Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks

Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks

Citiți previzualizarea

Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks

evaluări:
3/5 (4 evaluări)
Lungime:
292 pages
4 hours
Editor:
Lansat:
Feb 10, 2016
ISBN:
9786067195729
Format:
Carte

Descriere

De la autoarea bestsellerului Mincinoșii


Frankie Landau-Banks la 14 ani
Clubul De Dezbateri
„Iepurașul“ lui tata
O fetișcană cam tocilară


Frankie Landau-Banks la 15 ani
O tipă trăsnet
O limbă ascuțită
O dispoziție arțăgoasă
…și un nou iubit


Frankie Landau-Banks
Nu mai e genul de fată care să accepte un „nu“ ca răspuns
Mai ales când „nu“ înseamnă să nu fie primită în societatea secretă a iubitului ei, destinată exclusiv sexului masculin
Și când sunt de făcut atâtea și atâtea farse


Frankie Landau-Banks la 16 ani
O posibilă infractoare de geniu


Aceasta e povestea parcursului ei!


Lockhart a depășit genul chick-lit cu această analiză inteligentă a eternei dileme adolescentine: să te adaptezi și să fii acceptat sau să ieși în evidență, riscând să fii respins. Un amuzant manifest feminist care va încânta gașca fetelor. -- Kirkus Reviews


Odată cu Frankie Landau-Banks, E. Lockhart creează un personaj de neuitat. Adolescenții vor fi încântați de comportamentul ei rebel și de întrebările ei pătimașe despre gen și putere, indivizi și instituții și cum să te îndrăgostești fără să te pierzi pe tine însuți. -- Booklist


„Îl plăcea. Era masiv. Aducea mai mult a bărbat decât alți băieți de vârsta lui. Îi plăcea camera lui dezordonată, înțesată cu teancuri de cărți. Îi plăcea să-l vadă pe terenul de lacrosse, unde era vedetă. Nu-i venea a crede că o place pe ea, fiindcă în perioada aceea încă aducea mult a puș­toaică deloc în largul ei, sfrijită, cu picioare prea lungi, cu maxilarele proeminente și părul zburlit, dar Porter zicea că lui i se părea că-i amuzantă și că are ochi frumoși.“

Editor:
Lansat:
Feb 10, 2016
ISBN:
9786067195729
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks

Cărți conex

Previzualizare carte

Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks - E. Lockhart

nocturne

O probă la dosar

14 decembrie 2007

Către: Directorul Richmond și Consiliul Director, Academia Pregătitoare Alabaster

Eu, Frankie Landau-Banks, mărturisesc pe această cale că am fost singura vinovată pentru toate relele săvârșite de Ordinul Loial al Câinilor Baseți. Îmi asum deplina responsabilitate pentru tulburările provocate de Ordin — incluzând aici și Doamna Bibliotecă, Noaptea celor o Mie de Câini, Cățelușii din Vitrină, Rebeliunea Sfeclei la Conservă și răpirea lui Guppy.

Asta înseamnă că eu am trasat sarcinile pentru toată lumea.

Eu și numai eu.

Nu contează ce v-a spus Porter Welsch în declarația lui.

Sigur, câinii Ordinului sunt ființe umane înzestrate cu liber-arbitru. Au contribuit prin eforturile lor fără a suporta vreo constrângere explicită. Nu i-am amenințat sau maltratat în niciun fel, și, dacă au ales să urmeze instrucțiunile mele, asta nu s-a întâmplat pentru că s-ar fi temut de pedeapsă.

Ați solicitat să vă furnizez numele lor. Refuz respectuos să fac una ca asta. Nu este treaba mea să îi dau în vileag.

Aș dori să subliniez că multe dintre escapadele Ordinului au fost concepute ca acțiuni de critică socială. Și că mulți dintre membrii Ordinului au fost împiedicați să se dedea unor conduite cu mult mai autodistructive mulțumită acțiunilor indicate de mine. Așa că, cine știe, poate că acțiunile mele au contribuit la binele general, în ciuda inconvenientelor pe care, neîndoielnic, le-ați suportat.

Înțeleg nemulțumirea administrației în privința incidentelor. Înțeleg că acest comportament al meu a afectat bunul mers al organizației dumneavoastră patriarhale. Cu toate acestea, aș dori să vă sugerez să priviți toate proiectele Ordinului cu îngăduința cuvenită unor nesupuneri civice creative, ale unor elevi expresivi artistic și interesați de soarta societății.

Nu vă cer să-mi încurajați comportamentul. Solicit doar să nu-l descurajați, fără a ține seama de context.

A dumneavoastră, cu sinceritate,

Frances Rose Landau-Banks, promoția 2010.

Lebăda

Cu toate că păleau prin comparație cu năstrușniciile pe care avea să le săvârșească odată cu întoarcerea la liceul-internat, în al doilea an de studii, lucrurile care i se întâmplaseră lui Frankie în vara de după primul an fuseseră îndeajuns de zguduitoare. Cu siguranță îndeajuns de zguduitoare încât să-i perturbe calmul lui Ruth, mama cea conservatoare a lui Frankie, și să îmboldească vreo câțiva băieți din cartierul lui Frankie din New Jersey la gânduri (ba chiar la acțiuni) care nu le trecuseră nicicând, până atunci, prin minte.

Frankie se găsea, ea însăși, într-o stare de turbulență.

Între lunile mai și septembrie se alesese cu zece centimetri și cu nouă kilograme în plus, toate poziționate exact unde trebuia. Se transformase dintr-o copilă sfrijită și stângace, cu palme prea mari pentru cât de lungi îi erau brațele, cu o claie de păr șaten, zbârlit, în cap, și cu o mandibulă atât de ascuțită, încât o făcea pe bunica Evelyn să cloncăne despre cum „dacă e să se apeleze la chirurgie plastică, nu strică să faci lucrurile astea înainte de intrarea la facultate", într-o tânără cu rotunjimi și cu un aspect neconvențional pe care băieții îl socoteau teribil de atractiv. Chipul ascuțit i se rotunjise, se împlinise și la trup, iar copila cea urâțică se transformase într-o bucățică bună — și toate acestea în timp ce stătuse liniștită, într-un hamac, în suburbii, citind povestiri de Dorothy Parker și sorbind limonadă.

Singurul lucru pe care-l făcuse Frankie pentru a facilita schimbarea fusese să investească în niște balsam de păr cu care să-și îmblânzească părul zbârlit. Nu era genul de fată care să apeleze la cosmeticale. O scosese la capăt și fără ele în primul an la Alabaster, în ciuda faptului că internatul cu pricina era (după cum sublinia sora ei mai mare, Zada) o instituție unde protestanții albi și înstăriți erau de zece ori mai numeroși decât ceilalți, catolicii nu se prea băgau în seamă, iar iudaicii își schimbaseră, în mare parte, numele dintr-unele ca Bernstein într-unele ca Burns.

Frankie se descurcase la Alabaster în virtutea faptului că era sora mai mică a Zadei. Zada era în ultimul an când începuse Frankie și, cu toate că nu se bucurase nicicând de o popularitate ieșită din comun, sora ei avea un grup solid de prieteni și reputația că ți-o spune verde în față. Îi permisese lui Frankie să se alăture grupului ei de boboci și de seniori în prima parte a anului școlar și transmisese un mesaj clar, tuturor, să nu se ia de ea. O lăsase pe sora ei mai mică să i se alăture la masa de prânz, ori de câte ori era cazul, și o prezentase celor din echipa de canotaj, celor din echipa de lacrosse, celor din organizațiile elevilor și celor din echipa de dezbateri. Frankie intrase în cel din urmă grup și se dovedise un competitor surprinzător de acerb.

Frankie își ținuse partea ei de învoială, cât fusese boboacă, încercând, pe cât posibil, să n-o facă pe Zada de râs. Purtase hainele pe care i le indicase Zada, se descurcase bine la cursuri și se împrietenise cu niște colegi de an, un pic cam tocilari, dar care nu erau nici ostentativ de ridicoli și nici tragic de idioți.

Pe la sfârșitul verii, când Zada plecase să facă facultatea la Berkeley, Frankie avea rotunjimi apetisante, era zveltă și căpătase îndeajuns farmec încât să pironească în mijlocul străzii câte un adolescent care trecea pe lângă ea. Dar, dacă e să descriem cu precizie cronologia transformării lui Frankie și așa-zisele ei pozne pe parcursul acestor pagini, este important să notăm că maturizarea ei fizică nu a fost, de la început, acompaniată de o dezvoltare mentală similară. Din punct de vedere intelectual, Frankie nu era încă acea minte genială și aproape criminală care avea să fondeze Societatea de Eliberare a Peștilor și care, adultă, ar fi avut toate șansele să conducă CIA-ul, să regizeze filme de acțiune, să proiecteze nave spațiale sau, posibil (dacă o lua razna), să conducă un grup de crimă organizată. La începutul celui de-al doilea an, Frankie Landau-Banks nu era nimic din cele de mai sus. Era o fată care citea mult, care nu avusese decât o singură relație cu un băiat, căreia-i plăcea să facă parte din echipa de dezbateri și încă ținea gerbili în terariu. Era foarte inteligentă, însă în felul în care îi funcționa mintea nu exista nimic ciudat sau neobișnuit de ambițios.

Mâncarea ei preferată era guacamole și culoarea ei preferată era albul.

Nu fusese niciodată îndrăgostită.

O întâlnire întâmplătoare ce se va dovedi hotărâtoare

În ziua ce a urmat plecării Zadei la Berkeley, Frankie și maică-sa au plecat în Jersey Shore, ca să petreacă un weekend de patru zile împreună cu cei doi unchi divorțați ai lui Frankie și cei trei verișori. Au închiriat o casă șubredă cu cinci dormitoare, aproape de plajă și faleză, înconjurată de o suprafață minusculă de beton.

Verișorii lui Frankie aveau cu toții vârste între zece și treisprezece ani. Și erau cu toții băieți. O haită de fiare sălbatice, din perspectiva lui Frankie, puși pe schimbat ghionturi, aruncat cu mâncare, bășit și răscolit prin lucrurile lui Frankie, asta dacă nu-și încuia ușa dormitorului.

În fiecare zi, întregul grup căra șezlonguri, prosoape, covrigi, doze de bere (pentru cei doi unchi), cutii de suc și echipament sportiv până la plajă, unde urmau să zăbovească vreo șase ore bune. Frankie nu putea citi liniștită un roman fără să se trezească cu vreun crab pe genunchi, fără să i se toarne pe abdomen vreo găletușă cu apă sărată sau fără să i se verse vreo cutie cu suc de struguri pe prosop. Nu izbutea să înoate fără ca vreunul dintre verișori să încerce s-o înhațe de picior sau s-o stropească. Nu reușea să mănânce fără ca vreunul dintre băieți să-i fure chipsurile din farfurie sau să-i arunce nisip pe mâncare.

În ultima zi de vacanță, Frankie stătea întinsă pe un prosop de plajă și-și asculta unchii, chelioși și cu burtici, vorbind despre prestația Șacalilor, o echipă din liga a doua. Mama lui Frankie moțăia în șezlong. Verișorii, cel puțin momentan, erau în apă și făceau un concurs de ținut respirația, încercând totodată, când și când, să se înece unii pe alții.

— Pot să mă duc în oraș? a întrebat Frankie.

Ruth și-a săltat ochelarii de pe figură și și-a privit fiica cu ochi mijiți.

— Ce-ți veni?

— Să mă plimb. Să-mi iau o înghețată. Poate să cumpăr niște vederi, a răspuns Frankie.

Voia să scape de toate astea. De tovărășia lor, de trăncăneala despre sport, de bășit și înghiontit.

Ruth s-a întors spre unul dintre frații ei.

— Ben, nu-s, gen, vreo cincisprezece cvartale până în centrul orașului? Cam cât de departe ai zice că este?

— Mda, cincisprezece cvartale, a zis unchiul Ben. N-ar trebui să se ducă singură.

— Nu merg cu ea, a zis Ruth și și-a pus iarăși ochelarii pe nas. Am venit să mă relaxez pe plajă, nu să casc ochii la vederi din chioșcurile pentru turiști.

— Pot să mă duc și singură, a zis Frankie, care oricum nu voia să fie însoțită de Ruth. Cincisprezece cvartale nu-i așa de departe.

— Mai sunt și personaje dubioase pe-acolo, a avertizat-o unchiul Ben. Atlantic City e la doar câțiva kilometri spre nord.

— Iepuraș, nu știi cum să ajungi, a zis Ruth.

— Casa e pe Sea Line Avenue 42, a replicat Frankie. Fac stânga pe promenadă și de acolo merg drept înainte până în zona cu magazine. Am fost la supermarket cu unchiul Paul, ții minte?

Ruth a strâns din buze.

— Nu cred că-i o idee bună.

— Ce crezi că o să se întâmple? Nu urc în mașina niciunui bărbat necunoscut. Am telefonul mobil la mine.

— Nu cunoaștem orașul, a zis Ruth. Nu vreau să mai avem discuții despre asta.

— Dar ce crezi că se poate întâmpla?

— Hai să încheiem.

— Cum crezi că traversez strada când sunt la Alabaster, ha?

— Iepuraș...

— Fiindcă, să știi, trec strada când nu ești tu de față, mami. Știrea zilei.

Unchiul Paul a intervenit.

— Las-o să se ducă, Ruth. Pe Paulie junior îl las să meargă singur încă de anul trecut, când avea doar doisprezece ani, și n-a pățit nimic.

— Vezi? s-a întors Frankie spre maică-sa.

— Nu te băga, Paul, s-a stropșit Ruth. Nu-mi îngreuna viața.

— Pe Paulie junior îl lăsați să meargă în oraș și pe mine nu? Paulie încă se scobește în nas cu degetul. E un ditai standardul dublu.

— Ba nu e, a răspuns Ruth. Ce face Paul cu Paulie junior e treaba lui, și ce fac eu cu tine e treaba mea.

— Mă tratezi ca pe un copil mic.

— Ba nu, iepuraș, a zis Ruth. Te tratez ca pe o adolescentă foarte atractivă, dar încă foarte tânără.

— Fără creier.

— Fără, să zicem, o judecată matură, a zis Ruth.

— Dar de când îmi lipsește mie judecata?

— De când vrei să te duci în oraș, cale de cincisprezece cvartale, fără să cunoști zona și îmbrăcată în bikini cu ață în fund.

Ruth era, de-acum, pornită.

— Aș vrea să nu te fi lăsat să te duci la cumpărături cu Zada. Serios, Frankie, abia dacă ai haine pe tine, și dacă te duci în oraș și te pierzi pe-acolo ce crezi că o să se-ntâmple?

— Te-aș suna pe mobil.

— Nu asta vreau să zic.

— Adică ce, dacă n-aș fi atrăgătoare m-ai lăsa să merg? a întrebat Frankie.

— Nu începe cu asta.

— Dar dacă trec pe acasă și mă îmbrac cu o rochie?

— Frankie...

— Dacă aș fi băiat, m-ai lăsa?

— Vrei să-mi strici ultima zi de vacanță cu o ceartă? a izbucnit Ruth. Spune, asta vrei?

— Nu.

— Atunci nu-mi mai răspunde. Las-o baltă și bucură-te de plajă.

— Prea bine. O să mă duc pe faleză atunci.

Frankie s-a ridicat, și-a pus șlapii în picioare, a înșfăcat geanta unde avea portofelul și a pornit-o prin nisip.

— Să te întorci într-o oră! a strigat Ruth după ea. Să mă suni dacă ai de gând să întârzii.

Frankie nu i-a răspuns.

Nici măcar nu voia vederile alea. Nici nu ardea de nerăbdare să se ducă în oraș, de fapt. Nici Ruth, până la urmă, nu-i impunea atât de multe reguli. N-o deranja, de fapt, nici că Paulie junior se putea duce singur în oraș încă de anul trecut.

Problema era că, pentru ei, pentru unchiul Ben și mama ei, ba poate chiar și pentru unchiul Paul, Frankie era „Iepuraș".

Nu o persoană înzestrată cu inteligență, capacitate de orientare și abilitatea de a folosi un telefon. Nu o persoană capabilă să rezolve o problemă.

Nici măcar o persoană în stare să meargă cincisprezece cvartale pe jos fără să dea vreo mașină peste ea.

Pentru ei, era Iepuraș Drăgălaș.

Inocentă.

Având nevoie de protecție.

Lipsită de relevanță.

Jumătate de oră mai târziu, după ce străbătuse mai puțin de două sute de metri de faleză, Frankie a simțit că dârdâie în bikinii aceia cu ață. Mâncase jumătate dintr-o înghețată de ciocolată cu glazură, înainte ca tot cerul să se înnegureze. Cornetul acela o făcea să tremure acum, dar o costase aproape cinci dolari și nu se putea convinge să-l arunce.

Își simțea mâinile lipicioase și-și dorea să fi avut un pulover.

— Ai de gând să mănânci aia?

Frankie s-a întors. Așezat pe muchia falezei, cu picioarele atârnând, se afla un băiat voinic, cu părul de culoarea nisipului, cam la vreo șaptesprezece ani. Din pricina vântului, mijise ochii înguști, prietenoși, iar nasul îi era presărat cu pistrui.

— E prea frig.

— Mi-o dai mie?

Frankie l-a fixat cu privirea.

— Nu te-a învățat mămica ta că nu-i frumos să cerșești?

Băiatul a râs.

— A încercat ea, dar se pare că-s greu de dresat.

— Chiar vrei o înghețată pe care a lins-o altcineva? E scârbos.

— Așa-i, a zis băiatul întinzând mâna după cornet, dar numai un pic.

Frankie l-a lăsat să ia înghețata. Băiatul a scos limba și a atins glazura, apoi a îndesat vârful înghețatei înăuntru și a cuprins tot cornetul cu buzele.

— Vezi? Acum a trecut ce-i mai rău, a rămas numai scuipatul meu. Și m-am făcut cu o înghețată gratis.

— Aha.

— Ai fi surprinsă de ce-s în stare oamenii, dacă le ceri.

— Oricum n-o voiam.

— Știu, a zis băiatul zâmbind. Dar poate că mi-ai fi dat-o și dacă o voiai, numai așa, fiindcă te-am rugat. Nu crezi?

— Ai o groază de tupeu pe tine. Mare grijă să nu te tragă în jos.

— Nu-mi place să văd mâncare risipită. Mie mereu mi-e foame.

Băiatul a ridicat din sprâncene, făcând-o pe Frankie să simtă, deodată, că maică-sa avusese dreptate în privința acelor bikini minusculi. Nu prea acopereau nimic.

Stătea acolo, îmbrăcată practic numai în lenjerie intimă, vorbind cu un băiat necunoscut.

Îmbrăcată în mai puțin decât lenjeria intimă.

Vorbind cu un băiat drăguț.

— În ce clasă ești? a întrebat, ca să vorbească despre ceva banal.

— Trec într-a douășpea. Tu?

— A zecea.

— Ești un bebeluș!

— Nu spune asta.

— Bine, a zis el ridicând din umeri. Dar am crezut că ești mai mare.

— Ei bine, nu sunt.

— La ce școală te duci?

— E în Massachusetts, prin nord.

Frankie zisese ce ziceau întotdeauna elevii de la Alabaster, pentru a evita ostentația de a admite că frecventau una dintre cele mai costisitoare și mai riguroase academic școli private ale națiunii. Cam la fel cum studenții la Yale zic, inevitabil, că se duc la o facultate din New Haven.

— Unde? a insistat băiatul.

— De ce, cunoști zona de nord a statului Massachusetts?

— Un pic. Merg la Landmark, în New York, orașul.

— Aha.

— Acum îmi ești datoare. La ce școală?

— Îi spune Alabaster.

— M-ai lăsat mască, a zis băiatul, și un zâmbet i-a străbătut chipul.

— Cum?

— Haide acuma. Toată lumea a auzit de Alabaster. Exeter, Andover, Alabaster. Un triumvirat al academiilor pregătitoare.

— Presupun că da, a zis Frankie, roșind.

— Am venit aici cu mașina, doar pentru o după-amiază. Din oraș, a spus băiatul.

— De unul singur?

Băiatul a ridicat din umeri.

— Mda. Am avut parte de-o ceartă cu unitatea menstruală.

— Cu ce?

— Cu mama. Unitatea menstruală, unitatea maternală, din astea.

— Te-ai ofticat pe mama ta și ai venit aici, singur, ca să șterpelești înghețată de la fete?

— Ceva de genul.

Telefonul lui Frankie a bâzâit în geantă.

— Că tot vorbeam de mame, a zis ea, deschizând telefonul cu clapetă. Pe a mea au apucat-o năbădăile.

— Unde ești? a vrut Ruth să știe. Merg pe faleză și nu te văd nicăieri.

— Sunt la chioșcul de înghețată. Ce-i?

— Paulie junior a călcat pe o meduză. Am început să ne strângem lucrurile. Ce chioșc? Sunt cel puțin cinci chioșcuri de înghețată.

— Stai așa.

Frankie nu voia ca mama ei să-l vadă pe băiatul ăsta. Pe băiatul ăsta deștept, ciudat, cu care probabil că n-ar fi trebuit să vorbească. Și nu voia nici ca băiatul să dea cu ochii de Ruth.

— Îmi zgâlțâie lanțul, i-a spus și a întins o mână spre el. Trebuie să plec.

I-a simțit palma, într-a ei, caldă și puternică.

— Baftă la școală, a zis el. Poate ne mai vedem.

— Frankie? Frankie! Cu cine vorbești? s-a auzit vocea lui Ruth lătrând din telefon.

— N-o să ne mai vedem, a râs Frankie, începând să se depărteze. Stai în New York.

— Poate că da, poate că nu, a strigat după ea băiatul. Ai zis Alabaster, da?

— Așa e.

— Bine, atunci.

— Trebuie să plec.

Frankie a dus iarăși telefonul la ureche.

— Mami, mă întorc acum, sunt pe drum. Ajung în cinci minute. Vrei, te rog, să te liniștești?

— La revedere! a strigat băiatul.

Frankie i-a strigat la rându-i:

— Sper că ți-a plăcut înghețata.

— Îmi place mai mult aia de vanilie! a țipat el.

Și, când s-a întors să se mai uite la el o dată, băiatul dispăruse.

Băiat de Gașcă

Tatăl lui Frankie, Franklin, își dorise un băiat pe care să-l boteze ca pe el. Totuși, își dăduse seama că, de vreme ce Ruth avea patruzeci și doi de ani la nașterea lui Frankie, n-avea, probabil, să-l mai capete. Așa că hotărâse să-și numească fetița într-un fel cât mai apropiat de Frank cu putință. I-au zis, deci, Frances și au început s-o strige cum o strigau.

Iar el a devenit Seniorul, lucru care-i convenea.

Când Frankie a împlinit cinci ani, părinții ei erau deja divorțați. Ruth îl găsea pe „Senior" disprețuitor în privința capacităților ei intelectuale și a realizărilor personale. Seniorul (un ateu dintr-o înstărită familie anglo-saxonă) socotea iritant iudaismul practicant al lui Ruth și simțea că presiunea de a menține relații cu două fete și o nevastă uneori țâfnoasă avea un impact negativ asupra perfecțiunii jocului său de golf și a carierei sale de medic (care nu era deloc pe cât de strălucitoare și-ar fi dorit-o). După separare, Ruth luase copiii și se mutase mai aproape de familia ei din New Jersey, în vreme ce Seniorul rămăsese în Boston, făcându-și datoria de a-și vizita lunar fetele și de a le achita cheltuielile școlare.

Banks Senior era medic specialist pneumolog. Însă, din punct de vedere mental, era mai degrabă un Băiat de Gașcă — mai preocupat de rețeaua sa de relații din Ivy League¹ decât de bolile pacienților săi. Terminase și el la Alabaster (în vremea când era un liceu exclusiv de băieți), apoi urmase facultatea la Harvard, după cum și tatăl lui

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks

3.0
4 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor