Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Elita interbelică: sociologia românească în context european

Elita interbelică: sociologia românească în context european

Citiți previzualizarea

Elita interbelică: sociologia românească în context european

evaluări:
5/5 (1 evaluare)
Lungime:
692 pagini
14 ore
Lansat:
Feb 16, 2016
ISBN:
9786067380064
Format:
Carte

Descriere

Cartea lui Dan Dungaciu se individualizeaza prin originalitatea metodei sale: logistica. Sociologia este, prin excelenta, o "stiinta de spate", cum ar spune logisticienii, adica o stiinta care serveste marilor incordari colective (ofensive sau defensive) pe o durata anumita. Dan Dungaciu propune, in acest sens, cel putin trei procedee de cercetare a sociologiei la scara unei epoci si a unei arii de civilizatie, cea europeana in acest caz: a) "centrele logistice ale gandirii sociale" (care sustin retelele sociologiei); b). "Harta logistica a sociologiei" (romanesti in acest caz); c). Seria teoriilor reprezentative pentru cateva dintre temele dominante ale sociologiei interbelice.


Modelul lecturii dezvaluie o fata surprinzatoare a uneia dintre cele mai spectaculoase manifestari ale sociologiei in secolul XX: sociologia romaneasca interbelica. Istoria logistica a sociologiei romanesti reconstituie astfel una dintre secventele de mare tensiune creatoare ale dramei neamului romanesc in secolul al XX-lea, ceea ce face din cartea lui Dan Dungaciu una de exceptie.

Lansat:
Feb 16, 2016
ISBN:
9786067380064
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Elita interbelică

Cărți conex

Previzualizare carte

Elita interbelică - Dan Dungaciu

PREAMBUL

„Poate că ne vom deprinde a învăța mai bine filosofia Apusului în clipa în care vom sta în fața sarcinii de a limpezi gândirea românească". (Constantin Noica)

„In the actual application of sociological theories, Romania [before World War II] was an outstanding example of how successfully public leaders and government can utilize the service of the sociologist. There were very few countries in Europe where so much public and primarily government support was granted to the institutions headed by sociologists. In that respect, possibly, only Czechoslovakia and Poland had better track records". (Joseph S. Roucek, Raj P. Mohan)¹

Argument

Acest studiu se înscrie, cel puțin în intenția autorului, în eforturile de a regândi, cu ochii prezentului și cu ochii la prezent, cel mai important interval al devenirii gândirii sociale românești, anume, cel interbelic.

Demersul nu își arogă pretenția unicității. El se plasează într-un context recuperator mai amplu, marcat după 1989 de câteva prestații care

l-au impus indiscutabil. Câteva jaloane ale acestei întreprinderi – cele care ne-au incitat și stârnit către acest tip de abordare – se cuvine să fie enumerate aici.

În primul rând, efortul profesorului Ilie Bădescu, cel care, în demersurile sale de după 1989 – explicit² -, în cele de dinainte³ - implicit – a stăruit cu prioritate asupra ideii de recuperare și punere în circulație a unor noi sensuri și semnificații ale zestrei sociologice antebelice. Tot domnia sa este cel care a pledat constant și sistematic pentru realizarea unei Enciclopedii a „valorilor reprimate", întinsă pe spațiul câtorva domenii esențiale ale vieții spirituale a societății românești⁴. Profesorul Ioan Mihăilescu a insistat, nu o dată, asupra regândirii și reconfigurării instituționale a sociologiei din România, la fel cu a valorilor de care aceasta trebuie să fie animată⁵. Profesorul Gheorghiță Geană ne-a dat modelul unei analize comparative a gânditorilor români în context occidental⁶, iar Profesorul Grigore Georgiu a făcut un apel sistematic pentru „reconstrucția conștiinței de sine a culturii române și pentru „necesitatea unei reinterpretări a culturii române⁷.

Aceasta este somația pe care, tacit, am preluat-o în demersul care urmează. În ultimă instanță, pledoaria noastră poate fi citită ca un apel în favoarea unei istorii asumate a sociologiei românești; concomitent, pentru dobândirea conștiinței de sine a ei. Cel care își propune să revină asupra sociologiei românești nu o poate face decât prin examinarea unor eforturi precedente depuse explicit în câmpul reflexiei sale sistematice. Și deoarece dobândirea conștiinței de sine a sociologiei românești nu este un act fără istorie, examinarea unui asemenea parcurs nu se poate institui decât ca rememorare a propriei sale istorii și examinare critică a ei.

Asumarea este, prin excelență, un exercițiu critic⁸.

Prezentarea volumului

Prima parte a cărții pledează pentru necesitatea unei întreprinderi recuperatoare și propune metodologia după care va fi elaborată lucrarea. Sintagmele „ochiul interior și „ochiul exterior dau, în esență, scheletul acestui demers (cap. I). Pledoaria pentru o sociologie a sociologiei și ce anume înțelege autorul prin „ochiul interior va fi făcută mai departe Doar o precizare aici: folosim sintagma „sociologie a sociologiei în tradiția consacrată deja și exprimată, probabil, cel mai succint în formula lui Robert Merton după care „istoria sociologiei nu se poate scrie decât sociologic. Ideea este că, pentru a înțelege modulațiile, accentele și modificările care survin în istoria gândului și teoriei sociologice, trebuie analizată, obligatoriu, contribuția factorilor sociali care intervin în acest proces. Din acest punct de vedere, „sociologia sociologiei poate fi echivalată cu ceea ce se cunoaște sub numele de „sociologia cunoașteri", ramură consacrată deja a domeniului⁹. Totuși, preferăm sintagma de „sociologie a sociologiei, pentru că delimitează mai bine obiectul cercetării noastre și, pe de altă parte, nu are conotațiile marxiste pe care, deseori, termenul de „sociologie a cunoașterii le sugerează. În această lucrare, sintagma „sociologie a sociologiei vrea să indice faptul că nu e posibilă înțelegerea deplină a „agendei societății și a sociologiei românești interbelice fără o lectură de sociologie a sociologiei, așa cum nu e posibilă fără un asemenea demers nici înțelegerea fracturii enorme pe care domeniul l-a suferit după ocupația comunistă¹⁰.

Vom pune mai departe această metodologie în context. Astfel că, după o prezentare a principalelor rețete de elaborare a istoriilor sociologiei la nivel mondial va fi prezentat propriul demers: sociologia e văzută, deopotrivă, ca oglinda și de-oglinditul realității, respectiv ca instanța discursivă care configurează cel mai pregnant agenda socială – explicită sau tacită – a unei societăți la un moment dat (temele asupra cărora vom stărui sunt părți însemnate ale agendei configurată de sociologii români interbelici). Sociologia are o dublă calitate: de produs și de producător al realității sociale (proporțiile, firește, diferă). Unghiul din care se poate contempla cel mai bine acest peisaj este, după părerea noastră, cel instituțional. De aici ideea de a propune o istorie logistică a sociologiei românești interbelice (cap. al II-lea). De ce logistică? Inițial, utilizat în filosofie și logică – desemnând „logica simbolică sau „modernă, spre delimitare de logica aristoteliciană -, termenul este astăzi utilizat în limbajul strategic organizațional și desemnează „totalitatea mijloacelor și căilor ce duc spre realizarea unui scop"¹¹. Totuși, utilizarea formulelor „harta logistică a sociologiei românești sau „centre logistice în lucrare nu vrea să sugereze o coordonare centrală care ar fi existat, chipurile, la nivelul întregii sociologii românești interbelice, ci existența, tacită nu explicită, a unui proiect relativ comun care se poate degaja ca un soi de numitor comun al proiectelor sociologice particulare pe care fiecare centru semnificativ al sociologiei românești interbelice îl genera. Și acest numitor comun poate fi evidențiat și înțeles printr-un exercițiu de sociologie a sociologiei, care poate da măsura somației generale a epocii pe care, încă o dată, fiecare centru semnificativ al sociologiei interbelice a preluat-o, exprimat-o și „rezolvat-o" într-o formă particulară, mai mult sau mai puțin originală. De aici unitatea – necăutată! – în diversitate și polimorfismul sociologiei românești interbelice.

Urmează prezentarea principalelor centre logistice ale gândirii sociale interbelice (cap. al III-lea), selectate în funcție de criteriile care ne interesează direct aici, respectiv patru direcții esențiale – sociologia națiunii, geopolitica (gândită în interbelic ca parte a științelor sociale), teoria elitelor și sociologia fenomenologică (cap al IV-lea). Selecția acestor patru teme – căci nu o istorie exhaustivă a sociologiei românești interbelice am încercat aici – nu s-a făcut aleatoriu: sunt acele direcții care au fost cele mai „sabotate" – a se citi interzise sau puse la index – de către regimul comunist de ocupație după 1944¹².

Următoarele secțiuni ale tezei (părțile II-V) vor înfățișa comparativ aceste evoluții – „ochiul exterior" (mai exact, vom vedea, posibilul lor). Aici criteriul comparației se modifică în funcție cerințele de la acest moment ale textului. Am considerat că cea mai bună ilustrare a unei viziuni comparative se face prin modelul seriilor, respectiv prin aducerea în prim plan a demersurilor cele mai reprezentative dintr-un anumit domeniu. Acest tablou comparativ nu este nici el exhaustiv. Dar este, cel puțin, un punct de plecare pentru o asumare nouă și înnoitoare, cu adevărat eficace și lipsită de complexe, nădăjduim noi, a unui episod din gândirea socială românească care mai are încă multe a ne învăța. Nu numai litera lui, dar, mai ales, spiritul său¹³.

Mulțumiri

O teză de doctorat, cum a fost inițial această lucrare, se îndatorează îndeobște la multă lume. În primul rând, celui care a condus și coordonat această teză, profesorul Ilie Bădescu, Șeful Catedrei de Sociologie a Universității București; apoi celor care au evaluat-o și ne-au ajutat cu sugestiile și comentariile lor: profesorul Gheorghiță Geană, de la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității București, profesorului Ioan Mihăilescu, de la aceeași facultate și Rectorul Universității din București, și profesorului Grigore Georgiu, de la Școala Națională de Studii politice și Administrative (SNSPA). Tuturor, mulțumiri pentru sfaturi și sprijin și scuzele autorului pentru eventuale dezamăgiri.

De asemenea, profesorului Cătălin Zamfir, conducătorul comisiei de doctorat și Decanul Facultății de Sociologie și Asistență Socială, și colegilor de la Catedra de Sociologie.

Studenților mei, desigur, cu care am discutat la cursuri și seminarii teme sau subiecte ale acestei cărți.

Pentru că este o carte (și) de sociologie occidentală, nu pot fi uitați aici profesorii sau colegii din Europa (Cambridge, Atena, Londra, Viena, Budapesta etc.) sau Statele Unite ale Americii (Binghamton) cu care am lucrat sau discutat în stagiile de pregătire ale acestui doctorat.

Sandrei și familiei mele, care m-au sprijinit constant în acest demers.


¹ Joseph S. Roucek, Raj P. Mohan, „Contemporary Sociology in Romania", în Handbook of Contemporary Developments in World Sociology, Edited by Raj P. Mohan and Don Martindale, Second edition, Greenwood Press, 1977, p. 264.

² Vezi, cu precădere, Ilie Bădescu, Istoria Sociologiei. Perioada marilor sisteme, Editura Porto-Franco, Galați, 1994, Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Editura Porto-Franco, Galați, 1994, Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei. Teorii contemporane, Editura Eminescu, București, 1996 și Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu (editori) Enciclopedia valorilor reprimate. Războiul împotriva culturii române (1944-1999), vol. I-II, Pro-Humanitatea, București, 2000.

³ Avem în vedere cu precădere lucrarea din 1984, Sincronism european și cultură critică românească, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

⁴ S-a realizat din acest proiect doar o parte. Vezi: Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu (editori) Enciclopedia valorilor reprimate. Războiul împotriva culturii române (1944-1999), vol. I-II, Pro-Humanitatea, București, 2000.

⁵ Vezi studiul „The Social Sciences in a Changing World", în International Social Science Journal, 1992, pp. 153-158; de asemenea, radiografia aspră tipărită sub titlu „Valori și norme sociale în perioada de tranziție" (în Sociologie, etică și politică socială. Volum omagial Cătălin Zamfir, Ediție îngrijită de Cornel Constantinescu, Editura Universității din Pitești, 2001, pp. 61-79); o versiune a textului se găsește în România Socială. Revistă de cultură socială și politică, nr. 1, septembrie 2001, pp. 4-6, 59-62.

⁶ Trebuie invocat aici, în primul rând, excelentul studiu „Ideas of Culture: Romanian Para-Anthropologists in the First Half of the Twenty Century", în Journal of the History of the Behavioral Sciences, volume XXXV, Winter 1999, Number 1, pp. 23-40.

⁷ Ideea transpare și în lucrarea din 1997 a autorului, Națiune, Cultură, Identitate, Editura Diogene, București, dar este mai aplicat și mai sistematic prezentă în Identitate și integrare, Editura Institutului de Teorie Socială, București, 2001, pp. 117-143.

⁸ „Critic" nu are aici, în nici un caz, conotații negative. Se referă doar la tentativa de a discuta contextual o perspectivă, de a-i găsi filiațiile și așezarea justă în peisajul intern și internațional.

⁹ Vezi: Geană, Gheorghiță (1993), „Sociologia cunoașterii", în Dicționar de sociologie, coordonatori: Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu, Editura Babel, București, p. 566. Îi mulțumim profesorului Gh. Geană pentru această observație.

¹⁰ Observația profesorului Grigore Georgiu, după care pentru o „sociologie a sociologie" trebuie să dispunem de și să ne raportăm la o radiografiere a societății românești din perioada interbelică este perfect îndreptățită. Spațiul nu ne-a permis însă – nici nu avea cum! - o referire întinsă și aplicată la realitățile românești interbelice, așa că referirile explicite sunt sporadice. Oricum, însă, fundalul a fost de fiecare dată prezent și el a structurat, fie și tacit, axul și alura lucrării.

¹¹ Profesorului Geană îi suntem datori cu această observație și cu această invitație la clarificări.

¹² Tot profesorul Geană a sugerat că momentul „fracturii" sociologiei ar fi, mai degrabă, anul 1948. Afirmația se poate ilustra – și a fost ilustrată – cu exemple de lucrări semnificative ale Școlii lui Dimitrie Gusti tipărite până în acest interval. Observația este binevenită, căci, tehnic vorbind, 1948 este anul instaurării proletcultismului în învățământ, în Academie, în cultură etc. Dar anul 1948 nu este, în sine, an semnificativ! Este doar anul în care s-a concretizat – iarăși: tehnic vorbind – ocupația sovietică în anumite domenii ale vieții sociale. Virtual, totul era decis o dată cu ocupația comunistă! În plus, dacă Școala lui Gusti a parcurs intervalul relativ suportabil, cu alte centre sau personalități sociologice lucrurile nu au stat așa. Or, lucrarea noastră se referă la sociologia românească interbelică, nu doar la Școala Gusti. Acestea sunt, în esență, motivele care ne-au determinat să păstrăm anul 1944 ca an de cotitură, deși trebuie admis că perioada „1944-1948" este una specială, să-i spunem de tranziție, dar, oricum, mai apropiată în spirit și performanță, de intervalul de după 1948 decât de cel dinainte de 1944.

¹³ Lipsa unei dezbateri serioase asupra sociologiei românești interbelice riscă să genereze (perpetueze), de prea multe ori, judecăți superficiale sau ideologice. Din acest punct de vedere, evaluarea recentă a lui Mihai Dinu Gheorghiu asupra sociologiei românești (www.cee-socialscience.net) este surprinzătoare. Vorbind despre cartea recentă a profesorului Ilie Bădescu, Noologia (Valahia, 2003), o plasează în continuitate interbelică astfel: „His latest theoretical achievement - a «spiritualist» or «noological» conception focused on the theory of «soul latency» (as Dr. Larionescu says in her paper) – ranks him among the of the Romanian fascist sociologists of 1930-1940". Care sunt și de ce „sociologii fasciști români" sau ce înseamnă, efectiv, sociologie fascistă nu ni se spune și nici nu a fost clarificat vreodată într-o dezbatere serioasă. Sintagma „sociologie fascistă" a fost impusă în sociologia românească – pe linia textelor sau cărților anterioare ale lui Ernö Gall sau Zigu Ornea - de lucrarea de ideologie marxist-leninistă, Gândirea sociologică din România, 1974 (ediția e II-a, plus o traducere în engleză), autori Miron Constantinescu, Ovidiu Bădina și Ernö Gall, lucrare politică menită să „pună ordine în sociologia românească și să indice ce e bun și ce e rău în ea după un criteriu care nu avea nimic cu știința sociologică (capitolul se intitulează „Influența fascistă în sociologie). E regretabil să constați că asemenea practici de etichetare ideologică se perpetuează astăzi, căci sintagma „sociologie fascistă" nu indică o evaluare epistemologică (oricare ar fi ea), ci – la fel ca în lucrarea mai sus citată - una ideologică, deci politică. Cu asemenea practici de etichetare, blocaje mentale sau lipsă cronică a dezbaterilor serioase și consistente, sociologia românească nu are nici o șansă să depășească criza teoretică în care a fost împinsă după 1944 de ocupația comunistă – riscă chiar să o perpetueze...

PARTEA I

INTRODUCERE METODOLOGICĂ, SELECȚIA TEMELOR ȘI CARTOGRAMA SOCIOLOGIEI ROMÂNEȘTI INTERBELICE

Capitolul I

INTRODUCERE

DESPRE OBIECTUL ȘI METODA CERCETĂRII ISTORIEI SOCIOLOGIEI ROMÂNEȘTI INTERBELICE

1. Biblioteca proiectelor eșuate și „teroarea istoriei". Istoria reală și istoria virtuală a sociologiei românești interbelice

„[Școala sociologică de la București] n-a pierit de moarte bună, ci asasinată"

(Henri Stahl¹⁴)

S-a spus despre literatura română că „proiectele eșuate sunt una dintre trăsăturile ei emblematice: „Unul din semnele distinctive ale literaturii române este marele ei număr de proiecte eșuate. Nu există aproape scriitor important la care să nu găsim vaste proiecte părăsite, șantiere în care lucrul n-a fost dus până la capăt¹⁵.

O evaluare retrospectivă probează însă că proiectele eșuate sunt, cel puțin pentru câteva intervale, ușor de delimitat, și culminând cu perioada interbelică, pecetea tragică a întregii culturi române. Sociologia, cel puțin, ilustrează la vârf o asemenea ipostază. Motivele sunt aici de ordin obiectiv: după 1944, marile proiecte ale sociologiei românești au fost suspendate, ieșind din scenă brutal o dată cu instaurarea comunismului sau dispărând în pușcării o dată cu inițiatorii lor, fie că au fost mari proiecte colective - Școala sociologică de la București, Școala lui Traian Brăileanu de la Cernăuți, Extensiunea Universitară inițiată de Virgil Bărbat la Cluj etc. - fie instituționale - reviste: Sociologie românească, Însemnări sociologice, Arhiva pentru știință și reformă socială, Geopolitica și Geoistoria, etc. - fie proiecte personale. Acele proiecte eșuate sunt proiectele interzise, trecute la index sau eludate de ocupantul comunist, astfel că părăsirea lor de ieri, evaluată astăzi retrospectiv, dă cel mai deplin măsura „terorii istoriei" sub care s-au aflat românii după 1944: abandonului forțat al proiectului, la care era silit autorul, i s-a adăugat, în cazul proiectelor împlinite, uitarea, neglijența

publicului și ignorarea comunității sociologilor¹⁶. Toată istoria sociologiei românești interbelice stă parcă sub semnul „terorii istoriei" (Mircea Eliade), sub semnul neîmplinirii până la capăt, a lui n-a fost să fie. În acest context trebuie așezată și remarca profesorului Stahl pe care am așezat-o la începutul acestei secțiuni.

Istoricul sociologiei nu poate ignora o asemenea somație. Sociologia românească interbelică poate și trebuie să fie scrisă și cu acest criteriu. Unei sociologii reale a interbelicului românesc îi trebuie adăugată – nu contrapusă – o istorie virtuală a ei: ce a însemnat, ce ar fi putut și ce se pregătea să fie sociologia românească interbelică dacă „înghețul pe care îl invoca în anii ‘40, premonitoriu, un Anton Golopenția, nu s-ar fi produs. Pentru aceasta însă trebuie cercetate tendințe, evoluții și „despărțirile incipiente care pot fi decodate astăzi în epocă și plasate, toate, pe scena mare a sociologiei mondiale. Metodologia trebuie prin urmare adecvată unui obiect nu tocmai lesne de definit.

2. Considerații metodologice pe marginea unei istorii a sociologiei interbelice

Ochiul interior. Pentru o sociologiei a sociologiei

„...primul plan al figurației umane dintr-o pictură se poate modifica în raport cu caracterul variabil al fondului ei, cu cantitatea și cu locul luminii ce cade asupra-i, cu culorile în care se afla încadrată, cu așezarea mai apropiată sau mai depărtată în spațiul respectiv, cu proporțiile sale față de acelea ce figurează fundalul".

(Edgar Papu¹⁷)

Exista un stil de a scrie istoricul unui domeniu acceptabil (justificabil) îndeobște în etapa juvenilă a disciplinei. Este stadiul în care „discursul despre, inventarierea globală a achizițiilor - fază „administrativă obligatorie a oricărei îndeletniciri culturale - se află la primii pași. Opțiunea pentru o analiză descriptivă, abundentă în citate și trimiteri la text, didactic-integratoare prin intenții și alură sau arborând ostentativ o intonație distantă - manieră tipic academică de zugrăvire la rece" a materialului brut - devine acum cea predilectă. Se identifică aici opțiunea în care distincția monografie-sinteză se manifestă în formă acută, posibilele concluzii sau evaluări înșirându-se la capătul unui material înfățișat atent, meticulos și, pe cât se poate, sistematic.

Raportarea la acest gen de abordare trebuie făcută având pe deplin conștiința zonelor ei precare. Căci, alături de foloasele incontestabile ale unui asemenea travaliu - încheiat adesea cu un util avertisment asupra unei zestre consistente și în așteptarea de ulteriori „utilizatori" - rămâne un mare risc la întâlnirea sau la reluarea lui: ispita odihnei într-o structură deja constituită, tentația replierii în dosul unor puncte de vedere clasicizate, inhibante prin expunerea pedantă, și aproape intangibile prin uzajul curent sau numele mari ce le girează.

Și încă ceva. O istorie a sociologiei pur descriptivă, nedublată în fundal, fie și tacit, de o sociologie a sociologiei, este pândită la fiecare pas de riscul obturării cvasitotale a contextului, ori de ignorarea desăvârșită a situației concrete. Fundalul este reperat acum printr-o simplă raportare geografică (sociologia de la București, sociologia de la Cluj, sociologia de la Cernăuți etc.), un decor rece, inert, necomunicativ și irelevant. Mediul acela, atât de revelator pentru sociolog, mediul acela concret care somează, fixează sarcini, cere diagnostice și transmite mesaje imposibil de ignorat, se estompează până la anulare. Raportul cu realitatea fiind brutal fracturat, judecata de valoare poate căpăta lesne tonalitate apodictică. Orice istorie de acest tip începe sincer de la o voință de adevăr, dar poate eșua într-o dictatură a exactității. Exactitate contra adevăr: la întâlnirea dintre cele două se joacă miza întreagă a unei asemenea tentative.

Singura examinare demnă de interes a sociologiei românești interbelice până în 1989 (și cea care va inspira o altă recentă tentativă sintetică din anii ‘90¹⁸) - Traian Herseni, Sociologie românească-schiță istorică, 1940 - este cea care ne-a inspirat considerațiile anterioare. Se înțelege că nu un proces de intenție, nici măcar o evaluare aplicată sau completă am încercat aici. Nu o critică ce vrea să-și sufoce obiectul, ci o critică ce vrea să-l plaseze cu adevărat în poziția justă. Toate aprecierile noastre se revendică din conștiința limpede a însuși autorului în valabilitatea și condiționarea temporală a travaliului său: „În împrejurările acestea, nu ne este cu putință decât o simplă schiță a dezvoltării ideilor sociologice de la noi și nici aceasta nu va putea fi ferită de unele lipsuri, socotite de cei care au avut prilejul să adâncească o anumită perioadă sau opera vreunui scriitor, ca neîngăduite. Suntem încredințați însă că încercarea noastră va atrage atenția asupra unui material bogat, care-și așteaptă demult cercetătorul"¹⁹.

Departe de a fi o etapă ce poate fi abrogată din parcursul sociologiei românești, „schița istorică" a lui Traian Herseni este însă un stadiu ce se cere astăzi – cu el cu tot - depășit²⁰.

Ochiul exterior. Sociologia interbelică românească în context internațional

„Comparația internațională ascute percepția. Ea este calea cea mai adecvată pentru a discerne ce este banal și ce este singular, pentru a pune în lumină originalitatea contextelor naționale, a cerceta în același timp constante, legități, variabile cu semnificație universală."

(Mattei Dogan²¹)

Dacă prima exigență metodologică a acestui studiu se referă la fundalul sociologiei românești interbelice – sociologia sociologiei, deci o privire interioară -, cea de-a doua are în vedere perspectiva exterioară, deci plasamentul acestei sociologii în contextul căreia îi aparține de drept, cel mondial. Este un demers obligatoriu în condițiile în care investighezi un câmp cultural ce nu a avut niciodată prilejul să se definească judicios – Herseni doar a inventariat acest câmp – și să se plaseze adecvat pe traseele sociologiei mondiale de atunci sau de mai târziu. Este ceea ce își propune cel de-al doilea unghi de lectură al prezentei lucrări. Este partea lui „ce ar fi putut să fie, dar nu a fost".

În esență, comparatismul propus aici vizează: a). exigența lecturii marelui spectacol al sociologiei europene prin paradigme (ceea ce face inutil criteriul exhaustivității); b) exigența prezentării dinamice a sociologiei prin modelul seriilor sociologice; c). exigența comparatismului sincronic și diacronic, deci a contextualizării sociologiei românești interbelice în perspectiva evoluțiilor europene (și americane).

Doar așa se poate face dreptate deplină unui interval cultural – sociologia românească interbelică – ce a dat și mai ales ar fi putut să ofere enorm sociologiei europene în care se plasa și se plasează indiscutabil.

Prezenta lucrare își propune să fie un punct de plecare în acest sens.

3. Concluzii la o introducere. Dubla fractură a regimului de ocupație

„Fundamentul filozofic și ideologic al întregii mișcări sociologice din România constă în concepția materialistă a dialecticii societății. Pe această bază filosofică unică se dezvoltă în același timp o multitudine de cercetări sociologice, de direcții și de teme de cercetări variate, în formele de lucru cele mai corespunzătoare."

(Miron Constantinescu, Ernö Gall, Ovidiu Bădina)

„Ochiul interior și „ochiul exterior, cele două sintagme alese de noi ca subtitluri, pot să fie interpretate și în alt mod; altminteri spus, rețeta lucrării noastre poate fi precizată și altfel.

Sociologia este, prin însăși natura ei, o disciplină cu două dimensiuni: una locală (națională), alta universală (inter-națională). Prima dimensiune, cea locală, se relevă la nivelul agendei ei imediate, al realității pe care este somată să o interpreteze și/sau evalueze. Somațiile ei vin de un „undeva" concret, iar cel puțin de două sute de ani, vârsta sociologiei, acest undeva, acest local se definește, în general, în termeni naționali. Prin urmare, pentru ca sociologia să funcționeze adecvat, va trebui să aibă acces la realitatea socială pe care e chemată să și-o asume. Altminteri spus, relația cu localul, deci dimensiunea locală a sociologiei trebuie să fie, în esență, neperturbată.

În al doilea rând, există și o crucială dimensiune universală a științei sociologice. Și avem aici în vedere nu atât cercetările inter sau supra-naționale, cât dialogul teoretic, multi-paradigmatic, pe care cel care se îndeletnicește cu această disciplină va fi nevoit să-l aibă în vedere. O liberă circulație a ideilor și gândurilor sociologice este deci necesară pentru ca sociologia – ca și alte științe sociale, de altfel – să se poată „desfășura" la întreaga ei capacitate.

Citită prin această grilă de lectură, istoria sociologiei românești a suferit după 1944 o fractură dublă. Pe de-o parte, dimensiunea locală a fost drastic periclitată, accesul la realitatea socială fiindu-i dramatic îngrădit. Domenii întregi ale socialului au fost pur și simplu eliminate de pe posibila agendă a sociologiei românești. Pe de altă parte, plasamentul sociologiei din România în contextul mondial a fost și el falsificat, redus la minimum și îngrădit cu orice prilej. Nu doar la nivelul contactelor și a circulației teoriilor sau paradigmelor s-au operat modificări, dar și la nivelul comparațiilor sau înțelegerii corecte a moștenirii și anvergurii școlii românești de sociologie.

Două fracturi profunde care au știrbit sociologia de prerogativele ei majore. E timpul ca tabloul interbelic, cel puțin – distorsionat și el, retrospectiv, de intervențiile brutale ale regimului de ocupație - să fie refăcut cu precizie cât mai mare. Aceasta este, cum spuneam și în paragraful anterior, una dintre sarcinile prezentei lucrări: dimensiunea locală – „ochiul interior" - constituie acum agenda sociologiei românești interbelice, iar cea internațională – „ochiul exterior" -, poziția sociologiei românești pe harta științelor sociale mondiale.


¹⁴ Afirmația e citată în Ilie Bădescu, „Performanța europeană a lui D. Gusti: Sociologia națiunii", prefață la D. Gusti, Sociologia națiunii și a războiului, Editura Floare Albastră, București, 1995.

¹⁵ Mihai Ungheanu, Exactitatea admirației, Editura Cartea Românească, București, 1985, p. 7.

¹⁶ Despre această chestiune vezi pe larg: Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu (editori) Enciclopedia valorilor reprimate. Războiul împotriva culturii române (1944-1999), vol. I-II, Pro-Humanitatea, București, 2000.

¹⁷ Călătoriile Renașterii și noi structuri literare, Editura Meridiane, 1967.

¹⁸ Este vorba despre lucrarea Istoria Sociologiei românești, coordonator Ștefan Costea, Editura Fundației „România de mâine", București, 1998.

¹⁹ Vezi prefața – „Câteva lămuriri" – la lucrarea lui Herseni discutată.

²⁰ Cealaltă „istorie" a sociologiei românești, Gândirea sociologică din România, Editura Didactică și Pedagogică, 1974 – girată de Miron Constantinescu, Ovidiu Badina și Ernö Gall, nu poate fi luată în discuție. Ea este o carte cu comandă politică explicită, o lucrare-directivă, ce lecturează istoria sociologiei românești „după chipul și asemănarea regimului politic. Polemica ei cu schița herseniană este una de pe poziții de forță. Autorii ei nu polemizau, ci puneau calificative politice; nu argumentau, ci dădeau sentințe. A afirma, și după 1989, (doar) că această lucrarea „a fost concepută ca o replică de pe pozițiile sociologiei marxiste actuale la schița istorică propusă în 1940 de Traian Herseni înseamnă a ignora, vinovat, vectorul politic explicit al întreprinderii (căci asta a fost în primul rând volumul din 1974, un semnal politic, nu o replică academică). Discutabila comparație aparține lui Mihai Dinu Gheorghiu, în articolul „Specificul național în sociologia românească" inclus în culegerea Cultură și societate, Ed. Științifică,1991, sub îngrijirea lui Al. Zub.

²¹ Mattei Dogan și Dominique Pelassy, Cum să comparăm națiunile. Sociologie politică comparată, Editura Alternative, București, 1993, p. 5.

Capitolul al II-lea

CUM SE SCRIE ISTORIA SOCIOLOGIEI?

DE LA „AGENDA SOCIALĂ LA „INSTITUȚIA SOCIALĂ ȘI ÎNAPOI DOUĂ CRITERII ȘI O MANIERĂ DE A SCRIE ISTORIA SOCIOLOGIEI

1. Cum se poate scrie istoria sociologiei? Un bilanț și câteva concluzii

Orice tentativă de a radiografia evoluția sociologică a unui spațiu presupune o metodologie. Cum, ce anume, după ce criterii va fi selectat este una dintre interogațiile fatale de la începutul oricărui demers. Fiecare strategie, s-ar putea spune, are avantajele și dezavantajele ei, accentuează ceva și ignoră – sau lasă necercetat – altceva, relevă un aspect și lasă altele în umbră. Aparent e adevărat; cert e însă că unele fac asta – proporțional - într-o măsură mai mare decât celelalte… O repede trecere în revistă a unor eforturi principale depuse în acest câmp, în funcție de criteriul selectat de fiecare autor, ne va edifica, cel puțin parțial, asupra diversității care caracterizează tabloul²². Evident, nu există decât rareori un tip pur, majoritatea dintre lucrările invocate mai jos combinând, într-o măsură mai mică sau mai mare, criteriile; selecția – nici pe departe exhaustivă, doar orientativă - s-a făcut de cele mai multe ori ținând seama de accente și proporții metodologice²³.

A. criteriul evoluționist (pozitivist) – este, cel puțin de-ar fi să-l credem pe George Sarton²⁴, cel dintâi „stil de a scrie sociologia și îi aparține „nașului sociologiei, Auguste Comte; acesta a văzut apariția sociologiei ca expresia unei dezvoltări liniare – veritabilă lege a istoriei. Tot aici se poate cita lucrarea lui Robert Park și Ernest Burgess – Introduction to the science of Sociology, care au preluat, în 1921, acest stil. John Madge în 1962 – Origins of Scientific Sociology – va „aduce la zi" această perspectivă. Tot aici intră și textul lui M. Albrow, Globalization, Knowledge and Society, 1990, în care urmărește gradual și evolutiv dezvoltarea disciplinei.

B. școala sociologică: clasic pentru această perspectivă „pluralistă" este Pitirim Sorokin – Les théories sociologiques contemporaines, Paris, Payot, 1938. Primul tom – „Istoria concepțiilor sociologic", 1944 – din lucrarea Introducere in sociologie a lui Eugeniu Sperantia intră foarte bine la această rubrică.

C. ideea sociologică, conceptele și perspectivele sociologice: aceasta este un alt tip de „perspectivă pluralistă", și aici pot fi invocați: Emory S. Bogardus, The Development of Social Thought, 1955; Ch. P. Loomis și Zona K. Loomis, Modern Social Theory; Don Martindale, The Nature and Types of Sociological Theory, 1960; Ian Craib, Modern Social Theory from Parsons to Habermas, 1992; Michel Lallement, Histoire des idées sociologiques, 2 vol., 1993; E. C. Cuff, W.W. Sharrock, D. W. Francis, Perspectives in Sociologiy, 1993. Aici intră volumele de teorie sociologică tipărite înainte de 1989 la noi: Virgil Constantinescu-Galiceni și Ion Ungureanu, Teorii sociologice contemporane, 1985 și Ion Ungureanu, Ștefan Costea, Introducere în sociologia contemporană, 1985. Tot la această rubrică s-ar plasa, ca perspectivă metodologică, și demersul lui Cătălin Zamfir din Structurile gândirii sociologice, 1987 și Spre o paradigmă a gândirii sociologice, 1999.

D. repere (figuri) exemplare ale disciplinei – clasic este aici Raymond Aron – Les étapes de la pensée sociologique. Montesquieu. Comte. Marx. Tocqueville. Durkheim. Pareto. Weber²⁵, Paris, 1967, dar și – în spațiul anglo-saxon - L. A. Coser – Master of Sociological Thought, 1977. Pentru spațiul german trebuie citat Dirk Kaesler, Klassiker des soziologischen Denken, 1976. Astăzi, cel care ilustrează abundent o asemenea perspectivă este americanul George Ritzer, extrem de tipărit și retipărit azi: Sociological Theory, 1992, Classical Sociological Theory, 1996, Postmodern Social Theory, 1997. Există versiuni – „la scară – ale acestei strategii, respectiv lucrări care prezintă „figurile exemplare ale disciplinei văzute în cadre naționale: pe America, Robert Bierstedt, American Sociological Theory, 1981, iar pe cea franceză, Pierre Ansart, Les sociologies contemporaines, 1990; Bryan S. Turner, Clasical Sociology, 1999 (e vorba despre prima parte a lucrării; în a doua secțiune Turner discută „The Early Sociology of Institutions"). În sociologia românească această rețetă se poate vedea în Maria Larionescu, Sociologie românească. Dimitrie Gusti, Eugeniu Sperantia, C. D. Gherea, 1995.

E. sinteza – faimoasa carte a lui Talcott Parsons – Structure of Social Action (1937), ilustrează cel mai bine această manieră. Ideea este tentativa de a citi istoria (tradiția) sociologică ca o vastă sinteză, ca un corpus coerent în care pluralitatea se absoarbe, până la urmă, în unitate. Tratatul lui Werner Stark din 1962 – The Fundamental Forms of Western Social Thought se înscrie pe aceeași linie. Un alt autor care a încercat să prezinte istoria sociologiei ca pe o sinteză teoretică vastă este Jeffrey Alexander. Vezi Theoretical Logic in Sociology (1982-83, patru volume) și Twenty Lectures: Sociological Theory since World War II, 1987. Ultima tentativă semnificativă de acest gen este a lui J. Habermas – Theory of Communicative Action, 2 vol., 1980.

F. paradigma sociologică – clasic aici este George Ritzer cu a sa Sociology: A Multiple Paradigm Science, tipărită în două ediții, 1975 și 1980; sugestia a fost preluată – pe altă dezvoltare - de către Ion Ungureanu, Paradigme ale cunoașterii sociologice, 1990; vezi și Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei. Teorii contemporane, 1996. Deși termenul „paradigmă" are la el un alt sens, și cartea din 1976 a lui S. N. Eisenstadt – The Form of Sociology – Paradigms and Crises poate fi invocată aici.

G. ideea sociologică și contextul cultural – e o versiune mai amplă și mai sugestivă decât cea dintâi și care urmărește contextul cultural și logica internă a disciplinei – citită, deseori, prin „ideile" ei fundamentale. Clasic e aici Robert A. Nisbet, The Sociological Tradition, 1966, dar trebuie obligatoriu invocat și H. Stuart Hughes cu a sa Consciousness & Society. The Reorientation of European Social Thought 1890-1930, 1986; vezi și Paul Claval, Les Mytes fondateurs des sciences sociales, 1980, de asemenea frumoasa carte a lui Wolf Lepenies, Die drei Kulturen: Sociologie, zwischen Literatur und Wissenschaft, 1985. Mult reeditata carte a lui Randall Collins și Michael Makowsky, The Discovery of Society, 1993, intră cel mai bine tot la această secțiune. Tot aici ar merita citată și complexa perspectivă a lui Edward Shils, The Calling of Sociology and Other Essays on the Pursuit of Learning, 1980 (sociologia ca „general orientation"). Mai degrabă decât la secțiunea D (deși structura ar sugera, la o privire superficială, așa ceva), ar intra aici și Ilie Bădescu, Istoria sociologiei. Perioada marilor sisteme, 1994. Aplicarea pe cazul românesc a acestei rețete s-ar putea identifica la Ion Ungureanu, Idealuri sociale și realități naționale, 1988.

H. ideologia – acest criteriu se referă la maniera de a scrie istoria sociologiei care leagă dezvoltarea disciplinei de alte evoluții sociale (din acest punct de vedere aceste lucrări ar putea intra și la secțiunea anterioară, contextualistă). Nu e întâmplător că majoritatea dintre producțiile de acest gen vine dinspre perspectivele (neo)marxiste. Irving Zetlin a tipărit în 1968 Ideology and the Development of Sociological Theory, tipică pentru acest stil. Cartea lui György Lukás din 1954, The Destruction of Reason este și ea relevantă. Un exemplu de abordare marxistă tipică a istoriei sociologiei este cartea lui Georg Assman și Rudhard Stollberg, Grundlagen der marxistisch-leninistischen Soziologie, 1977. Criteriul ideologiei marxiste este prezent și în lucrarea lui Miron Constantinescu, Ovidiu Bădina și Ernö Gall, Gândirea sociologică din România, 1974. Mai subtil apare utilizat criteriul acesta – respectiv că orientarea sociologiei vine din cauze exogene disciplinei – în Alvin Gouldner, The Coming Crisis of Western Sociology²⁶. Vezi și Bruce Mazlish, A New Science: The Breakdown of Connections and the Birth of Sociology, 1989 sau – pentru spațiu american – Dorothy Ross, The Origins of American Social Science, 1991. Istoria sociologiei românești a lui Traian Herseni ar intra, cel puțin prima secțiune, la această rubrică (a doua secțiune a cărții mută criteriul către unul geografic)²⁷.

I. „religia" – perspectiva aceasta putea să fie încadrată și la secțiunea anterioară, dar am vroit să o individualizăm. Este vorba aici despre scrierile care pun în evidență rolul „religios" pe care l-a avut sociologia în istoria ei. Vezi: Robert W. Friedrichs, A Sociology of Sociology, 1970 și Arthur Vidich și Stanford Lyman, American Sociology. Worldly Rejections of Religion and Their Direction, 1985.

J. criteriul „național" – Traian Brăileanu, Istoria teoriilor sociologice, curs șapirografiat, 1936-37; Heinz Maus, A Short History of Sociology, 1965; Handbook of Contemporary Developments in World Sociology, Edited by Raj P. Mohan and Don Martindale, 1977.

K. tradiții „naționale" - Friedrich Jonas, Storia della sociologia. Dall’a Illuminismo all»eta contemporanea, 1989; (în cazul anterior e vorba despre un criteriu administrativ-geografic; o analiză cronologică a dezvoltării sociologiei pe anumite spații naționale; acum am pus „național" între ghilimele, căci rareori e riguros urmat; autorii care selectează acest criteriu, deși pornesc de la el și se raportează la acesta, îl flanchează, de regulă, cel puțin cu o tradiție care nu are referent național, respectiv cea marxistă. Aici s-ar putea încadra și lucrarea lui Donald Levine, pe care am așezat-o – după criteriul autorului -, într-o secțiune separată (vezi M); la fel, și Wolf Lepenies, cu lucrarea citată, și-ar găsi loc aici.

L. originea sociologiei – o clasă care nu intră, riguros vorbind, în tabloul nostru, dar nu lipsită de semnificație; modul cum identifici „punctul de plecare" al sociologiei influențează asupra întregii viziuni. Vezi: Traian Herseni, Originile sociologiei, 1946; John Madge, The Origins of Scientific Sociology, 1967; D. R. Kelly, The Human Measure, 1990, Alvin Gouldner, Enter Plato: Classical Greece and the Origins of Social Theory, 1967.

M. perspectiva „dialogală" – cea mai recentă, poate, perspectivă asupra istoriei sociologiei, propusă de Donald N. Levine în cartea sa Visions of the Sociological Tradition, 1995.

Tabloul este, indiscutabil, complex. S-ar putea realiza, în fapt, o sociologie a istoriei sociologiei care ar sugera, fie și orientativ, că maniera de a scrie istoria sociologiei a avut o evoluție în timp suficient de pregnantă, cel puțin pe anumite intervale²⁸. Nu este scopul nostru aici. Căci țelul acestui tablou este să ne orienteze mai bine, metodologic, în întreprinderea noastră de a sugera o rețetă adecvată pentru înțelegerea mai justă a interbelicului românesc.

Iată, acum, direcțiile majore ale acestei tentative.

2. Niveluri de lectură ale societății și sociologiei românești interbelice. De la „agenda socială la „instituția socială și înapoi. Oglindire și de-oglindire

În primul rând, pornim de la ideea, des repetată de sociologi, că istoria sociologiei nu se poate scrie decât sociologic. Asta înseamnă, printre altele, că dialogul acela atât de viu între societate și sociolog trebuie de fiecare dată avut în vedere, și că una dintre cele mai bune căi de înțelegere a unei societăți în resorturile ei profunde este să urmărești ce fac sociologii²⁹. În definitiv, ceea ce sociologia – sociologii – face – fac – este să fixeze și să stabilească agenda socială a fiecărei societăți.

Care este însă topos-ul acestei somații? Sau, altminteri spus, unde anume poate fi percepută această interogație cel mai adecvat? La nivelul operei sociologice, se va răspunde cel mai des. Ipoteza noastră este însă că locul din care pot fi vizualizate cel mai pregnant aceste evoluții sunt grupările și instituțiile sociologice. Când spunem grupări ne referim la școli sau grupuri sociologice, iar când spunem instituții ne referim la reviste, institute, asociații etc. În esență, avem în vedere acele grupări și instituții care se constituie pe baza unui proiect intern, deci pe baza unei somații interioare, nu dinspre o comandă (somație) externă, indiferent de unde ar veni ea. Cuvântul proiect intern este crucial aici; de aceea catedrele sau facultățile de sociologie devin arareori așa ceva³⁰. Vorbim deci despre instituții și grupări constituite în jurul proiectului intern, de la care se revendică și pe care îl scot la lumină, treptat, prin prestația lor. Pasul următor este selectarea acelor grupări și instituții relevante și constituirea hărții logistice a sociologiei românești interbelice³¹.

O paranteză, tot metodologică, aici. Pentru cel ispitit să facă o lectură exhaustivă a spațiului interbelic sociologic românesc, o cartografiere, tot exhaustivă, se impune. O asemenea sarcină ar depăși însă cu mult dimensiunea unei singure lucrări, astfel că selecția noastră va fi ajustată în consecință - ajustată în raport cu cele patru direcții de analiză care vor configura arhitectonica acestei cărți, respectiv acele serii de preocupări care au fost cel mai serios afectate de regimul comunist impus în România după cel de-al doilea război mondial: sociologia națiunii, geopolitica, teoria elitelor și sociologia fenomenologică. Astfel că selecția noastră va avea în vedere acele instituții care au avut o legătură – total sau prin membrii lor marcanți – cu aceste somații apărute și asumate în gândirea socială interbelică. După acest travaliu urmează partea a doua a demersului nostru, respectiv comparația.

3. Primul criteriu: o sociologiei a sociologiei și o istorie logistică a interbelicului românesc. Al doilea criteriu: comparație la nivelul paradigmelor

Putem rezuma așadar etapele proiectului nostru metodologic de până acum.

a. prezentarea metodelor principale de scriere a istoriei sociologiei în funcție de criteriile (perspectivele) utilizate;

b. identificarea propriei metode: într-o primă instanță o sociologie a sociologiei care să configureze agenda societății românești, adică principalele probleme identificate de sociologii români interbelici;

c. selectarea acestor probleme în funcție de fractura la care au fost supuse de regimul de ocupație;

d. identificarea locului din care dialogul sociolog / societate – oglindirea și de-oglinditul – se pot observa cel mai judicios – acest loc este gruparea sau instituția;

e. identificarea acelor instituții care au legătură cu cele patru teme selectate anterior;

Vom trece apoi la faza a doua a proiectului – ochiul exterior -, respectiv comparația între perspectivele românești și cele europene (occidentale); în alți termeni, configurarea cadrului în care performanța sociologiei românești interbelice poate fi contemplată cât mai judicios (aceasta este ilustrată de ultimele patru părți ale tezei noastre).

Sarcina viitorului capitol este deci să configureze – nu exhaustiv – harta logistică a sociologiei românești interbelice în funcție de cele patru dimensiuni³².


²² Există, firește, mai multe tipologii care pot fi utilizate pentru a jalona acest spațiu bine populat. Ne-am bazat aici, în esență, pe tipologia lui Donald Levine, pe care am dezvoltat-o în funcție de necesitățile studiului nostru. Vezi Donald N. Levine, Visions of thr Sociological Tradition, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1995:

²³ Anul citării este, acolo unde am avut această informație, cel al ultimei ediții. În ceea ce privește selecția, am încercat să selectăm cele mai semnificative volume de istoria sociologiei tipărite până astăzi și, în același timp, ilustrări reprezentative pentru fiecare criteriu; am selectat cu precădere volume, nu articole sau studii.

²⁴ Vezi a sa The Study of the History of Scince, Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1936.

²⁵ Nu trebuie uitat faptul că există în intenția lui Aron – fapt subliniat chiar de titlul lucrării – de a prezenta, apelând la figurile exemplare, un crescendo, o devenire a sociologiei. Traducerea titlului din ediția engleză – Main Currents in Sociological Thought – ratează această sugestie istoricistă.

²⁶ Trebuie precizat încă o dată că aceste criterii nu sunt – nu pot fi niciodată – mutual exclusive. Există, de pildă, multe suprapuneri între G și H.

²⁷ O recentă Istorie a sociologiei românești, coordonată de Ștefan Costea, Editura România de Mâine, 1998, este dificil de clasat din acest punct de vedere. Câteva criterii se regăsesc în acest volum nu foarte clar în ceea ce privește rețeta metodologică generală.

²⁸ David Levine a accentuat această idee în lucrarea sa mai sus citată.

²⁹ Regula nu este, desigur, valabilă decât în cazul situațiilor în care sociologii sunt lăsați să facă. În cazul regimului comunist, ceea ce făceau sociologii era relevat nu atât pentru configurația sau alura societății românești, ci, mai ales, pentru prestația regimului și îngrădirile lui de atunci.

³⁰ În Statele Unite pot fi însă identificate – cel puțin retrospectiv – facultăți de sociologie care au devenit adevărate școli.

³¹ Este, vom vedea, sarcina capitolului al III-lea al lucrării noastre.

³² Aceasta este pricina pentru care nu figurează aici alte grupări sau reviste care, după metodologia noastră, ar fi trebuit convocate în orice istorie a sociologiei interbelice românești. Ne gândim, de pildă, la Gând și faptă, Gând românesc, Societatea de mâine, chiar Gândirea etc., etc.

Capitolul al III-lea

HARTA SOCIOLOGIEI ROMÂNEȘTI INTERBELICE

CARTOGRAMA GRUPURILOR ȘI A PUBLICISTICII SOCIOLOGICE

În acest capitol vom examina sociologia românească interbelică din punctul de vedere al topografiei acesteia. Vor fi identificate și urmărite principalele grupări și instituții care s-au impus și dezvoltat în sociologia românească de dinaintea celui de-al doilea război mondial. În final, o cartogramă a instituțiilor sociologiei interbelice se va desfășura în fața cititorului, cu mențiunea, încă o dată reluată, că prezentarea nu este exhaustivă, ci ajustată în funcție de cele patru direcții asupra cărora stăruim aici. Ținta noastră vor fi principalele școli, grupări sau curente care au marcat epoca, deopotrivă cu „expresiile" instituționale care le-au marcat: publicații, institute, activități instituționalizate etc.

1. Școala sociologică a lui Dimitrie Gusti și instituțiile ei

Avatarurile postbelice ale școlii gustiene

„Critica marxistă a școlii sociologice din București și a metodei sale trebuie (…) să scoată în relief bazele idealiste, voluntariste și limitele de clasă, burgheze ale sociologiei lui Gusti, precum și legăturile sale cu politica cercurilor conducătoare ale României capitalisto-moșierești"

(Ernö Gall³³).

Am mai vorbit deja despre avatarurile Școlii Profesorului Gusti și despre destinul ei postbelic. Remarca colaboratorului apropiat al lui Dimitrie Gusti, respectiv Henry Sthal, invocată deja, este un indiciu perfect. În completarea acestei idei, să trecem în revistă, rapid, câteva dintre „epitetele cu care Școala și întemeietorul ei au fost gratulate de către ideologii regimului de ocupație. Iată câteva mostre semnificative: „Indiscutabil că metoda monografică, ca mijloc de cunoaștere a realității sociale, este un element pozitiv al sistemului sociologic al lui Gusti. Ne-am face însă vinovați de simplism și de vulgarizare dacă ne-am limita să afirmăm că, pe când teoria școlii sociologice din București are un caracter idealist-voluntarist și ca atare trebuie respinsă de critica marxistă, metoda monografică – datorită caracterului ei materialist-realist – ar fi în întregime acceptabilă ca o metodă științifică progresistă. (…) Caracterul idealist-voluntarist al teoriei sale, limitele și conținutul de clasă ale întregului său sistem produc în mod inevitabil deformări și în metoda sa de cercetare. În ultimă instanță, ele împiedică metoda monografică a lui Gusti să devină cu adevărat un mijloc de cunoaștere a realității sociale integrale³⁴.

Și încă: „Bazele filozofice, limitele de clasă, precum și legăturile cu cercurile conducătoare ale României capitaliste-moșierești au făcut ca școala sociologică bucureșteană să devieze din ce în ce mai mult de la obiectivele sale inițiale: cunoașterea realității sociale"³⁵. „Gusti caută salvarea democrației burgheze în «competența organizată». El susține că realizarea unei aristocrații a competenței ar constitui o garanție pentru evitarea revoluției. Acesta este și motivul pentru care el a sprijinit dictatura lui Carol al II-lea, crezând că «despotismul iluminist» va constitui o

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Elita interbelică

5.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor