Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
O inimă de Broscuţă. Volumul X. Puterea zâmbetului

O inimă de Broscuţă. Volumul X. Puterea zâmbetului

Citiți previzualizarea

O inimă de Broscuţă. Volumul X. Puterea zâmbetului

Lungime:
577 pages
8 hours
Editor:
Lansat:
Feb 4, 2016
ISBN:
9786067420760
Format:
Carte

Descriere

Puiul de Veveriță, pe care l-am cunoscut în volumul anterior al seriei O inimă de Broscuță, continuă să ne împărtășească din experiențele care i-au marcat copilăria – unele frumoase, altele dureroase, altele de-a dreptul misterioase, dar toate ajutându-ne să îl înțelegem mai bine.
Indiferent de încercările la care l-a supus viața, Puiul de Veveriță a reușit totuși să identifice, să recunoască miracolele din fiecare zi ale acesteia, măsurându-și recompensa în cunoaștere, prietenie (găsită chiar și în cel mai improbabil loc) și… libertatea oferită de zâmbet. Un zâmbet poate dărâma zidurile înălțate între ființe, ziduri meșterite din gânduri, regrete și invidie; un zâmbet poate înmuia chiar și o inimă pietrificată, poate avea o valoare nemăsurată pentru cel căruia îi este destinat, poate fi începutul unei schimbări. Despre toate acestea vă invităm să citiți în volumul al X-lea al seriei, Puterea zâmbetului.

Editor:
Lansat:
Feb 4, 2016
ISBN:
9786067420760
Format:
Carte

Despre autor


Legat de O inimă de Broscuţă. Volumul X. Puterea zâmbetului

Titluri în această serie (31)
Cărți conex

Previzualizare carte

O inimă de Broscuţă. Volumul X. Puterea zâmbetului - Gheorghe Vîrtosu

Pentru început, un zâmbet amar

(continuare din volumul al IX-lea – Şarpele de aur)

Mă aflam într-o cădere continuă, printr-un tunel întunecat! Dădeam din mâini, din picioare… doar-doar mă voi agăţa de ceva! Să mă opresc din cădere! Cum ar face oricine, în atare situaţie.

— Ajutor! strigam cât mă ţinea gura, sperând să mă audă cineva.

„Doamne! Sunt pedepsit, oare, pentru îndrăzneala sau pentru curiozitatea de care am dat dovadă?", mă întrebam în sinea mea.

Toate zbaterile se opreau asupra Gândului care mă îndemnase să o întreb pe Fiinţa Divină despre părinţi. L-am găsit, sărmanul, pe colina regretelor, împovărat de acestea. Stătea retras, trist. Toate celelalte gânduri l-au părăsit, condamnându-l că totul se întâmpla din cauza lui.

Văzându-l distrus, iar m-am gândit la Fiinţa Divină. „Dar ar face Fiul Domnului aşa ceva?", mă contraziceam singur, ştiind cine este şi valorile absolute pe care continuă să le promoveze în lume.

În zbaterea mea disperată, cineva m-a prins de mâini. Astfel, căderea mea deveni lină. Încet-încet, respiraţia mi s-a calmat şi, venindu-mi inima la loc, am îndrăznit să mă uit să văd cine mă salvase. Poate Fiinţa Divină îmi citise gândurile? Am tresărit: toate gândurile mele s-au apropiat de cel învinuit, retras pe colina regretelor, curioase de ce se va întâmpla mai departe. Poate acesta avea dreptate şi atunci voiam să-i fie aproape, să îl susţină!

Au dat cu ochii de o fiinţă tare bizară.

— Ce fel de fiinţă? întrebă Pacifistul, cu jumătate de gură.

— Cum arăta? interveni şi Flămângiosul care abia mai respira, de-ai fi jurat că el însuşi cădea, împreună cu Şeful său povestitor, în prăpastia fără fund.

— Cum să v-o descriu… se încruntă uşor Veveriţoiul-povestitor. Chipul îi era tânăr, cam la jumătatea vârstei! Dar purta… Da, da! Purta straie de clovn! se bucură să îşi amintească acest detaliu.

— Te prinsese un… clovn? crezu că nu a înţeles bine Flămângiosul.

— Da…

— Adică… aşa… cum sunt clovnii? Cu nas roşu, perucă… cu haine colorate, încropite din tot felul de cârpe? enumeră Pacifistul particularităţile unui clovn, gândindu-se că Şeful poate avea o imaginaţie prea bogată şi încurca Clovnul cu vreun cameleon.

În acelaşi timp, îşi atingea nasul, pieptul, hainele… ca să fie cât mai clar ceea voia să spună!

— Exact aşa! râse Veveriţoiul. Iar în picioare purta nişte papuci mari de jumătate de metru! îşi desfăcu braţele. Cum se prezintă de fapt la circ, unde are menirea să-i facă pe toţi să se amuze.

— Oho! rămaseră uimiţi şobolanii, privindu-şi picioarele şi imaginându-şi dimen­siunile de care le vorbea Şeful.

Dar acesta nu-i băgă în seamă, ci căută să-i menţină în atmosfera povestirii sale:

— Clovnul a văzut că încremenisem de uimire, aşa că mi s-a adresat:

— Copile, nu te teme! mi-a spus duios. Eu sunt un Vis! mi s-a prezentat, făcând o plecăciune.

— Cum un vis, dacă eu te văd? Te simt! i-am privit mâinile cu care mă ţinea bine.

— Sunt un clovn din lumea viselor, asta vreau să spun! dădu el ochii peste cap. O părticică dintr-un vis, aşa e mai bine? Sunt aici ca să te călăuzesc în trecutul tău! Pentru ca această călătorie să fie ferită de peripeţii, cum e şi cea în care te afli acum, va trebui să închizi ochii, neapărat. Acum!

— De ce? am dorit să aflu taina acestei reguli la fel de bizară ca şi cel care mi-o făcea cunoscută.

— Ca să ne putem opri din căderea asta care a devenit periculoasă pentru amândoi! veni răspunsul Clovnului. Nu trebuie să pui prea multe întrebări. Ai încredere în mine! Să ţii mereu minte cine te-a trimis în această călătorie şi atunci totul se va termina cu bine.

Mi-am amintit din nou de Fiinţa Divină: totul a început când ea mi-a pus degetul pe frunte, iar eu am închis ochii! Treceam repede în revistă, cu ajutorul Conştiinţei, tot ce mi se întâmplase, încercând să mă mobilizez.

— Doar că va trebui să mă asculţi! strigă iarăşi Visul-clovn. Hai, închide ochii! Repejor! Că de nu… Timpul se scurge în defavoarea ta! Vei pierde multe din imaginile care urmează să ţi se deruleze în această călătorie magică, dacă mai tragi mult de timp. Or, tu ai nevoie de cât mai multe răspunsuri cu privire la destinul tău, trecut deja! Dacă le vei obţine, atunci vei putea să mergi mai departe cu inima mult mai uşoară! Nu te vor mai ţine în loc tot felul de incertitudini, de dorinţe neîmplinite, de întrebări, de fră­mântări… că ele însele sunt ancore ale trecutului.

Avea dreptate! cugetă Şeful, în faţa şobolanilor. La urma urmei, mă salvase; nu aveam niciun drept să mă îndoiesc de bunele lui intenţii. Fiinţa Divină mi-l dăduse drept ghid pe acel clovn pentru călătoria pe care urma să o fac în trecutul meu, deci trebuia să am încredere deplină!

— Bine! am fost de acord.

— Bravo! Hai, închide ochii! mă zori Clovnul din nou. De nu, iată, suntem în pericol să ne lovim de fundul acestei peşteri dominate de… îmi arătă cu privirea, care căpătase culoarea aurie.

Nu apucase să-şi termine ideea, că am închis ochii strâns, speriat de perspectiva sumbră pe care mi-o prezentau ochii lui. Unde mai pui că apucasem să-mi arunc privirea dedesubtul nostru şi am zărit o movilă de şerpi aurii, exact ca cei despre care îmi vorbise Fiinţa Divină! Se împleteau, înălţându-şi gurile cu colţi otrăvitori, în aşteptarea prăzii care nu era nimeni altcineva decât eu însumi; Clovnul făcea parte din lumea lor.

— Şi? au tresărit şobolanii.

— Ce… şi? îi privi uimit Şeful.

— Ce ai păţit? continuă Flămângiosul, cu sufletul la gură.

— Am scăpat de şerpi…

— Cum? îl întrerupse Flămângiosul.

— Cum, cum… mormăi Şeful, nemulţumit de atâtea întreruperi. Închizând ochii la timp, cum îmi ceruse călăuza mea. În clipa aceea am auzit un ropot de aplauze şi, curios, am deschis un ochi. Nu îmi venea să cred; l-am deschis şi pe al doilea!

— Ce era? au întrebat şobolanii, în acelaşi timp.

— Fraţilor, m-am trezit sub cupola imensă a unui circ! Sus, sus! De unde sar acrobaţii! Eram agăţat de mâinile cuiva! Mă legănam larg, dintr-o parte a arenei până în cealaltă. Bezmetic, nu pricepeam defel cum ajunsesem acolo! Şi cine mă aplauda?! Un şuierat oarecum familiar, ce venea de foarte aproape, de deasupra capului, m-a făcut să mă uit într-acolo. Era Visul-clovn, care mă salvase adineauri din tunel, de şerpii aurii veninoşi!

— Ei? mi-a zis zâmbind şi făcându-mi din ochi prietenos. Eşti gata să sari? Uite, el te va prinde!

— Care el? am întrebat cu voce gâtuită, încercând să-l descopăr pe cel invocat.

— Un alt clovn, partenerul meu! mi-a răspuns.

L-am descoperit: parcă erau gemeni!

— E coechipierul meu, mi-a explicat Clovnul ce mă ţinea de mâini. Facem acest număr împreună, de o viaţă întreagă. Mulţimea aşteaptă acum – se uită în jos – saltul tău, dar fii fără grijă, totul e pregătit, celălalt clovn te va prinde! Nu te teme!

M-am uitat în direcţia pe care mi-o arătase. Mii de fiori mi-au străbătut şira spinării. Înălţimea la care mă aflam era foarte mare! Cum să fac eu un asemenea salt? Era imposibil! Atunci mi-au atras atenţia straiele mele: eram îmbrăcat la fel ca cei doi clovni. Dar când se petrecuse totul? Când mă schimbasem? În orice caz, totul era menit să îi facă pe spectatorii prezenţi să uite de griji, măcar şi pentru o vreme.

Nu aveam timp de prea multe întrebări. Mă legănam acum în mâinile clovnului, atârnaţi amândoi cu capul în jos; îşi făcea elan pe o bară susţinută parcă de raze de lumină!

— De ce? au întrebat şobolanii.

— De raze de lumină! Ca şi cum bolta arenei ar fi bolta cerului, cu razele soarelui, care coboară să cerceteze pământul, asigurându-i viaţa de care are nevoie…

— A, da… e vorba de vis… şopti Flămângiosul.

— Exact! Clovnul era gata să mă arunce spre celălalt coechipier, care se sprijinea, de asemenea, de o bară, susţinută tot de raze de lumină! Era şi el cu capul în jos, aşteptând să mă prindă, cu mâinile întinse. Nu avea nicio teamă că s-ar putea întâmpla ceva rău!

— Hai! mă îndemnă Clovnul, când privirile ni se întâlniră. Sari!

Râdea familiar, de parcă mă cunoştea de-o viaţă!

— Te rog, nu! am strigat la Clovnul care mă ţinea de mâini. Nu sunt pregătit, nu mă arunca!

Am vrut să-l privesc în ochi, să vadă că sunt îngrozit, să-l implor să nu-mi dea drumul! Eram convins că, de voi cădea de la acea înălţime, nu va mai rămâne nimic din mine. Însă nu am mai avut timp: îşi desprinsese mâinile. Mă aruncase şi eu deja mă aflam în zbor, pe deasupra arenei uriaşe. Brusc se făcu linişte. O linişte mormântală puse stăpânire pe sala imensă, care până atunci fremăta ca un stup de viespi. Iar de undeva anume se distingea clar… un sforăit.

Bineînţeles că mi-a atras atenţia!

— Cine sforăia? vru să afle Flămângiosul.

— O bunică din neamul elefanţilor. Era cu nepoţii la circ! Aceştia priveau cu gurile căscate, dar ea, sărmana… adormise.

Nu aveam timp pentru ei! Ce era să fac? Singura salvare devenea acum celălalt clovn. Am încercat să mă concentrez asupra lui, să nu fac nicio mişcare greşită şi astfel să mă prindă bine de mâini.

„Ce tot faci, stăpâne? De ce tremuri aşa?, am simţit un gând încurajator atingându-mă cu aripioarele lui. „Doar prin copaci la fel sari, de pe un ram pe altul, la înălţimi ameţitoare! Şi nu e deloc simplu, pentru că eşti mereu însoţit de curenţi jucăuşi, puşi pe şotii, creând capcane de tot felul! Nu îşi recunosc niciodată vina! Spun mereu că e vorba de un accident, dacă se întâmplă ceva. Ştiu ei însă, prea bine, că de vei cădea la pat, tot la curenţi vei ajunge, pentru orice ajutor: aer curat, mirosuri plăcute… Şi pentru asta va trebui să le oferi timpul tău preţios, fără nicio răsplată! Deci eşti obişnuit cu salturile! De ce te plângi aici ca o fetiţă?, mă dojenea cu blândeţe gândul cumpătat.

M-am străduit să îmi imaginez că mă aflu într-un copac, iar în locul clovnului care trebuia să mă prindă se află o creangă pe care trebuie să aterizez.

— Hai, că poţi! m-au încurajat toate gândurile, luându-şi zborul şi eliberându-mi mintea de temeri.

Ideea mi-a fost salvatoare. Deodată mi-am simţit corpul încordat ca un arc. Intuiţia preluase iniţiativa, ca de obicei în situaţii critice. Iar dacă vrei ca totul să iasă ca la carte, e musai să te laşi pe mâna ei. Am întins mâinile înainte, picioarele înapoi, coada dreaptă ca o strună, m-am concentrat şi… peste doar o clipă eram în mâinile clovnului care trebuia să mă preia. Am vrut să strig de bucurie, să-l anunţ pe celălalt că am reuşit, dar…

— Ce s-a întâmplat? nu avu răbdare Flămângiosul, văzând că Şeful se încruntase dintr-odată.

Voia ca Şeful să-i descrie aventura trăită în cele mai mici detalii! Veveriţoiul oftă şi rămase blocat, dând din mână a lehamite, când îl descoperi pe Flămângios stând, sărmanul, cu mâinile ridicate, agăţat parcă de ceva invizibil, transpirat din cap până-n picioare. El trăia tot ce povestea Şeful!

Pacifistul, văzându-i atât de tulburaţi pe amândoi, îi luă mâinile Flămângiosului şi i le lipi pe lângă corp.

— Continuă, Şefu’! Ce ai, frate, vrei să ne ţii pe jar pe toţi? i se adresă tovarăşului său.

Flămângiosul nu zise nimic, ci îşi puse mâinile subsuori, parcă le înnodă de corp, să fie lăsat în pace. Asculta cu atenţie.

— Nu aveam să mă bucur prea mult de succesul saltului meu… spuse încet Veveriţoiul.

— De ce? au întrebat şobolanii, amândoi odată.

— Din nou mă aflam în cădere…

— Vai! s-au cutremurat şobolanii.

— Clovnul care mă prinsese nu era ca cel dintâi…

— Adică? voi să ştie Flămângiosul.

— Nu era de nădejde, răspunse Şeful.

— Cum aşa? fu dezamăgit Flămângiosul. Doar te-a prins! Sau… Ţi-a dat drumul în mod voit? Te-a scăpat de la acea înălţime? Sau poate că tu…

— Nici una, nici alta… căută Şeful să dezlege misterul. Mâinile acelui clovn s-au rupt! Cădeam cu tot cu ele!

— Vai! s-au înspăimântat şobolanii, mângâindu-şi umerii.

Li se făcuse părul măciucă din cauza trăirilor atât de puternice pe care le provoca povestirea Şefului. Parcă erau nişte pisici cărora le ieşise în faţă, din senin, un câine pus pe şotii!

— Cum să i se rupă mâinile? îngăimă Pacifistul.

— Poate a fost un accident? insistă şi Flămângiosul.

— Ascultaţi şi veţi afla ce a fost… se încruntă Şeful.

Flămângiosul s-a chircit cuminte, iar Veveriţoiul a continuat:

— Credeţi că eu am avut vreo explicaţie? Pur şi simplu cădeam ţinându-i braţele în mâinile mele! M-am uitat disperat în jurul meu, pe urmă în sus şi am descoperit Clovnul care mi-a dat drumul! Fusese dat în vileag chiar de umbra sa! Flutura din mâini! Şi îmi zâmbea. M-am uitat la mâinile pe care le ţineam. Deci era un truc! Încercam să-l întreb din priviri de ce a făcut asta?!

— La revedere, ţâncule! Ai grijă altădată când vei dori să te bagi în prietenia altora, fără să fii poftit! îmi strigă zeflemitor.

— Am înţeles ce mi s-a întâmplat, şopti Veveriţoiul-povestitor.

— Şi… ai păţit ceva? căută să schimbe subiectul Pacifistul, privindu-şi Şeful din cap până-n picioare, căutându-i traume imaginare.

Fu cât pe ce să îi atingă pălărioara: ştia că aceasta ascunde o taină a Şefului. Flămângiosul i-a dat peste mână, ca să nu-l întrerupă din povestit.

— Auzeam rumori! spuse Şeful încetişor. Mă aflam în acelaşi circ şi cădeam…cădeam în gol… îmi imaginam că voi muri, desigur! Priveam dedesubtul meu, ca şi atunci când mă aflam în tunel şi…

— …şi… îşi lungiră gâturile şobolanii.

— …şi iar m-am oprit din cădere! Curios, am ridicat privirea deasupra capului; era acelaşi clovn care mă salvase prima dată. Cel bun! Mă prinsese de cioturile de mâini ale celuilalt clovn, pe care continuam să le ţin strâns. Voiam să-i spun ce mi-a făcut semenul lui, dar Clovnul salvator mi-a spus:

— Sst! Închide ochii! Închide ochii şi vom putea ieşi din sala asta fără să ni se întâmple nimic, la fel ca din peştera cu şerpi. Ai încredere. Altfel…

Am reţinut aceste cuvinte – „Închide ochii" – exact ca pe o formulă de salvare!

Nu am mai aşteptat să mi se spună a doua oară. Din nou am închis ochii exact la timp, ajunsesem deasupra capetelor spectatorilor de la circ, care priveau îngroziţi că­derea noastră! Ca să nu mai vorbim că sub mine se afla o familie de capre şi avea nişte vecini arici! Toţi tineri! Caprele cu nişte mândreţi de coarne, aricii – ţepoşi mamă, mamă! Vă daţi seama?

Flămângiosul se prinse cu mâna de inimă.

— Şefule, cum ai ieşit din această situaţie? se interesă cu voce gâtuită.

La rândul său, Pacifistul înghiţi în sec şi, de la gestul său, de pe vârful nasului i-au sărit câteva picături de sudoare, care făcură ca nişte fire de iarbă din preajmă să freamăte.

— Cum am ieşit din situaţie? murmură Şeful. Când am închis ochii, imediat am simţit o stranie senzaţie de răcoare, nicidecum durerea pe care o aşteptam.

— Ce? au întrebat şobolanii, privindu-i braţele Şefului.

— …o răcoare ce m-a făcut să deschid ochii. Mă aflam în zbor, exact ca o pasăre, deasupra meleagului nostru.

— Ce? întrebară şobolanii.

Veveriţoiul râse încetişor. Flămângiosul închisese ochii adineauri, iar acum îi deschisese brusc şi era cu totul tulburat! Era departe de zborul din poveste…

— Spui că zburai? întrebă Flămângiosul, imitând păsările.

— Da, zburam!

— Dar aveai aripi?

— Nu, aripi nu aveam, surâse Şeful. Dar totul era magic! Zburam, pur şi simplu! Locurile îmi erau tot mai străine! Şi am conştientizat, o dată în plus, că mă întorceam în trecut, printr-un vis ciudat. Clovnul salvator, cel bun, nu cel căruia i se rupseseră mâinile, zbura şi el alături de mine.

— Te rog, nu te supăra pe camaradul meu… Să ştii că nu a făcut-o intenţionat… mi-a spus când a văzut că mi-am revenit cât de cât.

Mi-am privit mâinile şi am descoperit braţele acelui clovn. Le-am aruncat ca pe o piază rea. L-am făcut pe salvatorul meu să zâmbească.

— Urmăreşte-le! mi-a spus.

Am văzut cum, încet-încet, protezele dispăreau ca şi cum nişte flăcări le-ar fi înghiţit. Am vrut să-l întreb cum de era posibil să ardă aşa, din senin.

Clovnul mi-a citit gândul:

— Ce e rău nu rămâne în acest vis, în care ne aflăm acum… Tot ce e rău dispare…

L-am privit cu coada ochiului, ceea ce l-a făcut să bată puţin în retragere.

— De ce e atât de rău camaradul tău? l-am întrebat.

— Ştiu şi eu, copile… Gelozia, mânca-o-ar hienele… murmură ca pentru sine. Ea are acces în visul nostru. Ştii cum de reuşeşte?

— Cum? am întrebat.

— Cu ajutorul vostru, al fiinţelor, care se aventurează în lumea viselor! Le înfiaţi din viaţa voastră reală şi le aduceţi aici!

— Dar… gelozie? De ce să fie gelos camaradul tău? nu i-am înţeles afirmaţia.

— Te-a văzut şi a crezut, probabil, că mi-am găsit un alt partener pentru numerele de acrobaţie! Mai ales din neamul veveriţelor, cărora nimeni nu le poate ţine piept…

Se întoarse către mine zâmbind.

— Mă rog… Să lăsăm asta. Ţi-a plăcut la circ? ţinu să schimbe subiectul. Sper că nu te-ai supărat că am trecut pe acolo, unde îmi petrec fiecare clipă a vieţii mele… Am vrut să vezi totul!

Îl ascultam, dar parcă nu auzeam ce spune. Eu nu reuşeam să depăşesc episodul anterior.

— Nu înţeleg de ce ar fi gelos amicul tău! i-am spus gânditor. Voi nu sunteţi reali ca să vă poată stăpâni un sentiment de gelozie! E logic să nu pot fi din aceeaşi echipă cu tine, atâta vreme cât eu sunt o fiinţă vie! Iată, am carne, am oase… Nu are de ce să fie gelos! Spune-i că nu trebuie să fie gelos.

— Ha! Ha! Ha! pufni în râs Clovnul cel Bun. Tu uiţi un lucru foarte important, copile! Nu te afli în lumea ta, reală! Acolo unde ai… carne şi oase cum spui!

— Cum aşa? nu mi-am putut ascunde mirarea.

— Uite-aşa! surâse Clovnul cel Bun. Doar sufletul tău mi-e oaspete! Şi îţi poartă corpul imaginar, care a fost colectat din oglinzile iluziilor, ce vă împodobesc viaţa cu sclipirea lor falsă, demnă să îi încânte pe toţi cei din jur, şi mai puţin pe tine însuţi.

— Cum aşa? l-am întrebat din nou.

— Ca să te poţi identifica aici, în lumea viselor, cum o faci şi în viaţa reală! Numai aşa poţi să reţii visele, să trăieşti în ele şi, ieşind din ele, îţi vor rămâne în memorie, putând să le foloseşti la îmbunătăţirea destinului tău. În ce priveşte sufletul, el niciodată nu se va identifica… în asta şi constă misterul eternităţii lui! În plus, nu uita că ai venit în vizită la mine! Asta vreau să spun: corpul a rămas în lumea ta, nici măcar inima nu e cu tine! Numai sufletul, însoţit de conştiinţă, ai putut să-l aduci! Eu sunt o simplă piesă din rutina destinului tău, copile drag! Am menirea să te călăuzesc, să te poţi întruchipa ca o entitate în marele Univers, unde, la un moment dat, vei deveni şi tu o piesă, la fel ca mine. Însă totul la vremea sa. În lumea viselor, numai sufletul vostru are acces, nu şi corpul! Deci, după cum te convingi singur, totul e o iluzie, copile!

M-am cercetat imediat cu privirea.

— Vă luaţi o anumită formă pentru a vă afirma ca personalităţi în Univers, că de nu… îşi reluă ideea Clovnul, văzându-mă atât de nedumerit.

— Cum se poate una ca asta? l-am privit neîncrezător.

— E simplu! răspunse calm. Voi, fiinţele vii, dormiţi mai mult de jumătate din viaţă! În lumea noastră e foarte uşor de ajuns: prin somn! Acrobaţiile noastre fac multe fiinţe fericite prin intermediul viselor! Aici nu ai nevoie de mâncare, nici de căldură, nici de sus­ţinerea celor dragi. Tu îţi creezi propria lume în vise. După o noapte petrecută împreună cu noi, o fiinţă reală se va trezi binedispusă, gata să înceapă o nouă zi. E unul din misterioasele farmece ale vieţii!

— Şi dacă sunt acum în lumea voastră… cum să mă apăr de un clovn gelos? am profitat de spusele lui.

Eram într-o călătorie pe tărâmuri străine! Am privit în jur, temându-mă să nu apară, dintr-o clipă în alta, Clovnul cel Rău. Conştientizam tot mai mult că mă aflu în lumea viselor, unde totul e posibil! comentă Şeful către şobolani. Chiar şi întoarcerea în timp, în trecutul meu!

Am încercat să pun lucrurile cap la cap. Fiind lipsit de corpul care, în concepţia noastră, deţine puterea, instinctul de apărare, cum puteam face faţă unui clovn gelos, dintr-o altă lume?

— Poate îi spui tu că eu nu am venit cu niciun gând să-i iau locul? am vrut să-l lămuresc pe Clovnul cel Bun cum stau lucrurile. Poate chiar devenim prieteni şi, când mă voi întoarce în lumea mea, să veniţi împreună la mine, pe timpul zilei! Dar… să ştii că am o condiţie! m-am încruntat.

— Da? Ce condiţie? surâse Clovnul cel Bun de naivitatea mea.

Unicitatea creaţiei

— Unde vezi tu naivitate? nu înţelese Flămângiosul. Mie îmi pari destul de curajos!

— Un vis niciodată nu poate veni în lumea reală, nu poate căpăta corp, din carne şi oase. În asta consta naivitatea mea! îi răspunse Şeful, destul de sec.

— Cum nu? nu se lăsă intimidat Flămângiosul.

— Nu îl poţi identifica în lumea noastră! se încruntă Şeful.

— Cum nu, Şefu’? Tu ne-ai spus adineauri că visele prind viaţă, desigur, cu ajutorul nostru.

— Da, aşa e! Noi le creionăm corpul prin propria imaginaţie, însă niciodată nu vor deveni reale! răspunse Şeful.

— Mda… s-a scărpinat Flămângiosul în ceafă, recunoscându-şi neajunsurile.

— Băieţi, noi putem să creăm… o fotografie, o sculptură, faţa cuiva pe un desen… dar ca să o pui în practică, să-i dai viaţă, nu ai nicio şansă! Şi chiar de poţi să-i dai viaţă, printr-o magie, o copie nu va atinge niciodată valoarea originalului! Orice creaţie este unică!

— Condiţia mea este să profităm de faptul că sunt aici şi să mă înveţi să sar şi eu de la trambulină, fără să-mi fie frică! i-am spus repede Clovnului.

Acesta zâmbi în timp ce continuam să zburăm. Nici nu mi-am dat seama când am ajuns pe tărâmul primăverii.

— Unde? au tresărit şobolanii.

— Pe tărâmul primăverii! Eu continuam să zbor… şi când am descoperit frumuseţile acestui anotimp minunat, de la înălţimea unde mă aflam, am uitat de toate! Eram atât de uimit… Nici nu apucasem să mă dezmeticesc bine şi deja trecusem graniţele dintre două anotimpuri.

Eram tentat să cred că tot ce mi se întâmpla făcea parte din tărâmul viselor! Mă sim­ţeam de-al lor!

— Ai vrea să vezi cum parcurg labirinturile Timpului cele patru anotimpuri, mergând frumos, unul după altul? Vei fi uimit să afli că se comportă exact ca nişte fiinţe vii, ca şi voi! mă provocă Clovnul.

— Mai întrebi? am rostit încetişor, căutând cu privirea în toate părţile, dornic să nu pierd nimic din peisajul inedit. Dar timp avem?

— Da… spuse Clovnul. Vom considera că e o compensare pentru ceea ce ţi-a făcut prietenul meu… îmi răspunse zâmbind de isteţimea mea.

Aşa ceva nu i se poate întâmpla oricui! Şi nici oricând! le zise Şeful şobolanilor. Cum să refuz, mai ales că era o compensare, ceva ce meritam?!

— Sigur că sunt de acord, Clovnule! am simţit nevoia să-l zoresc să îmi arate totul cât mai repede!

— Bine! rosti el cu voioşie. Atunci ne vom abate puţin din drum şi ne vom înălţa…

— Unde? nu l-am lăsat să-şi termine ideea.

— Sus! zâmbi Clovnul, arătând cu mâna undeva deasupra noastră. Numai de acolo poţi să le vezi pe cele patru anotimpuri, la un loc.

Graiul mi-a pierit. Uimirea a pus stăpânire pe simţurile mele, mă copleşise. Am simţit cum ne-am schimbat direcţia de zbor, parcă razele ne-au abătut calea, ducându-ne pe tărâmul lor. Eram exact ca nişte păsări! Ţinta noastră era înaltul infinit al cerului! Ne ri­dicam ca o săgeată, exact cum fac razele soarelui când acesta se retrage seara spre asfinţit, ducând cu ele, cu băgare de seamă, toată prospeţimea pământului acelei zile.

În vizită la o familie de nori

La un moment, dat am pierdut din viteză, parcă ajunsesem într-un gol de aer ce m-a ajutat să poposesc lin pe un nor pufos. Cum l-am atins cu tălpile, acesta a căpătat chip, iar semenii săi la fel! Clovnul se comporta cu ei familiar; îi cunoştea. Se pare că noul meu prieten poposea deseori la ei în vizită, în călătoriile lui spre înalturi. Astfel, norii parcă jucau rolul unor vameşi de la trecerea de pe un tărâm pe altul, în faţa cărora trebuia să te identifici.

Imediat ce am ajuns la ei în vizită, norii ne-au pregătit, cu deosebită amabilitate, nişte fotolii pufoase, foarte confortabile, pe măsura fiecăruia dintre noi. M-am aşezat pe unul şi i-am simţit răceala şi umezeala, zise Şeful, mângâindu-şi corpul de parcă resimţea şi acum acel sentiment.

— Şi ce-i aşa ieşit din comun? Norii sunt din apă!

— Eu ştiu, dar eram în vis!

— Adică? deveni atent Pacifistul.

— Am simţit umezeala şi răceala… ai simţuri în vis?

Şobolanii s-au privit.

— Vă rog, luaţi loc! ne-au invitat norişorii.

Mă convingeam, dacă mai era nevoie, că însoţitorul meu, Clovnul, era mereu bine primit la ei în vizită. Ne-am aşezat fără niciun comentariu şi imediat copiii-nouraşi din familie s-au aliniat în faţa noastră, aşteptând ceva, de parcă-i vizita Moş Crăciun.

Nu înţelegeam ce se petrece şi Clovnul a intuit acest lucru.

— Relaxează-te! mă îndemnă, făcându-mi din ochi, cu discreţie. Îi vizitez destul de des pe aceşti copii! Şi de fiecare dată le prezint noi spectacole, nu din cele simple, ca la circ, cum poate îţi închipui, ci pline de învăţăminte!

Se uită la micuţii din faţa mea, zâmbindu-le duios.

— Da? am întrebat mirat, căci mi se părea că aceia aşteaptă un semn de la mine.

— Păi nu uita că sunt nori – arătă spre gazdele noastre – şi de ei depinde existenţa vieţii pe suprafaţa pământului, într-o mare măsură, atât în vis, cât şi în realitate! Trebuie să aibă o educaţie demnă, să aibă cunoştinţe despre orice, de peste tot! îmi explică Clovnul.

— Aha! am înţeles de ce ne-am oprit la ei şi cum de era atât de bine primit călăuzitorul meu.

Era ceva ce îi revenea ca sarcină, în timp ce mă călăuzea pe mine!

I-am privit pe nouraşii pufoşi cu oarecare invidie, desigur lipsită de răutate. Aveau acces la atâta informaţie! Din întregul Univers! Comunicau cu personaje din lumea viselor! Ce putea să fie mai frumos?!

— Uită-te în jos! îmi distrase atenţia Clovnul, care ştia mereu ce gânduri îmi trec prin minte, după cum aveam să aflu ulterior.

M-am aplecat şi imediat privirea mi se agăţă de pământ! rosti emoţionat Veveri­ţoiul-povestitor. Fraţilor, avea forma şi mărimea unui bostan! îşi rotunji mâinile, povestind.

— Bostan… se amuză Flămângiosul de comparaţia povestitorului.

— Sau harbuz… dacă nu îţi plac bostanii, şopti Şeful.

— Mă rog… trebuie doar să înţelegem că… interveni Pacifistul în jocul lor, rotunjindu-şi şi el

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre O inimă de Broscuţă. Volumul X. Puterea zâmbetului

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor