lea, când scrierile lui Platon şi Aristotel sunt redescoperite, Toma de Aquino readuce în câmpul dezbaterilor teoretice ideile democraţiei. Câteva secole mai târziu, Renaşterea şi Reforma protestantă slăbesc autoritatea eclesiastică şi pe cea regală prin tentativele de autonomizare a politicului. Pe această filieră încep să se dezvolte teoria dreptului natural (John Locke, Thomas Hobbes) şi contractualismul (Jean-Jacques Rousseau), teorii ce vor legitima reinstaurarea democraţiei, făcând apel la guvernarea obţinută prin consimţământul dat de cetăţeni.
Idealul democratic apărut în urma teoriei contractului social a constituit momentul în care politicul s-a rupt de dictatura tradiţională şi dreptul divin al regilor. Această trecere s-a putut realiza prin declararea nelegitimităţii ideii cârmuirii regale ca drept natural sau ereditar, conferit fie de divinitate, fie de ereditate. Astfel, statul este înţeles ca o creaţie artificială a oamenilor, sursa autorităţii guvernamentale fiind indivizii înzestraţi cu drepturi naturale (Miller, 2006, p. 154).
În secolul al XIX-lea, în baza ideilor deja constituite, apare teoria lui John Stuart Mill conform căreia „cea mai bună formă de guvernare ideală în condiţiile moderne presupune un sistem democratic reprezentativ" (David Held, 2000b, p. 123). Tot în această perioadă îşi dezvoltă şi Karl Marx concepţiile despre democraţie, susţinând existenţa unei lumi eliberate de capitalism şi exploatare, fără clase sociale, o democraţie în care să existe o deplină egalitate socială, economică şi politică.
Ca o consecinţă a răspândirii conceptelor marxiste se dezvoltă la începutul secolului XX teorii elitiste (legea de fier a oligarhiei – elitismul competiţional). Gaetano Mosca, unul dintre reprezentanţii acestei teorii, spune că…
…în toate societăţile apar două clase de indivizi: o clasă care conduce şi o clasă care este condusă. Prima clasă, întotdeauna mai puţin numeroasă, îndeplineşte toate funcţiile politice, monopolizează puterea şi se bucură de avantajele aduse de putere, în timp ce a doua clasă, mai numeroasă, este controlată şi condusă de prima (Dahl, 2002, p. 250).
Joseph Schumpeter (1976, p. 250), neavând încredere în capacitatea maselor de a raţiona, e de părere că electoratul ar trebui doar să genereze şi să legitimeze guvernele, elitele politice fiind cele care luptă pentru voturile oamenilor: „indivizii cuceresc puterea de a decide printr-o luptă competitivă pentru voturile cetăţenilor". Adepţii acestui model consideră importantă competiţia între elite şi partidele politice în care