Discursuri și dezbateri parlamentare (1864-2004)

VIRTUȚILE ELOCINȚEI PARLAMENTARE: ÎNTRE NECESAR ȘI ABSOLUT

- STUDIU INTRODUCTIV -

ORIUNDE ȘI ORICÂND, discuțiile despre PARLAMENT, PARLAMENTARI și PARLAMENTARISM au fost și se dovedesc, cel mai ades, aprige și controversate, antrenând largi cercuri neinteresate sau cointeresate, altele chiar diletante, presupun eforturi și pasiuni și, nu mai puțin, se dovedesc cronofage la extrem. Cu totul recent, d-l Adrian Năstase, premierul României, a subliniat, cu deplin temei: „… Vreau să fie foarte clar. Cheia de boltă a democrației românești și, în general, a oricărei democrații moderne, este Parlamentul. Toate celelalte instituții ale politicii, de la partidele politice, la Guvern sau Președintele țării alcătuiesc împreună un sistem politic democratic doar pentru că Parlamentul există, este rezultatul unor alegeri libere și domină, prin puterea sa, toate celelalte instituții politice. Toată lumea critică Parlamentul; mass-media, specialiștii, comentatorii vieții politice, adesea chiar parlamentarii. Unele din acest critici sunt justificate, iar mult sunt convingătoare. Asemenea parlamentelor din toate țările democratice, Parlamentul român are și el o mulțime de păcate și poate prezenta multe aspecte negative sau neplăcute. E ușor de acuzat că este lent, că se pierde în detalii de procedură, că, uneori, parlamentarii sunt neserioși, că este costisitor. Toate acesta acuzații și încă mult altele i-au fost aduse, uneori pe drept, alteori pe nedrept. Dincolo de ele însă Parlamentul este garanția democrației. Și, în același timp, principala arenă a vieții politice românești…"¹ În raport cu cele relevate, față de diversitate de aspecte specifice vieții parlamentare din România și de oriunde, a căuta cineva să-și impună – în lipsa unor investigații și cunoașteri profunde – punctul de vedere devine, mai mult decât o imposibilitate, o himeră, trebuind, în consecință, să se mulțumească doar cu avansul unor considerații și – de ce nu? – cu publicarea unor contribuții, unele esențiale, privind materia în dezbatere. Fapt remarcabil, în toate situațiile, specialiști sau nespecialiști au la dispoziție un imens material arhivistic și presa timpului, dar, mai presus de orice, o categorie cu totul specială de lucrări pe care o poți întâlni – pentru că, mutatis mutandi, indiferent de cheltuieli și de condiții, se tipărește cu o periodicitate și o dărnicie vecine cu … perfecțiunea – pretutindeni pe mapamond. Aceste lucrări sunt înseși dezbaterile parlamentare sau colecțiile de acte și documente oficiale, rod al eforturilor parlamentarilor, indiferent de sistemele de reprezentare existente într-un stat ori altul – unicameral sau bicameral. Înregistrarea și păstrarea dezbaterilor parlamentelor, care, de regulă, însumează sute și mii de paginii tipărite anual, iar pentru decenii și secole au ajuns de-acum la colecții impresionante, în privința proporțiilor, desigur, înlesnesc munca specialiștilor (istorici, juriști, comentatori și publiciști, sociologi, statisticieni etc.) și permit un spor de calitate netăgăduit studiilor rezultate. Dar, în același timp, bogăția și varietatea materialelor determină, prin forța lucrurilor, o anume „abatere" în percepția fenomenului parlamentar în toată amplitudinea sa. Este și imposibil să fie altfel, de vreme ce studiosul ori cititorul au fost și rămân atrași de personajele principale ale scenei parlamentare din orice epocă, în speță de șefii guvernelor sau de miniștrii care au avansat și-și apără proiectele de legi, de senatorii și deputații care, indiferent de condiții, au etalat charismă ori au demonstrat din plin că posedă arta discursului. Cu alte cuvinte, peste toate detaliile, s-au impus oratorii de elită, cei care, orișicând, obținând în rândul întâi o largă și temeinică recunoaștere și consacrare a calităților și meritelor lor, au dat/dau forță instituției parlamentare, îi asigură prestigiul, soliditatea și continuitatea. În asemenea cazuri, istoria de o sută ori de două sute de ani a unui parlament poate fi „comprimată", ea surprinzând trăsăturile de ansamblu fundamentale doar prin analiza activității personajelor ilustre care s-au perindat la tribunele Senatului sau ale Camerei, incomparabilii și, întotdeauna, regretații „oameni cari au fost" – după expresia fericită a celebrului nostru polihistor Nicolae Iorga, el însuși un orator de calibru – poate numărul 1, cine știe? – în galeria parlamentarilor români.

Prezentul volum, apărut la împlinirea a 140 de ani de la debutul activității Senatului României, în 6/18 decembrie 1864, reprezintă tomul secund al colecției pe care Camera Superioară a inițiat-o cu acest prilej. Având în vedere că Senatul a traversat de la înființare și până astăzi două perioade distincte – 1864-1940 și 1990-2004, iar între 1940 și 1990 pur și simplu n-a funcționat -, documentele reunite în volum, discursuri și stenogramele unor dezbateri parlamentare, cu prioritate ale Senatului, acoperă ambele epoci, de o manieră, sperăm, echilibrată. Cum este lesne de bănuit, discursurile aparțin marilor debateri ai Camerelor. Astfel, după inaugurarea lucrărilor Senatului la 6/18 decembrie 1864, prin Mesajul Tronului susținut de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în persoană (document nr. 1), în volum se întâlnesc cuvântările rostite de către maeștrii recunoscuți ai elocinței parlamentare de dinainte și după Războiul Mondial din 1914-1918², mai precis: M. Kogălniceanu (4, 5), Titu Maiorescu (2, 3), P. P. Carp (6, 8, 10), Alexandru Marghiloman (7), I. I. C. Brătianu (13, 25), Take Ionescu (9, 14), N. Iorga (12, 18, 48, 58), mitropolitul Miron Cristea (23, 26), Iuliu Maniu (44, 45), Constantin (Dinu) I. C. Brătianu (44), Octavian Goga (51), Armand Călinescu (38, 47, 50), N. Titulescu (32, 49, 53), Al. Vaida-Voievod (15), I. G. Duca (24, 29), A. C. Cuza (35, 42). Petre Andrei (35), Grigore Gafencu (34, 54, 59), M. Ralea (33), M. Manoilescu (40), Gh. I. Brătianu (45), Grigore Antipa (55), Gh. Tătărescu (30, 61) ș.a. În ceea privește perioada de după 1990, au fost reținute: declarația lui Alexandru Bârlădeanu (61), cel dintâi președinte al Senatului României după reinaugurarea lui în urma prăbușirii regimului comunist în decembrie 1989, intervențiile parlamentare ale domnilor Ion Iliescu (77), Corneliu Vadim Tudor (69, 78), Adrian Năstase (63), Nicolae Văcăroiu (67), președintele Senatului în legislatura 2000-2004, ș.a., iar, dintre documentele Senatului, stenogramele dezbaterilor prilejuite de aderarea României la NATO, de procesul elaborării Constituției din anul 2003, de avizarea Tratatului dintre România și Federația Rusă (4 iulie 2003), de celebrarea a 14 ani de la desfășurarea, în mai 1990, a primelor alegeri libere după prăbușirea regimului comunist și renașterea sistemului parlamentar bicameral în România.

Este cazul să precizăm că, în vederea jubileului de 140 de ani de la fondare, Senatul României a proiectat tipărirea celei dintâi Istorii complete a instituției (în două tomuri), iar pentru aceasta a solicitat marilor biblioteci din țară bibliografii fundamentale pe tema parlamentarismului român. Nu a constituit, de fel, o surpriză faptul că, în listele transmise de Biblioteca Militară Națională din București (19 titluri), Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga din Cluj-Napoca (48 de titluri), Biblioteca Centrală Universitară din București (61 titluri), Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu din Iași (560 titluri), Biblioteca Facultății de Istorie a Universității din București (8 titluri), Biblioteca Institutului de Istorie „N. Iorga" din București (22 titluri), predomină net sub raport cantitativ volumele de discursuri parlamentare³. Dacă un repertoriu complet⁴ al cărților și publicațiilor reunind intervențiile în Cameră și Senat ale oamenilor politici români din epoca sistemului parlamentar bicameral, deci de la 1864 încoace, însumează mai mult decât sigur sute de titluri, atunci literatura de strictă specialitate, referințele și comentariile științifice ori de presă relativ la activitatea Senatului și Camerei Deputaților sunt nu mai puțin impresionante. Nefiind posibil să cuprindem totul, ne vom limita, se înțelege, să menționăm pe unii dintre autorii, de preferință istorici, ai studiilor publicate în domeniu: A. D. Xenopol, N. Iorga, Gh. I. Brătianu, I. C. Filitti, Constantin C. Angelescu, Keith Hitchins, Dan Berindei, Gh. Tătărescu, Barbu B. Berceanu, I. Scurtu, Hans-Christian Maner, Klaus P. Beer, Gh. I. Florescu, Ion Mamina, Anastasie Iordache, Paraschiva Câncea, Mircea Iosa, Apostol Stan, Mircea Djuvara, Tudor Drăganu, Adrian Năstase, Henri Stahl, Radu I. Matei, Al. Gh. Savu, C. Paraschiv, Ion Bitoleanu, Daniel Barbu, Jean Dragu, Cristian Ionescu, C. Stănescu, Irina Zlătescu, Nichita Adăniloaie, Angela Banciu, Ioan Bojan, Aurelia Bunea, Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Aurel Duțu, Maria Dvoracek, V. Goia, Sabin Ivan, Mircea Preda, Valeriu Stan, Marcel Știrban, Florin Tănăsescu, I. Agrigoroaiei, I. Căpreanu, I. Ciupercă, S. Mândruț, Cezar Papacostea, Ion Bulei, Ion Alexandrescu, Corvin M. Petrescu, A. Corteanu, Eleodor Focșăneanu, Vasile M. Russu, Alexandru Dumitrescu, Petre Țurlea, D. Bălăeț, M. Rusu-Abrudeanu, M. Rusenescu, I. Saizu, M. Ivan, Matei Dogan, Gh. Sbârnă, Alexandru Tileman-Timan, Mihai T. Oroveanu, Eufrosina Popescu, Dionisie Ionescu, Gh. Țuțui, Gh. Matei, Marian Enache, Mihai Constantinescu, Gh. Tănase Gheorghe ș.a.

Se impune atenției faptul decisiv că, în perioada cât a funcționat sistemul bicameral (1864-1940 și 1990-2004), toate problemele fundamentale ale României au fost dezbătute și multe și-au aflat soluționarea în Parlamentul de la București. Astfel, pentru început, Constituția de la 1866 și modernizarea țării, Independența, Unirea Dobrogei și Regatul, iar, la confluența secolelor al XIX-lea - al XX-lea, problema națională au reținut, adeseori în chip copleșitor atenția Camerelor, pentru ca ulterior, în ajunul și în cursul Războiului Mondial din 1914-1918, Unirea tuturor provinciilor istorice cu Patria-Mamă, chestiunea reformelor (exproprierea marilor moșii și împroprietărirea țăranilor, naționalizarea subsolului, votul universal) și continuarea luptei pentru Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 să se instaleze la ordinei zilei. După 1918, în etapa consolidării României Întregite⁵, Parlamentul de la București a adoptat legile privind unirea definitivă a provinciilor istorice cu țara (decembrie 1919), mai apoi a elaborat Constituția din 1923 și legile pentru unificarea administrativă, juridică și monetară, pentru asigurarea propășirii economice, a avizat sistemul de alianțe la care aderase România pentru a-și asigura suveranitatea, independența și integritatea teritorială, iar, în preajma și la începutul Războiului Mondial din 1939-1945, a respins toate amenințările puterilor totalitare fasciste ori comuniste, pentru ca, în același împrejurări, să condamne în mod categoric dezmembrarea României Mari prin „notele ultimative și „arbitrajele transmise Bucureștilor la 26-27 iunie și 30 august 1940.

În desfășurarea faptelor, după un moment de vârf precum cel de la 9 mai 1877, când M. Kogălniceanu a proclamat independența absolută a României⁶, un alt capitol decisiv al istoriei Parlamentului a survenit în 1916-1918, atunci când Camerele s-au aflat „în pribegie" la Iași, străvechea reședință a Moldovei medievale devenită pentru scurt timp însăși capitala României tuturor românilor, angajați în confruntarea supremă pentru salvarea ultimului bastion de rezistență națională a reconstituire a Patriei Întregite.

***

Evenimentele politice și militare intervenite în ultimele luni ale anului 1916⁷ nu puteau să nu marcheze o nouă pagină în istoria Parlamentului României, mai ales că, în urma eșecurilor de pe front în fața forțelor armate ale Puterilor Centrale, trupele române s-au retras în Moldova, la sfârșitul lunii decembrie 1916, frontul stabilizându-se pe un traseu care lega Munții Oituzului de Valea Siretului și, mai departe, de-a lungul râului conducea până la vărsarea lui în Dunăre⁸. O parte a populației s-a refugiat în Moldova, dar, mai cu seamă, autoritățile centrale, instituțiile miliare și comandamentul Armatei Române, Băncii Naționale a României, cele mai de seamă instituții culturale și Academia Română, cea mai mare parte a corpului bisericesc și universitar, presa etc. În atare condiții, România a fost redusă la limitele unei provincii istorice – Moldova, care a ajuns, vreme de peste doi ani, să poarte stindardul luptei întregului popor român pentru eliberarea și refacerea Țării și, mai mult decât atât, pentru înfăptuirea României Mari. În acest fel, Moldova deveni nu numai centru al rezistenței românești⁹, ci și magnetul care avea să atragă, în condițiile prăbușirii Puterilor Centrale și Rusiei țariste în 1917-1918, restul tuturor provinciilor istorice dornice a se uni cu Țara-mamă. Iașii, străvechea și faimoasa reședință a domnilor Moldovei, va reprezenta – în perioada 1916-1918 - Capitala României, simbol al încrederii în revanșă și în reconstrucția patriei, în unirea tuturor românilor¹⁰ mai precis – astfel după cum s-a spus atât de inspirat în epocă – orașul rezistenței până la capăt¹¹. Constantin Kirițescu, autorul cunoscutei trilogii consacrate războiului unității naționale din 1916-1919, a reținut inspirat că: „Viața Moldovei în acești doi ani [1916-1918] este o bucată din istoria României independente. Acolo s-a concentrat toată vlaga țării, acolo e mintea care plănuiește și brațul care lovește¹². Referitor la noua capitală a României pentru moment mutilate, nimeni altul decât strălucitul N. Iorga a observat, cu deplin temei, chiar în cursul evenimentelor: „Iașul e, azi, nu un oraș, ci un simbol de rezistență națională, de afirmare nezguduită a unei datorii pe care n-o părăsim, fiindcă nu voim a o părăsi. Steagul României ce sângerează din rănile ei eroice a fost adus aici și spre el se ridică ochii ostașilor care fac supreme sforțări (pentru a rezista în fața invadatorilor – n.ns.)¹³. Simultan, un cotidian ieșean, care se va remarca în perioada refugiului, a înregistrat situația și a pronosticat că, dacă „… aici la Iași s-a făurit în vremuri mari unirea [de la 1859], aici în vremuri grele se va făuri România nouă¹⁴.

Cu numai trei zile înainte de intrarea trupelor Centralilor în București, la 20 noiembrie/3 decembrie 1916, guvernul I. I. C. Brătianu a părăsit orașul, pentru a se stabili la Iași, transformați în Capitala provizorie a României. Acolo, după numai câteva zile, mai precis la 11/24 decembrie 1916, premierul I. I. C. Brătianu a constituit un guvern de uniune națională, adecvat necesităților momentului, prin cuprinderea unor miniștri conservatori – democrați, în frunte cu însuși liderul lor, Take Ionescu.

În context, un eveniment politic major a constat în faptul că, o dată cu membrii guvernului și personalul ministerelor, au luat calea pribegiei la Iași aleșii neamului, senatorii și deputații¹⁵, care urmau a se întâlni la deschiderea unei noi sesiuni a Parlamentului reformelor (Constituanta), deja convocată pentru cea dintâi decadă a lunii decembrie 1916¹⁶. Așa cum a precizat unul dintre politicienii implicați în evenimente, evacuarea Parlamentului la Iași a reprezentat un act „impus ca o necesitate de stat¹⁷. Întrucât în cazul în care lucrările forumului legislativ suprem al țării ar fi continuat să se desfășoare în capitala ocupată de armatele invadatoare, „erau posibile – observa liberalul C. D. Dissescu – concesiuni de stat și descurajarea celor rămași. Cu alte cuvinte trebuia înlăturat defetismul¹⁸. Așadar, Parlamentul a fost evacuat în zona liberă, întrucât, altfel, ar fi fost obligat să suporte consecințele ocupației, ceea ce s-ar fi repercutat, cât se poate de nefavorabil, atât asupra celor care, cu arma în mână, încercau să stăvilească înaintarea trupelor invadatoare, cât și asupra celor rămași în teritoriul ocupat. Iar, în împrejurările de atunci, când descurajarea luase locul entuziasmului din august-septembrie 1916, Parlamentul avea și el menirea de a întreține în sufletul românilor credința în victorie și aspirația realizării în final a deplinei unități naționale, convingerea că va sosi momentul în care România va redeveni ea însăși. Odată refugiul încheiat, deputații și senatorii prezenți în țara liberă, redusă la Moldova, fură convocați pentru deschiderea unei noi sesiuni la Iași, la 9/22 decembrie 1916.

Deschiderea lucrărilor parlamentare din sesiunea 1916-1917, în împrejurările extrem de dificile existente, a fost considerată, fără rețineri, drept un moment de importanță națională. Convingerea generală era aceea că „Parlamentul care a fost ales pentru înfăptuirea unor mari reforme democratice¹⁹ este chemat să prezideze la realizarea unui mare ideal național; Constituanta care trebuia să deie țării o mai largă viață politică și o mai dreaptă organizare economică are misiunea de a da neamului o nouă viață națională și de a colabora cu opera de statornicire a hotarelor firești ale unei Românii noi, sporite în întindere și înălțată în prestigiu. Conștienți de complexitatea împrejurărilor, toți cei ce vedeau în tribuna Adunărilor legiuitoare o instanță istorică relevau că „deschiderea Parlamentului se produce în toiul luptei și al jertfelor; dar tocmai decorul tragic în care se deschide dă Adunării Naționale – evidenția presa locală – coloritul maiestuos al împrejurărilor grele prin care trecem și înțelesul celui mai bun prilej pentru manifestarea solidarității ce leagă toate sufletele românești și a întregii energii morale de care este capabil poporul român²⁰. Niciodată, în întreaga istorie a Parlamentului român, reunirea sa n-a trezit în sufletele românilor atâtea speranțe precum în condițiile deosebit de complexe din 1916-1917. Un singur lucru era clar pentru toți cei ce așteptau cu încredere deschiderea sesiunii: hotărârea de a rezista și de a izgoni apoi, dincolo de fruntariile naționale, pe cei ce ocupaseră țara în virtutea dreptului forței, dar împotriva drepturilor istorice. Pentru moldoveni, faptul că o asemenea sesiune parlamentară urma să se desfășoare la Iași avea și o semnificație sentimentală. Ieșenii erau convinși că, nu întâmplător, în fosta cetate de scaun a lui Ștefan cel Mare urmau a fi adoptate hotărârile care asigurau realizarea României noi. De altfel, N. Iorga a observat că fosta capitală moldavă devenise simbolul rezistenței naționale²¹. Reluând această afirmație, cineva remarca, întrutotul îndreptățit, că „în Iașul simbolic dl. Iorga vede întregul trecut al acestui oraș care a întruchipat ideile cele mai mărețe de care au fost însuflețite generațiile trecute. În Iașul simbolic, dl. Iorga cetește cele mai însemnate acte și înfăptuiri din istoria țării. Destinul a vrut ca și acum, când luptătorii noștri făuresc o Românie nouă, Iașul să participe cu tot sufletul, cu tot avântul, la lupta națională. În această luptă măreață, Iașul, ca și în trecut, a luat locul întâi²². În zilele din preajma deschiderii lucrărilor Corpurilor legiuitoare, revenea în amintiri istoria Moldovei și a capitalei sale, spre care se îndreptau speranțele și recunoștința celor aflați în „orașul celor mai frumoase tradiții²³. Nicicând orașul nu adunase atâtea nădejdi de izbândă și îndreptare. Unde, în alt colț al pământurilor românești, se adunase vreodată Țara, în clipe atât de grele, pentru a-și decide soarta? Cărui alt oraș îi hărăzise istoria dreptul și înalta răspundere de a deveni capitală a țării, în răstimpul în care trupul patriei fusese schilodit de ocupanți hotărâți să transforme România într-o provincie oarecare, a unui imperiu ce se voia mai mare decât Europa însăși? Nimeni nu se îndoia că de acolo, de la Iași, nu se va întoarce acasă învingător. „Orașul amintirilor glorioase, orașul de lumină de cultură și de generozitate, vechea și încântătoarea Capitală a Moldovei – se remarca – a devenit Capitala întregului neam românesc. Aci, unde s-a zămislit Unirea Principatelor Române, se va zămisli în curând și unirea tuturor țărilor locuite de Români. Aici își găsesc azi refugiul și mântuirea fiii pribegi ai țării²⁴. Iar unul dintre parlamentarii convocați pentru 9 decembrie 1916 va consemna, peste ani, că orașul reprezentase „… colțul unde s-au făurit unirile și mari și mici, unde s-au zămislit aproape toate aspirațiunile poporului român…²⁵

În acest climat, la 9/22 decembrie 1916, ora 12, în sala Teatrului Național din Iași are loc deschiderea sesiunii Parlamentului²⁶, în prezența Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria, a prințului moștenitor și a membrilor guvernului, în frunte cu însuși premierul Ion I. C. Brătianu. Nimic nu s-a modificat din ceremonialul respectat odinioară la București. „Regele – a consemnat I. G. Duca – ținuse ca tot protocolul să nu fie schimbat, să nu se dea cu nimic impresia că restriștile au știrbit întru ceva din strălucirea și autoritatea regală²⁷. Mesajul Tronului, după ce amintea că în răstimpul scurs de la închiderea ultimei sesiuni România a intrat în războiul unității naționale, evidenția faptul că „armata noastră a susținut lupta în aceste grele împrejurări, cu o vitejie demnă de tradițiunile glorioase ale strămoșilor noștri și care ne îndreptățește să privim viitorul cu desăvârșită încredere. După acest elogiu aduse celor aflați pe câmpul de luptă, spre care în acele momente se îndreptau speranțele tuturor, Mesajul reținea că „până acum războiul ne-a impus jertfe mari și dureroase. Le vom îndura însă cu bărbăție fiindcă păstrăm neștirbită credința în izbânda finală a aliaților noștri și, oricare ar fi greutățile și suferințele, suntem hotărâți să luptăm alături de dânșii cu energie și până la capăt²⁸. Făcând apel la sentimentul de unitate națională, Mesajul cerea ca „în fața pericolului comun să fim cu toții însuflețiți de patriotismul cel mai călduros, să ne arătăm uniți în sentimente și în gânduri, să înconjurăm cu dragoste și admirație pe soldații noștri care apără pământul strămoșesc încălcat de vrăjmași²⁹. Nu încheia înainte de a recomanda tuturor: „să spunem țăranului că, luptând pentru unitatea națională, el luptă totdeodată pentru dezrobirea lui politică și economică³⁰. Așadar, hotărârea României era aceea de a continua războiul, alături de forțele Antantei, cu convingerea că eforturile întregii țări și eroismul soldaților vor impune în cele din urmă realizarea idealului național. Convingerea aceasta era exprimată și de președintele Camerei, M. Pherekyde, care, deschizând sesiunea parlamentară ieșeană, declara că „suntem încredințați că ziua de mâine va vedea România Mare; vom vedea cu mândrie că s-a asigurat viitorul țării; insistând asupra rosturilor celor aflați în sala Teatrului Național, el arăta că „în momentul de față nu avem cu toții decât o singură preocupare, să nu privim înapoi, să fim cu ochii țintă înainte, să ne facem datoria, astfel cum și soldații noștri și-o fac pe câmpul de onoare³¹.

O impresionantă manifestare pentru susținerea luptei pentru realizarea aspirațiilor firești ale tuturor românilor s-a desfășurat la Camera Deputaților, în ședința din 14/27 decembrie 1916, prilejuită fiind tot de dezbaterile impuse de redactarea răspunsului la Mesajul Tronului din 9/22 decembrie. Atunci, prin glasurile celor care s-au adresat țării de la tribuna parlamentară, a vorbit națiunea însăși, mai hotărâtă ca niciodată să facă totul pentru a-și vedea toți fiii adunați laolaltă, în granițele firești. Și, parcă, pentru a nu lăsa nici o urmă de îndoială asupra adevărurilor ce urmau a fi rostite într-o zi ce intra deja în istorie, cel care s-a adresat mai întâi țării a fost N. Iorga³². Nicicând în decursul evenimentelor din 1916—1918 nu au fost expuse în cuvinte mai vibrante, mai simple și, totuși, mai convingătoare decizia fermă a României libere de a se opune triumfătorilor de moment până la atingerea țelului pentru care a intrat în luptă: „...Oriunde am fi, oricum am fi, suntem hotărâți – a declarat strălucitul cărturar și patriot - să mergem până la capăt, în credința că nu se poate, cu nici un chip, ca, și înaintea celei mai sălbatice forțe organizate, să piară drepturile unui popor de a trăi pe pământul în care nu este fir de țărână care să nu fie acoperit de cel mai nobil sânge"³³. Armata română fusese numai momentan învinsă, însă ea stătea gata „să se întoarcă asupra biruitorilor"³⁴, pentru a câștiga „dreptul nostru întreg. Pentru atât, și pentru nimic mai mult, nu"³⁵. Și, încrezător în faptul că armata noastră, care reprezenta „un popor întreg"³⁶, va repurta victoria finală, singura care într-adevăr conta, oratorul, într-un moment de genială inspirație, a încheiat în aclamațiile asistenței amintind cuvintele rostite de Petru Rareș, într-o situație similară, cu câteva secole mai de vreme, și anume că „vom fi iarăși ce am fost, și mai mult decât atât (subl. ns.)"³⁷.

Discursul lui N. Iorga, care reprezintă „una din cele mai strălucite pagini de elocință din antologia oratorilor români"³⁸, a avut un puternic ecou în țară și peste hotare. Prin hotărârea unanimă a Camerei, discursul a fost imprimat și afișat în toate satele și orașele României libere ori distribuit trupelor pe front³⁹. Se cunosc cazuri de solicitări pentru suplimentarea exemplarelor trimise armatei⁴⁰. Astfel, discursul a fost amplu comentat, reproducându-se pasaje semnificative. Numeroase ziare au calificat în termeni din cei mai elogioși cuvântarea marelui istoric: „un discurs patriotic („Le Matin, 30 decembrie 1916); un discurs în care s-a întreprins „procesul Germaniei („Le Figaro, 30 decembrie 1916); un mare discurs („Gazette de Biaritz, 6 ianuarie 1917); „un discurs magnific rare exprimă „sentimentele tuturor românilor („Le Nouvelliste - Bordeaux, 7 ianuarie 1917) etc. Ministrul Franței la Iași, Contele de Saint-Aulaire, a ținut să-l felicite pe N. Iorga, la 7/20 ianuarie 1917, pentru „emoționantul discurs în care, „cu atâta elevație, sunt exprimate conștiința și speranța României⁴¹.

Lui N. Iorga i-au succedat la tribuna Camerei premierul I. I. C. Brătianu și Take Ionescu, vice-premier, care au adus noi și strălucite argumente⁴². Astfel, premierul a declarat că „oricare ar fi durerile noastre de azi, și le simțim tot atât de adânc ca cel mai îndurerat fiu al acestei țări, oricare ar fi ele și chiar dacă n-aș avea credința neștirbită care este în sufletul meu, că prin victoria definitivă vom avea în acest război despăgubirea acestor suferinți și vom avea compensarea lor, chiar dacă n-aș avea această credință, cred că jertfele pe cari le-am făcut nu sunt sterile, căci am introdus în conștiința Europei drepturile românilor pe acest pământ. A fost în instinctul național secular al poporului nostru drepturile unității sale, de azi înainte ele au fost proclamate și recunoscute în Europa prin acte internaționale care constituie fapte istorice. Oricare ar fi fazele dureroase ale zilei de azi, când asemenea idealuri sunt consacrate de opinia lumii și recunoscute, ele nu pot să ajungă la alt rezultat ultim decât la triumful lor"⁴³. În ceea ce-l privește pe Take Ionescu, vicepreședintele guvernului a observat: „Trebuie să spunem țării care suferă, trebuie să spunem armatei care s-a luptat, trebuie să spunem tuturor, sfântul adevăr, că chiar dacă n-am fi crezut în victorie, noi tot am fi intrat în război. Trebuie să spunem tuturor că nu a pornit hotărârea noastră dintr-o socoteală materială care poate uneori să grecească, ci a pornit din privirea în față a unei probleme seculare, din supunerea la instinctul națiunii care niciodată nu greșește. Trebuie să spunem țării că dacă nu e nici un preț, dar nici unul, chiar dacă ar fi ani mulți de război, chiar dacă ar fi ruina generală, o astfel de distrugere încât să ne rămâie doar pământul negru, care să nu fie un preț prea mic, pentru ceea ce are să ne dea România Mare. Va fi o minune care nu s-a întâmplat încă cu nici unul din popoarele cari au luptat pentru unitatea lor națională, ca s-o fi dobândit dintr-o singură sforțare. Acestea sunt adevărurile cari trebuie să stea în conștiința tuturor"⁴⁴.

Desfășurarea ulterioară a evenimentelor interne și internaționale, de natură politică sau militară, nu va îngădui decât reluarea episodică a dezbaterilor parlamentare⁴⁵. În tot acest interval, însă, hotărârea României a rămas nestrămutată. Adresându-se armatei, la l ianuarie 1918, regele și guvernul declarau că, „stând acum cu arma la picior, ochiul vostru să fie mereu țintit înspre inamic; inima voastră să bată cu aceeași încredere și căldură pentru țară"⁴⁶. Cum se știe, guvernul generalului Al. Averescu a trebuit să accepte începerea negocierilor în vederea încheierii unei păci separate cu Germania și aliații ei. Confruntați cu o asemenea stare de fapt, deputații aflați la Iași s-au întrunit la 19 februarie 1918, fără a fi convocați de noul premier, protestând împotriva condițiilor umilitoare avansate de oficialitățile germane cu care se purtau tratativele preliminare de la Buftea. După ce Delavrancea remarca „... imposibilitatea morală a cedării față de concesiunile ce ni se cer...", N. Iorga reamintea că „... nu teritoriul, nici capetele de oameni nu formează o nație, ci meritele ce li s-au creat prin sacrificiile unora și grija altora de demnitatea și onoarea țării"⁴⁷. Apelul redactat de marele patriot și adresat regelui, în numele tuturor parlamentarilor, preciza că aceștia „... reprezentând deosebitele părți ale țerii și putând da expresie astfel sentimentelor de îngrijorare și durere care mișcă țara în acest moment, când integritatea ei e amenințată, cred de datoria lor să arate că: părerea tuturor oamenilor cari au simțul onoarei naționale și cari sunt imensa majoritate a țerii, de acord în această privință cu întreaga noastră armată biruitoare, este că nu se poate ceda nimic din pământul pe care ni l-au transmis strămoșii noștri și pe care s-a vărsat din nou atâta sânge pentru cel mai legitim ideal"⁴⁸.

În anul 1918, în condițiile păcii separate cu Puterile Centrale, s-au desfășurat alegerile pentru un nou parlament, la 19, 21 și 29 mai 1918 pentru Senat și la 23, 25 și 27 mai 1918 pentru Adunarea Deputaților⁴⁹. Potrivit estimărilor, Partidul Conservator al noului premier Al. Marghiloman a câștigat majoritatea în ambele Camere (165 mandate de deputați și 108 mandate de senatori), ponderea „opoziției" fiind extrem de firavă: la Cameră, 4 mandate ale Ligii Poporului (Al. Averescu), 1 mandat al Partidului Muncii, 2 mandate ale Partidului Naționalist Democrat (N. Iorga) și 2 ale Partidului Conservator P. P. Carp, iar la Senat numai 2 averescani și 2 conservatori⁵⁰.

Potrivit tradiției, Regele a inaugurat sesiunea noilor Camere, reunite tot în sala Teatrului Național din Iași, la 4/17 iunie 1918⁵¹. Suveranul, primit de această dată cu răceală de majoritatea conservatoare⁵², a relevat în Mesaj că pacea încheiată cu Puterile Centrale se impusese „ca o condițiune de viață pentru România⁵³ și, deși obliga la „sacrificii dureroase, ea trebuia analizată și privită „cu bărbăție de poporul român. De altfel, avertiza Mesajul, Tratatul din 7 mai 1918 avea să fie supus, fără întârziere, atenției Corpurilor legiuitoare⁵⁴. Unirea Basarabiei, intervenită în „ceasuri grele, reprezenta, firește, un succes, probând o dată mai mult „simțul superior al neamului⁵⁵. În final, nu lipsea precizarea că punctul culminant al operei de legiferare ce cădea în seama Camerelor consta în precizarea „punctelor de revizuit ale Constituției, astfel încât – era voința clară a șefului statului - „să ajungem la înfăptuirea efectivă a reformei agrare și la chemarea adevărată a păturilor adânci ale țării la viața politică"⁵⁶.

În continuare, lucrările Parlamentului s-au concentrat asupra dezbaterii - la Cameră, precum și la Senat – a acelorași probleme, predominând: pentru început, întocmirea răspunsului la Mesajul Tronului, apoi pedepsirea membrilor fostului guvern I. I. C. Brătianu vinovați de „dezastrul țării" în acțiunea militar-politică din 1916-1917, combaterea reformelor decise în 1917, dar, mai presus de orice, ratificarea Tratatului de Pace al României cu Puterile Centrale⁵⁷. La 16/29 iunie 1918, însuși premierul Al. Marghiloman a prezentat Senatului proiectul de lege privind ratificarea Tratatului de Pace din 7 mai 1918, solicitând, totodată, discutarea lui în procedură de urgență⁵⁸. Raportul, susținut de M. Theodorian-Carada, avea să justifice încheierea păcii cu Centralii, insistând, bineînțeles, asupra rolului guvernului marghilomanist⁵⁹. Au intervenit în discuții dr. D. Gerota, C. Rădulescu-Motru, generalul C. Iancovescu, mitropolitul Moldovei și Sucevei, C. C. Arion, titularul Externelor, și alții, unii exprimând anume rezerve. Cu toate acestea, în ședința din 21 iunie 1918, proiectul de lege a întrunit votul … tuturor senatorilor prezenți⁶⁰. Voturile celor două Camere n-au eprezentat decât un succes parțial. Pentru că, după cum este foarte bine cunoscut, în lunile următoare Regele Ferdinand I avea să tergiverseze într-una promulgarea legii pentru ratificarea Tratatului de Pace din 7 mai 1918⁶¹, situație din care rezulta evident caducitatea documentului. La 24 octombrie/6 noiembrie 1918, în contextul eșecului forțelor armate ale Puterilor Centrale pe toate fronturile europene, guvernul Al. Marghiloman a fost nevoit să-și înainteze demisia, formându-se la Iași cabinetul generalului Constantin Coandă, care avea înscrise în program dizolvarea „Parlamentului păcii rușinoase de la București, cum a fost denumit în epocă, anularea întregii sale „opere legislative și mobilizarea armatei în vederea reintrării „în acțiune" alături de Antantă pentru alungarea Centralilor de pe teritoriul național⁶². În Proclamația către țară, dată cu prilejul constituirii noului guvern, Ferdinand I, concomitent cu asigurarea ce dădea în privința înfăptuirii neîntârziate a reformelor, aprecia că „împrejurările dau țării noastre putința de a îndeplini ceea ce am făgăduit: realizarea dezideratului național"⁶³. După numai trei zile, generalul Eremia Grigorescu remitea generalului August von Mackensen o notă cu caracter ultimativ și de declarație de război a României împotriva forțelor de ocupație ale Puterilor Centrale⁶⁴. Nu vor întârzia, la 6/19 noiembrie 1918, dizolvarea Parlamentului⁶⁵ și anularea întregii legislații a guvernului precedent⁶⁶. În sfârșit, la 14/27 noiembrie 1918, deci înaintea Adunării Naționale de la Alba Iulia, a intervenit, în chip fericit, decretul regal nr. 3 402 privitor la convocarea alegerilor generale pentru Cameră și Senat în baza votului universal⁶⁷.

În felul acesta, în perioada 1916-1918, chiar dacă nu întotdeauna, Parlamentul României a reprezentat o călăuză statornică în drumul românilor către victoria cauzei lor, în clipele de restriște, hotărâtoare pentru existența ființei naționale, s-a găsit de fiecare dată cineva care, de la tribuna Camerei sau a Senatului, să readucă – după cum a remarcat istoricul Gh. I. Florescu - speranța sau încrederea acelora care, prin sacrificiul lor, adesea anonim, urmau a reda tuturor fiilor țării demnitatea rănită odată cu ocuparea pământurilor strămoșești. În decembrie 1919, la deschiderea lucrărilor primului Parlament al României Mari, un „Parlament al sufletului românesc", cum va fi numit apoi, Ferdinand avea grijă să releve că „gândul nostru cel dintâi trebuie să fie la acei cari prin truda, prin vitejia și prin jertfele lor, au luptat pentru întregirea neamului"⁶⁸.

Este deosebit de semnificativ faptul că, de la prima sesiune din 1919-1920 și până la ultima din 1940, Corpurile legiuitoare de la București s-au constituit – așa cum s-a exprimat în plenul Camerei Deputaților din 25 noiembrie/8 decembrie 1919 – într-un „mare sfat al poporului român"⁶⁹ și care, timp de peste 20 de ani, va constitui „instituția reprezentativă a sistemului democratic parlamentar-constituțional, arena unor dezbateri și confruntări libere de idei, la tribuna căreia s-au succedat membrii cei mai valoroși ai partidelor existente în epocă"⁷⁰. Nu sunt, desigur, nici cadrul, nici locul, să intrăm în detalii, realitatea fundamentală ce s-a impus fiind aceea că, din noiembrie 1919 și până în iulie 1940, Camera Deputaților și Senatul au avut în atenție toate problemele mari ale României, cărora, cel mai adesea, li s-au aflat ori li s-au recomandat soluții, fie în opera legislativă înfăptuită, fie în intervențiile și declarațiile liderilor politici ai vremii⁷¹, fie în diverse documente adoptate ori în Mesajele Regale de deschidere a sesiunilor⁷². Astfel, în perioada 1919-1919 Camerei Deputaților i s-au prezentat 3 245 proiecte de legi din inițiativă guvernamentală, iar Senatului 2 592 proiecte de legi⁷³. Concomitent, parlamentarii au avut inițiativa a 1 329 proiecte de legi, din care 1 244 la Cameră și 85 la Senat⁷⁴, ceea ce atestă că, în materie legislativă, intervenția guvernelor a fost predominantă în proporție de aproximativ 3/4⁷⁵. În mod corespunzător, din totalul proiectelor legislative înaintate Camerelor au „trecut cu prioritate acelea inițiate de guverne (în circa 85-90% dintre cazuri)⁷⁶. Totodată, dacă în problemele de politică internă în ambele Camere aveau să persiste atitudini, proiecte și ambiții care au exclus compromisul (precum, de exemplu, cu prilejul adoptării Constituției în 1923 ori al „legilor organice de dezvoltare economică în 1924 și 1929), în domeniul politicii externe acordul realizat între liderii politici a condus, adeseori, la promovarea unei politici internaționale coerente de apărarea a drepturilor și intereselor României.

În această privință, s-a bucurat de toată înțelegerea apelul lansat de I. G. Duca, în ședința Senatului din 30 ianuarie 1922, în sensul că „în fața străinătății nu trebuie să fie partide, ci o singură și nedespărțită Românie"⁷⁷. În anii următori, un rol esențial avea să-i revină lui N. Titulescu, care, fie în activitatea diplomatică, fie de la tribuna Parlamentului⁷⁸, a exprimat în chip strălucit voința României de a-și apăra suveranitatea și integritatea teritorială, de-a combate hotărât revizionismul și atentatele la adresa păcii generale⁷⁹. Sub acest aspect, în ședința Camerei Deputaților din 4 aprilie 1934 s-a realizat un acord istoric între N. Titulescu, Iuliu Maniu și C. I. C. Brătianu, liderii PNȚ și PNL, asupra voinței comune a forțelor politice interne de-a promova o politică externă unitară a României pe scena internațională⁸⁰, mai ales în condițiile ascensiunii statelor totalitare – Germania hitleristă, Italia mussoliniană și Rusia stalinistă. Aceeași atitudine a forțelor politice s-a exprimat în Parlamentul de la București, după cum vom constata, și în iunie-iulie 1940, o dată cu raptul prin forță al Basarabiei și Bucovinei de Nord de către URSS⁸¹.

Semnificația majoră recunoscută actului de la 1 Decembrie 1918 nu i-a determinat pe contemporani să ignore că, odată împlinit idealul unității naționale integrale, obiective noi se profilau la orizont, în rândul întâi consolidarea Marii Uniri și recunoașterea ei pe plan internațional. Cu alte cuvinte, România Mare trebuia să devină și România Nouă, un stat al tuturor cetățenilor, liberi și egali în fața legilor. Nu este lipsit de însemnătate, în acest cadru, faptul că lucrările Corpurilor legiuitoare întrunite în epoca României Mari practic au debutat și s-au încheiat, în 1919 și, respectiv, în 1940, sub semnul preocupărilor majore pentru a impune respectul unității naționale și al integrității teritoriale⁸². Este motivul pentru care vom reveni la ședința istorică a Camerelor din 29 decembrie 1919⁸³. Pregătindu-se să plece într-un turneu la Paris și Londra, pentru a negocia problemele pendinte rămase între România și Marii Aliați, Al. Vaida-Voievod, prim-ministru și titular al Externelor, care avea să fie suplinit la București de ardeleanul Ștefan Cicio-Pop, a ales această zi pentru a depune pe birourile Parlamentului proiectele de lege pentru ratificarea unirii tuturor provinciilor istorice cu România în 1918. Erau documente care – considera Vaida-Voievod, fiind confirmat de fapte - aveau să-i slujească în cursul misiunii sale în Occident. Așadar, la 29 decembrie 1919, Regele Ferdinand, în baza rapoartelor lui Al. Vaida-Voievod, președintele Consiliului de Miniștri, și miniștrilor de stat delegați cu administrarea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei (I. Inculeț, I. Nistor și Ștefan Cicio-Pop), a înaintat, mai întâi Adunării Deputaților și apoi Senatului, separat, cele trei proiecte de lege, însoțite de câte o expunere de motive, prin care decretele-legi nr. 842, 3 744 și 3 631 din 1918 erau supuse ratificării, fiind, astfel, investite cu putere de lege. După adoptarea în unanimitate a tuturor proiectelor de lege privind unirea provinciilor istorice cu România de către Cameră, sub președinția lui N. Iorga, i-a revenit acestuia misiunea – credem că a fost o șansă a momentului! – de a rosti alocuțiunea ce anunța rezultatul votului și, totodată, descifra atotcuprinzător semnificația lui. Așa cum știa s-o facă numai el, istoricul de calibru care era. Și, în adevăr, dovedind o inspirație cel puțin egală cu aceea pe care o etalase și în clipele înălțătoare de la Iași, din 14/27 decembrie 1916, președintele în exercițiu al Camerei a adăugat, la însemnătatea excepțională a actului proclamat, celebritatea unui discurs care, din chiar momentul acela, a rămas în paginile de aur ale oratoriei noastre parlamentare în ansamblu. Iată de ce, cu îngăduința presupusă a cititorului, vom reține – din stenograma dezbaterilor parlamentare – cuvintele inegalabilului orator care au străpuns aidoma tunetului peste aplauzele generale ale asistenței:

„… Adunarea Deputaților adaugă, o dată cu forma legii, devotamentul absolut al unei țări întregi în a menține întregi și a transmite urmașilor cele dobândite cu sânge și lacrimi de fericita generațiune a Marelui Război. Ca Președinte al ei și ca unul din reprezentanții acestei Românii dintre Carpați și Dunăre, care a purtat șase sute de ani prin cele mai mari primejdii, o dată cu steagul românesc, soarta însăși a neamului întreg, în numele României mutilate de ieri, care strângea în inima ei rănită atâta din jalea și nădejdea ținuturilor înstrăinate, în numele României care a plâns cu frații pierduți și a nădăjduit cu ei și în care n-a fost om cinstit care să nu păstreze în sfânta sfintelor a sufletului său dorul desăvârșitei uniri naționale și hotărârea de a ne jertfi toți pentru aceasta, simt negrăita fericire de a putea face, în numele dv. al tuturor, acest legământ solemn pentru viitorul neamului în sfârșit și pentru vecie unit. România unită o avem, o vom apăra și o vom întregi"⁸⁴.

Spre deosebire de ceea ce se va petrece la Senat, la Cameră adoptarea proiectelor de legi privind unirea nu a întrunit unanimitatea aleșilor. La 30 decembrie 1919, cu sprijinul lui N. Iorga, care a îndemnat la „cea mai mare toleranță, deputatul Gh. Cristescu a făcut o declarație de abținere a grupului socialist. Acesta a pretins că intenționase să intervină în plenul din ajun, dar citirea declarației nu-i fusese … „îngăduită⁸⁵. Vorbitorul, întrerupt de Octavian Goga, A. C. Cuza și alții, a reușit totuși să motive abținerea grupului socialist, și anume pretinzând că „Unirea de azi (în fapt, de ieri!) nu se făcuse „după norme democratice prin libera exprimare a voinței celor interesați și nedecretându-se, măcar acum, o dată cu Unirea, și demobilizarea generală, desființarea stării de asediu și amnistia politică și militară⁸⁶. În felul acesta, Gh. Cristescu, care avea să devină primul secretar general al comuniștilor în 1922-1924, prefigura atitudinea viitorului PCR format în 1921 și care, afiliat Internaționalei a III-a, se va afirma fățiș pe poziția Kremlinului în problemele apărării și respectării unității naționale și integrității teritoriale, motiv pentru care, în 1924, avea să fie scos în afara legii.

La Senat, dezbaterea proiectelor de legi privind Unirea a urmat de îndată după votul Camerei Deputaților, într-o procedură asemănătoare. Din partea guvernului au fost prezenți, în primul rând, premierul Vaida-Voievod și miniștrii de stat I. Inculeț, I. Nistor și Ștefan Cicio-Pop⁸⁷. Fiecare dintre proiectele de lege privind Basarabia, Bucovina și Transilvania erau recomandate de câte un Mesaj Regal, însoțit de expuneri de motive distincte, semnate de premier și de miniștrii de resort ai provinciilor. În toate cazurile, s-a cerut și s-a obținut procedura de urgență⁸⁸. Discuțiile s-au desfășurat, de la un capăt la altul, într-o atmosferă înălțătoare, fapt pe care desprindem din stenograma ședinței: „Aplauze frenetice. Senatul întreg se ridică în picioare și aplaudă mai multe minute. Mare entuziasm în sală și în tribune⁸⁹. Fiecare dintre expunerile de motive ale proiectelor de lege cuprindea date istorice specifice, exacte și precizări asupra rostului provinciilor reunite. Spre exemplificare, în expunerea de motive a proiectului de lege relativ la Basarabia, Vaida-Voievod și Ion Inculeț precizau: „…Făcută în libera voință a întregului norod, reintrarea Basarabiei în unitatea românească trebuie înțeleasă nu ca un act de putere, ci ca un act de cea mai înaltă echitate, ca ultima etapă a unui proces complex de restaurarea dreptății, călcate în picioare de țarismul rus în timp de 106 ani … Unirea tuturor românilor într-un singur stat este un act al dreptății istorice și al civilizațiunii umane⁹⁰. Nu lipseau asigurări în sensul că restabilirea dreptății în provincie avea să se realizeze „pentru toți locuitorii, indiferent de naționalitate și de confesiune⁹¹. Expunerea de motive a proiectului de lege relativ la Bucovina, întocmită de Vaida-Voievod și Ion Nistor, insista asupra deciziei Congresul General de la Cernăuți din 15/28 noiembrie 1918 care, „întrupând suprema putere a țării și fiind investit singur cu puterile legiuitoare în numele suveranității naționale, a hotărât unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacim și Nistru, cu Regatul României⁹². În sfârșit, textul expunerii de motive a proiectului de lege privind Transilvania, care nu putea fi semnat decât de Vaida-Voievod și Ștefan Cicio-Pop, cel mai vast dintre toate, descifra ca fiind „o minune a istoriei rezistența românilor de peste munți timp de un mileniu, răstimp în care ei nu-și pierduseră „conștiința unității sufletești, rămânând neschimbați în „limbă, credință și datini⁹³. Expunerea de motive surprindea în acest chip „ziua victoriei depline: „… Și când oștirea de milioane de soldați ai imperiului Habsburgilor se prăbușea, românii din Ardeal, Banat, Crișana, Satmar și Maramureș își luau drumul spre cetatea viteazului Mihai-Vodă, sfințită prin martiriul lui Horia-țăranul, și, în timp de iarnă grea și în ploaie ghețoasă în 1 Decembrie din anul Domnului 1918, 100 000 români sub cerul liber consacrară unirea celor 14 000 000 români, strigând într-un glas: Trăiască România Mare!⁹⁴. Relativ la importanța evenimentului, documentul îi surprindea cu precizie sensul: „Unirea tuturor românilor într-un singur stat național este urmarea firească a unirii sale sufletești, care în cursul tuturor timpurilor și-a păstrat conștiința ființei sale etnice distincte, unitatea limbii, a credinței și a datinelor. Unirea tuturor românilor într-un singur stat este un act al dreptății istorice și o pretenție a civilizațiunii umane⁹⁵.

În continuarea dezbaterilor, Senatul nu a admis solicitările generalului D. Lambru și ale Mitropolitului Moldovei și Sucevei ca proiectele de lege să fie imediat citite și votate prin aclamațiuni⁹⁶, prevalență având respectul normelor regulamentului. În consecință, cele trei proiecte de lege au fost distribuite unor comitete reunind pe delegații celor opt secțiuni ce funcționau în cadrul Senatului. În acest fel, s-au constituit următoarele comitete de delegați: pentru proiectul de lege privind unirea Basarabiei – 8 membri, dintre care Mitropolitul Moldovei și Sucevei (președinte) și Zamfir Arbore (raportor)⁹⁷; pentru proiectul de lege privind unirea Bucovinei – 8 membri, dintre care Mitropolitul Bucovinei (președinte) și dr. N. Cotlarciuc (raportor)⁹⁸; pentru proiectul de lege privind unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Satmarului și Maramureșul cu Vechiul Regat al României – 8 membri, dintre care părintele I. Teculescu (președinte) și părintele Nicolae Ivan (raportor)⁹⁹. Trei dintre senatori (doctorii N. Cotlarciuc și Ștefan Bogdan, dar și Ilie Beu) au avut onoarea de-a face parte din toate comitetele de delegați. Fiecare comitet a informat plenul că proiectul de lege ce-i căzuse în seamă fusese „din nou cercetat și adoptat „cu unanimitate și entuziasm¹⁰⁰. Readuse, în cel mai scurt timp, în atenția Senatului, cele trei proiecte de legi au fost prezentate plenului de către raportori, mai precis de către Zamfir Arbore, Nicolae Cotlarciuc și părintele Nicolae Ivan¹⁰¹. În aceeași ordine în care au fost citite rapoartele și proiectele de legi, Senatul le-a adoptat, separat, în unanimitate, „prin aclamațiuni și cu aplauze prelungite și îndelung repetate" – după cum extragem din stenogramă după votul proiectului referitor la Basarabia¹⁰²; ori, în cazul adoptării proiectului privind unirea Transilvania, desprindem tot din stenogramă:

„D-l dr. Corneliu Șumuleanu, vicepreședinte: Discuțiunea generală este deschisă.

Voci unanime: Prin aclamațiune!

- Se pune la vot proiectul de lege și se admite în unanimitate cu aclamațiuni și aplauze frenetice și entuziaste.

(Întreg Senatul în picioare aplaudă și strigă: Trăiască Ardealul! Trăiască România Mare!).

I.P.S.S. Mitropolitul Moldovei: Dumnezeu să binecuvânteze România Mare! (Aplauze prelungite).

- Ședința se suspendă pentru 10 minute"¹⁰³.

Având să-și reia lucrările, Senatul s-a concentrat asupra proiectului de răspuns la Mesajului Tronului din 20 noiembrie 1919, documentul fiind dezbătut, definitivat și adoptat, de asemenea, în unanimitate. Răspunsul¹⁰⁴ evidenția faptul că „primul Senat al României Mari se anagaja să acorde „tot sprijinul pentru împlinirea programului expus de guvernul „Blocului Democratic, că „va colabora la desăvârșirea organizației constituționale prin consfințirea unirii cu țările surori și prin revizuirea Constituției, pentru ca ea să corespundă noilor stări de fapt pe tot cuprinsul României întregite¹⁰⁵. Se exprima, în același timp, încrederea Senatului României în reușita guvernului de a face „toate sforțările pentru a convinge Conferința de Pace că este în însuși interesul liniștii și propășii statelor din Orientul Europei ca revendicările noastre drepte și firești să fie înfăptuite¹⁰⁶. Răspunsul la Mesaj se încheia într-un ton corespunzător momentului: „Trăiască România Mare pe veci întregită!¹⁰⁷. Președintele Senatului, Paul Bujor, după cum s-a putut constata, n-a participat, fiind bolnav, la ședința din 29 decembrie 1919 și care – a apreciat el însuși – avea să rămână „memorabilă în analele vieții poporului român"¹⁰⁸. De altfel, reîntors după numai două zile la conducerea Camerei Superioare, Paul Bujor a ținut, fie și cu întârziere, să omagieze votul unanim din 29 decembrie 1919¹⁰⁹.

Este mai mult decât sigur că nu a fost nicidecum întâmplător faptul că, după mai mult de 20 de ani, în 1940, activitatea instituțiilor parlamentare ale României Mari avea să se încheie în condițiile în care la ordinei zilei se aflau aceleași probleme fundamentale privind manifestarea unității naționale integrale și respectul integrității teritoriale depline. La 1 septembrie 1939, declanșarea celui de-al doilea război mondial, după parafarea monstruoasei coaliții sovieto-germane prin faimosul pacte de negresiune din 23 august 1919, a pus România într-o situație internațională foarte gravă¹¹⁰. În condițiile în care realitățile interne involuau continuu (viața politică, problema minorităților etc.), România a intrat în plin proces de izolare externă, față de care contra-măsurile adoptate și urmate (proclamarea neutralității, eforturi susținute pentru menținerea status quo-ului teritorial și evitarea extinderii agresiunii în sud-estul Europei) s-au dovedit ineficiente, ele depinzând decisiv de mersul ostilităților pe vechiul continent. De exemplu, la 15 martie 1940, Titus Czerkawski, reprezentantul minoritarilor poloni din România, avea toată bucuria să constate în Senatul de la București că rămăsese „unicul parlamentar de origine etnică polonă din întreaga Europă"¹¹¹, pentru ca, în continuare, succesele militare ale Germaniei în nordul și vestul Europei și acțiunile agresive ale URSS și Italiei să arunce bătrânul continent, și România asemenea, în pragul catastrofei. La 26-27 iunie 1940, după cum este cunoscut, URSS, de conivență cu Reichul hitlerist, a pretins prin note ultimative cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Acțiunea brutală a Moscovei a inaugurat procesul prăbușirii României Mari, întrucât, o dată satisfăcute pretențiile teritoriale sovietice, Bucureștii vor fi asaltați cu noi cereri din partea celorlați vecini revizioniști¹¹². Preocupat să-și salveze cu orice preț tronul și speriat de riscul unui conflict armat cu URSS, Regele Carol II a impus guvernului Gh. Tătărescu să accepte notele ultimative sovietice și să procedeze, în consecință, în zorii zilei de 28 iunie 1940, la evacuarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, ocupate în zilele imediat următoare de forțele Armatei Roșii.

În asemenea situație, la 2 iulie 1940, atunci când cedarea teritoriilor răsăritene practic se încheiase, au fost convocate comisiile pentru afaceri externe ale Parlamentului de la București, cu scopul de a-i audia pe oficialii cel mai bine plasați în derularea evenimentelor în curs. Așa se face că, în fața comisiilor reunite, au ajuns să depună mărturii – în fapt că justifice acceptarea notelor ultimative ale Kremlinului – premierul Gh. Tătărescu și noul ministru de Externe, C. Argetoianu, care nu era altul decât președintele în funcție al Senatului României! Ambii demnitari au motivat, bineînțeles, decizia luată, Gh. Tătărescu, de pildă, asigurând comisiile că, dacă se hotărâse evacuarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, aceasta se făcuse pentru a se … salva „ființa statului român și pentru a nu pune în primejdie viitorul românismului"¹¹³. Oficial, sesiunile Corpurilor legiuitoare aveau să se închidă (și, prin aceasta, înseși activitățile din vremea României Mari) a doua zi, 3 iulie 1940¹¹⁴, când, la propunerile senatorului Anibal Teodorescu și deputatului C. Rădulescu-Motru, cele două Camere, separat, au păstrat câteva momente de reculegere pentru a deplânge soarta provinciilor istorice pierdute¹¹⁵. În aceeași zi, un grup de senatori (Iuliu Maniu, C. I. C. Brătianu, Ion Mihalache, dr. N. Lupu, Mihai Popovici și Aurel Dobrescu), care au opinat că „nu-și pot exercita mandatul și deci participa la lucrările Maturului Corp", au adresat, prin prof. Alexandru Lapedatu, președintelui Senatului o declarație de protest contra raptului teritorial spre a fi citită în plen¹¹⁶. Nu a fost cazul, întrucât C. Argetoianu nu a admis decât înregistrarea în arhiva Senatului, sub nr. 000824/1940¹¹⁷, a protestului, care avea următorul conținut:

„Corpurile Legiuitoare și Comisia afacerilor străine fiind convocate pentru chestia cedării Basarabiei și parte din Bucovina, noi, senatorii de drept, fiind împiedicați în mod arbitrar de a lua parte la lucrările Senatului și de a ne spune cuvântul nostru într-o chestiune vitală a unității noastre naționale, declarăm următoarele:

Poporul român, care a făcut imense sacrificii pentru apărarea națională, nu poate să înțeleagă pentru ce în momentul când armata trebuia să apere fruntariile Țării a primit ordin să se retragă precipitat și să lase vrăjmașului mână liberă pentru ocuparea a două provincii părăsind în voia URSS trei milioane de români.

Nu Corpurile Legiuitoare actuale pot reprezenta voința națională. Ele au fost create printr-o lovitură de stat, printr-un decret-lege, ca emanațiune a Frontului Renașterii Naționale.

Această organizație, străină de voința alegătorilor, a fost dizolvată printr-un alt decret-lege. Prin urmare Camera și Senatul nu au nici din acest punct de vedere ființă legală.

De aceea, noi, senatorii de drept, care în mai bine de zece legislaturi am reprezentat voința națională și am luptat pentru constituirea României Mari, protestăm împotriva cedării Basarabiei și a unei părți din Bucovina. Trimitem fraților noștri din aceste provincii salutul nostru frățesc, profunda noastră simpatie pentru suferințele lor, cu credința că în curând vor fi readuși în sânul Patriei Mume"¹¹⁸.

Tot atunci s-a adresat senatorilor Mitropolitul Gurie al Basarabiei, pentru a deplânge și protesta în contra ocupării ținutului dintre Prut și Nistru de către trupele sovietice, ceea ce echivala cu „o mare dramă națională, … o tragedie grozavă, sfâșietoare de inimi creștinești și românești"¹¹⁹.

În fapt, încă în ajun, la reuniunea comună din 2 iulie 1940 a comisiilor de politică externă ale Camerelor, se înregistraseră vehemente proteste verbale ori scrise ale unor remarcabile personalități politice, culturale și religioase, acțiuni ce s-au bucurat de un impact profund în rândul opiniei publice naționale, mai cu seamă că documentele transmise purtau zeci sau sute de semnături ale celor care, cu adevărat, reprezentau – în rând cu elita politicii și culturii naționale - însăși „talpa țării".

Cel dintâi document despre care facem vorbire era Protestul înaintat Președintelui Senatului de ilustrul N. Iorga, fost prim-ministru al României, deputat în majoritatea legislaturilor de după 1907 și senator de drept în funcție, președinte al Senatului în iunie 1939, el însuși unul dintre întemeietorii României întregite în 1918, fapt pentru care a fost proclamat de opinia publică Apostol al neamului românesc. Istoricul, semnând la 2 iulie 1940 în nume propriu și adăugând numele unora dintre făuritorii de marcă ai României Mari¹²⁰, ținea ca documentul, prezentat în ședința comisiilor pentru afacerile externe ale Parlamentului, să fie păstrat în arhiva Senatului, probă incontestabilă că, în zilele dezastrului național din vara anului 1940, liderii politici proeminenți ai țării respinseseră ultimatumul URSS, căruia nu-i aflaseră „nici un temei istoric și legal"¹²¹. Având în vedere splendoarea textului, redactat mai mult ca sigur de N. Iorga, consistența argumentelor politico-istorice și lista semnatarilor Protestului, reținem din textul documentului de referință depistat în arhive:

Domnule Președinte,

Un număr de bărbați politici români, care și ei sunt întemeietorii României depline, înaintează prin mine acest MEMORIU DE PROTEST, pe care vă rog să-l păstrați în arhivele Senatului, dându-se o copie fotografică de pe dânsul.

Sunt toți acei care au jucat un rol în realizarea României întregite și care prin anume împrejurări nu sunt aici, dar care trebuie să se știe că sufletește sunt împreună cu noi.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

ULTIMATUM-ul de ieri, urmat de o luare în stăpânire imediat, nu poate găsi nici un temei istoric și legal și înstrăinarea unei atât de largi părți a României Unite calcă peste dreptul a trei milioane de țărani români și al unei pături de intelectuali devotată cauzei naționale.

Fără a pune în discuție necesități care s-au socotit că nu se pot evita, subsemnații, dintre care cei mai mulți sunt întemeietorii înșiși ai Statului Român nou în hotarele lui firești, nu pot admite ca în orice formă să se dea o recunoaștere legală în numele statului și poporului român la ceea ce nu este decât o uzurpație determinată de confuzia de noțiuni, firește trecătoare, a unei epoci de criză fără pereche».

De asemenea, tot în ședința din 2 iulie 1940 a comisiilor de politică externă ale Camerei Deputaților și Senatului, acad. Prof. Ștefan Ciobanu, senator reprezentând în forumul de la București chiar ținutul dintre Prut și Nistru, a rostit un amplu și hotărât protest contra „încălcării nelegiuite a celor mai sfinte drepturi ale noastre – istorice, etnice și umane". De remarcat că documentul a fost grabnic acoperit cu mai multe mii de semnături¹²², iar ulterior a văzut lumina tiparului în diverse împrejurări, inclusiv în prestigioasa „Revistă a Fundațiilor Regale"¹²³. Din motive lesne de înțeles, reținem atenția cititorului și asupra intervenției prof. Ștefan Ciobanu de la 2 iulie 1940¹²⁴:

Domnule președinte,

Domnilor Senatori,

Domnilor Deputați,

În ceasurile de grele încercări prin care trece neamul românesc, grupul parlamentarilor basarabeni, Asociația foștilor deputați în „Sfatul Țării" și foștii deputați basarabeni în toate parlamentele României - de la 1918 la 1940 -, precum și fruntașii vieții publice și culturale ai acestei provincii, cu sufletul zdrobit de durere, își ridică strigătul lor de protest în fața Parlamentului român și în fața întregii lumi civilizate – în contra actului de răpire nouă a Basarabiei de către Uniunea Sovietică rusă.

Această provincie românească, care încă din vremurile antice a făcut parte integrantă din trupul neamului românesc, la început intrând în hotarele coloniei romane Dacia, iar mai târziu un șir de veacuri făcând parte indisolubil din formațiunea de stat românească, cunoscută sub denumirea de Moldova, prin întreaga istorie, prin tradiție culturală și prin structura ei etnică, a fost și este o provincie românească.

Neamul românesc din Basarabia împărtășește soarta întregului popor român, luând parte la formarea individualității lui etnice și la apărarea ființei lui naționale.

În lunga ei istorie, Basarabia, ca și celelalte regiuni locuite de români, n-a avut și nu putea să aibă nici un fel de contact politic cu formațiunile de stat rusesc, care, despărțite de românime prin statul polon și prin regiunile de tătari ale Oceakovului de sub stăpânirea turcă, se găseau la o mare depărtare de grosul poporului românesc. Politica imperialistă a statului rus, după ce acest stat se reface de lovitura dată de dominația tătarilor, duce la înglobarea în cadrul lui a mai multor popoare ne-rusești.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Organizarea Sfatului Țării, autonomia și independența Basarabiei sunt etape logice, care duceau Basarabia la restabilirea unei dreptăți istorice, încălcate de către Rusia țaristă, după cum se încălcaseră și drepturile altor popoare. Și Sfatul Țării – organ perfect legal al Basarabiei, ales pe baza pe care se alegeau toate organizațiile revoluționare din Rusia - desăvârșește lupta pentru dezrobire prin proclamarea Unirii Basarabiei cu România, la 27 Martie 1918.

Astfel, poporul român din Basarabia, alături de celelalte naționalități din această provincie, care cu diferite împrejurări au recunoscut dreptatea noastră, manifestându-se prin Unire, își recapătă libertatea.

Valabilitatea actului Unirii Basarabiei cu România și dreptatea cauzei românești au fost recunoscute și de către Puterile mari, printre care au fost și Germania și Italia, cărora Basarabia le-a manifestat, nu o dată, cea mai caldă recunoștință.

Acei 22 de ani de viață națională, în cadrul Statului român, au dus la progrese enorme pe terenul cultural, social și economic. Analfabetismul, acea rușine a stăpânirii țariste, aproape dispare. Reforma agrară făcută în mod egal pentru toate naționalitățile duce la o înflorire a economiei rurale, iar minoritățile din Basarabia se bucură de drepturi de care nu s-au bucurat niciodată sub ruși.

Dovadă este că, cu toată propaganda comunistă prin numeroși agenți, prin crearea Republicii Moldovenești, care de altfel este un indiciu că elementul românesc este predominant, chiar între Nistru și Bug, prin înființarea postului de radio-emisie, pentru aceleași scopuri, de la Tiraspol, n-a dat rezultate. În Basarabia a domnit perfectă liniște. Iar numeroasele alegeri libere în Basarabia, care au avut un caracter cu adevărat plebiscitar, pentru această provincie, cu mulți deputați minoritari, au fost o confirmare strălucită a sentimentelor bune pentru România a întregii populații a Basarabiei.

Astăzi, prin mijloace necunoscute în istorie, folosindu-se și de forța ei numerică și de situația tulbure din Europa, încercând să falsifice datele istorice și statistice, Rusia Sovietică invadează din nou această provincie și populația acestei provincii, și cea românească și cea minoritară - germani, bulgari și chiar ruteni și ruși –, refractari unui regim comunist, este lăsată pradă unei situații pe care n-o dorește.

Aserțiunile posturilor de radio sovietice, cum că sovieticii sunt întâmpinați cu flori, sunt falsificări, fiindcă în Basarabia de astăzi curg râuri de lacrimi și de sânge. Iar cei ce-i întâmpină cu flori n-au nimic comun nici cu neamul românesc și nici cu populația muncitoare de alte naționalități din această provincie.

Dacă mai există dreptate pe acest pământ, dacă principiile umane mai au un rost pe lume, dacă drepturile popoarelor, sfinte chiar în timpurile întunecare ale istoriei, mai au vreo valoare – noi, parlamentarii și fruntașii vieții publice și culturale din Basarabia, români și minoritari, în numele poporului dintre Prut și Nistru, astăzi redus la tăcere, apelăm la lumea civilizată și atragem atenția asupra dramei sfâșietoare prin care trece populația Basarabiei; în același timp, ridicăm glasul nostru de protest riguros în contra încălcării nelegiuite a celor mai sfinte drepturi ale noastre – istorice, etnice și umane.

[Urmează mai multe mii de semnături.]

În concluzie, oricât de drastică ar fi judecata noastră în privința operei Parlamentului României de la 1919 la 1940, un lucru este sigur: instituția reprezentativă fundamentală a statului și-a desfășurat activitatea, de la un capăt la altul, în mijlocul poporului român și, alături de el, a traversat marile-i bucurii și tragedii, știind, atunci când condițiile i-au impus, să-și asume riscul propriilor decizii și erori, comise mai ales din inițiativa guvernanților.

***

Premisele, esența și rostul regimului regelui Carol II – unul de autoritate monarhică, care l-a înlocuit pe cel democratic în funcțiune de la 1918¹²⁵ - au constituit și rămân subiecte predilecte ale istoricilor români și străini¹²⁶. În fond, Carol II a pregătit instaurarea propriei dictaturi din primul moment al urcării sale pe tronul României, la 8 iunie 1930¹²⁷, el neexcluzând recurgerea la o „lovitură de stat, înfăptuită – cu o „zăbavă de atâția ani (N. Iorga) - la