Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Lumi paralele. O călătorie prin creație, dimensiuni superioare și viitorul cosmosului

Lumi paralele. O călătorie prin creație, dimensiuni superioare și viitorul cosmosului

Citiți previzualizarea

Lumi paralele. O călătorie prin creație, dimensiuni superioare și viitorul cosmosului

evaluări:
5/5 (4 evaluări)
Lungime:
535 pages
11 hours
Editor:
Lansat:
Feb 11, 2016
ISBN:
9786067196146
Format:
Carte

Descriere

Ar putea exista alte universuri?


O călătorie de neuitat în lumea găurilor negre și a mașinilor timpului, a universurilor alternative și a spațiului multidimensional, Lumi paralele ne oferă un portret convingător al revoluției care a cuprins lumea cosmologiei.
Ideea de universuri paralele și teoria corzilor, care le poate explica existența, au fost cândva privite cu suspiciune de oamenii de știință, fiind văzute ca o provincie a misticilor, șarlatanilor și excentricilor.
Astăzi, fizicienii teoreticieni susțin într-o proporție covârșitoare teoria corzilor și ultima ei iterație, Teoria M. Aceasta, dacă se va dovedi corectă, va reconcilia cele patru forțe ale universului într o manieră simplă și elegantă, răspunzând totodată la întrebarea:
„Ce s a întâmplat înainte de Big Bang?“


„Folosind cu abilitate analogia și umorul, Kaku prezintă variațiunile la tema universurilor paralele, venind din mecanica cuantică, cosmologie și Teoria M.“ -- Brian Green, autorul cărții The Elegant Universe

Editor:
Lansat:
Feb 11, 2016
ISBN:
9786067196146
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Lumi paralele. O călătorie prin creație, dimensiuni superioare și viitorul cosmosului

Cărți conex

Previzualizare carte

Lumi paralele. O călătorie prin creație, dimensiuni superioare și viitorul cosmosului - Michio Kaku

Shizue.

MULȚUMIRI

Aș dori să mulțumesc următorilor oameni de știință care au avut amabilitatea de a-și face timp pentru a fi intervievați. Comentariile, observațiile și ideile lor au îmbogățit mult această carte și i-au sporit profunzimea și concentrarea:

Steven Weinberg, laureat al Premiului Nobel, Universitatea Texas, Austin

Murray Gell-Mann, laureat al Premiului Nobel, Institutul Santa Fe și Institutul de Tehnologie din California

Leon Lederman, laureat al Premiului Nobel, Institutul de Tehnologie din Illinois

Joseph Rotblat, laureat al Premiului Nobel, Spitalul St. Bartholomew’s (pensionat)

Walter Gilbert, laureat al Premiului Nobel, Universitatea Harvard

Henry Kendall, laureat al Premiului Nobel, Institutul de Tehnologie din Massachusetts (decedat)

Alan Guth, fizician, Institutul de Tehnologie din Massachusetts

Sir Martin Rees, astronom, Universitatea Cambridge

Freeman Dyson, fizician, Institutul pentru Studii Avansate, Universitatea Princeton

John Schwarz, fizician, Institutul de Tehnologie, California

Lisa Randall, fizician, Universitatea Harvard

J. Richard Gott III, fizician, Universitatea Princeton

Neil de Grasse Tyson, astrofizician, Universitatea Princeton și Planetariul Hayden

Paul Davies, fizician, Universitatea din Adelaide

Ken Croswell, astronom, Universitatea California, Berkeley

Don Goldsmith, astronom, Universitatea California, Berkeley

Brian Greene, fizician, Universitatea Columbia

Cumrun Vafa, fizician, Universitatea Harvard

Stuart Samuel, fizician, Universitatea California, Berkeley

Carl Sagan, astronom, Universitatea Cornell (decedat)

Daniel Greenberger, fizician, Colegiul New York

V. P. Nair, fizician, Colegiul New York

Robert P. Kirshner, astronom, Universitatea Harvard

Peter D. Ward, geolog, Universitatea Washington

John Barrow, astronom, Universitatea Sussex

Marcia Bartusiak, jurnalist de știință, Institutul de Tehnologie Massachusetts

John Casti, fizician, Institutul Santa Fe

Timothy Ferris, jurnalist de știință

Michael Lemonick, jurnalist de știință, revista Time

Fulvio Melia, astronom, Universitatea Arizona

John Horgan, jurnalist de știință

Richard Muller, fizician, Universitatea California, Berkeley

Lawrence Krauss, fizician, Universitatea Case Western Reserve

Ted Taylor, proiectant de bombe atomice

Philip Morrison, fizician, Institutul de Tehnologie din Massachusetts

Hans Moravec, cercetător în domeniul computerelor, Universitatea Carnegie Mellon

Rodney Brooks, cercetător în domeniul computerelor, Artificial Intelligence Laboratory, Institutul de Tehnologie din Massachusetts

Donna Shirley, astrofizician, Jet Propulsion Laboratory

Dan Wertheimer, astronom, SETI@home, Universitatea California, Berkeley

Paul Hoffman, jurnalist de știință, revista Discover

Francis Everitt, fizician, Universitatea Stanford

Sidney Perkowitz, fizician, Universitatea Emory

Aș mai dori să mulțumesc următorilor oameni de știință care, prin stimularea discuțiilor despre fizică, au contribuit considerabil de-a lungul anilor la îmbunătățirea conținutului cărții de față:

T.D. Lee, laureat al Premiului Nobel, Universitatea Columbia

Sheldon Glashow, laureat al Premiului Nobel, Universitatea Harvard

Richard Feynman, laureat al Premiului Nobel, Institutul de Tehnologie California (decedat)

Edward Witten, fizician, Institutul pentru Studii Avansate, Universitatea Princeton

Joseph Lykken, fizician, Fermilab

David Gross, fizician, Institutul Kavli, Santa Barbara

Frank Wilczek, fizician, Universitatea din California, Santa Barbara

Paul Townsend, fizician, Universitatea Cambridge

Peter Van Nieuwenhuizen, fizician, Universitatea de Stat din New York, Stony Brook

Miguel Virasoro, fizician, Universitatea din Roma

Bunji Sakita, fizician, Colegiul New York (decedat)

Ashok Das, fizician, Universitatea Rochester

Robert Marshak, fizician, Colegiul New York (decedat)

Frank Tipler, fizician, Universitatea Tulane

Edward Tryon, fizician, Colegiul Hunter

Mitchell Begelman, astronom, Universitatea Colorado

Aș dori să-i mulțumesc lui Ken Croswell pentru numeroasele comentarii referitoare la carte. Aș mai dori să-i mulțumesc redactorului meu, Roger Scholl, care a redactat cu măiestrie două dintre cărțile mele. În mod cert le-a îmbunătățit simțitor, iar comentariile sale au ajutat întotdeauna la clarificarea și aprofundarea conținutului și prezentării cărților mele. În sfârșit, aș dori să-i mulțumesc agentului meu, Stuart Krichevsky, care în toți acești ani a facilitat calea apariției cărților mele.

PREFAȚĂ

Cosmologia înseamnă studiul universului ca întreg, inclusiv nașterea și, probabil, soarta acestuia. Deloc surprinzător, această știință a suferit multe transformări în evoluția ei lentă și dureroasă, adesea umbrită de dogmele religioase și de superstiții.

Prima revoluție cosmologică a fost pregătită de apariția telescopului în secolul al XVII-lea. Cu ajutorul telescopului, Galileo Galilei, continuând opera marilor astronomi Nicolaus Copernic și Johannes Kepler, a reușit să facă accesibilă, în premieră, splendoarea cerurilor. Progresul din această primă etapă a cosmologiei a culminat cu opera lui Isaac Newton, care a formulat în sfârșit legile fundamentale ce guvernează mișcarea acestora. În loc de magie și misticism, legile corpurilor cerești erau acum văzute ca supunându-se unor forțe calculabile și reproductibile.

A doua revoluție cosmologică a fost inițiată de apariția marilor telescoape din secolul XX, cum ar fi cel de pe muntele Wilson, cu o oglindă de 2,5 metri. În anii 1920, astronomul Edwin Hubble a folosit acest telescop pentru a răsturna o dogmă milenară, potrivit căreia universul era static și etern, demonstrând că galaxiile se îndepărtează de Pământ cu viteze uluitoare — cu alte cuvinte, că universul se extinde. Aceasta a confirmat rezultatele teoriei relativității generale, în care arhitectura spațiu-timpului, în loc să fie plată și liniară, este dinamică și curbată. Aceasta a oferit prima explicație plauzibilă a originii cosmice, conform căreia universul s-a născut dintr-o explozie numită „Big Bang", care a propulsat stelele și galaxiile cu mare viteză în spațiul cosmic. Odată cu opera de pionierat a lui George Gamow și a colegilor săi privind teoria Big Bangului, și a lui Fred Hoyle privind originea elementelor, s-a prefigurat un eșafodaj care schița contururile evoluției cosmice.

În momentul de față are loc o a treia revoluție. Nu are decât circa cinci ani vechime. Venirea ei a fost pregătită de o baterie de noi instrumente de înaltă tehnologie, cum ar fi sateliții spațiali, laserele, detectoarele de unde gravitaționale, telescoapele cu raze X și supercomputerele de mare viteză. Avem acum la dispoziție datele cele mai pertinente privind natura universului, inclusiv vârsta lui, compoziția și probabil chiar viitorul și moartea sa finală.

Astronomii înțeleg acum că universul se extinde în mod impetuos, accelerând fără limită și devenind tot mai rece cu timpul. Dacă fenomenul continuă, ne confruntăm cu perspectiva „marelui îngheț", când universul va fi aruncat în întuneric și frig, ceea ce va duce la dispariția completă a vieții inteligente.

Cartea de față privește această a treia revoluție. Diferă de lucrările mele anterioare despre fizică, Beyond Einstein (Dincolo de Einstein) și Hyperspace (Hiperspațiul), care au ajutat la familiarizarea publicului larg cu noile concepte legate de dimensiunile superioare și teoria supercorzilor. În Lumi paralele, în loc să mă concentrez pe spațiu-timp, mă ocup de dezvoltările revoluționare din cosmologie care au avut loc în ultimii ani, bazate pe noile dovezi obținute de marile laboratoare ale lumii din zonele cele mai îndepărtate ale spațiului cosmic, precum și noile descoperiri din fizica teoretică. Intenția mea este ca această carte să poată fi citită fără a avea cunoștințe prealabile de fizică sau de cosmologie.

În prima parte a cărții mă concentrez pe studiul universului, sintetizând progresele făcute în primele etape ale cosmologiei, culminând cu teoria „inflației", care ne oferă cea mai avansată formulare de până acum a teoriei Big Bangului. În partea a doua am în vedere în mod specific teoria recent apărută a multiversului — o lume alcătuită dintr-o mulțime de universuri, dintre care al nostru nu e decât unul — și discut posibilitatea găurilor de vierme, deformările spațiului și timpului și cum le-ar putea conecta dimensiunile superioare. Teoria supercorzilor și teoria M ne-au furnizat primul pas important dincolo de teoria inițială a lui Einstein. Ele oferă dovezi suplimentare ale faptului că universul nostru s-ar putea să fie doar unul din mai multe. În sfârșit, în partea a treia discut despre marele îngheț și ceea ce oamenii de știință consideră acum a fi sfârșitul universului nostru. Ofer, de asemenea, o discuție serioasă, chiar dacă speculativă, a modului în care o civilizație avansată din viitorul îndepărtat ar putea să folosească legile fizicii ca să părăsească universul nostru peste trilioane de ani și să intre într-un alt univers mai ospitalier, unde să înceapă procesul renașterii, sau să se întoarcă în timp la un moment când universul era mai cald.

Cu potopul de date noi pe care le primim astăzi, cu noile instrumente precum sateliții spațiali care pot scana cerurile, cu noile detectoare de unde gravitaționale și cu noile acceleratoare de particule de dimensiunea unui oraș a căror construcție se apropie de final, fizicienii au sentimentul că pătrundem în ceea ce ar putea să reprezinte epoca de aur a cosmologiei. Pe scurt, este un moment foarte potrivit să fii fizician și să iei parte la această încercare de a înțelege originile noastre și soarta universului.

PARTEA

I

UNIVERSUL

CAPITOLUL 1

IMAGINI DIN COPILĂRIA UNIVERSULUI

Poetul cere doar să-și înalțe capul spre ceruri. Logicianul e cel care caută să-și vâre cerurile în cap. Și al lui este capul care plesnește.

G. K. CHESTERSON

În copilărie, am avut un conflict personal privind propriile-mi credințe. Părinții mei au fost crescuți în tradiția budistă. Dar eu am mers săptămânal la școala de duminică, unde îmi plăcea să ascult poveștile biblice despre balene, arce, stâlpi de sare, coaste și mere. Eram fascinat de parabolele din Vechiul Testament, care constituiau partea mea preferată din școala de duminică. Mi se părea că parabolele despre mari potopuri, tufișuri care ard și ape care se despart sunt mult mai interesante decât meditațiile și incantațiile budiste. De fapt, poveștile antice despre eroism și tragedie ilustrau cu multă vivacitate lecțiile morale și etice care mi-au rămas în minte toată viața.

Într-o zi, la școală, am studiat Geneza. A citi despre Dumnezeu care rostește tunător din ceruri „Să fie lumină!" mi se părea mult mai spectaculos decât a medita în tăcere la nirvana. Dintr-o curiozitate naivă, am întrebat-o pe învățătoarea de la școala de duminică:

— Dumnezeu a avut o mamă?

De regulă, avea de oferit un răspuns prompt, precum și o lecție morală profundă. De data asta însă, a fost luată prin surprindere.

— Nu, a replicat ea ezitant, probabil că Dumnezeu n-a avut o mamă.

— Și atunci, de unde a apărut Dumnezeu? am întrebat.

A mormăit că va trebui să se consulte cu preotul.

Nu mi-am dat seama că, din întâmplare, dădusem peste una dintre întrebările fundamentale ale teologiei. Eram nedumerit, pentru că în budism nu există niciun Dumnezeu, ci doar un univers atemporal fără început și fără sfârșit. Mai târziu, când am început să studiez marile mitologii ale lumii, am aflat că în religie există două tipuri de cosmologii, prima bazată pe un moment unic în care Dumnezeu a creat universul, și a doua bazată pe ideea potrivit căreia universul a existat dintotdeauna și va exista mereu.

Mi-am zis că nu se putea ca ambele să fie corecte.

Ulterior, am început să descopăr că aceste teme comune sunt adoptate în multe alte culturi. În mitologia chineză, de pildă, la început a fost oul cosmic. Zeul-prunc Pan Gu a locuit aproape o eternitate în interiorul oului, care plutea pe marea informă a Haosului. Când în sfârșit a ieșit din ou, Pan Gu a crescut enorm, cu peste trei metri pe zi, așa încât jumătatea de sus a cojii oului a devenit Cerul, iar jumătatea de jos, Pământul. După 18 000 de ani, a murit și a dat naștere lumii noastre: sângele lui a format râurile, ochii i-au devenit soarele și luna, iar vocea s-a preschimbat în tunet.

În multe privințe, mitul lui Pan Gu oglindește o temă găsită în multe alte religii și mitologii antice, potrivit căreia universul a luat naștere brusc, prin creatio ex nihilo (creat din nimic). În mitologia greacă, universul a început într-o stare de haos (de fapt, „haos vine din cuvântul grecesc care înseamnă „abis). Acest vid inform este deseori descris ca un ocean, ca în mitologiile babiloniană și japoneză. Tema se regăsește și în mitologia Egiptului Antic, unde zeul-soare Ra apare dintr-un ou care plutește. În mitologia polineziană, oul cosmic este înlocuit de o coajă de nucă de cocos. Mayașii credeau într-o variantă a aceleiași povești, în care universul se naște, dar în cele din urmă moare după cinci mii de ani, doar pentru a renaște iar și iar, repetând ciclul nesfârșit al creației și distrugerii.

Aceste mituri creatio ex nihilo vin în contrast vădit cu cosmologia prezentată în budism și în anumite forme de hinduism. În aceste mitologii, universul este atemporal, fără început sau sfârșit. Există multe niveluri de existență, dar cel mai înalt este nirvana, care este eternă și poate fi atinsă doar prin meditația cea mai pură. În Mahapurana hindusă stă scris: „Dacă Dumnezeu a creat lumea, unde a fost El înainte de Creație?... Află că lumea este necreată, ca și timpul însuși, fără început și sfârșit".

Aceste mitologii se află într-o vădită contradicție reciprocă, aparent fără nicio cale de reconciliere. Se exclud reciproc: universul ori a avut un început, ori n-a avut. Pare că nu există cale de mijloc.

Astăzi totuși soluția pare să vină dintr-o direcție cu totul nouă — lumea științei — ca urmare a unei noi generații de instrumente științifice puternice care străbat spațiul cosmic. Mitologia antică se baza doar pe înțelepciunea povestitorilor ca să lămurească originile lumii în care trăim. Astăzi, oamenii de știință au pus la muncă o baterie de sateliți spațiali, lasere, detectoare de unde gravitaționale, interferometre, computere cu mare putere de calcul și internetul, totodată revoluționând înțelegerea noastră despre univers și oferindu-ne cea mai convingătoare descriere de până acum a creării sale.

Ce reiese treptat din noile informații este o sinteză generală a celor două mitologii opuse. Probabil, speculează oamenii de știință, Geneza se produce repetat într-un ocean atemporal al nirvanei. În această nouă imagine, universul nostru poate fi comparat cu o bulă care plutește într-un „ocean" mult mai mare, în care se formează permanent bule noi. Conform acestei teorii, universurile, ca bulele formate în apă clocotindă, se află într-o creație continuă, plutind într-o arenă mult mai mare, nirvana hiperspațiului cu unsprezece dimensiuni. Un număr tot mai mare de fizicieni sugerează că universul nostru a luat naștere în urma unui cataclism incandescent, dar că el totodată coexistă într-un ocean etern alături de alte universuri. Dacă avem dreptate, Big Banguri se produc chiar când citiți această frază.

Fizicieni și astronomi din toată lumea speculează despre cum ar putea să arate aceste lumi paralele, căror legi trebuie să li se supună, cum au luat naștere și cum ar putea în cele din urmă să moară. Poate că aceste lumi paralele sunt sterpe, fără ingredientele esențiale vieții. Sau poate că arată exact ca universul nostru, de care s-au separat în urma unui singur eveniment cuantic divergent. Câțiva fizicieni speculează că, într-o zi, dacă viața va deveni imposibilă în universul nostru, care îmbătrânește și se răcește, vom fi nevoiți să-l părăsim și să evadăm în alt univers.

Motorul care propulsează aceste noi teorii îl constituie volumul imens de date care se revarsă de la sateliții din spațiu, pe măsură ce aceștia fotografiază rămășițele creației. Oamenii de știință se concentrează în prezent asupra celor petrecute la numai 380 000 de ani după Big Bang, când „strălucirea remanentă" a genezei a umplut pentru prima oară universul. Poate că imaginea cea mai convingătoare a acestei radiații ne-a fost oferită de satelitul WMAP, lansat în 2001.

SATELITUL WMAP

„Incredibil!, „Eveniment epocal! — au fost câteva dintre exclamațiile auzite în februarie 2003 din partea unor astrofizicieni care, în mod normal, sunt oameni rezervați, în timp ce descriau prețioasele date culese de noul lor satelit. WMAP (Wilkinson Microwave Anisotropic Probe¹), numită după pionierul cosmolog David Wilkinson, a dat oamenilor de știință o imagine de o acuratețe fără precedent a universului timpuriu, de când avea doar 380 000 de ani. Energia colosală rămasă în urma exploziei inițiale care a dat naștere stelelor și galaxiilor a circulat miliarde de ani prin universul nostru. Ea a fost în sfârșit capturată pe film, în detalii foarte fine, de satelitul WMAP, reprezentând o hartă nemaivăzută anterior, o fotografie a cerului în care se vede, extrem de detaliat, radiația de fond creată de Big Bang, supranumită „ecoul creație" de revista Time. Astronomii nu vor mai privi niciodată cerul la fel.

Descoperirile satelitului WMAP reprezintă un „ritual de trecere pentru cosmologie, de la speculație la știința exactă", a declarat John Bahcall de la Institutul de Studii Avansate al Universității Princeton. Pentru prima oară, acest diluviu de date din preistoria universului a permis cosmologilor să răspundă precis la cele mai vechi întrebări, întrebări care au frământat și au intrigat omenirea încă de la primele priviri ridicate spre frumusețea strălucitoare a cerului nopții. Cât de vechi este universul? Din ce este alcătuit? Care este soarta universului?

(În 1992, un satelit anterior, COBE [Cosmic Background Explorer²], ne-a oferit primele imagini neclare ale acestei radiații de fond care umple cerul. Deși revoluționar, rezultatul a fost totodată dezamăgitor, deoarece oferea o imagine teribil de cețoasă a universului timpuriu. Asta nu a împiedicat presa să boteze cu entuziasm fotografia: „fața lui Dumnezeu. Dar o descriere mai exactă a instantaneelor neclare ale COBE ar fi „fotografii din copilăria universului. Dacă universul de azi ar fi un om de 80 de ani, pozele obținute de COBE și, ulterior, de WMAP l-ar arăta ca nou-născut, la vârsta de sub o zi.)

Motivul pentru care WMAP a putut lua imagini fără precedent ale universului în pruncie e că cerul nopții este ca o mașină a timpului. Dat fiind că lumina se deplasează cu o viteză finită, stelele pe care le vedem noaptea ne apar așa cum erau cândva, nu cum sunt azi. Lumina are nevoie de peste o secundă ca să parcurgă distanța de la Lună la Pământ, așa că atunci când privim Luna o vedem, de fapt, cum era cu o secundă în urmă. Pentru a ajunge la noi de la Soare, luminii îi sunt necesare opt minute. La fel, multe dintre stelele familiare pe care le vedem pe cer sunt atât de depărtate, încât e nevoie de între 10 și 100 de ani pentru ca lumina lor să ajungă la ochii noștri. (Cu alte cuvinte, ele se află la 10 până la 100 de ani-lumină distanță de Pământ. Un an-lumină este distanța parcursă de lumină într-un an, adică aproximativ 10 trilioane de kilometri.) Lumina galaxiilor îndepărtate se poate să vină de la sute de milioane până la miliarde de ani-lumină depărtare. Prin urmare, ele dau o lumină „fosilă", o parte fiind emisă încă înainte de apariția dinozaurilor. Unele dintre cele mai depărtate obiecte vizibile cu telescoapele noastre se numesc quasari, motoare galactice uriașe care generează cantități incredibile de energie, aflate la marginea universului vizibil, la 12–13 miliarde de ani-lumină de Pământ. Iar acum, satelitul WMAP a detectat o radiație emisă chiar înainte de asta, de la bulgărele de foc care a creat universul.

Pentru a descrie universul, cosmologii folosesc uneori exemplul uitatului în jos de pe acoperișul Empire State Building, care se înalță la peste o sută de niveluri deasupra Manhattanului. Privind de sus, abia dacă vezi nivelul străzii. Dacă baza Empire State Building reprezintă Big Bangul, atunci, privind în jos, galaxiile depărtate s-ar situa la etajul 10. Quasarii văzuți de telescoapele terestre s-ar afla la etajul 7. Radiația de fond măsurată de WMAP ar fi la doar 1 cm deasupra străzii. WMAP a mai făcut măsurătoarea precisă a vârstei universului, cu o precizie uluitoare de 1%: 13,7 miliarde de ani.

Misiunea WMAP reprezintă apogeul a peste un deceniu de trudă din partea astrofizicienilor. Conceptul satelitului WMAP a fost propus inițial de NASA, în 1995, fiind aprobat doi ani mai târziu. La 30 iunie 2001, NASA a lansat satelitul WMAP la bordul unei rachete Delta II pe o orbită solară situată între Pământ și Soare. Destinația a fost aleasă atent: punctul 2 Lagrange (sau L2, un punct special de stabilitate relativă din apropierea Pământului). Din L2, satelitul este îndreptat aproape permanent în altă direcție decât Soarele, Pământul și Luna, având prin urmare o perspectivă complet neobstrucționată asupra universului. Realizează o scanare integrală a cerului la fiecare șase luni.

Instrumentele WMAP erau de ultimă oră la lansare. Cu senzorii săi puternici, satelitul poate detecta cea mai slabă radiație reziduală care scaldă întregul univers, dar care este în cea mai mare parte absorbită de atmosfera terestră. Construit din aluminiu-compozit, WMAP măsoară 3,8 x 5 m și cântărește 840 kg. Este echipat cu două telescoape așezate spate în spate, care concentrează radiația de fond și retransmite prin radio informația pe Pământ. Este alimentat cu doar 419 wați de energie electrică (puterea a cinci becuri obișnuite). Situat la peste 1,5 milioane km de Pământ, WMAP se află la o distanță sigură de influența atmosferei terestre, care poate masca radiația slabă, fiind capabil să obțină valori continue pentru întregul cer.

Satelitul a încheiat prima scanare a întregului cer în aprilie 2002. Șase luni mai târziu, s-a realizat a doua explorare completă. WMAP ne-a dat cea mai cuprinzătoare și mai detaliată hartă a acestei radiații produse vreodată. Radiația cosmică de fond a fost prezisă inițial în 1948 de George Gamow și grupul său de cercetători, care a mai observat că această radiație are asociată o anumită temperatură. WMAP a măsurat această temperatură și s-a constatat că este doar cu puțin deasupra lui zero absolut, mai precis între 2,7249 și 2,7251 grade Kelvin.

Pentru ochiul neavizat, harta WMAP a cerului arată destul de neinteresant, doar o aglomerare de puncte aleatorii. Totuși, aceasta i-a făcut aproape să lăcrimeze pe mulți astronomi, căci ea înfățișează fluctuații sau neregularități ale Big Bangului, la puțin timp după ce universul a fost creat. Aceste fluctuații minuscule sunt ca niște „semințe" care de atunci au crescut enorm, odată cu universul, care și el s-a dilatat constant. Astăzi, semințele minuscule au înflorit în roiurile galactice și galaxiile care luminează cerul nopții. Altfel spus, propria noastră galaxie, Calea Lactee, și toate roiurile galactice din jurul nostru au fost cândva fluctuații minuscule. Măsurând distribuția fluctuațiilor, putem vedea originea roiurilor galactice, apărând ca puncte țesute în tapiseria cosmică pe care o admirăm pe cerul nocturn.

În prezent, volumul datelor astronomice depășește capacitatea oamenilor de știință de a le sintetiza în teorii. De fapt, aș spune că intrăm într-o epocă de aur a cosmologiei. (Oricât de impresionant este satelitul WMAP, probabil că va fi pus în inferioritate de satelitul Planck, pe care europenii îl vor lansa în 2007³. Planck va pune la dispoziția astronomilor imagini și mai detaliate ale radiației cosmice de fond.) În zilele noastre, în sfârșit, cosmologia intră în faza de maturitate, ieșind din umbră după ce a zăbovit ani de-a rândul în negura speculațiilor și a supozițiilor hazardate. Istoricește vorbind, cosmologii au avut parte de o reputație cam dubioasă. Pasiunea cu care propuneau teorii grandioase privind universul era egalată doar de uluitoarea sărăcie a datelor de care dispuneau. După cum spunea Lev Landau, laureat al Premiului Nobel, „cosmologii sunt adesea în eroare, dar niciodată nu au dubii. Iar în lumea științei circula o veche zicală: „Există speculații, apoi și mai multe speculații, după care vine cosmologia.

Aceasta este „poza de bebeluș a universului, așa cum era când avea „doar 380000 de ani, obținută de satelitul WMAP. Fiecare punct reprezintă, cu mare probabilitate, o fluctuație cuantică minusculă în radiația reziduală, care s-a extins și a format galaxiile și roiurile galactice pe care le vedem astăzi.

Ca student care și-a ales specializarea în fizică la Harvard spre sfârșitul anilor ’60, am cochetat scurtă vreme cu ideea de a studia cosmologia. Încă din copilărie am fost fascinat de originea universului. Totuși, o privire rapidă asupra domeniului mi-a arătat că era jenant de primitiv. Nu era câtuși de puțin o știință experimentală, în care să se poată testa ipotezele cu instrumente precise, ci mai degrabă o colecție de teorii laxe, dominate de speculații. Cosmologii se angajau în controverse îndârjite, încercând să lămurească dacă universul s-a născut într-o explozie cosmică sau a existat întotdeauna într-o stare stabilă. Dar, cu atât de puține date la dispoziție, teoriile depășeau rapid datele experimentale. De fapt, cu cât erau mai sărace informațiile, cu atât mai aprinse erau controversele.

De-a lungul istoriei cosmologiei, această penurie de date solide a dus, de asemenea, la dispute înverșunate între astronomi, rezistente la trecerea timpului, durând deseori și decenii. (De exemplu, chiar înainte ca astronomul Allan Sandage de la Observatorul Mount Wilson să susțină o prelegere despre vârsta universului, antevorbitorul său a anunțat cu sarcasm: „Ce veți auzi în continuare este întru totul greșit! Iar Sandage, auzind că un grup rival a câștigat multă publicitate, avea să exclame furibund: „Astea-s numai prostii! E război... e război!)

VÂRSTA UNIVERSULUI

Astronomii au fost extrem de interesați să afle vârsta universului. De secole, învățați, preoți și teologi au încercat să estimeze vârsta universului folosind singura metodă aflată la dispoziția lor: genealogia omenirii de la Adam și Eva. În ultimul secol, geologii au folosit radiația reziduală din roci pentru a estima cât mai corect vârsta Pământului. Prin comparație, WMAP a măsurat ecoul Big Bangului însuși pentru a ne oferi cea mai pertinentă vârstă a universului. Datele WMAP arată că universul s-a născut în urma unei explozii incendiare produse acum 13,7 miliarde de ani.

(De-a lungul anilor, unul dintre aspectele cele mai jenante care puneau în dificultate cosmologia era acela că vârsta calculată a universului era mai mică decât cea a planetelor și a stelelor, din cauza datelor incorecte. Estimările anterioare pentru vârsta universului erau de până în 1−2 miliarde de ani, ceea ce contrazicea vârsta Pământului [4,5 miliarde de ani] și a celor mai vechi dintre stele [12 miliarde de ani]. Acum, aceste contradicții au fost eliminate.)

WMAP a dat o nouă turnură, ușor bizară, controversei privind structura universului, o întrebare la care grecii răspunseseră cu peste două mii de ani în urmă. În ultimul secol, oamenii de știință erau convinși că dețin soluția corectă. După mii de experimente riguroase, ei au ajuns la concluzia că universul era în esență alcătuit din circa o sută de atomi diferiți, frumos ordonați într-un tabel periodic, începând cu hidrogenul elementar. Ideea stă la baza chimiei moderne și este, de fapt, predată în toate clasele de știință din liceu. WMAP a demolat această convingere.

Confirmând unele experimente anterioare, satelitul WMAP a arătat că materia vizibilă pretutindeni (inclusiv munții, planetele, stelele și galaxiile) reprezintă abia 4 procente din totalul materiei și energiei din univers. (Din acele 4 procente, grosul este hidrogen și heliu, și probabil că doar 0,03% ia forma elementelor grele.) Cea mai mare parte a universului este alcătuită, de fapt, dintr-un material misterios, invizibil, de origine totalmente necunoscută. Elementele familiare care alcătuiesc lumea noastră reprezintă doar 0,03% din univers. Într-un anumit sens, știința a fost aruncată cu câteva secole în trecut, înaintea apariției ipotezei atomice, în timp ce fizicienii se luptă cu realitatea potrivit căreia universul este dominat de forme cu totul noi și necunoscute de materie și energie.

Potrivit datelor furnizate de WMAP, 23% din univers⁴ este alcătuit dintr-o substanță stranie, nedeterminată, numită materie neagră, care are masă, înconjoară galaxiile ca un halo gigantic, dar este cu desăvârșire invizibilă. Materia neagră este atât de larg răspândită și de abundentă încât, în Calea Lactee, galaxia noastră, depășește ca masă toate stelele cu de peste 10 ori. Deși invizibilă, strania materie neagră poate fi observată indirect deoarece curbează lumina stelelor, la fel ca sticla lentilelor, și prin urmare poate fi localizată după valoarea distorsiunii optice pe care o creează.

Referindu-se la rezultatele bizare obținute de la sateliții WMAP, astronomul John Bahcall a spus: „Trăim într-un univers neplauzibil, nebunesc, dar unul ale cărui caracteristici definitorii le cunoaștem acum".

Dar probabil că surpriza cea mai mare produsă de WMAP, una care a pus pe jar comunitatea științifică, a fost faptul că 73% din univers, de departe felia cea mai mare, este alcătuită dintr-o formă de energie complet necunoscută, numită energie neagră sau energie invizibilă, ascunsă undeva în vidul cosmic. Introdusă în 1917de însuși Einstein, care ulterior a renunțat la ea (numind-o „cea mai mare gafă" a lui), energia neagră sau energia nimicului sau a spațiului vid reapare acum ca forță motrice a întregului univers. Se crede acum că energia neagră ar crea un nou tip de câmp antigravitațional care face galaxiile să se depărteze între ele. Soarta finală a universului însuși va fi determinată de energia neagră.

În momentul de față, nimeni nu știe de unde provine această „energie a nimicului. „Sincer vorbind, pur și simplu nu o înțelegem. Știm care-i sunt efectele [dar] în rest nu avem nici cea mai mică idee... nimeni nu are, recunoaște Craig Hogan, un astronom de la Universitatea de Stat Washington, din Seattle.

Dacă luăm ultima teorie a particulelor subatomice și încercăm să calculăm valoarea acestei energii negre, găsim un număr care diferă de realitate cu un factor de 10¹²⁰ (1 urmat de 120 de zerouri). Această discrepanță dintre teorie și experiment este de departe cea mai mare prăpastie întâlnită vreodată în istoria științei. Este unul dintre motivele de jenă ale științei: cea mai bună teorie a noastră nu poate calcula valoarea celei mai importante surse de energie din univers. Bineînțeles, un raft plin cu premii Nobel îi așteaptă pe indivizii întreprinzători care pot dezlega misterul materiei și al energiei negre.

INFLAȚIA

Astronomii încearcă încă să deslușească adevărata avalanșă de date primite de la WMAP. Vechile concepte sunt date la o parte și se conturează o nouă imagine cosmologică. „Am așezat piatra de temelie a unei teorii unificate coerente a cosmosului, declara Charles L. Bennett, coordonatorul unei echipe internaționale care a contribuit la construirea WMAP și la analizarea datelor acestuia. Momentan, dominantă este „teoria universului inflaționist, o perfecționare importantă a teoriei Big Bangului, propusă prima oară de fizicianul Alan Guth, de la MIT⁵. În scenariul inflaționist, în prima trilionime de trilionime de secundă, o forță antigravitațională misterioasă a provocat o expansiune a universului mult mai rapidă decât se aștepta. Perioada inflaționistă a fost inimaginabil de explozivă, universul dilatându-se mult mai rapid decât viteza luminii. (Ceea ce nu contrazice afirmația lui Einstein potrivit căreia nimic nu se poate deplasa mai rapid decât lumina, spațiul însuși fiind cel care se extinde. Pentru obiectele materiale, bariera luminică nu poate fi încălcată.) Într-o fracțiune de secundă, universul a crescut cu un inimaginabil factor de 10⁵⁰.

Pentru a vizualiza puterea acestei perioade inflaționiste, să ne imaginăm un balon care este umflat rapid, având galaxiile desenate pe exterior. Universul observabil populat de stele și galaxii se află pe suprafața acestui balon, nu în interior. Acum să desenăm un cerc microscopic pe balon. Acest cerc minuscul reprezintă universul vizibil, tot ce putem detecta cu telescoapele noastre. (Prin comparație, dacă întregul univers vizibil ar fi mic cât o particulă subatomică, atunci universul real ar fi mult mai mare decât ce putem vedea în jurul nostru.) Altfel spus, expansiunea inflaționistă a fost atât de intensă, încât există vaste regiuni ale universului real care ne vor rămâne pentru totdeauna inaccesibile.

De fapt, inflația a fost atât de mare, încât balonul pare plat în vecinătatea noastră, alt fapt verificat experimental de WMAP. În același fel în care Pământul ne pare plat pentru că suntem atât de mici în comparație cu raza planetei, universul pare plat doar pentru că este curbat la o scară mult mai mare.

Presupunând că universul timpuriu a traversat acest proces de inflație, putem explica aproape fără efort multe dintre enigmele marelui cosmos, cum ar fi: de ce pare a fi plat și uniform. Comentând pe marginea teoriei inflaționiste, fizicianul Joel Primack a spus: „Nicio teorie la fel de frumoasă nu s-a dovedit a fi, până acum, eronată".

MULTIVERSUL

Universul inflaționist, deși este compatibil cu datele primite de la WMAP, tot nu oferă un răspuns la întrebarea: ce a provocat inflația? Ce anume a declanșat forța antigravitațională care a „umflat" universul? Există peste 50 de propuneri care caută să explice ce a declanșat inflația și ce a oprit-o în cele din urmă, creând universul pe care-l vedem în jur. Însă nu este un consens general. Majoritatea fizicienilor aderă la ideea unei perioade de inflație rapidă, dar nu există nicio propunere definitivă care să explice care este motorul inflației.

Întrucât nimeni nu știe exact cum a început inflația, există posibilitatea ca același mecanism să aibă loc din nou — exploziile inflaționiste se pot repeta. Aceasta este ideea propusă de fizicianul rus Andrei Linde de la Universitatea Stanford — că mecanismul care a provocat inflația bruscă a unei părți a universului este încă funcțional, provocând probabil în mod aleatoriu inflație în alte regiuni îndepărtate ale universului.

Conform acestei teorii, o porțiune minusculă a unui univers se poate dilata subit și să înmugurească, dând naștere unui „univers-fiică sau unui „univers-prunc, care la rândul lui poate înmuguri în alte universuri, procesul de înmugurire continuând la nesfârșit. Să ne imaginăm că facem baloane de săpun. Dacă suflăm suficient de tare, vedem că unele balonașe se despart în două și generează noi baloane. În același fel, universurile ar putea să dea naștere încontinuu la noi universuri. În acest scenariu, Big Bangurile s-au întâmplat neîncetat. Dacă este adevărat, s-ar putea să trăim într-o mare de asemenea universuri, ca o bulă care plutește într-un ocean alcătuit din alte bule. În fapt, un cuvânt mai potrivit decât „universul ar fi „multiversul sau „megaversul".

Linde numește această teorie „inflație eternă, autoreproductibilă, sau „inflație haotică, având în vedere un proces fără sfârșit de inflație continuă a universurilor paralele. „Inflația ne cam forțează să acceptăm ideea de universuri multiple", spunea Alan Guth, primul care a propus teoria inflației.

Această teorie mai înseamnă și că universul nostru ar putea, la un moment dat, să dea naștere unui univers-prunc al său. Poate că însuși universul nostru și-a început existența „înmugurind" dintr-un univers mai vechi.

Așa cum a declarat Astronomul Regal al Marii Britanii, Sir Martin Rees: „Ceea ce se numește convențional «univers» ar putea fi doar un membru al unei mulțimi. S-ar putea să existe nenumărate alte căi în care legile să fie diferite. Universul în care am apărut aparține unei submulțimi neobișnuite, care permite dezvoltarea complexității și a conștiinței".

Tot mai multe dovezi teoretice se aliniază în sprijinul multiversului, în care universuri întregi germinează sau „înmuguresc" din alte universuri. Dacă se confirmă, teoria ar unifica două dintre marile mitologii religioase: Geneza și nirvana. Geneza s-ar produce permanent în textura unei nirvane atemporale.

Toată această activitate de cercetare pe tema multiversului a generat speculații privind cum ar putea arăta aceste alte universuri, dacă pot găzdui viață și chiar dacă e posibil să intrăm în legătură cu ele. Cercetători de la Cal Tech, MIT, Princeton și alte centre științifice încearcă să determine prin calcul dacă pătrunderea într-un univers paralel este în concordanță cu legile fizicii.

TEORIA M ȘI CEA DE-A UNSPREZECEA DIMENSIUNE

Însăși ideea de universuri paralele a fost cândva privită cu suspiciune în comunitatea științifică, fiind considerată apanaj al misticilor, șarlatanilor și excentricilor. Orice om de știință care cuteza să lucreze cu subiectul universurilor paralele era ridiculizat și își primejduia cariera, dat fiind că nici azi nu există dovezi experimentale care să le probeze existența.

Dar, de curând, situația a cunoscut o turnură spectaculoasă, cele mai strălucite minți ale planetei ajungând să investigheze frenetic subiectul. Motivul care a generat această schimbare este apariția unei noi teorii, cea a corzilor, și ultima ei versiune, teoria M, care promite nu doar să deslușească natura multiversului, ci și să ne permită să „citim mintea lui Dumnezeu", cum spunea cândva Einstein. Dacă se confirmă, ea ar reprezenta realizarea supremă a ultimilor două mii de ani de cercetare în fizică, încă de când grecii au început să caute o teorie unică a universului, coerentă și cuprinzătoare.

Numărul articolelor publicate pe tema teoriei corzilor și a teoriei M este uluitor, ajungând la câteva zeci de mii. Sute de conferințe internaționale s-au organizat pe acest subiect. Fiecare universitate importantă din lume are un grup care fie lucrează la teoria corzilor, fie încearcă cu disperare să o învețe. Cu toate că teoria nu este verificabilă cu instrumentele slabe ale prezentului, ea a stârnit un interes enorm printre fizicieni, matematicieni și chiar printre experimentatori, care speră să testeze în viitor periferia teoriei cu ajutorul unor puternice detectoare de unde gravitaționale plasate în spațiu și cu acceleratoare de particule mai puternice.

În cele din urmă, teoria corzilor ar putea răspunde la întrebarea care i-a urmărit pe cosmologi încă de când a fost propusă teoria Big Bangului: ce s-a întâmplat înainte de Big Bang?

Asta ar însemna să angajăm forța deplină a cunoștințelor noastre despre lumea fizică, a tuturor descoperirilor fizice acumulate de-a lungul secolelor. Cu alte cuvinte, avem nevoie de o „teorie a tuturor lucrurilor", o teorie a tuturor forțelor fizice care pun în mișcare universul. Einstein și-a petrecut ultimii 30 de ani din viață căutând această teorie, fără succes.

În prezent, teoria principală (și singura) care poate explica diversitatea de forțe pe care le observăm ghidând universul este teoria corzilor sau, în ultima ei incarnare, teoria M. (M vine de la „membrană, dar ar putea veni și de la „mister, „magie sau chiar „mamă. Cu toate că teoria corzilor și teoria M sunt în esență identice, teoria M este mai misterioasă și mai sofisticată unificând diferitele teorii ale corzilor.)

Încă din vremea Greciei Antice, filosofii au speculat că materia ar putea fi alcătuită din particule minuscule denumite atomi. Astăzi, cu puternicele noastre acceleratoare de particule, putem descompune atomul însuși în electroni și nuclee, care la rândul lor pot fi fărâmate în particule subatomice și mai mici. Dar, în loc să descoperim un cadru elegant și simplu, a fost neplăcut să constatăm că din acceleratoare ieșeau sute de particule subatomice, cu denumiri stranii precum neutrini, quarcuri, mezoni, leptoni, hadroni, gluoni, bosoni ș.a.m.d. E greu de crezut că natura, la nivelul ei fundamental, a putut să creeze o junglă derutantă de particule subatomice bizare.

Teoria corzilor și teoria M se bazează pe ideea simplă și elegantă conform căreia uluitoarea varietate de particule subatomice care alcătuiesc universul este similară cu notele pe care cineva le poate reproduce pe o coardă de vioară sau pe o membrană precum cea a unei tobe. (Acestea nu sunt corzi și membrane obișnuite; ele există în hiperspațiul cu zece și unsprezece dimensiuni.)

Prin tradiție, fizicienii au privit electronii ca fiind particule punctiforme, infinitezimal de mici. Ceea ce a însemnat că s-au văzut nevoiți să introducă o particulă punctiformă diferită pentru fiecare dintre sutele de particule subatomice pe care le-au descoperit, maximizând confuzia. Dar, potrivit teoriei corzilor, dacă am avea un supermicroscop care să poată privi în inima unui electron, am vedea că nu e deloc o particulă punctiformă, ci o coardă de mici dimensiuni care vibrează. Doar părea că este o particulă punctiformă deoarece instrumentele noastre erau prea grosolane.

La rândul ei, această coardă minusculă vibrează la frecvențe și rezonanțe diferite. Dacă ar fi să „ciupim" coarda care vibrează, și-ar schimba modul și ar deveni o altă particulă subatomică, de pildă un quarc. O ciupim din nou și se transformă într-un neutrino. În felul acesta am putea explica întreaga mulțime de particule subatomice ca fiind simple note muzicale diferite pe o coardă. Putem înlocui acum sutele de particule subatomice văzute în laborator cu un singur obiect, coarda.

În contextul acestui vocabular nou, legile fizicii, elaborate migălos după mii de ani de experimentări, nu sunt decât legi ale armoniei care pot fi scrise pentru corzi și membrane. Legile chimiei sunt melodiile ce pot fi cântate pe aceste corzi. Universul este o simfonie de corzi. Iar „mintea lui Dumnezeu" evocată de Einstein este o melodie cosmică rezonând prin hiperspațiu. (Ceea ce ridică o altă întrebare: Dacă universul este o simfonie de corzi, atunci există și-un compozitor? Mă voi ocupa de această întrebare în capitolul 12.)

SFÂRȘITUL UNIVERSULUI

WMAP nu ne oferă doar cea mai exactă imagine a începuturilor universului, ci și o perspectivă detaliată asupra felului în care va muri. Misterioasa forță antigravitațională care a separat galaxiile la începutul timpului, făcându-le să se depărteze unele de celelalte, împinge acum universul spre soarta lui finală. Astronomii credeau că expansiunea universului încetinește treptat. Acum ne dăm seama că, de fapt, universul accelerează, galaxiile îndepărtându-se cu viteză crescândă. Aceeași energie neagră care alcătuiește 73% din materia/energia existentă în univers accelerează expansiunea universului, făcând galaxiile să se îndepărteze la viteze tot mai mari. „Universul se comportă ca un șofer care încetinește când se apropie de lumina roșie a semaforului și apoi apasă pedala de accelerație când apare lumina verde", spune Adam Riess de

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Lumi paralele. O călătorie prin creație, dimensiuni superioare și viitorul cosmosului

4.8
4 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor