Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Dicționar de sociologie rurală

Dicționar de sociologie rurală

Citiți previzualizarea

Dicționar de sociologie rurală

evaluări:
4/5 (1 evaluare)
Lungime:
1,435 pagini
23 ore
Lansat:
Feb 16, 2016
ISBN:
9786067380071
Format:
Carte

Descriere

Dictionarul de sociologie rurala este primul volum din cele sase care alcatuiesc Enciclopedia Rurala. Lucrarea se inscrie in traditia deschisa de Scoala Sociologica de la Bucuresti si pentru realizarea sa a colaborat un colectiv de autori din toate centrele universitare ale tarii: Bucuresti, Cluj, Oradea, Iasi, Brasov, Craiova.


Dictionarul este structurat pe patru sectiuni (termeni, personalitati, curente, reviste) si cumuleaza, pe o intindere de aproximativ 650 de pagini, un numar de peste 300 de termeni. Lucrarea valorifica terminologia sociologiei rurale romanesti si europene precum si cea din practica unor institutii internationale si regionale care prin natura preocuparilor lor afecteaza mediul rural. De asemenea dictionarul ofera o sistematizare schematica a teoriilor si curentelor de referinta pentru domeniu si constituie un ghid util pentru toti cei interesati de practica si metodologia de cercetare rurala din sociologie, antropologie si politici de dezvoltare.

Lansat:
Feb 16, 2016
ISBN:
9786067380071
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Dicționar de sociologie rurală

Cărți conex

Previzualizare carte

Dicționar de sociologie rurală - Ilie Bădescu

ENCICLOPEDIA CA METODĂ DE CUNOAȘTERE

Enciclopedia este una dintre metodele esențiale ale cunoașterii unei culturi și, deopotrivă, ale acțiunii și promovării culturale a marilor comunități omenești.

Enciclopediștii francezi au dat prestigiu european acestei metode, ridicând-o la rangul pe care-l au „Istoriile" lui Herodot pentru antichitatea greacă, cronologiile, genealogiile, ori metoda eponimiilor (ori, în știința denumirilor teritoriale, toponimiile, cu procedeele subsecvente). În perioada interbelică, D. Gusti a recuperat metoda enciclopedică pentru sociologie ca știință și pedagogie a națiunii, elaborând împreună cu membrii prestigioasei Școli sociologice românești Enciclopedia României în patru volume.

Despre enciclopedismul renașterii ori despre marea răspândire internațională a acestei metode și despre explozia enciclopediilor în secolul al XIX-lea și al XX-lea în context european este de prisos să vorbim aici. Lucrurile sunt îndeobște cunoscute. În ceea ce ne privește, am redescoperit valoarea metodei enciclopedice în contextul cercetării situației și dramei culturii române în secolul acesta, în contextul efectului devastator pe care l-a avut dominația comunistă asupra întregului peisaj al acestei culturi, vreme de peste 40 de ani.

Fenomenul scufundării culturii în întregul ei nu poate fi surprins decât prin recursul la metoda enciclopedică. Este motivul pentru care am inițiat între anii 1997-2000 proiectul „Enciclopediei valorilor reprimate" în secolul XX, pe care am încercat cu eforturi uriașe, dar, vai, cu resurse extrem de reduse, să-l realizăm în cadrul unei grupări, ai cărei membri erau majoritatea tineri, care-au constituit împreună grupul Euxin și Institutul privat pentru Studii Sociale și Geopolitice.

Recursul la metoda enciclopedică a însoțit și proiectul din ultimii doi ani dedicat relansării cercetărilor de sociologie rurală, cunoașterii satului românesc în context european.

Volumul I în Enciclopediei rurale este dedicat dicționarului de sociologie rurală alcătuit prin colaborarea unor sociologi rurali de frunte din toate centrele academice ale României. Prezentul dicționar este însoțit de un proiect editorial complementar dedicat realizării primului Atlas sociologic al ruralului românesc pe care îl vom edita de îndată ce vom găsi surse de finanțare. Se cuvine făcută precizarea că lucrarea de față n-a beneficiat de nici un suport financiar.

Aceste condiții, precaritatea mijloacelor și presiunea lucrului explică toate neajunsurile și inegalitățile lăuntrice ale acestei lucrări. Precizăm pentru cititori că enciclopedia de față este cu totul incompletă, reprezentând o minimă parte din ceea ce ar urma să compună tezaurul unei științe a ruralului. Am încercat să prezentăm, în fiecare fișă a enciclopediei, referințe biografice, bibliografice și, deopotrivă, pe cât am reușit să cuprindem, ne-am străduit să prezentăm și profilul ideilor (valorilor) de sociologie rurală, lungă vreme reprimate, scoase din circuitul viu al culturii, adică din spațiul mental al întregului popor român pentru o jumătate de secol. Este un fenomen de etnocid cultural, de o amploare unică prin care secolul acesta ne apare în monstruozitatea lui. Desigur că riposta culturii n-a lipsit, și ea a îmbrăcat forma luptei pentru recuperarea valorilor reprimate, care-a început încă de prin anii ‘57-‘62, mai ales după apariția cărții profesorului clujan Liviu Rusu consacrată lui Titu Maiorescu.

Lucrarea de față, așadar, este incompletă, inegală și, probabil, cu multe alte imperfecțiuni, care vor fi rezolvate în ediția finală, când ea va dobândi dimensiunile reale și forma cea mai potrivită. Structurată să apară în 7 volume, această enciclopedie năzuiește să refacă imaginea grav deformată în epoca postbelică asupra satului și a lumii rurale românești și europene. Volumele, în număr de șapte, vor cuprinde referiri, evident, și la grupări, curente, școli și reviste dedicate cunoașterii lumii rurale și, deopotrivă, la instituții, structuri, procese, manifestări spirituale și la acțiunile de reformă în lumea rurală. În faza finală, fiecare volum va avea propriul său coordonator. Deocamdată, prezentăm cititorului fișe din primul volum al enciclopediei. Considerații de ordin editorial ne-au obligat să grupăm materiale teoretice (teorii și personalități) într-un volum de sine stătător, pe care îl dăruim celor interesați să cunoască adevăratul peisaj al lumii rurale, nu acela pe care războinicii vechi și noi ai urii antițărănești ar dori să-l scufunde pentru vecie. Ne-am asumat această grea sarcină și dintr-un cult al anonimului țăran român, al celor ce s-au săvârșit dintre noi slujind lumea rurală și spiritualitatea ei, fără de care societățile alunecă în uitare de sine, într-o maladie a identității spirituale, care este tot una cu prăbușirea memoriei și cu agnozia societății.

Dedicăm această carte celor ce au murit și au suferit prin pușcăriile comuniste doar pentru vina că au fost români și creștini, atestând o înaltă cunoaștere izvorâtă din iubirea față de țăran căruia, precum Mircea Vulcănescu, i-au dedicate opere monumentale. O facem nu pentru a-i răzbuna ci spre aducere aminte.

Ilie Bădescu

A

Aaron, Florian (1805-1887). Născut la 21.1.1805 în satul Rod, corn. Tilinca, jud. Sibiu și decedat la 12.VII.1887 București. Militant pentru îmbunătățirea sorții țărănimii prin reforme și dezvoltarea învățământului la sate, luptător pașoptist, autor a unei prime istorii a românilor în care analizează mai pe larg starea și rolul țărănimii. Este printre primii care folosesc denumirea „România" în titlul unei cărți scrise de el. În concepția sa, emanciparea țărănimii nu este posibilă de cât în condiția în care națiunea română devine liberă, independentă.

Fiul preotului Ioan F. Aaron. Școala primară și gimnaziul le urmează la Sibiu și Blaj iar universitatea la Budapesta. În 1826 trece în Muntenia, chemat de Dinicu Golescu. Acesta îi încredințează conducerea școlii de pe moșia sa din Golești (1827-1830). Predă la început latina, apoi istoria la Școala Centrală din Craiova (1830-1832) și la Colegiul „Sf. Sava din București (timp de 15 ani). Participă la revoluția de la 1848 din Muntenia și Transilvania, unde revine în anul 1849. Se reîntoarce în Muntenia în 1857. Funcționează ca profesor la Colegiul „Sf. Sava, apoi la Universitatea din București (până în 1865), unde inaugurează un curs de istorie universală. Este membru al „Societății Literare (1827), asociație secretă creată de D. Golescu și I.H.-Rădulescu, al cărei obiectiv esențial era consolidarea conștiinței de neam ca fundament al demersului spre unitate național-statală. Face parte din „Societatea Filarmonică, este vicepreședinte al Consiliului Permanent al Instrucției, iar din 1870, membru al Societății Academice (mai târziu, Academia Română). Activitatea publicistică debutează în 1836, ca redactor la „Muzeul Național (până în 1838), editat de către I.H.-Rădulescu. Împreună cu G. Hill publică primul cotidian din Muntenia, „România (1837). Din 1849, în Transilvania, devine redactor la „Telegraful Român, unde susține cu sprijinul lui Andrei Saguna o vie campanie pentru promovarea culturii naționale și a limbii române. Colaborează cu G. Bariț la redactarea publicației „Foaie pentru Minte, Inimă și Literatură. Împreună cu Ion Maiorescu, redactează la Viena versiunea românească a „Foii Legilor Imperiale" (1853-1856). Din 1834, când tipărește prima lucrare, care este și cea mai semnificativă în perspectivă sociologică, editează, până în 1870, un număr de volume consacrate istoriei, geografiei, religiei.

Discipol și colaborator al lui I.H.-Rădulescu, F.A. este precursor al seriei de istorici care au contribuții la cristalizarea și dezvoltarea sociologiei românești. Mediul social al lui F.A. este „omul creștin, moral și social", inspirat din doctrina socialismului evanghelic elaborată de I.H.-Rădulescu. Cunoașterea vieții sociale este fundamentală pentru identificarea căilor și mijloacelor formării omului moral și pentru ameliorarea condițiilor de viață, ambele aspecte circumscriindu-se procesului afirmării națiunii române. Prototipul uman chemat să înfăptuiască unitatea românilor (la fel ca și la N. Bălcescu) a fost Mihai Viteazul. Este unul dintre precursorii investigării apariției și dezvoltării culturii române și printre primii care aprofundează patriotismul în perspectiva esenței sale ca factor prioritar și fundamental al vieții naționale. Patriotismul este o stare sufletească și o atitudine dobândită numai prin educație, deci este efectul apropierii și însușirii virtuților sale în chip conștient. Pentru F.A. patria este un „tot unitar’, în care se includ: locul natal, pământul, locuitorii, instituțiile și așezămintele sociale, interesele și acțiunile comune.

Ideile, ca și opera sa, au o circulație remarcabilă, fiind receptate cu interes de personalități culturale ale epocii sau, mai târziu, de personalități precum: N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, A. Papiu-llarian, I. Ghica, T. Cipariu, D. Bolintineanu, A.D. Xenopol, N. lorga ș.a.

Bibliografie selectivă. Lucrări publicate: Catihismul omului creștin, moral și soțial. Pentru trebuința din școalele începătoare, București. 1834: Elementuri de gheografie, București, 1834; Idee repede de istoria Prințipatului Tării Românești, București, 1835-1838 (3 voi.); Elementuri de Istoria Sfântă a legi[i] vechi și a celii nuoă, București, 1835; Manual de istoria prncipatului României (1839) Patria, patriotul și patriotismul, București, [1843]; Elemente de istoria lumi[i] pentru trebuința tinerimei începătoare din așezămintele de învățătură, București, 1845; Idea asupra stării actuali a instrucțiunii publice și asupra reformării liceeloru si gimnasiiloru pe adevărata loru basă. București, 1870. Lucrări de referință: Heliade-Rădulescu, I. (1916), Echilibrul între antiteze, vol. I, București; Rosetti, D.R. (1897), Dicționarul contimporanilor, București; Enciclopedia istoriografiei românești, București, 1978; Georgescu, V. (1987), Istoria ideilor politice române (1369-1878), Munchen. (L.S., F.T.)

Academia de Științe Agricole și Silvice «Gheorghe Ionescu-Sisești» - București. Academia de Agricultură a fost fondată în anul 1941, prin Decretul-Lege nr. 2295, publicat în Monitorul Oficial 190/13.08.1941, dar această instituție a avut o durată scurtă, destramându-se după cel de-al doilea razboi mondial. În anul 1962 a fost înființat Institutul Central de Cercetări Agricole, care a funcționat pâna în anul 1969, când a fost constituită. A.S.A.S. care, potrivit Decretului nr. 122/1970, „este forul științific care organizează, îndrumă și coordonează, în mod unitar, întreaga activitate științifică în domeniul agriculturii și silviculturii". Din anul 1992, A.S.A.S. poartă numele savantului român Gheorghe Ionescu-Sisesti, care a fost fondatorul si primul conducator al Institutului de Cercetări Agricole al României, în perioada 1928-1948. Deși, potrivit reglementarilor legale, A.S.A.S. îndeplinește dublul rol de coordonator al activității de cercetare si dezvoltare și de for de consacrare științifică, în anii ‘90 activitatea acestei instituții naționale a fost descentralizată în totalitate din punct de vedere economic si administrativ, astfel încât toate cele 96 de unități de cercetare-dezvoltare existente în sistemul academiei au personalitate juridică și sunt autonome, finanțându-se în proporție de circa 75% din venituri proprii. A.S.A.S. nu este o instituție bugetară, finanțându-se, la rândul ei, din contribuțiile unităților de cercetare-dezvoltare, care beneficiazâ foarte mult de serviciile integratoare pe care le oferă academia. În afara personalului permanent foarte restrâns (55 salariați), A.S.A.S. se bazează pe activitatea voluntară a celor 181 de membri și membri corespondenți ai săi, care reprezintă o elită științifică dedicată prin tradiție și atașament progresului agriculturii românești.

După cum semnalează prof. dr. doc. Alex. Viorel VRÂNCEANU, în contrast cu aceste tradiții și orientări moderne și cu rezultatele remarcabile ale cercetării agricole românești, apare stranie presiunea pe care unii politicieni din conducerea Ministerului Agriculturii și Alimentației o exercită de câțiva ani asupra A.S.A.S., presiune care se manifestă prin proiecte radicale de acte normative mergând de la subordonarea administrativă a tuturor unităților de cercetare și dezvoltare agricolă, până la desființarea Academiei și înlocuirea ei cu o noua suprastructură birocratică ministerială de tip agenție. (Prelucrare după articolul publicat pe Internet de prof. dr. doc. Alex. Viorel Vrânceanu - Academiile de științe agricole europene, către anii 2000)

Vezi: academiile europene de științe agricole.(L. S.)

Academiile europene de științe agricole (prima lor reuniune). Prima reuniune a a.e. de ș.a. și a instituțiilor culturale europene dedicate științelor agricole s-a desfășurat la Bologna, în Italia și a fost organizată de Academia dei Georgofili din Florența, în colaborare cu UNACOMA (Uniunea Națională a Constructorilor de Mașini Agricole din Italia), în contextul aniversarii celei de a 30-a Expoziții Internaționale de Mașini Agricole de la Bologna. Au participat 27 de reprezentanți ai cercetării agricole din 20 de țări ale Europei, dintre care președinții academiilor de agricultură sau de științe agricole din Bulgaria, Republica Cehă, Franța, Italia, România, Rusia, Slovacia, Ucraina, președinții unor societăți sau instituții centrale de coordonare a cercetării agricole din Anglia (Societatea Regală de Agricultură), Germania (DAF - Dachverband Agrarforschung) și Olanda (Societatea Regala de Științe Agricole), reprezentanții secțiilor de știinte agricole ai unor academii naționale din Georgia, Lituania, Polonia, Ungaria, Spania. Reuniunea a fost prezidată de profesorul Franco Scaramuzzi, președintele Academiei dei Georgofili din Florența. La deschiderea oficială a dezbaterilor a participat și a luat cuvântul ministrul italian al politicilor agricole și silvice, profesorul Paolo De Castro. După expunerile introductive, prezentate de profesorul Franco Scaramuzzi („Rolul Academiilor în ajunul mileniului trei) și prof. Luigi Cavazza („Științe agricole în contextul cultural al societății moderne), a urmat o dezbatere publică la care au participat toți reprezentanții academiilor și societăților științifice agricole din Europa, inclusiv președintele Academiei de Științe Agricole și Silvice din România. Instituțiile care îndeplinesc rolul de lideri sau mentori ai cercetării agricole europene prezintă o mare diversitate de forme de organizare și de obiective și direcții de cercetare. Dezbaterile, relevând asemănările și deosebirile dintre aceste instituții, au contribuit la definirea nucleului comun de interese și probleme, fără a minimaliza bogăția culturală a diversității. Din punct de vedere juridic, academiile agricole, în special în Europa Occidentală, și-au menținut caracteristica lor esențială - autonomia - reușind să depindă foarte puțin de finanțarea publică, care ar putea să conducă la clientelism, favoritism și subordonarea culturii centrelor de putere birocratică și politică. Așa cum a subliniat prof. Franco Scaramuzzi, chiar și mecenatismul privat, inclusiv cel internațional, poate urmări mai mult asigurarea propriilor privilegii decât dezvoltarea liberă a culturii.

