Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Cum învață copiii

Cum învață copiii

Citiți previzualizarea

Cum învață copiii

evaluări:
4.5/5 (4 evaluări)
Lungime:
338 pages
5 hours
Editor:
Lansat:
Feb 11, 2016
ISBN:
9786067196221
Format:
Carte

Descriere

John Holt - Promotorul educației la domiciliu - homeschooling


„Tot ce spun eu în cartea acesta poate afi rezumat în patru cuvinte: Aveți încredere în copii!“ – John Holt


Copiii învață cel mai bine înainte de a merge la școală, când „învățatul este precum respiratul“, atrage atenția celebrul reformator educațional John Holt. Odată intrați în sistemul clasic de învățământ, micii școlari ajung repede să fie umiliți, speriați și descurajați. Văduviți de dorința firească de a explora, ei se vor simți copleșiți de cerințe fără noimă și de testări care ignoră punctele lor forte. Vor căuta strategii de a păcăli profesorii sau se vor limita la a învăța strict „pentru examene“. Plecând de la observarea procesului natural și fascinant în care copiii mici învață pe cont propriu să meargă, să vorbească sau să rezolve jocuri complicate, autorul îndeamnă părinții și educatorii să creeze un mediu de învățare bazat pe încredere și deschidere, care să încurajeze nu doar achiziția unor fragmente din diverse teorii, dar și dezvoltarea încrederii, răbdării și autonomiei elevilor aflați la vârste fragede. Miza cărții constă în transformarea școlii (dar și a căminului familial) într-un loc unde copiii să-și poată îmbunătăți stilul natural de gândire și învățare.

Editor:
Lansat:
Feb 11, 2016
ISBN:
9786067196221
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Cum învață copiii

Cărți conex


În interiorul cărții

Citate de top

  • Dar copiii nu sunt trenuri. Nu învață toți în același ritm. Învață în reprize și, cu cât sunt mai interesați de ce învață, cu atât mai rapid se vor succeda aceste reprize.

  • Lucrurile pe care le învățăm pentru că ne trebuie din motivele proprii nu le uităm.

Previzualizare carte

Cum învață copiii - John Holt

Prefață

Cartea mea anterioară How Children Fail¹ descria copiii care își foloseau mintea în mod greșit. Cartea de față încearcă să descrie copiii — în câteva cazuri, și adulți — care își folosesc mintea bine, învățând cu curaj și eficiență. Unii dintre copiii descriși merg la școală; cei mai mulți încă nu au vârsta necesară. Copiii învață cel mai bine înainte de a merge la școală. Mulți experți sunt de acord în această privință, deși nu dau același motiv. Eu cred și încerc să demonstrez în această carte că, în cele mai multe cazuri, mintea noastră funcționează cel mai bine când o folosim într-un anumit mod și că cei mici tind să învețe mai bine decât adulții (și mai bine și decât ei înșiși când vor mai crește) deoarece își folosesc mintea într-un mod special. Pe scurt, copiii au un stil de a învăța care se potrivește cu situația lor și pe care îl folosesc într-un mod bun și natural până când îi dezvățăm noi. Ne place să spunem că îi trimitem pe copii la școală ca să îi învățăm să gândească. Însă ce facem noi, mult prea des, este să-i învățăm să gândească prost, să renunțe la un mod natural și puternic de a gândi în favoarea unei metode care nu funcționează pentru ei și pe care noi o folosim rareori.

Mai rău, îi convingem pe majoritatea că, cel puțin în cadrul școlar sau în orice situație în care este vorba despre cuvinte, simboluri sau gândire abstractă, aceștia nu pot gândi deloc. Se consideră „proști" și incapabili să gândească sau să înțeleagă orice este complicat sau greu sau, pur și simplu, nou.

Care sunt rezultatele? Numai câțiva copii devin buni la învățătură în școală în felul în care încercăm noi să-i facem să învețe. Cei mai mulți sunt umiliți, speriați și descurajați. Își folosesc mintea nu ca să învețe, ci ca să scape de lucrurile pe care noi le spunem că trebuie să le facă pentru a-i determina să învețe. Pe termen scurt, aceste strategii par să funcționeze. Mulți copii trec prin școală astfel, chiar dacă învață foarte puține. Pe termen lung, însă, aceste strategii sunt autolimitante și contraproductive, distrugând în același timp și caracterul, și inteligența. Copiii care folosesc aceste strategii sunt împiedicați chiar de acestea să devină mai mult decât niște versiuni limitate ale ființelor umane care ar fi putut să devină. Acesta este adevăratul eșec din școli și cu greu scapă vreun copil.

Când vom înțelege mai bine modalitățile, condițiile și spiritul în care copiii învață cel mai bine și vom putea să transformăm școala într-un loc unde aceștia să-și poată folosi și îmbunătăți stilul natural de a gândi și de a învăța, atunci vom putea să împiedicăm o mare parte din acest eșec. Atunci, școala va putea deveni un loc în care toți copiii să crească, nu numai ca statură, nici doar din punctul de vedere al cunoștințelor, ci ca independență, curiozitate, curaj, încredere, inventivitate, rezistență, răbdare, competență și înțelegere. Pentru a descoperi cum să facem cel mai bine acest lucru, avem nevoie de mult timp. Este posibil ca peste cincizeci sau o sută de ani să descoperim că tot ceea ce noi considerăm noțiuni moderne despre școli, predare și învățare să fie, de fapt, complet neadecvat sau chiar greșit. Dar vom face un mare pas înainte dacă, înțelegând copiii mai bine, vom putea să reparăm o parte din răul pe care îl facem acum.

Tot ce spun eu în cartea aceasta poate fi rezumat în patru cuvinte: aveți încredere în copii! Nimic nu poate fi mai simplu — sau mai greu. Greu, pentru că a avea încredere în copii înseamnă a avea încredere în noi înșine și cei mai mulți dintre noi am fost învățați când eram copii că nu se poate avea încredere în noi. Și astfel, continuăm să-i tratăm pe copii la fel cum am fost și noi tratați, spunând că asta este „realitatea sau zicând cu amărăciune: „Dacă eu am făcut față la așa ceva, și ei pot.

Ceea ce trebuie să facem noi este să întrerupem acest îndelungat ciclu depreciativ de frică și neîncredere și să avem încredere în copii, chiar dacă în noi nu s-a avut încredere. Pentru aceasta, va fi nevoie de un mare act de credință, dar cei care vor da dovadă de această credință vor fi recompensați din plin.

De când am scris această carte, școlile noastre, cu câteva excepții, au virat sigur și adesea rapid în direcția greșită. În general, școlile sunt mai mari decât înainte, mai depersonalizate, mai amenințătoare, mai periculoase. Materia pe care încearcă să o predea este și mai fragmentată decât înainte sau, cum a numit-o profesorul Seymour Papert în Mindstorms, „disociată", adică fără legătură cu altceva și, prin urmare, fără sens. Profesorii au și mai puține de spus decât înainte despre ceea ce predau și despre modul în care predau și verifică. Școlile se agață cu din ce în ce mai multă încăpățânare de ideea lor greșită că educația și predarea sunt niște procese industriale, care trebuie concepute și planificate de sus în cel mai mic detaliu și apoi impuse profesorilor pasivi și elevilor lor și mai pasivi.

Îmi amintesc o poveste care, în momentul acela, părea mai puțin importantă decât îmi pare acum. La sfârșitul anilor șaizeci, în apogeul așa-numitei revoluții din educație (care, de fapt, nu a avut loc niciodată), un educator proeminent mi-a spus, după ce petrecuse câteva zile la o conferință de vază cu privire la viitorul educației: „Oamenii aceia nu erau câtuși de puțin interesați de școli alternative, de clase deschise sau de alte astfel de lucruri. Știi ce-i interesa pe ei, de fapt? Ceva care se numește modificarea comportamentului și obiective comportamentale". Și s-a dovedit că era adevărat. Învățatul fragmentat a devenit și mai fragmentat, testul săptămânal a devenit zilnic sau chiar dat în fiecare oră sau la fiecare cincisprezece minute.

Întoarcerea la lucrurile de bază a început acum șapte sau opt ani deja și, până în prezent, rezultatele sunt proaste, în cea mai mare parte. Iar școlile afirmă doar „Acum chiar revenim la lucrurile de bază", de parcă roata aceea a fost inventată abia alaltăieri.

În orice caz, nu mai cred că putem transforma școlile în locuri în care toți copiii să crească așa cum am descris mai sus. O excepție ar putea-o constitui câteva școli foarte specifice, precum școlile de dans, de programare informatică sau de pilotaj. Dar, în general, nu cred că, dacă ar avea o gamă de alegeri reale, copiii ar vrea să petreacă prea mult timp în niște locuri unde nu ar face altceva decât să învețe și unde singurii adulți pe care îi întâlnesc sunt niște specialiști a căror meserie constă în a-i supraveghea pe copii și a-i pune să facă diverse lucruri.

Cartea de față își propune mai degrabă să descrie învățarea eficientă, decât s-o explice sau să dea o teorie cu privire la aceasta. În multe locuri, oamenii sunt preocupați să afle ce se întâmplă în creier din punct de vedere electric, chimic și altele atunci când gândim și învățăm. O astfel de cercetare este interesantă și se poate dovedi utilă, dar nu are nicio legătură cu scopurile acestei cărți. Nu avem nevoie să aflăm mai multe despre creier, ca organ, pentru a îmbunătăți școlile. Le-am putea îmbunătăți considerabil fără să știm despre creier mult mai multe decât majoritatea oamenilor știu acum. De aceea este interesant că oamenii găsesc dovezi că experiențele sunt stocate în creier, sub forma unor molecule complicate, precum fișele aranjate într-un dosar. Ceea ce trebuie să știe profesorii și cei care învață este ce știm deja de ceva timp: mai întâi, că experiențele vioaie, esențiale, plăcute sunt cel mai ușor de reținut și, apoi, că memoria funcționează cel mai bine când nu este forțată — că nu este un catâr care poate fi obligat să meargă cu bătaia. Este interesant de citit teoria lui Wolfgang Köhler, poate acum susținută de mulți alții, conform căreia, atunci când percepem, gândim și simțim, în creier apar câmpuri electrice. Cu siguranță, acest lucru ar explica faptul că gândim prost și chiar percepem prost, sau deloc, atunci când suntem anxioși și temători. Dar nu avem nevoie de această explicație pentru a ști că un fapt este un fapt și pentru a învăța din acest lucru că, atunci când îi speriem pe copii, oprim procesul de învățare din start.

Cartea aceasta vorbește mai mult despre copii decât despre psihologia copilului. Sper că aceia care o vor citi vor ajunge să simtă (mai mult decât înainte de-a o fi deschis) cât sunt de interesanți copiii și cât de mult merită atenția noastră. Sper că, atunci când le-o vor acorda, vor observa multe lucruri pe care nu le observau înainte și că acestea vor constitui un prilej de reflecție. Vreau să le stimulez curiozitatea și să le ascut viziunea, chiar mai mult decât doresc să le sporesc înțelegerea. Vreau să-i fac sceptici față de vechile dogme, nu să le dau unele noi.

După ce a citit această carte, un prieten mi-a zis: „Întot–deauna mi-au fost dragi copiii mici, în special ai mei. Dar până acum nu mi-aș fi închipuit niciodată că ar putea să fie interesanți".

Acum, copiii mă interesează și mai mult decât atunci când am scris cartea de față. Pentru mine, să-i privesc pe bebeluși și pe copii explorând și înțelegând lumea din jurul lor este unul dintre cele mai captivante lucruri din lume. I-am privit și am fost cu ei de multe ori, în multe locuri, și găsesc nu doar mai multă plăcere, ci și mai multe motive de considerații serioase în ceea ce spun și fac aceștia decât în cuvintele și acțiunile multor oameni adulți. Nu este o crimă să nu vă placă sau să nu vi se pară interesanți copiii mici sau să nu vă bucurați de compania lor, dar este cu siguranță un mare nenoroc și o mare pierdere, ca și cum n-ați avea picioare sau ați fi surzi sau orbi.

La urma urmei, mintea omenească este un mister și, în mare, probabil va rămâne întotdeauna astfel. Chiar și celei mai grijulii, sincere și introspective persoane îi ia mulți ani să învețe chiar și o mică parte din ce se întâmplă în mintea ei. Și atunci, cum am putea noi să fim siguri de ce se întâmplă în mintea altcuiva? Cu toate acestea, mulți oameni vorbesc de parcă am putea măsura și cataloga conținutul minții unei alte persoane la fel de ușor, de exact și de complet de parcă ar fi conținutul unei valize. Nu vreau să spun că n-ar trebui să încercăm să înțelegem mai multe despre mintea și gândurile altor persoane, ci numai că trebuie să fim foarte modești și precauți cu ceea ce credem că am aflat.

Există o poveste veche despre doi bărbați într-un tren. Unul dintre ei, văzând niște oi pe un câmp care păreau scurtate de blană, spune: „Oile acelea tocmai au fost tunse. Celălalt se uită un pic mai mult și apoi spune: „Așa pare să fie — cel puțin din unghiul din care le vedem noi. Cu o astfel de prudență ar trebui să spunem orice am avea de spus despre modul în care funcționează mintea, într-un astfel de spirit am încercat și eu să scriu și sper că la fel vor citi și ceilalți cartea de față.


¹ Cum eșuează copiii. (N.t.)

Să învățăm despre copii

La începutul anilor șaizeci, când am scris o mare parte din versiunea originală a cărții Cum învață copiii, puțini psihologi acordau atenție procesului învățării la copiii foarte mici. Ca domeniu de cercetare, nu era important sau cunoscut — în unele locuri, nici nu era respectabil — și acesta a fost și motivul pentru care unui prieten de la o universitate importantă, care voia să facă o lucrare de doctorat cu privire la Piaget, coordonatorul tezei i-a spus că nu se poate. Și chiar și Piaget, poate cu excepția propriilor copii, a lucrat îndeosebi cu copii de patru sau cinci ani și mai mari. Bebelușii erau încă văzuți ca o masă amorfă, ce așteptau ca timpul să-i transforme în niște oameni demni de o atenție serioasă.

Acum, toate acestea s-au schimbat. Studiul copiilor foarte mici, felul în care văd ei lumea, puterile și abilitățile lor, la fel ca felul în care învață aceștia au devenit un domeniu foarte important al psihologiei. Toată lumea este de acord că ar trebui să știm mult mai multe despre copiii mici și felul în care ei percep lumea, trăiesc, cresc și învață. Întrebarea este: cum să facem asta?

Mulți consideră că cea mai bună metodă este să facem cercetări direct pe creier. Când am scris prefața la această carte, se desfășurau deja câteva astfel de cercetări; acum, au loc mult mai multe. Până în prezent, efectele asupra școlilor au fost mici. Astfel, o teorie foarte la modă zilele acestea este cea referitoare la emisfera stângă și emisfera dreaptă, conform căreia pentru anumite tipuri de gândire folosim o emisferă a creierului, iar pentru alte tipuri, cealaltă emisferă. Cei care vor să schimbe școlile încearcă să folosească această teorie drept argument, dar nu au prea avut succes. Astfel, cei care au încercat ani de zile să aducă mai multă artă în școli, pentru că le place arta sau cred în ea, spun acum că avem nevoie de artă pentru a dezvolta emisfera dreaptă a creierelor copiilor. Dar cei care au vrut dintotdeauna să scoată arta din școli nu sunt impresionați de argumentul cu emisfera dreaptă, așa cum nu au fost impresionați nici de alte argumente. În continuare vor să scape de arta din școli. Probabilitatea ca școlile să se schimbe mult în viitorul apropiat din acest motiv sau datorită altor noi teorii despre funcționarea creierului pare scăzută.

Mai întâi că teoriile, la rândul lor, se schimbă mai repede decât putem noi să ținem pasul cu ele. Într-un număr recent din revista Omni, un articol intitulat „Brainstorms" ne spune că teoria încă nouă a emisferei drepte și a emisferei stângi a fost deja infirmată și că tipurile diferite de activități mintale nu pot fi localizate precis într-una sau alta din emisferele creierului. Articolul spune, printre altele:

Alan Gevins, directorul Laboratorului de Sisteme EEG din cadrul Institutului de Neuropsihiatrie Langley Porter al Facultății de Medicină din cadrul Universității din California, San Francisco, declară: „Acum încercăm să concepem o nouă modalitate de a transpune în imagini activitatea electrică funcțională a creierului, pentru a vedea lucruri care nu puteau fi văzute înainte. Tipare electrice mai detaliate ca niciodată au devenit brusc niște scheme coerente... Cei de la Laboratorul de Sisteme EEG lucrează acum pentru a perfecționa casca de înregistrare EEG la nivelul scalpului, cu 64 de canale, cu ajutorul căreia vor putea să desfășoare niște tipuri și mai avansate de procesare informatizată a semnalelor electrice transmise de creier... Rezultatele pe termen lung ale acestui domeniu de cercetare ar putea să deschidă o ușă către creier, permițându-i utilizatorului pentru prima dată să-și vadă propria „instalație electrică...

Dar după câteva zile petrecute la Laboratorul de Sisteme EEG, pentru mine a fost evident că, la fel ca în atâtea alte ramuri ale științei (sublinierea noastră), noua cercetare a laboratorului... viza o serie subtilă și complexă de experimente care ar părea aproape la fel de incomprehensibile pentru majoritatea dintre noi ca o tabletă cu regulamente comerciale ale vechilor sumerieni.

Ce s-a întâmplat cu vechea idee că una dintre sarcinile prin–cipale ale științei este să facă lumea mai comprehensibilă? Ne întoarcem la laborator:

Printr-o concepere atentă a condițiilor de testare și prin folosirea analizei matematice pentru recunoașterea tiparelor, aceștia au detectat corelații complexe și rapid schimbătoare între tiparele electrice, care implicau multe zone ale creierului... Concluzia este că diferitele tipuri de informații nu sunt procesate numai în câteva zone specializate din creier, conform teoriei vechi de câteva decenii, ci că multe regiuni ale creierului sunt implicate, chiar și în funcțiile cognitive cele mai elementare.

Într-un studiu desfășurat pe 23 de persoane, laboratorul a confirmat inițial ipoteza că scrierea unor propoziții (...) părea, într-adevăr, să fie mai mult asociată fie cu emisfera dreaptă, fie cu emisfera stângă a creierului. Dar privind mai îndeaproape prin metoda recunoașterii tiparelor matematice, cercetătorii nu au observat nicio diferență semnificativă la nivel de activitate electrică între testele în care participanții scriau paragrafe și testele în care doar mâzgăleau... Așa că au revenit și au mai conectat 32 de participanți dispuși să facă obiectul experimentului. Cercetătorii au văzut că diferențele emisferice dintre sarcinile din „spectrele EEG au dispărut total. În schimb, au observat tipare uniforme care implicau multe zone ale ambelor emisfere. După Gevin, „acest lucru sugerează că tipuri diferite de sarcini nu sunt procesate în câteva zone specializate, ci că multe zone foarte disparate ale creierului sunt implicate. Așadar, nu este corect să afirmi că aritmetica, de exemplu, este localizată într-un singur loc, doar pentru că vătămarea locului respectiv duce la o incapacitate de a face adunări. Tot ce se poate spune este că zona vătămată este esențială pentru a face aritmetică.

Dacă am îndoieli cu privire la valoarea acestui tip de cercetare, și am, într-adevăr, nu este din cauză că nu sunt de acord cu constatările sale. Sunt pe deplin de acord cu acestea și aș fi fericit să le văd confirmate de cercetări ulterioare. De la început, teoria referitoare la emisfera dreaptă și emisfera stânga simplifica mult prea mult ceea ce eu, ca utilizator al minții mele, știam din propria experiență că nu este simplu deloc. Sigur, nu există nicio îndoială că într-adevăr ne folosim mințile în moduri diferite, uneori, într-un mod foarte conștient, orientat, liniar, analitic, verbal, ca atunci când nu pornește mașina și încercăm să ne dăm seama de ce; alteori (poate uneori chiar în același timp), gândim mult mai aleatoriu, includem mai multe lucruri deodată, gândim intuitiv, adesea subconștient sau inconștient. „Auzim sunete, „vedem imagini, experimentăm direct modelele noastre mintale de realitate în locul unor descrieri verbale sau matematice ale acestora. Ne lăsăm mințile să zburde, rămânând deschiși la orice ne-ar putea spune.

Până acum, n-am nimic de împărțit cu teoreticienii creierului. Este chiar posibil ca unele tipuri de activitate mintală să fie centralizate în mare măsură în unele părți ale creierului, iar alte tipuri, în alte părți. Dar ar fi naiv și prostesc să spunem că toate varietățile complicate ale gândirii, ale experienței mentale, pot fi separate clar în două tipuri și că unul dintre acestea poate fi atribuit exclusiv emisferei stângi a creierului, iar celălalt emisferei drepte. Când zic că uneori sunt surprins de ceea ce-mi spune mintea mea, vorbesc despre o experiență foarte obișnuită. Dar unde anume în creierul meu se află „mintea mea, cea care-mi spune și unde se află „eul meu?

Înainte, ideea era că „eul, observatorul conștient, se afla cumva la etaj, poate în camera de zi, iar „mintea („psihicul) era undeva în subsolul adesea întunecat și murdar. Oare teoria referitoare la emisfera stângă și emisfera dreaptă a înlocuit „eul de la etaj cu emisfera stângă și „mintea din vechiul subsol cu emisfera dreaptă? Atunci cum să explic experiența cunoscută nouă tuturor, și anume când un nume pe care m-am chinuit conștient, dar fără succes, să mi-l amintesc îmi apare brusc în conștiință, conștiința „eului, în timp ce „eul acela se gândește la altceva? Conform teoriei referitoare la emisfera stângă și emisfera dreaptă, emisfera stângă ar trebui să facă, să păstreze și să-și amintească liste. Și atunci cum de, în timp ce mă gândesc la altceva, descopăr că „mintea mea mi-a prezentat „mie brusc o propoziție completă, uneori chiar două sau trei, care „îmi plac atât de mult încât mă grăbesc să le notez înainte să le uit? În mod sigur, „eu" nu am produs acele propoziții la fel cum le produc acum pe acestea la mașina de scris, gândindu-mă ce cuvinte să folosesc sau unde să le așez. În care parte a creierului se află producătorul acestor propoziții și în care parte observatorul, criticul, editorul care le apreciază ca fiind bune?

Teoreticienii emisferei drepte și ai emisferei stângi, măcar cei mai modești dintre ei (unii nu sunt nici pe departe modești), ar putea spune: „Nu încercăm să spunem că fiecare tip de gândire poate fi clar atribuit fie emisferei stângi, fie celei drepte, ci doar că unele tipuri de gânduri pot fi astfel împărțite. Așadar, le dăm subiecților noștri niște sarcini simple și vedem în ce părți se activează creierul. Problema, așa cum am spus ani de zile, este că rar este posibil să separăm ceea ce gândim despre ceva de ceea ce simțim despre acel ceva. Este periculos de simplist pentru orice cercetător al creierului (sau pentru orice alt psiholog) să presupună că, în cadrul experimentului său, atunci când ne dă o sarcină „simplă de îndeplinit nu ne gândim la altceva în afară de sarcina respectivă. Este foarte probabil să ne gândim la multe alte lucruri: de ce vrea să fac asta, procedez bine, sunt un subiect bun pentru experiment, o să mă mai cheme, ce se întâmplă dacă greșesc, o să-i încurc datele, la ce folosesc toate astea, de fapt? Și așa mai departe.

Problema cu toată această cercetare și cu investigatorii este că, și cu o cască de șaizeci și patru de canale, datele rămân extrem de brute în comparație cu activitatea. Probabil mintea procesează (ca să folosesc același mod de exprimare ca ei) multe sute de mii, poate milioane de informații în fiecare secundă. A emite judecăți despre cum funcționează mintea sau creierul (care sunt două lucruri diferite) în baza câtorva (sau chiar a șaizeci și patru de) variații pe un grafic este ca și cum am hotărî ce trăiește în ocean scufundând și apoi trăgând la suprafață o găleată de douăzeci de litri și văzând ce putem găsi în ea. Iar situația nu se îmbunătățește prea mult dacă folosim găleți mai mari. Nu așa vom afla. A învăța despre minte seamănă mai degrabă cu a învăța despre ocean decât cu a descoperi cum se pornește o mașină. Singura modalitate de a învăța mai multe — și chiar și așa informațiile vor fi incomplete și nesigure — va fi să ne scufundăm, să înotăm pe acolo și să vedem ce putem distinge în apele adânci ale propriilor noastre gânduri.

Această cercetare mai conține o presupunere profund greșită, și anume că, din ceea ce putem afla despre oameni într-o situație strict delimitată, neobișnuită și anxiogenă, putem emite judecăți fiabile despre ce fac aceștia în situații foarte diferite și mai cotidiene.

În anii șaizeci, un psiholog educațional de renume a hotărât să cerceteze modul în care copiii privesc lucrurile și tiparele în care aceștia înscriu obiectele nefamiliare. Un membru al echipei sale a conceput ceea ce au numit un „aparat de fotografiat ocular". În timp ce subiecții priveau poze așezate în fața lor, aparatul ocular emitea o rază subțire de lumină către ochii lor și făcea o serie de fotografii cu reflexia sa. Ideea era ca aceste fotografii cu mici puncte de lumină să le spună cercetătorilor în ce direcție erau orientați ochii în fiecare secundă. Pe baza acestor informații, cercetătorii ar fi trebuit să poată deduce tiparele în care se mișcau ochii pe măsură ce subiecții priveau fotografiile din test.

Dat fiind că era esențial ca subiecții să nu-și miște capetele în timp ce erau făcute fotografiile, cercetătorii au atașat la scaunele subiecților niște bare din metal în formă de U, în care subiecții trebuiau să-și împingă capetele până când acestea erau bine fixate de bară la nivelul tâmplelor. Întrucât tot era posibil să-și miște capetele puțin în sus sau în jos, în fața lor a fost fixată o altă bucată de metal, „bara de mușcat". În timp ce subiecții își împingeau capetele cât de mult puteau în clama în formă de U, trebuiau și să-și deschidă gurile, să permită barei de mușcat (acoperite cu carton) să intre în gură și apoi să muște tare din ea, astfel încât capetele lor să nu se poată mișca în nicio direcție.

Dar, așa cum ar fi putut prevedea oricine știe câte ceva despre copii, mai mult de jumătate din cei care ar fi trebuit să fie subiecți în aceste experimente au fost atât de înfricoșați de aparatul acela ciudat, încât nici n-au vrut să se apropie de el. Unii mai curajoși au îndrăznit chiar să-și pună capetele în clama în formă de U, dar cam jumătate din ei nu au putut să pună bara în gură și să muște din ea fără să simtă greață. Numai o mică parte dintre copiii aduși pentru experiment au putut să meargă până la capăt. Întrebarea care rezultă în mod natural de aici — și nu putem să nu ne îndoim de competența celor care nu și-au pus această întrebare — este „Ce naiba s-ar aștepta cineva să afle despre felul în care privesc copiii în mod normal obiectele reale în lumea reală dintr-un experiment desfășurat în niște circumstanțe atât de artificiale și amenințătoare?"

Psihiatrul scoțian R.D. Laing a scris ani de zile cu pasiune și elocvență despre aceste distorsiuni și perversiuni ale „metodei științifice", așa cum le-a văzut în propria viață de formare și muncă în medicină și psihiatrie. Într-o carte recentă, The Facts of Life (Fapte de viață), într-un capitol intitulat „Noi și metoda științifică", acesta scrie:

Metoda științifică se bazează pe intervenția asupra a ceea ce s-ar întâmpla dacă noi nu am întreprinde nicio acțiune.

Intervenția științifică este cea mai destructivă intervenție. Numai un om de știință știe cum să intervină în cel mai distrugător mod.

Dragostea scoate la iveală fapte care, fără aceasta, rămân ascunse.

Un intelect fără inimă nu poate face altceva decât să investigheze iadul propriilor construcții infernale, prin propriile instrumente și metode infernale, și să descrie, în limbajul iadului, propriile concluzii infernale.

Aceste cuvinte puternice sunt justificate din plin de ceea ce ne spune Laing în această carte și în altele cu privire la ceea ce doctorii și psihiatrii moderni chiar scriu, spun și fac. Ulterior, acesta citează un psiholog de vază american care, într-o carte ce a fost considerată extrem de importantă, a scris:

Tot ceea ce învățăm despre organisme ne duce la concluzia nu numai că acestea sunt analoage mașinilor, ci că sunt niște mașini. Mașinile construite de oameni nu sunt creiere, dar creierele sunt o varietate foarte prost înțeleasă de mașini de calcul.

Nu sunt absolut deloc de acord cu această afirmație, așa cum arată ea. Tot ceea ce aflu eu despre organisme, inclusiv ceea ce-mi spun acești oameni, duce la concluzia că acestea nu sunt în niciun caz mașini. Un experiment celebru cu șobolani a demonstrat că aceștia își schimbau categoric comportamentul în rău în aproape toate privințele când erau îngrămădiți într-un spațiu mic. Alte experimente cu șobolani au arătat că performanța acestora în îndeplinirea anumitor sarcini putea fi afectată semnificativ de ceea ce credeau despre ei persoanele care lucrau cu ei: șobolanii care le fuseseră descriși ca deștepți aveau performanțe mai bune decât șobolanii identici descriși ca fiind proști. Oare mașinile se emoționează și se strică atunci când le punem la grămadă într-o cameră? Funcționează mai bine dacă le vorbim frumos? Unii ar putea spune că într-o zi vom putea concepe computere care să facă asta. Mă îndoiesc foarte mult. Dar chiar dacă am putea, faptul că am fi în stare să facem unele mașini mai asemănătoare cu animalele nu dovedește câtuși de puțin că organismele sunt sau măcar că seamănă cu mașinile.

Această concepție, foarte populară în prezent în universitățile de vârf, că organismele, inclusiv ființele umane, nu sunt decât niște mașini este, după părerea mea, una dintre cele mai greșite, prostești, nocive și periculoase idei dintre toate ideile proaste care circulă astăzi în lumea largă. Dacă o idee poate fi malefică, atunci aceasta este, cu siguranță.

Dar am vorbit destul despre această viziune coruptă asupra științei și ființelor umane. Haideți mai bine să discutăm despre niște practici științifice bune, și anume cele ale bioloagei americane Millicent Washburn Shinn, a cărei carte The Biography of a Baby² a fost publicată de Houghton Mifflin în 1900 și republicată pentru o scurtă perioadă de Arno Press acum câțiva ani. Bebelușul în chestiune era nepoata ei, Ruth, care este atât de viu redată în carte încât te întrebi dacă nu cumva este un copil sau un bebeluș din zilele noastre în loc de o femeie de optzeci de ani, dacă mai trăiește. Despre cum și de ce a scris cartea, Millicent Shinn a declarat:

Majoritatea studiilor despre copii vizează copilăria mai târzie, anii de școală, iar acestea sunt aproape întotdeauna statistice ca metodă, ținând cont foarte puțin de copil în individualitatea sa. Studiul meu a vizat prima copilărie, iar metoda folosită a fost cea biografică, adică observarea și înregistrarea dezvoltării zilnice a copilului.

Sunt deseori întrebată dacă rezultatele obținute astfel nu sunt înșelătoare, dat fiind că fiecare copil poate să fie foarte diferit de ceilalți. Sigur că trebuie să fim foarte precauți când tragem concluzii pe baza unui singur copil, dar în multe privințe toți bebelușii sunt la fel și putem învăța foarte bine care sunt aceste privințe. În prima copilărie, se dezvoltă în principal abilitățile fundamentale, generale, ale rasei. Diferențele individuale sunt mai puțin importante decât în copilăria mai târzie. Iar metoda biografică de studiere a copiilor are avantajul inestimabil de a arăta procesul evoluției în timp real, decurgerea efectivă a unei etape dintr-o alta

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Cum învață copiii

4.3
4 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor