Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Dialogul religiilor în Europa unită
Dialogul religiilor în Europa unită
Dialogul religiilor în Europa unită
Cărți electronice462 pagini7 ore

Dialogul religiilor în Europa unită

Evaluare: 3.5 din 5 stele

3.5/5

()

Informații despre cartea electronică

Volumul reunește o paletă largă de opinii cu privire la prezentul și viitorul religios al Europei, cuprinzând texte semnate de mari personalități ale vieții publice din România, Republica Moldova, Elveția, Coasta de Fildeș, Germania, Belgia, Spania și Franța, precum și de slujitori ai diferitelor Biserici, oferindu-i cititorului posibilitatea să compare discursuri de diferite facturi. În paginile acestui volum veți regăsi articole semnate, printre alții, de: Lluís Alemany Giner, Iuliana Alexa, Madeea Axinciuc, Teodor Baconschi, Vasile Boari, Sorin Bocancea, Radu Carp, Raymond Clarinard, Marc Antoine Costa de Beauregard, Vasile Sebastian Dâncu, Lucian Dîrdală, Refi Ergun, Cristina Hermeziu, Jean Luc Mouton, Denis Müller, Simeon Mureșan, Horia Roman Patapievici, Constantin Pătuleanu, Philippe Perchoc, Andrei Pleșu, Daniela Rațiu, Nathalie de Senneville Leenhardt, Michael Shafir, Constantin Sturzu, Sorin Șelaru, Eugen Tănăsescu, Bogdan Tătaru Cazaban, László Tőkés, Cristian Unteanu.CuprinsSorin Bocancea, Necesara și imposibila apocalipsă după MalrauxIulia Badea‑Guéritée, Alexandru Ojică, IntroducerePartea întâiBazele creștine ale culturii europeneHoria‑Roman Patapievici, Europa și creștinismulVasile Boari, Creștinism, christofobie și democrație în EuropaLucian Dîrdală, Europa creștină, Europa speranțeiAlexandru Ojică, Europa întoarcerii la sineConstantin Necula, Sensurile religioase ale unei soluții creștine în Europa de aziCraig Willy, Credem în Euro: Unitatea europeană pe post de religie civilă urmașă a creștinătățiiConstantin Sturzu, Ce se poate ascunde în spatele corectitudinii politicePhilippe Perchoc, Despre religieLászló Tőkés, Educația creștină în EuropaBogdan Tătaru‑Cazaban, „Sufletul Europei”: memorie și responsabilitateIulian Nistea, Religia ortodoxă prin cuvânt, imagine, simbolSimeon Mureșan, Religia creștină, răspuns la criza europeanăIulia Badea‑Guéritée, Necesitatea de a crede. Noile funcții ale BisericiiRaymond Clarinard, „Dați Cezarului…” Cristian Unteanu, Marea bătălie pentru Europa Creștină de‑abia acum începe, cu ceilalți în fața porților!Partea a douaSoluții interconfesionale în EuropaSorin Șelaru, Dialogul dintre Uniunea Europeană și BisericiAnca Manolescu, Un spațiu ospitalier pentru religii și laicitateDenis Müller, Contribuția etică a religiei în spațiul public francofonMadeea Axinciuc, Una religio in rituum varietate. Despre comunicare interreligioasă în context multiculturalPartea a treiaReligie și politicăVasile Sebastian Dâncu, Religie, cotidianitate și politică în RomâniaEugen Tănăsescu, Partea nevăzută a sentimentului religios. Sensuri, taine, simboluriValeriu Ghilețchi, Creștinul în politicăLluís Alemany Giner, Spania, câte ceva despre catolicism și putereJean‑Luc Mouton, Religia în Africa. „De la mâncătorii de suflete la evangheliști”Refi Ergun, Libertatea religioasă și relația dintre Muftiatul Cultului Musulman din România și statul românPartea a patraTeme ale lumii ortodoxeMarc‑Antoine Costa de Beauregard, Timpul Bisericilor nu a trecutViorel Ioniță, Taina iubirii: căsătoria mixtă în viziunea ortodoxăVictor Opaschi, Statul și cultele religioase în România: un model europeanConstantin Pătuleanu, Ce fel de cunoaștere a lui Dumnezeu promovăm azi?Radu Carp, Studiul religiei: situația din România dintr‑o perspectivă europeană Mirel Bănică, Ora de religie. Criza 3.0 a modernității religioase româneștiMihail Neamțu, Ora de religie și civilizația DecaloguluiRadu Magdin, Ce facem cu imaginea Bisericii Ortodoxe Române?Mihai Mădălin Parfeni, Noi strategii de comunicare și public relations în BisericăPartea a cinceaDialoguriAndrei Pleșu: „Credința deschide spre sens”Teodor Baconschi: „Microcreștinismul parohial, o soluție pentru resuscitarea eroismului creștin” Nathalie de Senneville‑Leenhardt: „Bisericile, laboratoarele societății pluriculturale de mâine”Oleg Serebrian: „Biserica Ortodoxă Rusă rămâne un instrument politic important în Rusia”Partea a șaseaPartea nevăzută a sentimentului religios. Sensuri, t
LimbăRomână
EditorAdenium
Data lansării16 feb. 2016
ISBN9786067421620
Dialogul religiilor în Europa unită
Citiți previzualizarea

Legat de Dialogul religiilor în Europa unită

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Dialogul religiilor în Europa unită

Evaluare: 3.5 din 5 stele
3.5/5

2 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Dialogul religiilor în Europa unită - Iulia Badea-Guéritée

    2015).

    Necesara și imposibila apocalipsă după Malraux

    Sorin Bocancea

    Puține maxime au făcut carieră așa cum a făcut cea a lui André Malraux: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc". O apocalipsă concentrată într-o frază scurtă, de o forță asemănătoare cu cea a mitologiei milenariste. După ce a trecut anul 2000, cu tot cu frica întreținută de prezicerile sumbre, lumea a rămas, cel puțin în zona creștină, cu înfrigurarea că ceva se va petrece cu acest secol și orice eveniment și declarație din partea liderilor religioși sau politici sunt preluate în schema interpretativă a apocalipsei după Malraux.

    Expresia ne pune în fața unei disjuncții exclusive ce arată că singura cale de salvare ar fi religia. M-am întrebat adesea de ce scriitorul și politicianul francez nu a pus ca termen care să contracareze preconizata inexistență a secolului XXI un altul dintre cei ce îi stăteau la dispoziție: democrația, artele, filosofia ș.a.

    Evenimentele petrecute în 2015 au reactivat discuțiile privind condiția religiozității secolului XXI. Atentatul de la redacția publicației Charlie Hebdo și cele ce i-au urmat, săvârșite în numele Divinității, marșul de solidaritate al liderilor europeni organizat în numele libertății și valul uriaș de imigranți au scos Europa din letargia instalată de o lungă perioadă de pace, când valorile sale nu au suferit atacuri majore. Abia ieșiți dintr-o criză economică prelungită, ce a pus la încercare solidaritatea economico-financiară a UE, europenii s-au trezit într-o altă criză ce le pune în discuție identitatea. Imigranții vin dintr-o lume cu alte valori decât cele occidentale și mulți dintre ei nu dau semne de adaptare la realitatea în care au venit, fapt dovedit de manifestările violente din taberele în care sunt cazați. Ținând la Spațiul Schengen ca la ochii din cap atunci când a fost vorba despre europenii din Est, oficialii de la Bruxelles s-au dovedit lipsiți de grijă față de același spațiu atunci când lungile cortegii de imigranți veniți dinspre Orientul Mijlociu și nordul Africii i-au forțat granițele și s-au plimbat nestingherite în drumul spre noua lor Mecca: Germania. Pe acest fond, s-au reaprins discuțiile despre viitorul Europei.

    Volumul de față reunește o paletă largă de opinii cu privire la prezentul și mai ales la viitorul religios al Europei. Iulia Badea-Guéritée și Alexandru Ojică au reușit să atragă în acest proiect editorial personalități ale vieții publice din România, Republica Moldova, Elveția, Coasta de Fildeș, Germania, Belgia, Spania și Franța, precum și slujitori ai diferitelor Biserici, oferindu-i cititorului posibilitatea de a compara discursuri de diferite facturi. Întâlnim deopotrivă pledoarii pentru o Europă creștină și pentru o Europă laică, susținute cu argumente și cu sentimente.

    Emisă în spațiul creștin, expresia lui Malraux este interpretată adesea ca fiind un îndemn la revigorarea creștinismului, ca o condiție a salvării Europei. „Secolul XXI va fi creștin sau nu va fi sau „Secolul XXI al Europei va fi creștin ori va fi al altora sunt cel mai des întâlnite înțelegeri ale maximei. Se ajunge din nou la proiectarea unui Altul ce a mai trecut prin istoria Europei în diferite perioade și care acum s-ar apropia de ea mai mult decât ar fi de dorit. Tentația este ca la Allahu akbar! să se răspundă imediat cu Slavă Domnului!, începând discuții pe tema unui posibil război între religii, pornind de la modelul huntingtonian al conflictului între civilizații. În această variantă extremă, poate fi formulată o altă apocalipsă: „Dacă secolul XXI va fi religios, nu va mai fi".

    După ce Europa a fost reconstruită, fiind înlăturate urmele celui de-al Doilea Război Mondial, europenii au început să trăiască o perioadă de pace și prosperitate. Proiectul Europei unite a reușit, chiar dacă au existat și perioade de euroscepticism precum cea de acum. Să ne amintim cum se vorbea despre acest proiect în anii ’70 ai secolului trecut, în timpul crizelor petrolului și dolarului. Cu toate acele dificultăți și în contextul Războiului Rece, proiectul european a crescut. Și nu doar apartenența religioasă a majorității europenilor a făcut posibil acest lucru, ci mai ales o bună gestionare după principiul funcționalismului pragmatic. Europa fusese la fel de creștină și până la declarația lui Schuman, fapt ce nu a împiedicat-o să genereze cele mai mari conflicte din istoria omenirii. Creștinismul ei nu i-a garantat pacea și nici gloria. În fond, trebuie să reiterăm faptul că la baza culturii europene nu stă doar creștinismul, ci două mari modele culturale: cel greco-latin, cu umanismul său (definirea omului ca ființă cunoscătoare) și dreptul roman și cel iudeo-creștin. Homo europaeus s-a impus în lume în primul rând cu tehnica sa, cu produsul gândirii sale. De aceea, atunci când evaluăm acest personaj, trebuie să nu omitem nicio trăsătură definitorie a sa. Edgar Morin afirma:

    Originalitatea culturii europene nu constă doar în a fi fost fiica iudeo-creștinismului, moștenitoare a gândirii grecești, producătoare a Științei și Rațiunii moderne. Constă în faptul de a fi fost fără încetare producătorul și produsul unui vârtej format din interacțiuni și interferențe între multiple dialoguri care au legat și opus: religia/rațiunea; credința/îndoiala; gândirea mitică/critică; empirismul/raționalismul; existența/ideea; particularul/universalul… Specificul culturii europene rezidă în primul rând în continuitatea și intensitatea dialogurilor sale, unde niciuna dintre instanțele constitutive nu strivește sau extermină pe celelalte, și nici măcar nu exercită în mod durabil o hegemonie apăsătoare. […] Altfel spus, ceea ce contează în viața și devenirea culturii europene este întâlnirea fecundantă a diversităților, antagonismelor, concurențelor, complementarităților, adică dialogica lor. Aceasta este produsul/producător al cercului „turbionar", unde fiecare element sau moment este în același timp cauză și efect al întregului cerc, care se transformă într-o spirală nebuloasă. Dialogica este cea care se află în inima identității culturale europene, și nu unul sau altul dintre elementele sau momentele sale¹.

    Pacea europeană s-a realizat în spațiul creștin, însă nu prin activarea sentimentului religios al creștinilor, ci printr-o metodă ce a reușit să împace și să mențină tensionata diversitate, această „dialogică turbionară, prin gândirea acestui proces politic pas cu pas, până când s-a realizat „solidaritatea de fapt preconizată de Jean Monnet. Rețin cele spuse de Philippe Perchoc în contribuția sa din volumul de față:

    Robert Schuman, unul dintre părinții săi fondatori, a fost beatificat, Uniunea Europeană a fost creată, este adevărat, de către creștini, însă nu au creat Uniunea în numele credinței lor. Ar fi fost chiar amuzant să creezi o comunitate a cărbunelui cu baze creștine, nu credeți?

    Sunt realități pe care europenii le uită uneori și pe care și le amintesc în momente de criză. După o perioadă în care au trăit asemenea „domnișorului mulțumit" despre care vorbea Ortega y Gasset, a venit vremea ca europenii să rememoreze elementele ce i-au făcut să fie ceea ce sunt. Uitând ce stă la originea traiului lor cotidian de astăzi, europenii își pregătesc dispariția – nu fizică, ci identitară. Valorile lor au nevoie de o continuă și neobosită reafirmare.

    Cred că și această criză, ca și cele prin care europenii au mai trecut, va veni cu un plus de cunoaștere și cu o reafirmare a identității europene în toate aspectele ei. Este adevărat că Europa se află într-un „deficit de mitologie". În urmă cu aproape un deceniu, Montserrat Guibernau² spunea:

    creatorii noii Europe vor fi nevoiți să studieze „tendințele europene comune" și să proiecteze un mit al originii, să rescrie istoria, să inventeze tradiții, ritualuri și simboluri care să creeze o nouă identitate. Totuși, și mai important, va trebui ca ei să descopere un țel comun, un proiect capabil de mobilizare a energiilor cetățenilor europeni.

    Cred că în Europa nu prea mai este ceva de inventat în domeniul mitologiei, ci trebuie mereu reamintit. Și trebuie ca europenii să nu uite țelul comun ce a făcut posibil proiectul Europei unite de astăzi: pacea. Nu este vorba doar despre realizarea păcii în relația cu partenerii externi, ci mai ales despre pacea internă a Europei, fiindcă în cele două conflagrații mondiale conflictele interne au demolat Europa, și nu cele externe. Iar pacea aceasta nu se poate realiza decât în democrație.

    Apocalipsa după Malraux nu este una singulară în cultura europeană. O altă frază apocaliptică a fost formulată de Robert Schuman: „Democrația va fi creștină sau nu va fi". Dacă privim spre locuri în care există alte religii, am putea susține că relația dintre democrație și creștinism este una necesară. Chiar dacă democrația a fost teoretizată înainte de creștinism, europenii moștenind ideea de la vechii greci, în forma ei modernă, s-a realizat în spațiul creștin occidental. E mult de demonstrat de ce în acea parte a creștinismului, și nu în locul în care a apărut ca idee. Însă, atunci când citim apocalipsa după Schuman, trebuie să ne gândim la următorul aspect: când vorbim despre creștinism în Europa, căci Europa îl interesa și pe Schuman, trebuie să ne gândim atât la Papa Francisc, care propovăduiește pacea și toleranța, cât și la înalții ierarhi ai Bisericii Ruse, care sfințesc tancurile ce pleacă în război împotriva ucrainenilor, creștini și ei; trebuie să ne gândim atât la vechile catedrale din lumea occidentală, devenite monumente istorice, cât și la Biserica Ortodoxă Română, care își trăiește acum timpul catedralelor; trebuie să ne gândim atât la religiozitatea discretă a creștinilor occidentali, cât și la cea a creștinilor ce se calcă în picioare pentru a atinge moaștele sfinților și merg în genunchi în jurul mănăstirilor. Creștinismul nu produce peste tot democrație, așa cum știm noi că este în Europa Occidentală. De aceea, la apocalipsa după Schuman vin și întreb: care democrație, a căror creștini?

    Europa este un spațiu al diferențelor pentru că europenismul ieșit din cele două mari tradiții culturale o permite. Stă în obiceiul europenilor atât afirmarea triumfului rațiunii, cât și anunțarea periodică a apocalipsei, evenimente deopotrivă irealizabile și necesare în măsura în care îi ajută pe europeni să-și reafirme identitatea. Dar, pentru ca acest lucru să fie posibil, este necesară o condiție: conservarea democrației. În procesul regândirii de sine, europenii trebuie să mai țină seama de o frază apocaliptică: dacă democrație nu e, nimic nu e.

    Iași, 27 octombrie 2015


    ¹ Edgar Morin, Gândind Europa, Editura Trei, București, 2002, pp. 106-108.

    ² Montserrat Guibernau, Nationalism: The Nation-State and Nationalism in the Twentieth Century, Polity Press, Cambridge, 1996, p. 114, apud Anthony D. Smith, Naționalism și modernism. Un studiu critic al teoriilor recente cu privire la națiuni și naționalism, Editura Epigraf, Chișinău, 2002, p. 224.

    Introducere

    Iulia Badea-Guéritée

    Alexandru Ojică

    „Realitatea este că sacrul nostru național a dispărut,

    sacrul european nu a fost la înălțime, iar politicienii noștri

    nu mai au nimic deasupra capetelor lor, decât clișee care

    provoacă hazul. Acest vid simbolic e aproape patetic."

    Régis Debray³

    O carte nu este niciodată un răspuns. Ci întotdeauna promisiunea unui evantai de piste de gândire. Un prieten la un drum lung sau un obiect drag pe care îl luăm cu noi atunci când nu știm ce să alegem. Sigur, nu este cazul să ne căutăm cu toții insule pentru a ne refugia și nici nu este cazul să alergăm ca disperații în toate părțile. Dimpotrivă, ar fi inutil, căci unde oare am putea fugi de noi înșine? Fuga nu este niciodată un răspuns. Epoca în care trăim, acest bizar secol XXI, este din nefericire (sau poate, dimpotrivă, din fericire pentru noi), asemeni unei oglinzi. Are meritul cu dublu tăiș de a ne pune în fața unor oglinzi. Ceea ce vedem nu ne convine. Omul european nu mai știe în ce să creadă, în ce să spere, își caută locul, sensul, viziunea, speranța. Îndrăznim să spunem, îl caută, involuntar sau nu, pe Dumnezeu. Oricare ar fi el. Dar mai are religia vreun sens în societatea noastră? Dacă da, unde, cum, până când? Avem nevoie, se pare, din ce în ce mai mult, să credem în ceva, în cineva, dar am ajuns, iată, la o răspântie în care nu mai știm dacă e nevoie să credem programat, asumat, opțional, pe față. În mai toate statele Europei, în toate statele lumii oamenii se interoghează la modul cotidian asupra prezenței religiei în viața lor. Culmea, fac acest lucru la nivel statal, prin referendum sau consultări populare, dezbateri în Parlament etc. asupra unei evidențe: bisericile sunt primele clădiri care se văd de departe; ne naștem în credință, murim cerșind-o, ne căutăm refugiu când nimic nu pare să se aranjeze așa cum ar trebui (sau am dori) în religie.

    Am inventat laicitatea, la un moment dat, pentru a fugi de noi, pentru a evita să ne ucidem între noi din cauza credințelor noastre religioase diferite. Este un fapt. Confuzia și aglomerarea duc la nedumerire. Régis Debray, important gânditor francez contemporan, o spune altfel, mult mai direct: „Laicitatea este un element dur, dar și un element de drept. Nu ne oferă un motiv pentru a continua să trăim, nu este religia celor care nu au religie, dar ea permite, și este deja foarte mult, să respirăm unii lângă alții fără a ne ucide". Dacă am merge mai departe cu procesul de gândire, am remarca faptul că Uniunea Europeană, în momentul creării sale, a avut același scop: să evite alte crime, alte războaie. Realitatea contemporană, la mai mult de o jumătate de secol de la apariția UE, ne arată că lucrurile nu au evoluat așa cum ar fi dorit părinții fondatori ai UE, că războaiele, crimele, neîncrederea și frica sunt tot aici. Același Debray o spune tranșant:

    Europa nu a dus niciodată la descoperirea europeanului, care de altfel nu a existat niciodată, iar decorul devine din ce în ce mai gol zi de zi. Totuși, acest proiect de uniune politică în care confluaseră, în filigran în spatele economiei, diplomația dragă socialismului umanitar și speranța unei creștinătăți reunificate, dragă democrat-creștinilor, a fost o frumoasă utopie. Să ne amintim că drapelul european desenat de un iezuit este albastru marin, că cele douăsprezece stele ale sale sunt împrumutate de la Apocalipsa Sfântului Ioan, atunci când apar pe cer pentru a anunța mileniul. Fiecare mare război se termină cu un proiect de pace perpetuă. Pacea mondială, via descurajării nucleare, a permis Europa, și nu contrariul. Însă interesele naționale au recuperat ce au pierdut. Iar contabilii conduc balul. Votăm la un nivel, decidem la un altul, la ce mai servește vodevilul electoral?

    La ce mai servește? Ei bine, asemeni vieții, nu avem altă opțiune, nu în acest ciclu, dar cumva, pe undeva, trebuie să existe o soluție. Este adevărat că am ajuns într-un impas. L-am numi, simplu, lipsă de credință, de speranță, de viziune, de visuri. Debray este cu mult mai categoric:

    Biroul de Afaceri eshatologice s-a închis. Nicio mare promisiune nu mai este credibilă. Ați observat scăderea ciclului speranței în Occident? Creștinismul? 20 de secole. Scientismul? Două secole. Socialismul? Mai puțin de un secol. Europeanismul? O jumătate de secol. Rezultatul, o premieră istorică: frica fără speranță. Omul, acest mic mamifer născut prematur, mai viclean, dar și mai plăpând decât alții, s-a temut mereu, și pe bună dreptate: de rinoceri, de Infern, de ciumă, de barbari, de intruși, de kalașnikov. Frica este destinul său, însă antidestinul pe care l-a inventat pentru a rezista – renașterea morților, societatea fără clase, eternitatea prin artă sau alte calmante – a dispărut. Pentru prima oară, nu mai există un după. Nici în cer și nici pe pământ.

    Ei bine, noi considerăm că acolo unde nu există un răspuns este suficientă plantarea, stimularea unor posibilități. Dacă o singură persoană, popor, continent nu poate găsi răspunsuri, atunci este suficient să propui explicații, idei, soluții venind de la persoane care astăzi ne reprezintă, în care credem, pe care le urmăm. De aici soluția pe care o aveai în mână. O carte cu idei, o carte cu întrebări, o carte care va fi, cumva, un martor al acestor rătăciri, căutări, întrebări ale omului contemporan.

    Niall Ferguson, în Civilisations. L’Occident et le reste du monde⁴, încearcă să explice, după ce face eforturi să înțeleagă, care este rolul jucat de Dumnezeu în apariția Occidentului și de ce, până la urmă, se dovedește că „atât de mulți occidentali i-au întors spatele. Mai întâi, el descoperă cum, întors din Statele Unite, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Max Weber, părintele eticii protestante a muncii⁵, avea să facă la rândul său o descoperire importantă: între reforma protestantă și progresul economic există o legătură strânsă. Mai mult, scrie Ferguson, „dinamismul economic este o consecință neașteptată a reformei. Clasicul „a munci pentru a trăi se transformă începând cu acei ani în „a trăi pentru a munci. Religia, în absolut, sau, mai bine spus, avansul religiei în modernitate avea să creeze capitalismul. Ferguson observă:

    În regulă generală, credința religioasă, oricare ar fi ea, contribuie la creșterea economică, mai ales atunci când conceptele de Paradis și de Infern incită oamenii la a se comporta corect (sau aproape corect) pe pământ. Deci munca și încrederea reciprocă, dar și capacitatea de a economisi, cinstea și deschiderea spre străini sunt caracteristici economice favorabile.

    Dar și, am putea adăuga, atribute specifice omului credincios.

    Astăzi însă, remarcă același cercetător britanic, europenii au devenit cei mai leneși oameni de pe pământ. Lucrează mai puțin decât americanii, decât oricine altcineva, au vacanțe mai lungi, zile mai scurte de lucru, timp pentru a face grevă și, ceea ce este și mai tragic…

    …se roagă mai puțin, cred mai puțin. A existat un timp în care Europa putea să se identifice cu creștinătatea. Au construit pe continentul lor cele mai frumoase biserici pentru confesiunile lor. S-au certat puternic pe probleme de nuanțe de transsubstanțialitate și consubstanțialitate. Pelerini, misionari și conchistadori au străbătut pământul pentru a converti păgânii la adevărata credință. Dar astăzi, ei sunt păgâni. Potrivit ultimei anchete mondiale⁶ asupra valorilor, doar 4% dintre suedezi și norvegieni mai merg la slujbă, o dată pe săptămână, 8% dintre francezi și nemți, față de 36% dintre americani, 44% dintre indieni, 48% dintre brazilieni sau africani.

    Europenii și-au pierdut dramul de credință avut; mai mult, Dumnezeu este invocat doar atunci când este necesar… politic. Recent, în problema refugiaților, împotriva cărora a fost adus ca justificare Domnul, mai ales de către țările care au recurs la măsuri extreme împotriva sosirii acestora (vezi Ungaria).

    Ca pe vremea Imperiului Roman, lui Dumnezeu i s-a pus în mână o suliță și o platoșă și a fost trimis la război. De către politicieni, nota bene, căci Bisericile au tăcut. Prim-ministrul maghiar Viktor Orbán a făcut ce-a dorit cu gardurile sale ridicate de-a lungul frontierelor cu Serbia, Croația sau România, în timp ce prelații Bisericilor Catolice sau Protestante nu au avut nimic de obiectat. A ajuns Dumnezeu monedă de schimb, sperietoare de ciori? Este dur, dar aceasta pare a fi realitatea. Argumentul suprem fluturat de liderii europeni, în încercarea de a-și închide frontierele, este că refugiații nu sunt creștini și că Europa și-ar pierde identitatea religioasă. În cazul Turciei, la fel, liderii europeni de azi și de ieri (Valéry Giscard d’Estaing) consideră că locul ei nu este în Europa, deoarece UE ar fi un „club creștin"⁷. Dar dacă Europa este un astfel de club, de facto anumite state nu vor intra niciodată în club! Revenim deci la o anumită formă de exclusivitate religioasă, pe care o folosim doar atunci când trebuie să excludem. Deși, practic, a fi creștin înseamnă a primi și a dărui, a fi generos și a ierta. Toate aceste valori par să ne lipsească. Nouă, creștinilor.

    Este vorba însă despre aceiași lideri europeni care au refuzat cu doar câțiva ani în urmă să introducă o referință la identitatea religioasă a Europei în tratatul de la Lisabona și este vorba despre aceeași identitate religioasă pe care, de fapt, nu o avem. Europa este astăzi un evantai de identități religioase, un evantai de credințe și de necredințe, un adevărat Turn Babel lipsit de viziune, de speranță, de credință. Să fie de vină doar fenomenul sixties – Beatleșii –, apariția pilulei anticoncepționale și a modei fustelor scurte?

    Cum mai arată de fapt omul european în prezent? A suferit el o mutație în drumul său spre împlinire? În încercarea de a cuceri totul, omul postmodern pare să-și piardă înclinația pentru o viață interioară, pentru întoarcerea spre sine. Societățile tradiționale reliefate de Mircea Eliade, de exemplu, aveau o trăsătură cu totul aparte: revolta împotriva timpului concret, istoric, nostalgia unei reîntoarceri periodice la un timp mitic al originilor, la Marele Timp⁸.

    Trăim într-o epocă a mutațiilor culturale. Desigur, fenomenul migrației și al schimburilor culturale a fost dintotdeauna prezent în istoria omenirii. Însă, la acest început de mileniu, „negoțul" de idei și mentalități s-a accentuat foarte mult. Întâlnirea mai multor civilizații cu idei specifice și moduri de trăire conforme cu moștenirea primită de-a lungul secolelor în locul ce își revendică o anumită superioritate și întâietate față de alte civilizații a produs o diversitate de opinii în ce privește relația dintre om și societate. La ora actuală, se constată prezența mai multor religii în locul ce a adunat 28 de state sub însemnele aceluiași steag și imn; Uniunea Europeană este în măsură să determine decizii bazate mai mult sau mai puțin pe factorul rațional decât pe cel sentimental. Trebuie să admitem că deciziile politice și orientările sociale și economice sunt de multe ori determinate și de simțămintele religioase ale politicienilor.

    „În Europa (deci nu doar în Uniunea Europeană – n.a.) sunt și foarte mulți evrei, musulmani sau atei, agnostici, amintea Alexandru Paleologu. „Asta a fost totdeauna, nu e ceva nou și nu trebuie să ne emoționeze. Adevărul este că, înainte de creștini, Europa n-a fost deloc. Au fost niște imperii care ocupau o parte din acest continent și din altele limitrofe. Dar numele mitologic de Europa (mama lui Minos și bunica «legală» a Minotaurului) nu există ca o conștiință continentală decât de la creștinism încoace. Și în special de la creștinarea barbarilor din nord (creștinarea germanilor, a francilor, a scandinavilor și a slavilor)⁹.

    În plan teoretic, fiecare epocă are o mentalitate filosofică în conformitate și cu consecințe în erminia lumii și a vieții. Însă, „indiferent de felul relațiilor dintre Biserică și stat, de legile și de canoanele care au fixat aceste relații și, mai ales, dincolo de inevitabilele conflicte dramatice și răutăți – istoria nu este scrisă de aceste «scufițe roșii» –, statul a fost, într-adevăr, influențat de eclesiologie în toate aspectele lui și în manifestările culturii lui"¹⁰. Explicația lui B.T. Youltsis.

    Noica susținea chiar că „Europa își este datoare cu justificările în drept a ceea ce a devenit în fapt: purtătoarea de cuvânt a globului"¹¹. De aceea, privind la o scară istorică, definirea relației dintre Biserică (prin care facem trimitere la credința personală sub umbrela unui cult) și stat (înțeles la scară națională, dar și în conștiința europeană) poate fi o nouă provocare la adresa mentalității europene. Fiat justitia, et pereat mundus nu poate fi aplicat în acest caz, însă revigorarea Uniunii Europene se poate face printr-o simplă analiză a ceea ce înseamnă ea. Structura ei presupune și o anume cultură, o anume filosofie, o asumare a moștenirii primite exprimate prin modul de viață.

    De facto, cum frumos scria Lucian Blaga,

    cultura implică un mod ontologic specific uman, adică existența într-o ambianță mereu dezmărginită, în care obiectul lumii concrete se conjugă cu orizontul necunoscutului. Cultura implică, printre altele, aspirația spre revelarea acestui orizont al necunoscutului, revelare pe care omul și-o face sieși prin plăsmuiri din cele mai variate și în tipare stilistice din cele mai variate. Ne place să vedem în om ființa creatoare de cultură prin excelență, dar aceasta înseamnă în primul rând că omul înmănunchează în sine toate acele condiții biologice și materiale, psihologice și spirituale fără de care cultura rămâne un deziderat ce refuză să se închege¹².

    Lucrarea noastră își propune, pornind de la această stare de lucruri deloc confortabilă, să studieze care este, dacă mai este, locul fenomenului religios în spațiul public european. Un răspuns la această întrebare îl oferă tot cercetătorul britanic Niall Ferguson, explicând că Max Weber însuși prevestea că materialismul ar putea distruge ascetismul original al omului religios (prin secularizare, de exemplu). Aceasta pe de o parte. Apoi, schimbarea și evoluția rolului femeilor, care au modificat și compoziția familiei nucleare, dar au adus cu ele declinul familiei și al natalității. Ar mai putea fi dezvoltarea științifică, darwinismul, dezîncântarea și chiar, de ce nu, creșterea speranței de viață. Frica de ceea ce e dincolo sau așteptarea a ceea ce e dincolo au dispărut pe măsură ce omul european trăiește mai mult. Acestea ar fi teoriile lui Ferguson. Un posibil răspuns ar fi însă și cel legat de imaginarul cotidian: mereu pe fugă, mereu grăbit undeva, dornic să primească totul repede, cu cât mai puține eforturi, omul modern nu mai are nici dispoziția necesară de a crede în veșnicie, nici chef să aștepte sau să construiască durabil, nu mai are viziune, nu mai are speranță, nu mai are Dumnezeu.

    Autorii pe care i-am rugat să se exprime în aceste pagini, laici sau prelați, novici sau scriitori deja cunoscuți, jurnaliști sau analiști politici, dar cu toții europeni convinși, din România sau din străinătate – din Europa, pe scurt –, au încercat să fie cât mai direcți, mai sinceri, mai curajoși în a-și exprima convingerile. Rând pe rând, religia a fost necesară, prezentă, armă politică, argument și recurs la argument în lipsa unui sprijin tutelar, dar extrem de rar a fost exprimată ca viziune, ca speranță.

    Ceea ce pare evident, acum, că această culegere, rod al aproape nouă luni de căutări, interogare, așteptare, este în mâinile cititorului, este că religia, Biserica în sine ar trebui, va trebui să se reinventeze, să se adapteze noilor provocări contemporane pentru a supraviețui și chiar pentru a recupera cumva terenul pierdut. Limbajul religios, comunicarea vor trebui acum să considere rețelele sociale și chiar noile forme de comunicare ca pe o cale de aur. Singura. Într-un fel, religia se confruntă astăzi cu cea mai mare provocare posibilă: cum să fie prezentă, dar adaptată omului modern, cum să existe fără a plictisi, fără a fi anacronică sau a se face respinsă ca fiind obsoletă? Poate că nu chiar transformându-se în om de afaceri sau afacere… nu chiar ca în Statele Unite, unde, explică Niall Ferguson, „Bisericile trebuie să aibă simțul comerțului, dacă doresc să atragă fideli". Dar probabil că în America, etern model global, se află răspunsul. Poate în prozaicul In God we trust, cine știe. Sau poate în apariția miraculoasă a unui responsabil cu comunicarea Bisericii în vreme de criză? Cert este că în timp ce credința declină pe continentul european, ea crește pe continentul american. Să fie americanii oameni mai cu frica lui Dumnezeu? Este oarecum ciudat, dar, asemeni lui Ferguson, și noi, ca autori-coordonatori ai acestui florilegiu de răspunsuri, mai mult ne punem întrebări decât oferim răspunsuri.

    Ferguson condamnă implicit punerea unor Biserici sub tutela statului; în volumul nostru sunt, la fel, voci care condamnă o anumită formă de credință împinsă la extrem (Iuliana Alexa, de exemplu). „Statele Unite au separat mereu religia și statul, permițând concurența deschisă între multitudinile de Biserici Protestante. Aceasta ar fi explicația pentru moartea bizară a religiei în Europa și vigoarea sa nedezmințită în America. În religie, ca și în afaceri, monopolurile etatice sunt ineficace". Teoria lui Ferguson nu e nouă, Adam Smith o enunța deja în Avuția națiunilor¹³.

    A nu ceda fatalismului, a ne pune în permanență întrebări, a studia istoria religiilor și a milita pentru ca istoria religiilor să fie studiată în școlile din Europa, ca o componentă esențială a istoriei civilizației europene, iată tot atâtea posibilități care ajută religia să poată continua astăzi să aibă un rol în societatea noastră. Acolo unde liderii politici europeni eșuează – în primirea refugiaților, în integrarea imigranților, în continuarea perpetuării credinței în Uniunea Europeană –, religia poate inventa și plasa maniere de a continua dialogul, de a întinde o mână de ajutor, de a oferi soluții. Cuplurile nu se mai căsătoresc religios, scrie presa și constată sociologii. Dar ceea ce nu scriu și nu observă nici unii, nici alții, este că, dimpotrivă, cuplurile se căsătoresc religios la vârste mai înaintate, după 50 de ani, când gestul în sine nu este doar un gest ritualic, ci un gest conștient, asumat, de căsătorie în ceruri. În fond, ateii au și ei capacitatea lor de a crede în ceva, iar la final, când nimic nu mai este posibil, acceptă același ritual al trecerii.

    Atât Ferguson, cât și Horia-Roman Patapievici la noi, deci gânditori separați geografic de mii de kilometri, sunt de acord în a recunoaște că, în absența unui retur rapid la valorile primare, fundamentale, creatoare ale civilizației noastre, ale continentului nostru, ale Uniunii Europene însăși suntem condamnați la implozie. Nu este oare acesta un semn, așa cum anunța profetic suedezul Henning Mankel, că mai există speranță? „Dumnezeu nu poate exista în lipsa speranței", scria el în ultima sa carte¹⁴, un fel de testament al său. „Speranța există, ca dovadă stă faptul că ne întrebăm, cu toții, spre ce ne îndreptăm și în ce vom crede. Restul este doar re(în)ființare a credinței pierdute."


    ³ Interviu în Le Point, nr. 2246, 24 septembrie 2015.

    ⁴ Niall Ferguson, Civilisations. L’Occident et le reste du monde, Éditions Saint-Simon, Paris, 2014, p. 255.

    ⁵ Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Editura Humanitas, București, 1993, 280 p.

    ⁶ World Values Survey, 2005-2008.

    ⁷ Stylianos Papathanassopoulos, Ralph Negrine, European Media: Structures, Policies and Identity, Polity, Cambridge, 2011, p. 157.

    ⁸ Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, Editura Univers Enciclopedic, București, 2011, p. 9.

    ⁹ Alexandru Paleologu, Moștenirea creștină a Europei, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 66.

    ¹⁰ B.T. Youltsis, „Teologia și relațiile interpersonale, după Fotie cel Mare", în Nikolaos A. Matsoukas, Istoria filosofiei bizantine, traducere de pr. prof. dr. Constantin Coman, Nicușor Deciu, Editura Bizantină, București, 2011, p. 255.

    ¹¹ Constantin Noica, Despre modelul cultural european, Editura Humanitas, București, 1993, p. 25.

    ¹² Lucian Blaga, Aspecte antropologice, ediție îngrijită și prefațată de Ion Maxim, postfață de Al. Tănase, Editura Facla, Cluj-Napoca, 1976, p. 142.

    ¹³ Adam Smith, Avuția națiunilor, traducere de Monica Mitarcă, ediția I, Editura Publica, București, 2011.

    ¹⁴ Henning Mankel, Sable mouvant, Éditions du Seuil, Paris, 2015.

    PARTEA ÎNTÂI

    Bazele creștine

    ale culturii europene

    Europa și creștinismul

    ¹⁵

    Horia-Roman Patapievici

    „Va avea câștig de cauză cel care va rezista cel mai mult.

    Va rezista în fața cui, în fața căror lucruri? În fața unei puteri

    fără chip, care și-a propus să ne șteargă de pe fața pământului.

    Nu ne aflăm în fața unei crize, e ca și cum ar mai trebui

    să facem diferența între boală și afecțiune. Suntem cu totul prinși

    în procesul propriei noastre aboliri."

    Bruno Pinchard¹⁶

    Vorbim despre Europa pentru că pe toți, azi, ne obsedează Europa. Europa a devenit „chestiunea europeană, așa cum pe vremuri Orientul Mijlociu era „chestiunea orientală. Când nu mai știm cine suntem, încetăm să ne mai simțim amenințați în ceea ce suntem și începem să simțim că am fi amenințați de ceea ce suntem. De când Înalta Comisie a Uniunii Europene a respins în 2003 propunerea unor țări membre ca moștenirea culturală creștină să fie menționată în preambulul Constituției europene, în chestiune se află creștinismul european. După părerea mea, așa cum Egiptul a putut fi văzut ca un dar al Nilului (expresia îi aparține lui Herodot), Europa poate fi gândită ca un dar al creștinismului. Aș vrea să vă ofer, în chestiunea relației dintre Europa și creștinism, un tablou de opinii contrastante, și anume ce spun chinezii și europenii de azi despre rolul creștinismului în formarea Europei ca fiind excepția europeană. Este vorba despre felul uimitor de contrastant în care chinezii și europenii se raportează la excepția europeană. Excepția europeană este rezultanta unei serii remarcabile de alte excepții pe care Europa le-a înglobat și prin care s-a construit de-a lungul timpului: excepția greacă, excepția romană, excepția evreiască și excepția creștină, care le înglobează deja pe toate celelalte și care a dat naștere excepției moderne.

    Argumentul pe care îl construiesc vă va arăta ce este Europa-ca-

    fapt-moștenit-de-civilizație-și-cultură și vă va sugera care este exigența pe care această identitate ne-o impune nouă, moștenitorii de azi, pentru ca Europa să nu moară odată cu noi și pentru a o putea trece mai departe și urmașilor noștri.

    Propun deci o imagine a Europei ca Legământ, ca Testament, potrivit numelui prin care partea Bibliei care conține Legământul vechilor evrei cu Dumnezeu este numită Vechiul Testament, iar partea care conține Bunavestire adusă de Hristos e numită Noul Testament. René Char spunea despre noi, oamenii de azi, că moștenirea noastră nu este precedată de niciun testament: „Notre héritage n’est précédé d’aucun testament" (Feuillets d’Hypnos, 1946). Char voia să spună că, fără un testament, niciun trecut nu poate trece spre viitor. Deși acest lucru este foarte adevărat, nu cred că avea dreptate în ceea ce privește moștenirea noastră. Fiindcă moștenirea noastră este precedată de un testament. Iar acesta se numește Europa creștină. Adică exact ceea ce a făcut din Europa excepția europeană.

    Iată datele. Mai întâi, tabloul contrastant.

    Ce se crede în China despre excepția europeană

    În 1992, la al XIV-lea Congres al Partidului Comunist din China, Comitetului Central i-a fost prezentat un raport privind creșterea economică sustenabilă. Acolo se afirmau următoarele: pentru a avea o creștere economică sustenabilă, trebuie să existe dreptul de proprietate ca temelie a societății, trebuie să existe legea ca element de protecție pentru drepturile de proprietate și trebuie să existe morala ca sprijin pentru garanțiile juridice și pentru drepturile de proprietate. Nouă, europenilor, lucrul acesta ne sună deosebit de familiar. Suntem în 1992, sub Deng Xiaoping. China încerca să înțeleagă ce mecanisme i-au permis Europei să atingă prosperitatea și puterea care au făcut din ea, din secolul al XVI-lea până în secolul XX, timp de 400 de ani, puterea dominantă a lumii.

    Mecanismul pe care raportul prezentat la al XIV-lea Congres al Partidului Comunist

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1