Academiile europene s-au născut ca expresie a valorilor culturale de elită, au statute proprii și sunt păstratoare ale tradițiilor și patrimoniului cultural-științific, fiind deschise însă evoluției timpurilor. Astăzi, s-a subliniat în dezbateri, faptul că academiile joacă un rol fundamental, poate mai mult decât în trecut. Progresul rapid cu care se îmbogățesc cunoștințele științifice impune o specializare mai profundă a cercetătorilor, care poate conduce la pierderea viziunii de ansamblu a problemelor complexe. De aceea, abordarea științifică este tot mai mult multidisciplinară, bazată pe colaborarea amplă între cercetătorii cu specializare avansată, pentru a favoriza sinteza și a evita fragmentarea unilaterală. Acest rol revine academiilor, care pot capta și utiliza energiile științifice și profesionale cele mai valoroase, pentru a rezolva problemele noi și a oferi soluțiile adecvate. Toate academiile abordează cercetări, atât fundamentale, cât și aplicative, cu orientari și obiective diferite. Unele efectuează cercetări în cadrul propriilor departamente și institute asociate sau în colaborare cu universitățile, altele sunt implicate în special în coordonarea, evaluarea și promovarea activităților și rezultatelor cercetării la nivel național sau în difuzarea rezultatelor și inovațiilor prin conferințe, seminarii, publicații, expoziții. În unele țări, academiile și instituțiile coordonatoare joacă, de asemenea, rolul de experți tehnici și politici ai guvernelor, reprezentând interesele și preocuparile întreprinderilor și ale oamenilor de știință. În prezent, cercetările și eforturile intelectuale majore sunt concentrate pe obiective vizând calitatea vieții, managementul resurselor biologice și dezvoltarea durabilă, interacțiunea cu mediul, siguranța și integritatea alimentației, protecția naturii și a biodiversității, dezvoltarea socio-economică a vieții rurale. Necesitatea de a avea o instituție unde să se dezbată și să se rezolve problemele comunităților agricole a apărut în toate țările europene în ultimele trei secole. Cea mai veche instituție de acest fel este Academia dei Georgofili din Florența, Italia, fondată în 1753, dar unele academii au fost create în ultimul deceniu, precum academiile de științe agricole din Ucraina, Rusia, Cehia și Slovacia. Reuniunea a.e.de ș.a de la Bologna a afirmat importanța strategică a integrării cercetării științifice în realizarea unității europene. Reprezentanții instituțiilor participante au convenit să întărească relațiile reciproce de colaborare în domeniul cercetării agricole, în contextul perspectivelor deschise de procesul de integrare europeană. (Prelucrare după articolul publicat pe internet de prof. dr. doc. Alex. Viorel Vrânceanu - Academiile de știinte agricole europene, către anii 2000 ).

Vezi: Academia de Științe Agricole și Silvice «Gheorghe Ionescu-Sisești» - București. (L.S.)

„Agrarul". Periodic editat de Societatea agrară a marilor proprietari apărut la București între 1 mai 1901-1909, bilunar și săptămânal. Secretar de redacție D. Svilcovici. Între 8-21 Martie 1904 a apărut un supliment al acestui periodic. Vezi: presa agricolă (L.S.)

„Agricultoriul". Periodic bilunar Cernăuți, Apr. 1904-1923. Redactor responsabil Tudor cavaler de Flondor. Reprezintă ediția românească a foaiei Consilului cultural al Bucovinei; „Bucovinaer landwirtschaftliche Blatter" Vezi: presa agricolă (L.S.)

Agricultura durabilă și dezvoltarea rurală. Dezvoltarea durabilă este „o dezvoltare care satisface necesitățile generațiilor prezente fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile lor necesități" (Our Common Future).

În conformitate cu Agenda 21 (Declarația de la Rio din 1992 a Conferinței Națiunilor Unite privind mediul și dezvoltarea), dezvoltarea durabilă are un caracter multidimensional, incluzând obiective ecologie, sociale și economice, între care există relații numeroase, puternice și complexe. „Consolidarea viabilității economice a mediului rural reprezintă baza asigurării mijloacelor în vederea apărării funcțiilor sale sociale și economice. Implicațiile sociale rezultă din valorizarea oportunităților rurale privind locurile de muncă, diversificarea activităților economice și promovarea activităților locale în domeniul produselor, serviciilor, meșteșugurilor și agroturismului. Conservarea calității mediu-lui este, de asemenea, o precondiție a dezvoltării trainice a potențialului economic în mediul rural" (A Frame Work for Indicators for the Economic and Social Dimension of Sustain-able Agriculture and Rural Development: 3).

Elementul esențial în asigurarea dezvoltării durabile a agriculturii și a mediului rurale este socotit a fi „crearea unui mediu rural atractiv, conceput ca un cadru de viață pentru întreprinderile locale, ca și pentru afacerile de ordin turistic și recreativ" (Ibidem: 3). Această precizare are o importanță crucială pentru țara noastră, atenționând asupra necesității de a ne orienta ferm și eficace spre dezvoltarea mediului de viață al zonelor rurale ca o cerință principală a succeselor politicii noastre agrare. Nu se poate asigura o activitate economică fructuoasă fără a ne baza pe condiții atractive de viață pentru cei chemați a locui și a muncii la sate.

În această direcție, fiecare stat trebuie să-și creeze strategii de dezvoltare durabilă a agriculturii, asigurându-se o dezvoltare integrată și diversificată a ruralului care să depășească opoziția greșită și dăunătoare dintre mediul urban și cel rural.

În vederea realizării tuturor acestor obiective, Comisia Europeană a elaborat un sistem de indicatori agro-ecologici. Indicatorii trebuie să fie relevanți din punct de vedere politic și să asigure o informare care să ghideze pe decidenți în asigurarea raporturilor corecte între dimensiunile ecologică, economică și socială ale dezvoltării durabile.

În realizarea sistemului conceptual operațional se iau în considerație trei cerințe: menținerea unui anumit nivel al stocurilor de capital (natural, uman și cel produs de om); eficiența și echitatea.

Indicatorii acestui sistem trebuie la rândul lor să îndeplinească următoarele criterii: relevanță politică, verificabilitate conceptuală, definirea la un nivel corect de agregare, eficiență, validitate statistică, verificabilitate analitică, fezabilitate tehnică, eficiență sub aspectul costului. În plus, indicatorii trebuie dezvoltați într-un context de cadre de ansamblu capabile de a furniza informație în mod comprehensiv și consistent.

Caracteristicile și complexitatea conceptului de durabilitate (multidimen-sional, global, dinamic) ca și faptul că el implică referințe față de viitor face din durabilitate un concept corelat de luarea deciziilor politice, făcând dificilă prezentarea cu precizie a unor elemente. Indicatorii trebuie să acopere atât aspectele cantitative, cât și pe cele calitative. Indicatorii statici se combină cu cei dinamici pentru a explica schimbările. Indicatorii de eficiență arată legăturile dintre capitalul de intrare și cel de ieșire ca urmare a proceselor de transformare. În acest sens, indicatorii de competitivitate și viabilitate joacă un rol central. O listă completă a indicatorilor (pe dimensiuni și caracteristici) a fost elaborată de Uniunea Europeană și folosită în analizele sale.

Folosirea acestei metodologii bine puse la punct în analiza proceselor de dezvoltare a agriculturii și mediului rural din România devine o necesitate de prim ordin în pregătirea noastră de aderare competitivă la Uniunea Europeană.

Bibliografie selectivă: Our Common Future, declarația „World Commission on Environment and Development" (Brundtland Raport), Geneva, 1987; A Framework for Indicators for the Economic and Social Dimensions of Sustainable Agriculture and Rural Development, European Commission, 2001; Risk Management Tools for E.U. Agricultural, European Commission, 2001. Vezi: agricultură și societate, dezvoltare comunitară, dezvoltare durabilă, politică agricolă comună. (O.H., I.G.)

Agricultură itinerantă. Agricultura în care parcela cultivată este schimbată cu regularitate, se leagă de o fază arhaică de cultură, în care tehnicile agricole nu erau suficient de perfecționate pentru a permite cultivarea aceluiași pământ un an după altul. Există mai multe forme de organizare a unei astfel de agriculturi. Cea mai frecvent întâlnită în Europa este acea în care o gospodărie, sau mai multe gospodării înrudite, decid să desțelenească împreună un loc. Odată pregătit pentru cultură, pământul va fi exploatat prin împărțirea lui pe gospodării (cum este cazul la români) sau prin cultivarea în comun (cum este cazul la slavii balcanici). Terenul ce urmează să fie defrișat se află pe proprietatea devălmașe a satului și aparține întregii comunități dar, odată defrișat, el devine proprietatea grupului care l-a lucrat. După cultivarea lui timp de câțiva ani el este părăsit întrucât agricultura pe acel loc nu mai este rentabilă, iar parcela defrișată redevine proprietate colectivă a întregului sat. Avem astfel de-a face cu o agricultură în care caracterul itinerant este acompaniat cu un sistem de proprietate temporară și schimbătoare asupra unui lot de teren.

O altă formă de organizare a agriculturii itinerante este aceea existentă de exemplu în unele regiuni rusești, unde un întreg sat cultivă un anumit loc. Pământul este defrișat în comun iar apoi exploatat fie în comun, fie pe gospodării, după o tragere la sorți a parcelelor egale între ele. După ce pământul nu mai este roditor, întregul sat defrișează un alt teren. În alte regiuni, cum ar fi cele italiene, un teren arabil întins, proprietate colectivă a unui sat, este exploatat parțial, când într-o parte a lui, când într-alta. Toate gospodăriile satului cultivă o aceeași tarla, împărțită în tot atâtea loturi câte gospodării există. Și în acest caz distribuirea loturilor se face prin tragere la sorți. Deosebirea dintre cele două exemple prezentate mai sus este că, în cazul italian, tarlalele cultivate sunt situate pe un teren rămas pentru totdeauna teren agricol, în timp ce în cazul rusesc, schimbarea tarlalelor cultivate se face de fiecare dată pe un teren care nu a mai fost niciodată cultivat. Și aceste din urmă forme de agricultură itinerantă sunt însoțite de un sistem de proprietate schimbător, același teren fiind când proprietate devălmașă a satului, când proprietatea unei gospodării sau a unui grup de gospodării.

În toate cazurile descrise se manifestă deci o alternanță între proprie-tatea devălmașă și proprietatea pe gospodării, două forme de proprietate diferite care coexistă și alternează în timp și care schimbă în continuu caracterul terenului cultivat. Sfârșitul acestei forme de agricultură este determinat de îmbunătățirea tehnicilor de exploatare a pământului care fac treptat posibilă cultivarea an după an a aceleiași parcele, sau la distanțe mici de timp.

Bibliografie selectivă: Massimo Guidetti, Paul H. Stahl, Un’Italia sconosciuta. Comunità di villaggio e comunità familiari nell’Italia dell’800, Jaca Book, Milano, 1977; Auguste de Haxthausen, Études sur la situation intérieure, la vie nationale et les institutions rurales de la Russie, Hanovre, 1847, 4 vol; Anatole Leroy-Beaulieu, L’empire des tsars et les Russes, Robert Laffont, Paris, 1990; H. H. Stahl, Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, Cartea românească, București, 1998 (ediția II-a), vol. I; Paul H. Stahl, Triburi și sate din sud-estul Europei, Paideia, București, 2000. Vezi: agricultură itinerantă în moină, asolament bienal, asolament colectiv, asolament trienal, devălmășie-sat devălmaș, fertilizarea solului. (I.S.)

Agricultură itinerantă, în moină, tip primitiv de agricultură, întâlnită în civilizațiile forestiere și caracterizată prin următorul procedeu: ,,se «desțelenea» un loc aflat în «țelină» (un loc «durat»), obținându-se astfel un «loc curat» (de la latinescul curo-curare); sau se defrișa din pădure un «runc», un «laz», o «secătură», o «arșiță», care se ara și se însămânța, obținându-se o primă recoltă numită «în țelină». Locul, o dată «spart», se putea ara a doua oară, recolta obținută fiind numită «în prosie»; după care putea urma o alta «în răsprosie» și eventual încă una «în samulastră», ieșită adică «sălbatic» din scuturarea ultimului seceriș. Culturile «în prosie» și «răsprosie» purtau și numele de «moină». Un astfel de loc «curat», după câteva însămânțări succesive, înceta de a mai fi tot atât de rodnic ca la început; «istovit» fiind, era părăsit și înlocuit cu un alt teren, încă virgin, deci mai rodnic. Culturile agricole nu erau făcute, deci, an de an, pe aceleași terenuri, ci erau itinerante, adică «mutătoare» de la un loc la altul, la libera voință a agricultorilor, care, deci, nu posedau terenuri în stăpânire veșnică, ci doar vremelnic. Cu excepția, desigur, a terenurilor plantate cu vie sau pomi roditori sau pe care se construiseră case și diverse acareturi. Dar și aceste locuri erau stăpânite doar atâta vreme cât erau efectiv folosite, părăsirea lor însemnând renunțarea la orice drept asupra lor. Din punct de vedere juridic, locurile acestea se aflau luate în «stăpânire locurească». … Peisajul agricol rezultat din această tehnică agricolă a «moinei» era cu totul altul decât al Dreifeldewirtschaft-ului, căci în loc să avem o vatră de sat aglomerată, din care să pornească trei drumuri despărțind cele trei «tarlale», în sistemul «moinei» avem, dimpotrivă, o vatră de sat împrăștiată pe un teritoriu devălmaș, presărat cu mici petice insulare de «ogoare» mutătoare; plus «locuri» închise între garduri, construite nu ca semne de proprietăți, ci doar pentru paza peste noapte a vitelor lăsate să pască libere pe izlaz (care de altfel poartă numele de «mutări»)" (Stahl, 2001:56-57).

A.i.m. o găsim în țările române și în secolul al XIX-lea. Ea este descrisă de G. Maior astfel: ,, ... Moinele erau terenuri ce serveau succesiv la producțiunea de cereale și iarbă. Țelina se spărgea toamna și pământul arat servea 2-4-6 ani la producțiunea și cultura de cereale, cu deosebire de primăvară, fără gunoi și repaus; și după aceea, istovit fiind, pământul se lăsa iarăși să se înțelenească 10-15-20 de ani și mai bine, servind de pășune și coasă. Moine se găsesc și astăzi aproape în toate satele de la poalele Carpaților, în Transilvania, Banat și Bucovina, la Șipote în Moldova, dar și în județul Iași și județul Neamț (Maior:137). Ea este semnalată de Ion Ionescu de la Brad, la 1850, în Dobrogea: ,,Solul Dobrogei e mai prielnic recoltelor de primăvară; e prea afânat și prea umed pentru cele de toamnă, părăsite acum de toți agricultorii. După spusele cultivatorilor, cele mai bune soluri se află în regiunea pădurilor.

În acest loc, stratul vegetal e foarte gros și suprafața lui e acoperită de plante care indică o strașnică fertilitate. Anul acesta am ajuns în Dobrogea în momentul semănatului; am străbătut-o în tot timpul creșterii plantelor și am părăsit-o când cultivatorii strângeau una din cele mai îmbelșugate recolte. Plugarul datorește bogăția recoltelor sale marei fertilități a solului pe care el niciodată nu-l gunoiește și îl părăsește după 2 sau 3 ani de cultură, nu din cauza secătuirii lui, dar pentru că a devenit foarte mobil… Legea alternanței recoltelor, care constituie una din cele mai frumoase descoperiri ale agronomilor moderni, această lege, care ține pământul într-o stare continuă de producțiune, este de asemeni necunoscută. Cea mai mare îmbunătățire de adus solului acestei frumoase țări ar fi întrebuințarea mijloacelor ce i-ar crește tenacitatea. Pretutindeni aiurea se caută procedeele simple, ușoare și ieftine pentru a face solul mai afânat; în Dobrogea se simte însă trebuința de a întâi; aici nu se cunoaște întrebuințarea tăvălugului și atunci, pentru a scăpa de acest neajuns, se recurge la natură și se lasă pământul să se întărească prin odihnă (Ionescu de la Brad:144). Ea se întâlnește și la slavii de sud, ,,terenurile sunt exploatate atâta timp cât sunt fertile, apoi sunt lăsate în pârloagă (Stahl:2000).

Pot fi distinse două tipuri de moină: moina sălbatică, în care obștea nu se amestecă în reglementarea desțelenirilor permanente și moina reglementată, în care obștea stabilește un ritm comun pentru toate desțelenirile satului (H.H. Stahl).

Bibliografie selectivă: Ionescu de la Brad, Ion (1922). ,,Excursiune agricolă în Dobrogea" (trad.) în Analele Dobrogei; Maior, George (1911). România agricolă; studiu economic, ed. II-a; Stahl, H.H.(2001). Gânditori și curente de istorie socială românească (operă postumă), București, Editura Universității din București; Stahl, H.P., (2000). Triburi și sate din sud-estul Europei, București, Editura Paideia.

Vezi: agricultură itinerantă, asolament bienal, asolament colectiv, asolament trienal, devălmășie-sat devălmaș. (I.F.)

Agricultură și societate. „Hrana fiind, prin natura lucrurilor, o nevoie anterioară confortului și luxului, activitatea care satisface prima dintre aceste nevoi trebuie, desigur, să preceadă pe aceea care le satisface pe celelalte. Prin urmare, agricultura și ameliorările agricole care procură hrana trebuie să fie anterioare dezvoltării orașului, care nu procură decât bunuri de lux și confort" (Smith: 255).

Agricultura nu este doar o ocupație productivă, ci și baza unui tip de societate (societățile agrare) și a unui mod de viață (viață rurală).

Societățile agrare sunt acele societăți în care majoritatea populației ocupate se află concentrată în sectorul întâi al economiei (exploatarea pământului: agricultură, silvicultură, pescuit, minerit).

Societățile agrare reprezintă mai mult decât o structură socio-profesională, ci – cu precădere – un mod de viață. Societățile agrare exprimă o legătură (chiar dependență) a vieții comunității rurale (satul) de pământ și de specificul producției agricole (o producție legată de cultivarea viului). Ritmul vieții este dat de fenomenele naturii (ploi, căldură, frig) și elementele naturii (pământul, bogățiile subsolului, cursuri de apă etc.). Unitatea vieții sociale este gospodăria care exprimă unitatea dintre proprietate – muncă – consum și, eventual – comerț.

Raportul omului cu natura oferă avantajele societăților agricole, dar și riscurile mari la care sunt supuși oamenii. Riscurile și incertitudinile vieții rurale stau la baza culturilor de tip rural, miturilor și comportamentelor sociale.

Societățile rurale și tipul de viață rurală sunt caracterizate de însăși specificul naturii. Riscurile și incertitudinile naturii și omului stau la baza analizelor sociologice ale acestor societăți.

Trecerea spre societățile de tip industrial a marcat schimbări radicale în sfera agriculturii. Complementar cu creșterea treptată a ponderii populației ocupată în sectorul industrial, are loc o scădere a populației ocupate în agricultură (în SUA ea reducându-se la 3-4% în timp ce modelul agriculturii europene implică fermele medii și o populație mai mare ocupată în sectorul primar).

Are loc o disjuncție între agricultură (ca ramură economică) și modul de viață al oamenilor. Agricultura mecanizată urmează calea marii industrii, deși între aceste două ramuri sunt deosebiri esențiale: agricultura este o ramură economică ce are ca obiect viul (de la conservarea elementelor de viață ale solului, la plante și animale și – ulterior – omul, produsele agroalimentare devenind componente ale organismului nostru); industria are ca obiect lucrul artificial pe care natura nu-l produce și, de aceea, poate fi supusă unor măsuri dictate de om care nu se pot aplica și viului. Agricultura mecanizată capătă ca model marea întreprindere bazată pe o largă diviziune a muncii pe operații. Agricultura se fragmentarizează având drept criteriu eficacitatea economică și nu cerințele viului. Agricultura industrializată introduce numeroase riscuri și incertitudini. „Riscul în agricultură nu reprezintă un interes doar pentru fermierul industrial. El este, de asemenea, important pentru societate ca un tot" (Risc Management Tools for EU Agriculture: 12).

Rupând agricultura de cei ce o practicau de sute și sute de ani, industrializarea a pus în locul experienței calculul rațional al eficacității, deschizând calea unor serii de riscuri și disfuncționalități. Societatea industrială a generat un paradox: deși modul de viață industrial se bazează pe prosperitatea agriculturii (ce asigură hrană și resurse pentru numeroase ramuri industriale), în practică agricultura a trebuit să se modeleze după cerințele și logica muncii industriale (productivitatea tot mai mare a afectat profund negativ solul și calitatea produselor vegetale și animale cu riscuri și amenințări majore asupra sănătății și mediului).

Noua tranziție spre societățile și economiile bazate pe cunoaștere dau o nouă șansă agriculturii.

După cum arătase D. Bell, civilizațiile se succed „ca foile unei cepe (în sensul că ele se suprapun, se depășesc, dar se și presupun). În epoca noii resurse (cunoașterea, capitalul intelectual și social), agricultura este reevaluată din perspectiva scopului schimbării: a face ca omul să-și găsească mijloacele „unei civilizații cu față umană (Schumacher).

Noile tehnologii bazate pe cunoaștere oferă posibilitatea reunificării relației viului agriculturii cu tehnologiile viului (biotehnologiile) și apărarea fundamentului vieții (ecologia).

Dacă gospodăria tradițională a fost sacrificată de procesul industrializării agriculturii, noua agricultură are șanse de a reface legătura firească dintre cei ce o practică și modul lor de viață.

Societatea cunoașterii și economia bazată pe cunoaștere necesită o acțiune de dirijare a schimbării spre o cunoaștere orientată spre un sistem de valori care să depășească simplul calcul economic. Gospodăria tradițională poate fi revalorizată prin modelul „societății comunale" ce implică o gospodărire în scopul comun (Bell).

Agricultura nu este o ramură economică a trecutului, ci a prezentului și viitorului. Noua agricultură va implica un mediu de viață adecvat exprimat de politicile de dezvoltare rurală. Uniunea Europeană este într-un larg proces de reformare a politici sale agrare comune având ca obiective „încurajarea caracterului competitiv al sectorului agricol care să respecte mediul, să aprovizioneze consumatorii cu produse alimentare sănătoase și de calitate superioară și să garanteze fermierilor un venit decent și un nivel rezonabil de prosperitate în mediul rural" (The Common Agricultural Policy: 25).

Reconsiderarea locului și rolului agriculturii în viața omului contemporan este o dimensiune esențială a noilor tipuri de modele de dezvoltare care se experimentează acum în Uniunea Europeană. Ne referim la modelele antropocentrice de producție, care, alături de criteriile „clasice" ale progresului tehnico-științific și eficacității economice, pun în prim plan considerentele modului de viață (Werner, 12).

Bibliografie selectivă: Smith, Adam (1962), Avuția națiunilor, vol. I, București, Ed. Academiei; Bell, Daniel (1973), The Coming of Post-industrial Society. A Venture in Social Forecasting, New York, Basic Books Inc. Publishers; Risc Management Tools for EU Agriculture, European Commission, 2001; The Common Agricultural Policy. 2001 Review, European Communities, Luxembourg, 2003; Wobbe Werner, Anthropocentric Production Systems, a Strategic Issue for Europe, Commission of the European Communities, vol. 1, FOP 245, Luxembourg, 1991. Vezi: agricultura durabilă și dezvoltarea rurală, dezvoltare comunitară, dezvoltare durabilă, politică agricolă comună. (O.H., I.G.)

„Agronomia". Ziar de agricultură și economie rurală, București, 15 martie 1859-15 Iulie 1861. Apare bilunar, sub redacția lui P. Buescu. De la 28 febr. 1861 intră în redacția ziarului P. Aurelian și A.Slatineanu. Vezi: presa agricolă (L.S.)

Agronomie socială. Direcție teoretică de intervenție în viața satelor, în prima jumătate a secolului al XX-lea, cu scopul educării gospodarilor pentru ridicarea nivelului lor cultural. A.s. a apărut și s-a cristalizat în Rusia țaristă, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și primul deceniu al secolului XX. Reprezentanții acestui curent au fost sociologii și economiștii agrari ruși: A. Fortunotov, W. Wladimirski, A. Ciuprov, A. Ciaianov – acesta din urmă autorul celebrei teorii a fermei țărănești, redescoperită și valorificată de sociologia rurală europeană și americană, în a doua jumătate a secolului trecut.

Teza principală a a.s. este aceea că nu e cu putință să modernizeze și să dezvolte agricultura fără o educație constantă și durabilă a țăranilor. Inteligența și mintea gospodarilor trebuie stimulată pentru a provoca energia creatoare pe căi cât mai raționale. Agronomul adept al a.s. nu mai poate fi un simplu tehnician, ci trebuie să facă opera socială, să fie un pedagog rural.

În societatea românească a.s. s-a afirmat în prima jumătate a secolului al XX-lea și i-a avut ca susținători pe Stanciu Stoian, N. Constantinescu, P. Rosiade, Crum Mihăilescu și Mihai Șerban. Aceste preocupări s-au concretizat și prin organizarea unor școli țărănești și așa numita extensie universitară, prin implicarea în special a agronomilor și economiștilor agrari în educarea directă în teren a țărănimii.

Bibliografie selectivă: Șerban, Mihai (1914), Problemele noastre social-agrare, București; Șerban, Mihai (1939), Introducere în studiul agronomiei sociale, Imprimeriile Independența; Stoian, Stanciu Școala superioară țărănească, f.a., București, „Cultura Națională", S.A.R. Vezi: agricultura durabilă și dezvoltarea rurală, dezvoltare comunitară, dezvoltare durabilă, politică agricolă comună. (M.V.C.)

Agroregiune. La nivelul României, grupare de județe care au un profil asemănător de utilizare a terenului agricol (Sandu: 1999). Profilul agricol al fiecărui județ a fost determinat în funcție de ponderea de teren arabil, pășuni+fânețe și alte utilizări. A. identificate sunt: Câmpia Dunării de Jos, Câmpia Centrală Română, Sub-Carpații sudici, Sudul Olteniei, Podișul Moldovei, Pășunile din Transilvania, Câmpia de Vest, Moldova de Deal. Dumitru Sandu consideră că a. au profiluri distincte nu numai prin modul de utilizare a terenurilor agricole - arabil, pășuni și fânețe, vii și livezi, ci și prin caracteristici ale exploatațiilor agricole. Astfel, în Câmpia Română Centrală, peste 45% dintre terenurile agricole individuale erau lucrate, în 1996, în asociații agricole familiale sau cu statut juridic. Suprafețele date în arendă ocupau cea mai mare pondere în a. Câmpia Dunării de Jos. A. constituie fundament natural al ariilor culturale (Sandu: 1999).

Bibliografie selectivă: Sandu, Dumitru (1999), Spațiul social al tranziției, Iași, Edtiura Polirom. Vezi: regionalizare, regionare, regiune, regiune ruruală (M.P.)

Alienare. Termen utilizat inițial pentru a desemna fie transferul de proprietate, fie caracteristica principală a unei stări psihice cu caracter patologic. Ulterior, noțiunea a fost folosită pentru a evidenția depersonalizarea și starea de neajutorare a indivizilor în societățile „birocratice (ale căror trăsături au fost analizate pe larg în concepțiile lui Georg Simmel și Max Weber). La rândul său, Karl Marx a făcut din a. conceptul central al analizei sale critice a capitalismului, apreciind că prin vânzarea forței sale de muncă, muncitorul devine un „obiect, pierzându-și controlul asupra muncii și produsului acestei munci. Într-o asemenea analiză, alienarea este echivalentă cu reificarea (transformarea muncitorului în lucru și a forței sale de muncă în marfă).

În concepția lui Émile Durkheim (1893), cea de doua formă patologică a diviziunii muncii – adâncirea antagonismului dintre muncă și capital -, a fost considerată de către unii analiști ca o situație generatoare de alienare. Astfel, „stilul" industrial generat de capitalism, constând în segmentarea eforturilor, în activitatea parcelară la banda rulantă și reducerea muncitorului la simplul rol de anexă a mașinii, de mecanism inert care nu înțelege importanța operațiilor pe care le îndeplinește în angrenajul general al producției, determină a. acestuia, temă dezvoltată pe larg de către K. Marx. Denunțarea de către Durkheim a specializării peste măsură nu trebuie interpretată însă ca o opoziție față de cerințele diviziunii muncii care este absolut necesară, ci, dimpotrivă, ca o evaluare a consecințelor patologice ale acestei diviziunii, a situației care se produce ca urmare a pierderii solidarității și a spiritului de cooperare în producție. O asemenea solidaritate, presupunând interese și valori comune, este, de fapt, una „mecanică, nefiind echivalentă cu solidaritatea „organică generată de diviziunea muncii. De aceea, munca parcelară nu trebuie interpretată ca o situație anomică, așa cum s-ar putea crede, deoarece ea are un caracter obiectiv necesar, neputând fi înlăturată ca urmare a reglementării relațiilor între funcții, întrucât există ca atare, prin însăși unitatea finală a operaților de muncă. Ea poate fi, însă, considerată ca o situație de a.. Asupra acestei interpretări planează suficiente incertitudini, datorită unor poziții echivoce din concepția lui Durkheim, care determină pe o serie de comentatori să considere că alienarea implicată în absența semnificației muncii este echivalentă cu anomia sau reprezintă o caracteristică de bază a acestei stări.

Începând din perioada postbelică, noțiunea de alienare dobândește o semnificație profund psihologică, desemnând lipsa de semnificație sau chiar absența normelor și valorilor unui grup social, resimțite profund de către acei indivizi care se simt izolați sau marginalizați în cadrul acelui grup. Asemenea stări individuale au fost identificată de către sociologii americani cu anomia ca stare socială. A. implică, în aceeași măsură, înstrăinare, lipsă de putere, neîncredere, incapacitate de a concepe și prevedea viitorul, egoism și chiar tendințe spre devianță, ca stări psihologice aflate în complementaritate cu apatia, cinismul, fatalismul etc. Așa cum au evidențiat numeroși autori, în societatea contemporană, printre cele mai importante surse de alienare se numără sistemele de raționalitate birocratică (în sensul preconizat de Max Weber), ideologiile și utopiile (Karl Mannheim), forma parcelară și mecanizată a muncii industriale (Georges Friedmann), starea de marginalizare, aculturație, ambivalență și inadaptare socială care caracterizează lipsa de identitate socială și culturală (E. Park, E. Stonequist, I. Thomas și F. Znaniecki, M. Herskovitz etc.), tendințele de reificare a omului (G. Lukacs, E. Fromm) etc.

Tradițiile empirice ale sociologilor americani au făcut ca o mare parte dintre aceste trăsături asociate a. să fie evidențiate în diverse scale de măsurare a opiniilor și atitudinilor, printre care: scala de evaluare a gradului de apatie politică (D. Dean, 1961); scala de evaluare a lipsei de putere (A. Neal, M. Seeman, 1964), scala de evaluare a gradului de a. individuală (D. Dean, 1961), scala de măsurare a anomiei „psihice" (McClosky, J. H. Schaar, 1965) etc.

La rândul lui, încercând să operaționalizeze noțiunea de a. prin intermediul unor indicatori care să permită verificarea sa empirică, Melvin Seeman (1959) a evidențiat următoarele cinci dimensiuni ale acestei noțiuni: (a) lipsa de putere, neputința (powerlessness) constând în sentimentul încercat de individ ca urmare a incapacității sale de a putea influența situațiile sociale în care este implicat (frustrarea resimțită ca urmare a discrepanței între libertatea individuală și normele care instituie ordinea socială); (b) lipsa de sens (meaninglessness) concretizată în sentimentul pe care-l încearcă individul ca urmare a absenței reperelor normative și valorice care-i ghidează conduita sau convingerile (în consecință, valorile și normele sociale împărtășite de ceilalți apar lipsite de înțeles pentru individul alienat); (c) absența normelor - (normlessness) reprezintă sentimen-tul pe care-l încearcă individul în legătură cu necesitatea de a utiliza, în îndeplinirea scopurilor sale, numai mijloace ilicite, ilegitime. Acest sens, utilizat de R.K. Merton, derivă din conținutul stării de „anomie" descrisă de É. Durkheim, și se referă la discrepanța manifestată dintre scopurile culturale, deziderabile ale unei societăți și barierele sociale ridicate în atingerea lor; (d) izolarea (isolation) constă în sentimentul de înstrâinare a individului de valorile sociale centrale și de scopurile fundamentale ale societății. Izolarea, în acest sens, nu este atât de o stare de inadaptare socială datorată absenței contactelor sociale, cât, mai ales, o stare definită prin incompatibilitatea între scopuri și mijloace, în sensul postulat de R. K. Merton; (e) înstrăinarea de sine sau autoînstrăinare (self-estrangement) definește incapacitatea individului de a găsi activități stimulatoare cu caracter recompensator, datorită detașării sale de scopurile și valorile sociale. Această variantă a alienării se regăsește la E. Fromm care o considera ca o formă de „experiență a omului în societatea contemporană în care persoana se „experimentează pe sine ca fiind înstrăinată.

Toate aceste dimensiuni ale noțiunii de a. sunt independente între ele – credea M. Seeman – și ele pot face obiectul unor măsuri prin intermediul scalelor de atitudine, care trebuie să ia în considerare trei elemente fundamentale: atitudinile față de norme și valori, modul de acordare a recompenselor în stimularea acțiunilor și probabilitatea de manifestarea a conduitei în diferite situații sociale. A. este echivalentă astfel cu starea (resimțită subiectiv de către individ) de neimplicare și neangajare într-o societate sau într-o cultură, cu incapacitatea individului de a-și controla propriul destin. Aceste stări se susțin una pe cealaltă, în așa fel încât înstrăinarea de norme și valori (lipsa de sens și absența normelor) implică înstrăinarea față de rolurile sociale (lipsa de putere, neputința), care, la rândul ei, implică lipsa de interes pentru propria realizare a rolurilor (izolarea și autoînstrăinarea) și, derivând de aici, respingerea normelor și valorilor care sprijină aceste roluri.

Încercarea lui M. Seeman de a face din a. un concept empiric a fost supusă criticii de unii analiști, care consideră că analiza acestei nu poate evita judecățile de valoare în legătură cu evaluarea calității vieții sociale (Jack Horton , 1964), de unde și concluzia că a. nu constituie atât un concept empiric, cât mai ales unul cu conotații ideologice, care implică dependeța comportamentului și a acțiunii sociale de caracteristicile fundamentale ale structurii sociale sau ale oricărei forme de organizare socială care implică ordinea normativă.

Bibliografie selectivă: Durkheim, Émile (1893), De la division du travail social, Paris, F. Alcan; Seeman, Melvin (1959), „On the Meaning of Alienation", în American Sociological Review, tome XXIV, nr. 6; Horton, Jack (1964), „The Dehumanisation of Anomie and Alienation", în The British Journal of Sociology, vol. XV, nr. 4; Gilbert, M. (1978), „Neo-Durkheimian Analyses of Economia Life and Strife: From Durkheim to the Social Contract", în Sociological Review, nr. 26(4); Besnard, Philippe (1987), L’anomie, ses usages et ses fonctions dans la discipline sociologique depuis Durkheim, Paris, P.U.F.; Seeman, Melvin (1990), Measures of Personality and Social Psychological Attitudes, New York, Academic Press, Inc.; Rădulescu, Sorin M. (1994), Homo Sociologicus, Edit. „Șansa"; Rădulescu, Sorin M. (1999), Devianță, criminalitate și patologie socială, București, Edit. „Lumina Lex". Vezi: dezorganizare socială, izolare socială, marginalitate socială (S.M.R.)

Alimentație. Modalitate de satisfacere a uneia dintre nevoile de bază ale ființei umane, necesară nu numai supraviețuirii ci și asigurării unei stări de confort biologic și social; condiție esențială a menținerii sănătății. „Introducerea în organism a substanțelor nutritive". (Dicționar medical:68).

Alimentație rațională - „alimentația care asigură un aport adecvat de material energetic…în funcție de cheltuielile energetice și de condițiile fiziologice (vîrstă, sex, perioada maternității etc.)". (Dicționar medical:68).

Valorile tradiționale ale lumii rurale presupun, între altele, și preocuparea pentru respectarea, păstrarea și transmiterea obiceiurilor alimentare.

Alimentația depășește granițele satisfacerii unor trebuințe esențiale, ea are deopotrivă o valoare socială, comportamentele alimentare dând măsura unor modele culturale diverse.

. Înseamnă în plus senzația de mulțumire, de afecțiune, de emoție a omului care, uneori fără să vrea, vede în aceasta un act sacru, cu rădăcini adînci în trecutul său și al neamului din care face parte". (Mincu, Boboia:17-18).

Dreptul la alimentație a fost legiferat în Franța, de exemplu, încă din sec. al XIX-lea. Astfel, în Codul Civil francez, la Art. 205 se prevăd următoarele: „Copiii datorează prestații alimentare părinților și celorlalți ascendenți care se află în nevoie (cf. Nicole Delperee:95). Obligația de a asigura asistență alimentară, așa cum a fost ea instituită de Codul lui Napoleon din anul 1804, „se situa într-un context economic și familial foarte diferit de cel de astăzi, într-o Franță agricolă în care adesea generațiile coabitau (idem:59).

În societățile preponderent tradiționale, rurale, în care gospodăriile se bazează pe traiul laolaltă a trei sau chiar patru generații, asigurarea hranei reprezintă nu numai o problemă importantă a tuturor, dar deopotrivă o îndatorire firească a generației adulte față de copii și de persoanele în vârstă.

Începând din anul 1994 un colectiv de la Institutul de Sociologie al Academiei Române (format din: Oscar Hoffman - coordonator, Doina Dragomirescu, Simona Rașeev, Dinu Țenovici) a realizat câteva studii privind alimentația și cunoașterea comportamentelor alimentare, în cadrul unor contracte de colaborare cu Academia de Științe Agricole și Silvice și Institutul de Chimie Alimentară, privind evaluarea securității alimentare în România. Cercetarea s-a realizat (în 1994) pe un eșantion național de 1216 subiecți (din care 552 din mediul rural) ce a fost alcătuit pe baza unor metode statistice care i-au asigurat caracterul reprezentativ; s-au realizat în anii următori studii asupra unor categorii considerate a fi socialmente vulnerabile sau cu nevoi alimentare speciale.

Au fost identificați o serie de factori importanți în definirea și diferențierea comportamentelor alimentare, dintre care cei mai relevanți pot fi grupați astfel: factori demografici: vârstă, sex, situație familială, stare de sănătate; factori socio-economici: venituri, ocupație, natura activității, mediu rezidențial (rural, urban, zonă geografică, provincie istorică); factori culturali: nivel de educație, tradiții culturale, credințe și practici religioase.

Rezultatele cercetărilor noastre au relevat faptul că venitul de exemplu este esențial, dar nu reprezintă nici unicul și nici cel mai important criteriu care stă la baza marii diversități a modurilor de alimentație. Sunt definitorii modelele socio-culturale, tradițiile, modelele și obiceiurile alimentare, mentalitățile privind alimentația ș.a. Mediul de rezidență operează de asemenea ca un puternic factor de diferențiere a modelelor și tipurilor de comportament alimentar între persoane sau grupuri cu venituri comparabile și care depun activități cu un consum de energie similar.

Se poate aprecia pe baza datelor de cercetare că lumea satului românesc se definește, într-o foarte mare măsură, printr-un comportament alimentar de tip tradițional, majoritatea alimentelor de bază fiind procurate din gospodăria proprie. Cât privește respectarea tradițiilor, a sărbătorilor (laice și/sau religioase) a posturilor (care au pe lângă semnificația lor religioasă și o componentă alimentară, de purificare a întregului organism), aceasta reprezintă o caracteristică a comportamentului alimentar în mediul rural, chiar și în cazul persoanelor cu o situație economică precară.

Bogăția imensă a modelelor tradiționale precum și varietatea comporta-mentelor și practicilor alimentare reprezintă un punct de reper în cercetarea și valorizarea mediului rural românesc.

Bibliografie selectivă: ***(1969), Dicționar medical, Editura medicală, București; Mincu, Iulian, Boboia, Dorina (1975), Alimentația rațională a omului sănătos și bolnav, Editura medicală, București; *** (1995), Protecția drepturilor și libertăților persoanelor vârstnice, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București. Vezi: calitatea produselor alimentare, IMM în mediul rural, strategia securitate alimentară (M.R.)

Aluaș, Ion. Sociolog român de al cărui nume este legat destinul sociologiei rurale și regionale din ultimele decenii la Universitatea din Cluj-Napoca. Născut la 7 noiembrie 1927, în comuna Gârbou, jud. Sălaj, I.A. a urmat Liceul catolic din Cluj, pe care l-a absolvit în anul 1947. Cursurile universitare le-a făcut la Facultățile de Filozofie de la Universitățile din Cluj și București, luându-și licența în anul 1953. Își va începe activitatea didactică universitară ca asistent la Facultatea de Filozofie din București (Costea 1999).

În perioada 1955-1957 I.A. este doctorand la Moscova. Doctoratul nu l-a finalizat aici și de fapt nici în țară, ulterior, din câte știm noi așteptarea unui moment prielnic elaborării unei teze despre Max Weber constituind unul din motivele de substanță ale acestei amânări perpetue. De la Moscova fusese de fapt exmatriculat datorită opoziției sale deschise la acțiunea de colectivizare declanșată în acea perioadă la noi (Vedinaș 1998). După ce a activat în învățământul superior ca asistent și lector în filozofie, din 1967 devine conferențiar de istoria sociologiei și sociologie rurală și șef al Laboratorului de Sociologie al Universității „Babeș-Bolyai" din Cluj. În anul 1966 efectuează un stagiu de documentare și perfecționare în Franța, iar în 1972, beneficiind de o bursă DAAD la München, se concentrează asupra sociologiei lui Max Weber, clasic al sociologiei care îl va pasiona în continuare, până la sfârșitul vieții.

Personalitate puternică, adesea „imprevizibilă în manifestările sale" (Muscă 1998), încă de la primele studii de referință, I.A. se remarcă, paradoxal, tocmai prin calitatea de bun colaborator în abordările și construcțiile de echipă și/sau pluridisci-plinare. Astfel în 1969, I.A., împreună cu H. Daicoviciu, aducând în discuție definirea (delimitarea) faptului istoric propun și susțin ideea criteriului sociologic, adică existența consecințelor (influențelor sociale ale actelor umane): „Faptele sunt istorice sau nu în raport cu consecințele lor sociale – pozitive sau negative – la nivelul (sistemul) referențial corespunzător. Faptul care nu are nici un fel de consecințe sociale la nici un nivel este un fapt neistoric. Nivelul cel mai de jos al istoriei (individualizării) este, așadar, faptul (actul) social elementar". Actul social (faptul istoric) poate avea, așadar, atât consecințe intensive, repercursiuni calitative în cadrul unei sfere sau a tuturor sferelor vieții sociale, cât și consecințe extensive, cantitative - în timp și spațiu (Aluaș, Daicoviciu 1969: 38).

Tot în baza muncii de echipă a pus în circulație, în limba română, o serie de texte sociologice, între care: Sociologia franceză contemporană, Ed. Politică, 1971, antologie, întocmită împreună cu I. Drăgan sau Texte sociologice alese, de Raymond Boudon, selecție și prefață în colaborare cu Traian Rotariu, București, Ed. Humanitas, 1990. La acestea se adaugă volumele bibliografice Bibliografia Munților Apuseni, Cluj, 1982, împreună cu Andrei Roth, precum și culegerile de studii și comunicări Problemele sociologice ale tineretului, Cluj, 1973, și Rencontre internationale sur l’enseignement sociologique, Cluj-Paris, 1992.

Certa competență analitică și sintetică a lui I.A. o descoperim în prefața la Citindu-l pe Marx, de L. Althusser, București, Ed. Politică, 1970 sau în prefața la Antropologia structurală, de Claude Lévi-Strauss, Ed. Politică, 1978.

În 1990, I.A. a devenit vicepreședinte al Asociației Sociologilor din România și președinte al Filialei Transilvania a acestei asociații. A activat, de asemenea, ca membru fondator în consiliul de conducere al Asociației profesioniștilor în urbanism și amenajarea teritoriului. A fost șef al catedrei de sociologie a Universității „Babeș-Bolyai", membru al Institutului Internațional de Sociologie din Roma, al Societății Europene de Sociologie, al Societății Mediteraneene de Sociologie Rurală, al Asociației Internaționale de Sociologie Rurală și al Asociației Sociologilor de Limbă Franceză. A fost declarat Om internațional al anului 1992/1993 de către Centrul Internațional Biografic din Cambridge (Costea 1999).

I.A. s-a stins din viață în 26 februarie 1994.

Dintre contribuțiile teoretice importante reținem pentru contextul de față pe cele privitoare la obiectul și deschiderile sociologiei comunităților.

Pentru I.A. sociologia comunităților reprezintă „un alt nume al sociologiei rural-urbane" (Aluaș 1998). Reputatul sociolog clujean considera că expresia sociologie rural-urbană poate fi înlocuită fără prejudicii epistemice semnificative cu alte expresii, precum sociologia așezărilor, a comunităților teritoriale, ecologie rural-urbană, sociologia habitatului. Prin comunitate teritorială, considera I.A., desemnăm o anumită distribuție în spațiu (teritoriu) a locului de locuire (rezidență), a „casei" pe de o parte și a locului de muncă pe de altă parte. Se disting, după I.A., două etape în evoluția sociologiei comunităților teritoriale:1) etapa în care ruralul și urbanul sunt concepute ca două entități antagonice, rivale, moduri de a fi care merg până la excluderea reciprocă și între care omul ar trebui finalmente să aleagă; 2) etapa bazată pe principiul potrivit căruia ruralul și urbanul nu sunt două moduri antitetice de ființare în teritoriu, ci mai degrabă așezări umane, comunități teritoriale care se situează pe un continuum - de la maxima ruralitate la minima urbanitate.

Activitatea științifică de bibliotecă s-a împletit strâns în cazul lui I.A. cu cercetarea de teren de mare amploare, cercetare realizată, în mai multe campanii, într-un moment în care contextul economic și politic nu era întotdeauna generos în acest sens.

Să reținem mai întâi participarea lui I.A. la campania monografică de la Buciumi (Sălaj), alături de Octavian Neamțu și Ovidiu Bădina. În cadrul volumului Buciumi – un sat din Tara de sub munte (1970) semnează împreună cu Traian Rotariu studiul „Migrația socio-economică a populației din satul Buciumi". În aceeași perioadă organizează cercetarea sociologică de la Gârbou (Sălaj), urmând apoi cercetările regionale Țara Oașului (1976) și Munții Apuseni (1985).

În legătură cu campania finalizată în 1985, Traian Vedinaș semnalează faptul că, în 1980, între Universitatea „Babeș-Bolyai și Consiliile Populare ale județelor Arad, Alba, Bihor, Cluj și Hunedoara intervine o colaborare cu privire la „sistematizarea teritorială a Munților Apuseni. Dincolo de proiectul „sistematizării teritoriale cercetarea a năzuit și spre realizarea „unei monografii eco-socio-economice a Munților Apuseni. Așa cum s-au realizat sintezele, pe subzone ale Apusenilor, remarca Tr. Vedinaș, cercetările ne comunică astăzi faptul că a fost cu putință eludarea ideologicului, cu puține excepții, dar mai ales ne dezvăluie că în elaborarea sintezelor s-a procedat științific și academic, pe o riguroasă bază sociologică (Vedinaș 1999).

Anterior acestei anchete, Ion Aluaș coordonase o serie de cercetări regionale în zona în care urma să se ridice Combinatului Minier al Cuprului Roșia-Poieni (județul Alba). Construcțiile reclamau, într-un prim proiect, dislocarea unui număr important de localități cu 8855 de locuitori (4732 în complexul Roșia-Poeni și 4132 în complexul Mihoiești, lângă Câmpeni, unde astăzi se află un lac de acumulare).

Conform manuscrisului aflat în posesia autorului acestui articol, atitudinea față de ridicarea Combinatului Minier al Cuprului Roșia-Poieni era în esență și în media populației pozitivă, cu deosebire în rândurile tinerilor care, frecvent, își manifestaseră bucuria pentru apropiatele transformări calitative – în sensul modernizării modului și nivelului de trai - ce urmau să se petreacă în Munții și Văile Moților. Dar I. A. continua: „Nu vom ascunde însă faptul că datorită atât obiectivelor cercetării cât și specificului transformărilor socio-economice din zonă, în centrul atenției, pe primul plan al preocupărilor populației investigate a stat (și rămâne în continuare), după părerea noastră, problema strămutării cu tot alaiul de fenomene care o însoțește, înregistrându-se „o anume opoziție, rezistență la strămutare (implicit la transformările preconizate) – la grupele de vârstă înaintată și la cei cu o situație materială mai bună. Sociologul clujean socotea că dacă „țara în ansamblu va profita de pe urma amplasamentelor industrial-miniere, se cuvine și impune a realiza cu minim de efort și suferință strămutarea populației, mai cu seamă vârstnicii, îndeosebi în cazul bătrânilor incapabili de muncă și fără susținători putându-se prevedea de către beneficiar (statul român, în fapt), „acordarea unei pensii sociale care să intre în prețul de cost al unităților economice ce se vor înălța în incinta unităților teritoriale. În continuarea concluziilor cercetărilor la care ne referim sunt trecute în revistă o serie de consecințe pozitive ale investițiilor preconizate (schimbarea structurii socio-profesionale în sensul modernizării ei; urbanizarea, atât prin dezvoltarea orașelor existente – Abrud și Câmpeni, cât și prin ridicarea la rang urban a unor localități urbane sau prin asimilarea intensă a standardelor urbane de către întreaga populație din zonă; o substanțială ridicare a nivelului de trai material; ameliorarea rețelei de căi de comunicații). Firește, remarca mai departe I. A., consecințele posibile ale unei transformări de proporțiile celei de la Roșia-Poieni nu puteau fi numai pozitive. Se semnala astfel pericolul unui exod excesiv din zonă, care putea provoca dezechilibre demografice care la rândul lor să aibă diverse efecte negative, sau posibila diminuare excesivă a forței de muncă în agricultură concomitentă cu posibila reducere a producției agricole în speță zootehnice atât prin reducerea cu cca 2000 ha a suprafețelor utilizate cât și prin exodul din zonă. Pericolul poluării industriale era cât se poate de real și sociologul clujean considera că ar trebui gândit cu maximă temeinicie sistemul tehnic-organizatoric care să-l contracareze.

Cercetările lui I. A. din anii șaptezeci din Munții Apuseni, concluziile acestora, sunt de o strictă actualitate acum când aceeași regiune este bulversată din nou de perspectiva relocării a peste 900 de familii care ar urma să se supună cerințelor proiectului companiei canadiano-române Roșia Montană Gold Corporation la hotarul mai vechiului Combinat Minier al Cuprului Roșia Poieni (Pascaru, 2004).

În 1989 va apărea amplul studiu Familii rurale și mod de trai, elaborat de I. A. și Traian Rotariu în baza datelor culese în cercetările din 1985, cercetări realizate în șase comune din județul Cluj (Viișoara, Ciucea, Rîșca, Recea-Cristur, Țaga și Cîțcău) pe un eșantion de 2409 gospodării. O serie de delimitări teoretice și mai ales o serie de tipologii ale familiilor oarecum inedite pentru cercetările de la noi (tipologia socioeconomică, de pildă) se continuă în abordări comparative (comune de munte - comune de câmpie, pe de o parte, sate centru de comună - sate care nu sunt centru de comună, pe de altă parte), propuși și utilizați fiind o serie indicatori sintetici ai modului de trai (Aluaș, Rotariu, 1989).

Bibliografie selectivă: Aluaș, I., Daicoviciu, H. (1969), „Criteriul sociologic în stabilirea faptului istoric", în Filozofia istoriei, București, Editura Politică; Aluaș, I., Beuran, N., Elkan, Gh. (1980-1985), Studiu de sistematizare teritorială a Munților Apuseni, județul Alba, județul Arad, județul Bihor, județul Cluj, județul Hunedoara (manuscris), Universitatea „Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca; Aluaș, I., Rotariu, T. (1989), „Familii rurale și mod de trai, în Rebedeu, I., Zamfir, C. (1989), Stiluri de viață. Dinamica lor în societatea contemporană, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România; Aluaș, I., Rotariu, T. (1990), „Studiu introductiv" la Boudon, R. (1990), Texte sociologice alese, București, Editura Humanitas; Aluaș I. (1998), „Sociologia comunităților", în Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Sociologia, XXV, nr. 2; Costea, St., coord. (2001), Sociologi români, București, Editura Expert; Muscă, V. (1998), „O viață pentru Universitate", în Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Sociologia, XXV, nr. 2; Pascaru, M. (2004), „Utilizarea matricei comunitare în descrierea grupurilor de poziție din așezările rurale afectate de perspectiva relocării. Cazul Corna (Roșia Montană, Județul Alba)", în Annales Universitatis Apulensis. Seria Sociologie, nr. 4/2004; Vedinaș, T. (1998), „Biografia unui sociolog", în Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Sociologia, XXV, nr. 2; Vedinaș, T. (1999), „O monografie regională. Munții Apuseni", în Sociologie Românească, nr. 3/1999. (M.P.)

Ancheta pe bază de dosare. Tip de anchetă cu caracter multidisciplinar, sistemic și monografic elaborat de către psihosociologul francez Roger Mucchielli (1976).

„Dosarele" avute în vedere sunt reprezentate de: A. „Dosarul ecologic (al mediului natural și al peisajul rural); B. „Dosarul istoric (al ponderii istoriei în fapte și fenomene specifice spațiului rural studiat); C. „Dosarul demografic (al structurii și dinamicii populației); D. „Dosarul economic (al activităților economice) E. „Dosarul sociologic (al datelor sociologice care rezultă din studiul grupurilor familiale, al înrudirilor, al grupurilor sociale, al raporturilor dintre grupuri și al ierarhizării lor, al viații administrative și politice etc.); F. „Dosarul psihologic (al datelor psiho-sociologice, care comportă studiul ideologiei ca și al rețelelor de comunicare și de influență, interpersonale și intergrupale).

Deschiderea, pe fiecare dintre aceste capitole, la influența societății înglobante ar implica o viziune sistemică și ne obligă să considerăm fiecare subsistem ca un cvasi-sistem, deschis (și uneori obturat) prin influențele mediului global (procesele de urbanizare-industrializare sau politicile și planurile de amenajare).

Este deci recomandat, consideră psihosociologul francez, să adăugăm la fiecare mare capitol studiul relațiilor dintre spațiul rural și spațiul înglobant.

Vom distinge astfel patru etape principale în „completarea" fiecărui dosar al anchetei: □ 1. Documentarea, □ 2. Ancheta propriu-zisă (activitatea de teren), □ 3. Elaborarea cvasi-sistemului și □ 4. Studiul conexiunilor dintre spațiul studiat și societatea înglobantă.

Ancheta pe bază de dosare, ne atrage atenția R. Mucchielli, nu înseamnă doar juxtapunerea datelor culese, ci înseamnă un dublu efort: 1) de organizare a datelor în subsisteme, cu studiul consecințelor fiecărui ansamblu al vieții colective studiate și 2) de sinteză generală, care va fi evident orientată spre scopurile cercetării și aplicațiile sale așteptate.

Analiza raporturilor dintre spațiul

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Dicționar de sociologie rurală

4.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor