Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Cursuri universitare de arheologie preistorică

Cursuri universitare de arheologie preistorică

Citiți previzualizarea

Cursuri universitare de arheologie preistorică

evaluări:
5/5 (2 evaluări)
Lungime:
275 pages
4 hours
Lansat:
Feb 16, 2016
ISBN:
9786067380057
Format:
Carte

Descriere

Insumeaza o serie de cursuri universitare (de docenta si nu numai) tinute de unul dintre cei mai ilustrii elevi ai lui Vasile Parvan, prof. dr. docent Vladimir Dumitrescu, la Universitatea din Bucuresti in anii 30 ai secolului trecut, in vederea obtinerii titlului de docent si pe cel de conferentiar al respectivei Universitati.


Volumul incepe cu o cuprinzatoare prelegere din care aflam cere au fost formele de civilizatie preistorica in Dacia rasariteana pana in mileniul I, i. C., precum si rolul marilor fluvii in dezvoltarea civilizatiilor omenesti.

Lansat:
Feb 16, 2016
ISBN:
9786067380057
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Cursuri universitare de arheologie preistorică

Cărți conex

Previzualizare carte

Cursuri universitare de arheologie preistorică - Vladimir Dumitrescu

PREFAȚĂ

Orice manuscris, aflat între cartoane decolorate de vreme, merită după părerea mea să vadă lumina tiparului, întrucât contribuie la judecarea cât mai riguroasă a unei perioade anume, ca și la o mai bună cunoaștere atât a protagoniștilor, dar mai cu osebire a contextului socio-istoric, deci a scenei pe care au evoluat, ca și a datelor pe care le-au avut la dispoziție, constituindu-se astfel într-un document capabil să umple, în cazul de față, anumite goluri, atât din istoriografia arheologiei românești, cât și din aceea a învățământului nostru universitar dintr-o perioadă dată. Este vorba de cea a anilor 30 (ai secolului trecut) când „lecțiunile" Facultății de Istorie se țineau în Amfiteatrul Vasile Pârvan la etajul III al vechiului local al Universității din București, bombardat în timpul războiului și refăcut acum.

Acesta este și cazul prezentei lucrări ce însumează o serie de cursuri universitare (de docență / și nu numai) ținute de către unul dintre cei mai iluștrii elevi ai lui Vasile Pârvan, prof. dr. docent Vladimir Dumitrescu la Universitatea bucureșteană în anii 30 ai secolului trecut, în vederea obținerii titlului de docent și mai apoi pe acela de conferențiar al respectivei Universități.

Mai întâi o deslușire. Pentru obținerea docenței la acea vreme era necesară publicarea tezei de doctorat, susținerea unui colocviu asupra ei, precum și două lecții în fața unei comisii și a publicului, candidatul având la dispoziție 24 ore pentru pregătirea cursului, de la comunicarea subiectului. Cele două lecții publice, pe baza cărora la 1 iulie 1929 (la nici 27 de ani) profesorul Vladimir Dumitrescu a fost numit docent, nu s-au păstrat.

Volumul de față, ce cuprinde lecțiile ținute post docență, începe cu o cuprinzătoare prelegere din care aflăm care au fost formele civilizației preistorice în Dacia răsăriteană până în mileniul I î.d.Chr., unde, de către cine și când s-au făcut descoperirile arheologice în discuție, punctele de vedere legate de tipologia și cronologia lor, dar în egală măsură și relațiile cu descoperiri similare din restul Europei și al Asiei Mici.

O altă interesantă prelegere, după ce evidențiază rolul marilor fluvii în dezvoltarea civilizațiilor omenirii, pune accent pe rolul jucat de Dunăre și pe numeroasele descoperiri făcute pe malul drept și în ostroavele ei, făcând un adevărat istoric al cercetărilor din zonă / și nu numai, cercetări inițiate de Vasile Pârvan (întemeietorul școlii arheologice românești) și urmate cu sârg de elevii săi.

Cursurile se vor orienta apoi spre forme ale principalelor civilizații din Dacia preistorică și pentru prima dată, în 1930, civilizația descoperită la Sultana este desenată sub numele de Gumelnița.

Nu dorim să rezumăm cursurile ce văd acum lumina tiparului, dar am puncta câteva interesante puncte de vedere ce se desprind din ele, ca și fondul documentar extins asupra vieții materiale și spirituale a comunităților umane de pe actualele teritorii ale Cehiei, Slovaciei, Ungariei, Poloniei, Ucrainei, dar și a principalelor grupe de civilizații: Vinča, Butmir, Cucuteni etc.

Am sublinia deci câteva din trăsăturile acestor cursuri, cum ar fi accentul pus pe rigoarea metodologiei cercetărilor, pe relațiile lumii dunărene cu cea balcanică și egeo-anatoliană, pe rolul marilor fluvii în dezvoltarea comunităților umane. Am releva de asemenea claritatea și metoda de prezentare a tuturor problemelor științifice, a opiniilor exprimate ca și a descoperirilor arheologice, atât a celor sistematice (pe care pune pe bună dreptate baza) cât și a celor fortuite și nu în ultimul rând viziunea de ansamblu asupra unei civilizații date și a importanței stratigrafiei. Studenților li se înfățișază de pildă o cultură în întreaga ei complexitate: arie de răspândire, industria pietrei, a osului, cornului, ceramica, plastica, cronologia etc. însoțită întotdeauna de proiecții sau desene făcute chiar de către profesor.

Evident cursurile erau limitate de descoperirile prezente și nu puteau fi decât tributare concepțiilor vremii privind atât cronologia cât și relațiile culturale, viețuirea culturilor Gumelnița și Cucuteni până la începutul mil. II î.d.Cr. fiind la acea vreme general acceptată. De altfel, după cum se știe M. Vasić căutând și aflând pentru cultura Vinča analogii la Troia II opinase pentru datarea acestei culturi pe la 2400-1800 a.Cr. și deși nu se mai poate vorbi la ora actuală de atari analogii Vl. Milogčić nu a renunțat nici în anul 1967 în a paraleliza culturile Gumelnița și Cucuteni cu Troia I-II, și implicit la cronologia ce rezultă din atari analogii.

De fapt cercetarea arheologică din lumea egeică și micro asiatică ce se afla în plină efervescență (la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20) cu spectaculozitatea descoperirilor nu putea să nu-și pună amprenta asupra aceleia, pe atunci modeste din zona balcano-dunăreană și central europeană.

Troia, Creta, Sesklo, Dimini erau (sunt încă) puncte de referință, multe din rezultatele săpăturilor de acolo fuseseră publicate și deci în chip firesc analogiile descoperirilor dunărene se îndreptau spre miraculoasa lume sudică, unde de altfel li se căutau și originile.

Ar mai fi necesare câteva deslușiri. Pe lângă cursurile-manuscris se găseau și o serie de note de curs (lecțiile vor fi fost ținute liber) mai ales cele asupra, mai sus amintitelor grupe de civilizație și stațiuni specifice. Întrucât mi s-au părut extrem de interesante și utile am decis publicarea și a lor, cu atât mai mult cu cât, după știința mea, ele nu mai fac obiect de studiu special (nu l-au făcut nici pe vremea studenției mele) în cea mai mare parte a facultăților de istorie din țară. În plus sunt o oglindă a cursurilor din anii 30 ai secolului trecut.

Cât privește expresiile (limbajul) și terminologia vremii, le-am respectat întocmai schimbând doar ortografia (renunțarea la apostrof); am respectat de asemenea toate prescurtările profesorului.

Întrucât toate piesele cu care a fost ilustrat cursul sunt bine cunoscute din publicațiile vremii, am renunțat la ilustrație, cu atât mai mult cu cât mai toate au fost reluate în lucrări de specialitate post belice, iar lecțiile (așa cum am amintit) au fost însoțite de proiecții făcute de H. Metaxa și de desenele profesorului.

Nu mi-a fost deloc ușor să mă transpun într-o vreme pe care am cunoscut-o doar indirect și am zăbovit îndelung până am luat hotărârea publicării și a acestor manuscrise ale magistrului meu.

Dar, așa cum menționam la început, socot că lecțiunile ce văd acum, după mai bine de 80 de ani, lumina tiparului pot fi încă utile cercetărilor prezente și viitoare asupra preistoriei noastre, cu toate că așa cum avea să scrie mai târziu însuși profesorul Vladimir Dumitrescu, prin numeroasele descoperiri arheologice și prin progresele în metodele științifice și tehnologice s-a schimbat întregul mod de abordare a trecutului. O legătură mai strânsă cu științele sociale (și cu cele interdisciplinare) și o atitudine mai puțin pragmatică și mai mult teoretică se impun. Dacă înainte explicația schimbărilor și evoluției societăților umane era căutată în mișcările de populații de la o regiune la alta și chiar prin invazii și migrații, acum se preferă și explorarea posibilităților evoluției indigene.

Dr. Silvia Marinescu-Bîlcu

FORME DE CIVILIZAȚIE ÎN DACIA PREISTORICĂ DE RĂSĂRIT – PÂNĂ ÎN MILENIUL I ÎNAINTE DE HRISTOS

(ÎN AFARĂ DE CERAMICA PICTATĂ)

I. Introducere

1) Ce înțelegem prin Dacia de răsărit

2) Epocile la care ne referim. De ce nu ne ocupăm cu paleoliticul

3) Câteva cuvinte despre metalul din civilizația eneolitică a ceramicii pictate și cea de tip Gumelnița

II. Tratare

1) Stațiunile de la Monteoru și de la Poiana

2) Bronzurile de la Nehoi, Pârscov și Șotrile

3) Topoarele de la Sinaia

4) Depozitul de la Predeal. Sabia de la Bucium

5) Depozitul de la Drajna-de-Jos

6) Bronzurile de la Rafaila-Vaslui

7) Descoperirile de la Borodino-Cetatea Albă

8) Menhirul de la Hamangia

III. Încheiere

1) Epoca în care au a fi încadrate formele de civilizație trecute în revistă

2) Confirmarea existenței epocii de bronz în Dacia răsăriteană și însemnătatea acestei confirmări

28 Mai 1930

Vladimir Dumitrescu

Domnilor Profesori

Stimat auditoriu

Pentru a vorbi despre formele de civilizație în Dacia preistorică de răsărit până la mileniul I înainte de Christos, trebuie de la început să precizăm două lucruri: în primul rând, care anume sunt regiunile ce pot intra în tratarea acestui subiect și în al doilea rând, care sunt epocile la care ne putem referi.

În privința primului punct nu poate fi de altfel nici o discuție și nici o îndoială: Dacia preistorică de Rasărit cred că trebuie înțeleasă nu numai cea de la răsărit de Carpați, adică Moldova și Basarabia, dar și regiunea sub carpatină de la răsăritul Oltului și până la Marea Neagră, cuprinzând prin urmare și Muntenia și Dobrogea. Așadar, ar fi vorba – pentru a întrebuința o expresie consacrată – de Vechiul Regat, de la care am lăsa de o parte Oltenia și în schimb am adăuga Basarabia.

În ceea ce privește epocile în care s-ar cuveni – conform subiectului propus – să urmărim formele materiale ale civilizației – dacă excludem civilizația eneolitică a ceramicii pictate și pe cea înrudită din Valea Dunării – adică civilizația tip Gumelnița – și dacă pe de altă parte trebuie să ne oprim la anul 1000 a. Christ. – atunci este evident că nu ne rămâne decât epoca paleolitică și epoca bronzului.

Dar epoca paleolitică este – după cum se știe – foarte puțin cunoscută pe teritoriul Daciei, și în special pe teritoriul restrâns la care trebuie să ne referim: Nu pot decât să amintesc despre săpăturile și cercetările Domnului Ambrojevici de la Cernăuți – întreprinse în special în județul Hotin – și despre cercetările Domnului N.N. Moroșanu, din Dobrogea și din valea superioară a Prutului. Cercetările domnului Nicolăescu-Plopșor au avut ca sferă de activitate exclusiv Oltenia, așa că în conformitate cu delimitarea trasată mai înainte nu pot în nici un caz fi expuse aci. De altfel, faptul că formele de civilizație paleolitică întâlnite în cercetările amintite sunt, cel puțin până acum, foarte reduse, ca și faptul că ele sunt încă în cea mai mare parte inedite și ca atare nu le cunosc decât în foarte mică măsură, mă fac să cred că nu greșesc dacă exclud din tratarea subiectului de astăzi resturile vieții omului paleolitic din Dacia Răsăriteană.

Și întrucât pe acest teritoriu nu s-a putut dovedi – cel puțin până acum – existența unei epoci neolitice bine determinată și deosebită ca manifestare a formelor civilizației materiale, de epoca eneolitică, pe care, în linia subiectului dat s-ar cuveni să o lăsăm la o parte – ar rezulta că va trebui să ne mărginim azi numai la identificarea și descrierea formelor civilizației epocii bronzului.

Cred însă că nu greșesc dacă mă opresc totuși câteva minute la civilizația pictată eneolitică din Moldova și la ruda ei de aproape, civilizația eneolitică tip Gumelnița din valea inferioară a Dunării.

Într-adevăr – după cronologia propusă de H.Schmidt – și după cum am avut prilejul să arăt în lucrarea prezentată pentru acest examen de docență – amândouă aceste civilizații eneolitice de pe teritoriul Daciei răsăritene se prelungesc în chip sigur până la circa 1500 înainte de Christos. Ori, știe toată lumea că la această dată suntem în plină epocă de bronz, nu numai după cronologia poate prea ridicată a lui Reinecke, dar chiar după părerile celor mai moderați în această privință.

Nu înțeleg însă să mă folosesc de această situație de contemporaneitate pentru a insista pe larg asupra respectivelor civilizații eneolitice, ci vreau numai să mă refer la un singur fapt și anume la prezența metalului în stațiunile caracteristice acestor civilizații.

De cele mai multe ori întâlnim simple sule de aramă, fie rotunde fie în special bătute în patru muchii și cu vârful bine ascuțit. Alteori, întâlnim topoare plate de aramă, fără marginile ridicate, și care constituie pretutindeni în Europa primul tip al acestor instrumente, încadrat în prima perioadă a epocii de bronz – atât în vestul cât și în centrul Europei. Dar obiectul de metal cel mai de seamă din cadrul acestor civilizații este fără îndoială pandantivul de aur, găsit în stratul superior de la Gumelnița. E vorba, precum se poate vedea din această figură care trebuie inversată (Dacia II, p. 99), de un pandantiv tăiat dintr-o foaie subțire de aur pur și ornamentat cu câteva șiruri de puncte au-repoussé. Forma amintește perfect o întreagă serie de pandantive de bronz din Transilvania și Ungaria – datând tocmai din epoca bronzului, iar tehnica ornamentării este aceeași cu a unor cercei de aur găsiți în Crișana și datați în a doua perioadă a aceleiași epoci a bronzului și ca atare – chiar după cronologia lui Reinecke – ar putea ajunge până la 1500 înainte de Christos.

Dar acestea sunt forme de civilizație din epoca bronzului găsite însă într-un mediu de civilizație tradiționalistă, care în cele mai multe domenii a rămas la formele de manifestare mai vechi, pe care le-a reprodus mereu, modificându-le numai în amănunte. De aceea, nu ne oprim mai mult și trecem la descoperirile în care toate semnele de civilizație păstrate intră și tipologic – nu numai cronologic – în cadrul epocii de bronz.

Și de fapt, avem a ne ocupa cu descoperirile – întâmplătoare în unele cazuri și dimpotrivă alteori rezultate din cercetarea intenționată și sistematică a antichităților, din următoarele localități de pe teritoriul în discuție: Monteoru, Poiana, Sinaia, Predeal, Drajna de Jos, Bucium, Rafaila, Borodino și Hamangia.

Formele de civilizație de aici nu reprezintă desigur în chip complet întreaga civilizație a bronzului, de-a lungul celor patru mari perioade de dezvoltare care în linii generale acoperă întregul mileniu al II-lea înainte de Christos. Ele sunt însă (am putea spune) cu totul suficiente pentru a dovedi existența epocii bronzului și în aceste regiuni, după cum se va putea constata din descrierea amănunțită pe care intenționăm să o facem. Și această constatare este și mai însemnată , dacă ținem seama de faptul că multă vreme au fost învățați care au susținut că Munții Carpați au fost o barieră dincoace de care n-a trecut aproape nici una din strălucitele forme de civilizație ale bronzului transilvănean.

Începem așadar cu stațiunea de la Monteoru.

Încă din anul 1907 se descoperiseră, pe un deal înalt de lângă această localitate din județul Buzău, câteva morminte cu schelete chircite (Hocker) și cu un inventar funerar nu prea bogat, dar caracteristic. O scurtă dare de seamă a fost publicată aproape imediat în Zeitschrift für Ethnologie – după comunicarea arhitectului Honzig, comentată sumar de către H. Schmidt. În timpul războiului, tot H. Schmidt a profitat de ocuparea Munteniei de trupele germane și a întreprins două campanii de săpături, în verile anilor 1917 și 1918. Ca de obicei însă publicarea completă a rezultatelor a întârziat și situația de la această stațiune ne este cunoscută numai din scurte dări de seamă ale lui Schmidt și din comentariile lui C. Schuchhardt în a sa Alteuropa. Rezultatele săpăturilor întreprinse aici ulterior – în 1926 și 1927 – de domnul Profesor I. Andrieșescu urmează să apară cât de curând în revista Dacia.

Fiind vorba de o stațiune de la începutul metalelor nu e nici o mirare că metalul însuși se găsește destul de rar, și în această privință nu este fără importanță – o să constatăm – în treacăt – că această situație este identică celei din cadrul civilizației eneolitice a ceramicii pictate. În schimb ceramica este nu numai caracteristică dar și concludentă. Natural toată este lucrată cu mâna, dintr-o pastă de cele mai multe ori îngrijit preparată. Cele două forme mai de seamă sunt: o amforă cu gât în formă de pâlnie (Alteuropa, vol. XXXI, nr.2); și ulcelele semisferice – de cele mai multe ori cu două toarte, dar uneori cu o singură toartă și cu buza ridicată în partea diametral opusă (mit-abgeschrechte... cum spun germanii). Suprafața vaselor este aproape întotdeauna lustruită în gris-negricios, iar ornamentele, în afară de câteva proeminențe, sunt aproape întotdeauna fine inciziuni spiralice alergând continuu în jurul vasului, aproape imediat sub buză. Toartele au de multe ori o șea, care amintește de ansele lunate din Italia epocii de bronz.

Această ceramică este încadrată în grupul panonic; Schuchhardt susține că existența ei la Monteoru se explică prin expansiunea către Sud-est – din Ungaria de Sud – prin România, Serbia până în Asia Mică la Troia VII, a aceleiași populații preistorice de la începuturile epocii de bronz.

Tot Schuchhardt vorbește de Monteoru ca despre o stațiune de la începutul epocii de bronz. Însă judecând după analogiile ceramicii este cred sigur că ne putem gândi și la a doua perioadă a epocii de bronz; și acest fapt este confirmat și de Oscar Menghin care spune că la întrebarea sa H. Schmidt i-ar fi confirmat existența la Monteoru a unor elemente databile în această a doua fază a epocii bronzului. Ceea ce înseamnă, ținând seama de cronologia lui Menghin, că ne putem gândi chiar la data de 1400 înainte de Christos pentru limita finală a stațiunii de la Monteoru.

Trecând acum la stațiunea de la Poiana trebuie să precizăm că dintre diferitele straturi de civilizație găsite aici – straturi care corespund la tot atâtea epoci bine determinate – numai primul, cel mai vechi, ne poate interesa. Acesta aparține neîndoielnic epocii de bronz, și anume cred celei de a doua perioade. Săpăturile sunt însă inedite – căci puținul material publicat de regretatul magistru Vasile Pârvan aparține exclusiv păturilor superioare de cultură. De aceea nu voi avea posibilitatea să insist prea mult asupra acestei stațiuni. Din materialul bogat găsit în săpăturile D-nei și D-lui Vulpe amintesc fragmentele de vase de tipul ceștilor semisferice – cu una sau două toarte – ca la Monteoru. În special vasele găsite în necropola de la Poiana – tot inedite, dar care sunt expuse în număr destul de mare în Muzeul nostru de Antichități – sunt identice cu cele de la Monteoru, și ca formă și ca toarte și ca ornamentare fin incizată în spirale sau în triunghiuri – dinți de lup. Prin urmare, dacă n-ar fi decât ceramica și tot am avea suficiente elemente pe care să ne bazăm pentru a încadra prima fază a cetății de la Poiana, împreună cu necropola respectivă, în a doua perioadă a epocii bronzului. Dar prezența câtorva obiecte de podoabă de aramă și de aur confirmă întru totul această datare. Și fiindcă deocamdată ne lipsește materialul ilustrativ mă mărginesc să citez așa numitele Hängespirale, care constituie un element caracteristic pentru aceeași epocă, în întreaga regiune central europeană – cu Ungaria și cu Transilvania, dar care pe de altă parte merg mult înspre Sud-est, deoarece s-au găsit și în necropola de la Ur. Așa dar cred că nu e nevoie să mai insist. Dintre toate localitățile care ne-au procurat material preistoric cu forme de civilizație a bronzului, Monteoru și Poiana sunt adevărate burguri așezate pe poziție dominantă, reprezentând unele dintre primele așezări ale noii civilizații în această regiune a Daciei răsăritene stăpânită până atunci de populația creatoare a ceramicii pictate.

Dar alături de Monteoru – a cărui trecere în preocupările arheologice preistorice din Sud-estul Europei s-a făcut, după cum am spus mai înainte, încă de la 1907 – primele descoperiri care au dovedit în chip incontestabil că și această regiune a Daciei s-a bucurat de o deosebită dezvoltare a formelor de civilizație în epoca bronzului, au fost cele din județul Buzău, de la Nehoi și Pârscov și de la Șotrile în jud. Prahova.

La Nehoi s-au găsit două securi de bronz, ambele cu lama transversală. Cea mai simplă – fără nici un fel de ornament (Bul. Com. 1911, p. 85, fig.2) are gaura în formă de tub masiv foarte scurt. A doua are partea superioară a găurii prelungită mai mult spre dreapta decât spre stânga (Bul. Com. 1911, p. 85, fig. 3). Ornamentarea fină spiralică și forma acestei securi ne duc cred spre perioada de sfârșit a epocii bronzului. În schimb securea de la Pârscov (Bul. Com. 1911, p. 85, fig. 4) deși de același tip general pare a fi puțin mai veche.

În sfârșit secera de la Șotrile, în jud. Prahova (Bul. Com. 1911, p. 85, fig. 7) este de tipul à chrochet și aparține aceleiași categorii și aceleiași epoci cu cele mai multe din secerile de la Dragna de Jos și de aceea nu mai insistăm aici.

Cu acestea venim la descoperirile de la Sinaia, Predeal, și apoi Drajna, toate publicate de Dl. Profesor Andrieșescu și singurele

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Cursuri universitare de arheologie preistorică

5.0
2 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor