Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Elita politică istorică, 1945-1955

Elita politică istorică, 1945-1955

Citiți previzualizarea

Elita politică istorică, 1945-1955

Lungime:
411 pagini
5 ore
Lansat:
Feb 16, 2016
ISBN:
9786067380262
Format:
Carte

Descriere

Cartea abordează o temă importantă, care nu a făcut obiectul unei cercetări distincte în istoriografia românească, mai ales perioada 1948-1955. Autorul a analizat evoluția elitei politice național-țărăniste și național-liberale în întreg intervalul 1945-1955 … Ponderea cea mai mare o ocupă activitatea represivă a guvernanților care, în anii 1947-1950, au desfășurat o amplă acțiune de arestare a tuturor adversarilor regimului … Urmărind simultan, potrivit criteriului cronologic, întregul tablou al situației internaționale, al activității guvernamentale, al vieții interne a partidelor analizate, al acțiunii liderilor politici etc … lucrarea se dovedește a fi temeinic documentată și realmente originală.

Lansat:
Feb 16, 2016
ISBN:
9786067380262
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Elita politică istorică, 1945-1955

Cărți conex

Previzualizare carte

Elita politică istorică, 1945-1955 - Liviu P. Nițu

Introducere

Problematica elitei politice, ca parte componentă a sistemului general al elitelor, a elitei politice românești interbelice, supusă aneantizării după impunerea sistemului comunist în România, constituie o temă de reflecție postdecembristă concretizată în publicații variate ca arie de cuprindere științifică sau literară. Cele mai multe însă sunt rămase la nivelul simplelor teoretizări, extrem de utile pentru o viitoare bază de cercetare științifică, dar insuficiente pentru realizarea unui tablou întregit al fenomenului.

Elita politică românească, în general, și elita politică istorică în special, a fost supusă, în anii 1945 – 1955, unui amplu fenomen de lichidare structurală, în condițiile mutațiilor profunde survenite la nivel politic, economic, social și cultural în evoluția fortuită a societății românești. Din acest punct de vedere, evenimentele desfășurate în prima parte a anul 1945 a determinat pentru țara noastră, între altele, o ruptură violentă a sistemului politic tradițional și, în particular, o întrerupere a continuității elitelor politice istorice.

Lucrarea Elita politică istorică 1945-1955 încearcă să includă aceste conceptualizări de nivel teoretic în cadrul foarte concret al realităților României anilor `50, subliniind locul special din societatea românească ocupat de personalitățile marcante provenite din rândul Partidului Național Țărănesc și Partidului Național Liberal, și, mai ales prezentarea înlăturării acestora, atât din punct de vedere politic, iar ulterior fizic, de către autoritățile comuniste instalate în martie 1945, impuse prin forță de către reprezentanții U.R.S.S.

Eliminarea fruntașilor politici istorici și, mai târziu, a familiilor acestora, a orizontului social și cultural din care au provenit s-a produs într-o pregnantă simbioză cu distrugerea civilizației, a mediului istoric care le-a produs și le-a determinat evoluția. Din acest punct de vedere, dispariția lor graduală, dar nu mai puțin violentă, nu poate fi privită decât ca o urmare firească a transformării radicale a României, intervenită după intrarea în zona de influență a U.R.S.S., mai precis după ocuparea militară a întregii Europe de Est și subordonarea acestui spațiu intereselor politice, economice și militare ale Moscovei.

Am încercat să analizăm, pornind de la lucrările publicate sau, adeseori, de la documentele inedite, interferențele produse prin reformarea operată la nivel instituțional (profundă și totalitară, la nivelul întregului aparat de stat) și lichidarea fizică – personală a unor lideri politici istorici de către autoritățile comuniste. Aceste fenomene au fost clar surprinse în documentele de arhivă, mai ales în materialele de urmărire informativă ale diferitelor personalități și ale familiilor acestora, aflate în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivei Securității.

Din studiul perioadei s-a observat și lipsa unei solidarități de castă, de clasă putem spune a elitelor politice românești, caracterizată adeseori de pasivism, oportunism, exacerbarea orgoliilor personale și, putem vorbi, chiar de un colaboraționism a unor fruntași politici, a unor personalități culturale și științifice, care cel mai adesea s-au manifestat printr-o neimplicarea suverană în viața celor mulți.

Am beneficiat pe parcursul cercetării de numeroasele lucrări de specialitate care au conturat cadrul general istoric, social, politic și economic al perioadei analizate, fără de care nu ar fi fost posibilă integrarea conceptelor, noțiunilor, sintagmelor particulare referitoare la elitele politice românești. Nu menționăm aici nici o lucrare în mod special, cu toate că sunt câteva care ar merita evidențiate, pentru a lăsa libertatea cititorului de a-și alege singur lecturile de specialitate. În ultimii ani, mai ales după preluarea arhivei S.R.I. de către C.N.S.A.S., tot mai multe documente sunt scoase și integrate în circuitul științific, însă sintezele majore întârzie să-și facă apariția. Nu ne rămâne decât să sperăm că prin efortul nostru susținem și noi acest demers.

Ceea ce am încercat să aducem nou în lucrarea de față este tema inedită, respectiv capacitatea și demersurile elitei politice istorice de a se împotrivi acțiunii de comunizare a societății românești în anii 1945 – 1955. Anumite aspecte, care se conjură temei de mai sus, au mai fost tangențial abordate și în cadrul altor lucrări, dar aceste demersuri au tratat, fie elitele politice în totalitate, mergând de fapt pe schimbul de elite survenit în anii 1945 -1947, fie reacția societății românești la procesul de comunizare – iar în acest context au menționat și poziția politică adoptată de unii lideri politici.

Aspectele inedite surprinse în dosarele Securității au contribuit la întregirea unei imagini a elitei istorice în anii 1945 – 1955 care, în ciuda amplei bazei documentare folosite, nu este încă exhaustiv relevată.

Ne referim aici, în primul rând, la documentele și fondurile aflate în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Cele mai relevante materiale, în contextul lucrării de față, au fost documentele de urmărire și documentare întocmite de fostele organe ale Siguranței și ulterior de Securitatea Statului. Materialele arhivistice rezultate în urma unor ample acțiuni represive, gen arestările din 15/16 august 1949 – evenimente prea puțin cunoscute în publicistica de specialitate, sau dosare masive dedicate personalităților istorice, familiilor sau cercului de cunoștințe al acestora, au stat la baza cercetării noastre. Aceste documente reușesc să prezinte o nouă față a regimului instaurat de U.R.S.S. la 6 martie 1945.

Identificarea, analiza și punerea acestora în context dau o imagine complexă asupra arsenalului de metode și practici utilizate de organele „competente" ale statului comunist pentru a șterge din memoria istoriei acele nume, acele personaje care construiseră și constituiseră baza economică, politică, socială și, nu în ultimul rând, culturală a României interbelice.

În finalul demersului nostru, pe baza unor documente identificate în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (vezi anexele), am realizat o sinteză numerică a victimelor regimului „democrat-popular", ca marker al amplitudinii fenomenului care a schimbat radical, pentru o jumătate de secol, funcționarea societății românești. Înlăturarea vechii elite politice interbelice a creat condițiile apariției și dezvoltării unui nou tip de elită politică, fundamental diferită de elita românească politică interbelică.

PARTEA I

Istoria elitei politice național-liberale și național-țărăniste între anii 1945-1947

Anul 1945 a reprezentat un important punct de cotitură în istoria mondială, dar, mai ales, în cea europeană. Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a avut printre consecințe și redefinirea hărții geo-politice europene, fapt care a afectat decisiv și spațiul sud-est european. Această parte a Europei a intrat, pentru mai bine de o jumătate de secol, sub influența politico-militară a U.R.S.S. În ultima parte a ostilităților și chiar în timpul pregătirilor tratatelor de pace, între Aliați apăruseră puternice tensiuni. Istoricul J.F. Soulet observa că anul 1945 a fost martorul unei escaladări a neîncrederii reciproce Est – Vest, ceea ce l-a determinat pe I.V. Stalin „să grăbească și să radicalizeze procesul de ocupare comunistă în ceea ce considera zona sa de influență"¹.

Pentru România acest an a însemnat, în viziunea celei mai mari părți a istoricilor, începutul schimbării formei de organizare statală, a societății tradiționale, în ansamblul ei. Modelul sovietic, comunist, de organizare a vieții politice, economice, culturale și sociale a început să fie implementat în primăvara anului 1945 de către guvernul condus de dr. Petru Groza. Guvern, e important să precizăm, chiar dacă este un fapt binecunoscut, impus la data de 6 martie 1945 prin voința lui A.I. Vâșinski, comisarul adjunct pentru relații externe al U.R.S.S. Această decizie, în forță, a sovieticilor, în România, a făcut parte dintr-un amplu proces de comunizare a teritoriilor aflate sub ocupația militară a Armatei Roșii. Hugh Seton Watson a identificat și definit în cadrul acestui proces politic de preluare a puterii, și ulterior de guvernare, trei mari etape: coaliția pluralistă, coaliția de fațadă – caracterizată printr-o hegemonie comunistă, și instaurarea unui regim declarat comunist². Din acest punct de vedere, guvernul Groza corespunde perfect celei de-a doua „perioade de comunizare. Dacă, la începutul mandatului acestui cabinet, procesul politic de transformare a debutat insesizabil, până și prezența reprezentanților Partidului Comunist Român în guvern fiind foarte redusă (mai mult infiltrându-se în posturile tehnice de execuție și mai puțin în demnitățile publice), ulterior strategia acestora s-a schimbat, astfel că, în a doua parte a anului 1947, comuniștii reușiseră să-și impună punctul de vedere și să-și „imobilizeze politic, atât pe cei mai puternici opozanți, cât și pe „tovarășii de drum". În schimb, linia politică guvernamentală a evoluat constant și sigur, exprimând tot mai hotărât și fidel opiniile și concepțiile politice ale Partidului Comunist Român, prin acapararea principalelor instituții ale statului (ministerele de Interne, de Justiție și ministerul Apărării Naționale și nu în ultimul rând serviciile speciale-secrete), concomitent cu adoptarea unor măsuri de organizare a vieții statale în conformitate cu instrucțiunile consilierilor sovietici. Astfel încât evoluția societății românești era atent dirijată către un regim similar și fidel celui de la Moscova.

În planul relațiilor internaționale, acțiunea U.R.S.S. de a-și extinde sfera de influență a fost demascată, pentru prima dată, de premierul Marii Britanii, Sir W. Churchill, în cadrul discursului ținut la Fulton, în data de 5 martie 1946. Cu acest prilej, politicianul englez atrăgea atenția asupra unei „cortine de fier", care începea să separe Europa de la Nord la Sud. Lansarea doctrinei Truman, în martie 1947, și a planului Marshall, în iunie 1947, a fost de natură să determine autoritățile sovietice să elaboreze un răspuns. În fapt, incapacitatea politică și economică a lor de a reacționa s-a concretizat în luarea unor contramăsuri, în blocul est-european, de opoziție totală la participarea sau aderarea la vreuna din ofertele politice și economice apusene. În cazul României această linie a însemnat urgentarea și radicalizarea procesului de transformare social – politică a țării. În mod concret, autoritățile comuniste au profitat de situația politică și au făcut posibilă înlăturarea Partidului Național Țărănesc, principalul opozant politic, de pe scena publică românească și eliminarea din cadrul guvernului român a Partidului Național Liberal condus de fostul Prim-ministru Gh. Tătărescu, apreciat de unii, printre care mă număr și eu, drept ultima prezență democratică.

Rememorând evenimentele petrecute în scurta perioada de la schimbarea taberei combatante pentru România (23 august 1944) și până la 6 martie 1945, am observat încercarea de germinare, de evoluție a unui regim democratic embrionar³, care a încercat să se dezvolte, însă a fost împiedicat de implicarea unor forțe externe în lupta politică de la București. În cadrul acestei etape s-au identificat două faze: prima, caracterizată de încercarea Frontului Național - Democrat⁴ de a obține o poziție de egalitate în guvern cu partidele istorice, și o a doua, în care s-au remarcat eforturile aceleiași alianțe de a exclude partidele istorice din cadrul guvernului, acțiune începută în luna noiembrie 1944.

O altă etapă în evoluția vieții statale românești a fost marcată de instalarea guvernului Groza și s-a încheiat prin abdicarea forțată a regelui Mihai, perioadă caracterizată generic de începutul implementării treptate a modelului sovietic⁵, cu sprijinul Comisiei Aliate de Control (în realitate sovietică, punctele de vedere exprimate de reprezentanții occidentali au fost mai tot timpul ignorate) și a „glorioasei Armate Roșii".

Partidele politice tradiționale românești, cunoscute în epocă sub eponimul „istorice", Partidul Național Țărănesc (P.N.Ț.) și Partidul Național Liberal (P.N.L.), au încercat constituirea unui front comun, edificat în jurul celor doi lideri ai săi, Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, împotriva acestui proces politic general în Europa răsăriteană. Subliniem faptul că, la începutul anului 1945, cele două partide dețineau majoritatea guvernamentală în conformitate și cu simpatiile românilor, însă după intervenția sovietică la Rege, în guvernul creat și impus la data de 6 martie 1945, ele s-au regăsit în banca opoziției. Campania împotriva lor și a guvernului Rădescu a atins apogeul în februarie 1945, când cadrele comuniste au îndemnat pe țărani, muncitori, masele sărace în general, să preia cu forța posturile din administrația publică locală, să instaleze noi primari și prefecți, și să treacă la împroprietărire. Partidele istorice au fost puternic afectate, întrucât după schimbarea administrației publice locale antonesciene reușiseră să ocupe peste 50 de posturi de prefecți. În aceste funcții fuseseră numiți reprezentanții lor, în principal datorită experienței acumulate în posturi similare înainte de război.

Din cauza stării de război, a inexistenței unei administrații unitare, a ocupației sovietice, a cenzurii și, de ce nu, din cauza deciziilor partinice luate de către Comisia Aliată de Control, în România anului 1945 viața politică era departe de normalizare. Pe lângă provocările de zi cu zi venite din partea F.N.D., partidele istorice s-au confruntat cu o puternică erodare internă. Această situație s-a produs, în principal, din cauza lipsei de activitate în cadrul organizațiilor de bază (în ultimii 6 ani activitatea politică fusese interzisă), a neadaptării structurilor și a forurilor de decizie la realitățile postbelice (s-a înregistrat în epocă un curent de contestare a unora dintre vechile cadre care cooperaseră cu guvernele de după februarie 1938, asupra cărora în funcție de diverse interese se lua și nu poziție publică). Alte motive care au afectat parțial imaginea partidelor tradiționale au fost: modificarea nivelului de percepție, înțelegere al populației în fața noilor provocări politice, implicarea unor factori externi în denigrarea și lichidarea politică (în primă fază apoi chiar fizică) a principalilor lideri de opinie; la acestea s-au adăugat: apetitul unor tineri politicieni dornici să se afirme chiar cu prețul unor importante compromisuri, dar și dispariția unor autentici oameni politici din cauza deceselor unor fruntași politici regionali binecunoscuți în provincie. Mai puțin prezente în cazul P.N.Ț, disensiunile interioare și egoismul politicianist au fost pe punctul de a produce ruperea P.N.L. Acțiunea lui Gh. Tătărescu, cât și atacurile permanente ale celor două tabere au constituit, poate, principalul impediment în calea afirmării unui partid liberal puternic așa cum fusese în perioada interbelică. Subiectul „Tătărescu" a constituit una din temele majore⁶ ale politicii duse de fruntașii brătieniști până la dispariția Partidului Național Liberal de sub conducerea lui Dinu Brătianu.

În tabăra național țărănistă, disidența Anton Alexandrescu nu a produs o convulsie prea puternică, trecând aproape neobservată de către cetățeanul de rând. Adevăratul conflict mocnea între fruntașii partidului din Ardeal (care se grupaseră în jurul lui Iuliu Maniu și Mihai Popovici) și grupările „regățene" conduse de către Ion Mihalache și dr. N. Lupu (președintele organizației Capitalei și a Vechiului Regat). Această luptă răbufnea cu prilejul desemnării unor noi titulari pentru posturile vacante din partid sau din viața publică⁷. Regățenii acuzau „in corpore" faptul că toate funcțiile importante erau ocupate de fruntașii ardeleni. O simplă analiză la nivelul conducerii P.N.Ț. ne demonstrează că această problemă era de actualitate. Pe lângă orgoliile personale ale dr. Lupu, aceste considerente au condus la apariția disidenței sale, care a afectat în mică măsură organizațiile din Vechiul Regat. Înființarea, la începutul anului 1946, a Partidului Național Țărănesc Democrat, nu a provocat mutațiile așteptate de acesta, o serie de susținători realizând că șansele politice erau mai mari în cadrul clasicului P.N.Ț. Retras din viața politică în ultimii ani, Ion Mihalache lăsase orice pretenție asupra șefiei acestui partid⁸, păstrându-și doar funcția de vicepreședinte și susținându-l deschis pe Iuliu Maniu în toate momentele decisive.

În planul reafirmării politice a celor două mari partide tradiționale menționăm faptul că acțiunea de reconstrucție organizațională a fost demarată imediat după 23 august 1944. În planul redefinirii ideologice⁹, P.N.Ț. și-a făcut publice ideile politice către sfârșitul anului 1944, chiar dacă acest lucru însemna reconsiderarea programului din anul 1935, în timp ce P.N.L. a adoptat sistemul declarațiilor politice, neprezentând un concept politic unitar până în preajma declanșării campaniei electorale.

Vârsta înaintată a principalilor fruntași ai celor două partide, a raportării permanente la trecutul „glorios, neadaptarea mesajul transmis populației sau, mai degrabă întârzierea cu care se răspundea în plan ideologico-propagandistic la problemele stringente ale societății românești (reforma agrară, problema criminalilor de război, reforma constituțională și altele) au atras etichetarea de „istorice.

Intrarea lui Gh. Tătărescu în guvernul Groza a provocat uimire și, totodată, multă îngrijorare. Deși erau cunoscute contactele sale cu diferiți membri ai partidului comunist și, mai ales, cu reprezentanți sovietici¹⁰, la propunerea cărora a și fost inclus în guvern, numirea sa nu a putut trece fără să provoace emoții, mai ales în tabăra liberală. Accesul la putere, pe care acesta îl putea intermedia, avea darul de a capta interesul cadrelor liberale. Cunoscuți drept oameni de acțiune, implicați în toate sectoarele vieții publice românești, în cele mai importante afaceri din România, „tehnocrații" liberali nu puteau sta deoparte de această nouă șansă ce le surâdea.

Din acest motiv, marea majoritate a liderilor liberali, indiferent de poziția ocupată în partid, păstrau relații foarte bune cu fostul prim ministru. Numărul acelor intransigenți care nu-l agreau deloc era extrem de mic și, în principal, era format din membrii familiei Brătianu și câteva familii fidele cu care, de altfel, erau și înrudiți (familiile Alimănișteanu, Pilat, Costinescu ș.a.).¹¹

În acest guvern, al dr. Groza, a fost înglobat și Anton Alexandrescu împreună cu partidul său. Acesta, într-o scrisoare deschisă, adresată lui Iuliu Maniu în data de 7 martie 1945, a arătat ceea ce l-a împins către această poziție. A susținut că, încă din 1941, „aripa democrată din partid ar fi cerut crearea unui front antihitlerist; ulterior, cererea a fost reluată apoi în 1943, dar niciodată nu a fost luată în seamă de către conducerea partidului. Pe lângă aceasta, Anton Alexandrescu reproșa că primul gest al lui I. Maniu a fost chemarea legionarilor în partid. După 23 august 1944, A. Alexandrescu a cerut ca P.N.Ț. să formeze un guvern politic care să realizeze o apropiere de U.R.S.S.. Răspunsul primit: „trebuie să rămânem în rezervă pentru a nu uza partidul atâta vreme cât Armata Roșie este pe teritoriul României l-a determinat pe Anton Alexandrescu să recurgă la acest gest, precum și faptul cel mai grav, în opinia sa, că partidul „a rămas absent la toate manifestările care urmăreau o apropiere de U.R.S.S."¹².

Partidul Național Țărănesc a reacționat și a emis un comunicat de presă, în care s-a delimitat de acest guvern și de metodele folosite de acesta pentru a accede la putere. În finalul documentului, fruntașii național-țărăniști au ținut să sublinieze conjunctura diabolică în care a luat naștere guvernul P. Groza, arătând că până și „coroana a fost pusă în alternativa de a-l primi sau de a abdica, folosindu-se în acest scop mijloace de presiune neuzitate"¹³.

Așa cum observă și unii cercetători, reacțiile S.U.A. și Marii Britanii la instaurarea guvernului dr. P. Groza au fost moderate, aliații occidentali fiind preocupați de soarta Poloniei și a altor operațiuni socotite mult mai importante. Reacția oficială a acestor guverne, aceea de a nu recunoaște noul guvern până când regimul politic român nu se va conforma Declarației de la Yalta, din februarie 1945, privind Europa eliberată, a fost una pur diplomatică, netranspusă în nici o acțiune importantă la nivel înalt în cele două țări. Ba mai mult chiar, conform unei analize politico-militare, organele de informații americane considerau că România este un adevărat poligon de încercare pentru procesul de comunizare a statelor din sfera sovietică de influență și se puteau astfel observa modalitățile prin care U.R.S.S. urma să-și ducă la îndeplinire intențiile¹⁴.


¹ Jean Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iași, Editura Polirom, 1998, p. 26.

² Apud Jean Francois Soulet, Istoria Europei de Est de la al Doilea Război Mondial până în prezent, Iași, Editura Polirom, 2008, p. 52.

³ Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, București, Editura All, 1996, p. 35.

⁴ F.N.D. – alianță politică creată de P.C.R. în cursul anului 1944, în cadrul căreia a reușit să capteze o serie de formațiuni politice diverse, între care și Partidul Liberal condus de Gh. Tătărescu, toate acestea pentru promovarea propriilor interese.

⁵ Gheorghe Onișoru, Alianțe și confruntări între partidele politice din România 1944-1947, București, Fundația Academia Civică, 1996, p. 58.

⁶ Fără să exagerăm, trebuie să subliniem faptul că în marea majoritate a abordărilor diferitelor teme de natură politică, și nu numai, a diferitelor luări de poziție exprimate de liderii P.N.L. – Brătianu, în perioada 1944 – 1947 și în extenso, în particular până în anul 1950, s-au identificat aprecieri, referiri directe sau ample comentarii referitore la poziția lui Gh. Tătărescu. Energia politică consumată pe acest subiect a făcut ca această tema politică să fie una dintre cele mai importante subiecte promovate de liberali în pofida marilor probleme reale ale societății a căror abordare era amânată sine die. Fricțiunile dintre cei doi lideri liberali nu datau din epoca postbelică. Ele își aveau rădăcini în perioada interbelică, mai precis odată cu desemnarea lui Gh. Tătărescu, politician din garnitura a doua a partidului, din rândurile „tinerilor liberali, ca prim ministru în anul 1934. Nici numirea sa ca secretar general al P.N.L., în anul 1933, nu a întrunit adeziunile familiei Brătianu. Încălcând uzanțele partidului și ale vieții politice românești în general, promovarea lui Gh. Tătărescu de către I.G. Duca și apoi de către Carol al II-lea a deranjat profund familia Brătianu și „clanurile vasale din partidul liberal. Adevărata separare a survenit însă la constituirea guvernului din noiembrie 1937, când, împotriva dorinței președintelui P.N.L.-ului, Tătărescu va constitui un nou guvern la rugămintea regelui Carol al II-lea. Amplificate apoi prin legătura politică tot mai strânsă dintre cei doi, mai ales prin acceptarea de către Tătărescu a regimului instaurat în februarie 1938 (a măsurilor luate de acesta, inclusiv desființarea partidelor politice), relațiile dintre cei doi se vor mărgini la un schimb de scrisori indirecte trimise unor terțe persoane sau adresate opiniei publice, de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial până în 1944. În cursul acestui an, Gh. Tătărescu și-a dorit reprimirea în rândul cadrelor liberale, din rândurile cărora niciodată nu-și dăduse demisia sau nu fusese demis. (Stelian Neagoe, Cazul Gheorghe Tătărescu. Plata și răsplata tovarășilor de drum, București, Editura Machiavelli, 2003). Dorința sa a fost blocată de opoziția lui Dinu Brătianu și, mai ales, a cercurilor din jurul său. La un moment dat acesta ar fi privit cu ochi buni împăcarea, la presiunea unor importanți lideri ai partidului. Ulterior, la insistențele familiei, ale lui Bebe și Gheorghe Brătianu, acesta nu-i va mai acorda nici o șansă, ba din contră a militat public pentru pedepsirea criminalilor de război, a tuturor ce colaboraseră cu dictaturile, în frunte cu Gh. Tătărescu, ignorând complet cazul Gheorghe Brătianu, care, în opinia unora, era la fel de vinovat, dacă nu chiar mai mult. Acest conflict a ținut capul de afiș în procesul de reorganizare a partidului liberal.

⁷ Un material informativ al S.S.I., care urmărea situația politică a P.N.Ț., din 30 iulie 1945, identifica patru grupări distincte în interiorul partidului, pe care le apropia doar „firma comună și scopul final: venirea la putere". Acestea erau: grupul din jurul lui Iuliu Maniu, grupul lui I. Mihalache, al dr. N. Lupu și cel al lui M. Popovici. Vezi lucrarea coordonată de Ioan Scurtu, România. Viața politică în România 1945, București, Arhivele Statului din România, 1994, p. 298-299.

⁸ Vezi memoriile în acest sens ale lui Ion Hudiță, Jurnal Politic 1 ianuarie - 24 august 1944, București, Editura Roza Vânturilor, 1997.

⁹ P.N.Ț. a dat publicității, în data de 10 octombrie 1944, Manifestului Program; P.N.L. a întârziat cu un asemenea document până în preajma alegerilor, Manifestul Program al liberalilor a fost publicat în oficiosul „Liberalul" din 29 octombrie 1946. Istoricul Gheorghe Onișoru îl consideră mai degrabă un puternic atac împotriva guvernului, decât un document programatic, vezi lucrarea coordonată de Șerban Rădulescu Zoner, Istoria Partidului Național Liberal, București, Editura All 2000, p. 276; În acest timp, Gh. Tătărescu și-a elaborat și susține public programul politic în data de 19 decembrie 1944, la Giurgiu.

¹⁰ Dumitru Șandru, Gh. Tătărescu opozant sau colaborator?, în „Arhivele totalitarismului", an VII, nr. 24-25, p.48-52; Cortland van Rensselaer Schuyler, Misiune Dificilă. Jurnal (28 ianuarie 1945 – 20 septembrie 1946), București, Editura Enciclopedică, 1997, p. 54.

¹¹ Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivei Securității (în continuare A.C.N.S.A.S.), fond Informativ, dosar nr. 2714, vol. 5, f. 57.

¹² Iuliu Maniu văzut de Dinu Brătianu, dr. I. Costinescu, Tancred Constantinescu, Nicușor Graur, Anton Alexandrescu, București, (f. edit.), 1946, p. 15-16.

¹³ Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Alexandru Cebuc, Istoria P.N.Ț. Documente 1926-1947, București, Editura Arc 2000, 1994, p. 244-246.

¹⁴ Mihail E. Ionescu, 6 martie 1945: un test al viitorului război rece? în 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, București, Editura Enciclopedică, 1995, p. 243.

CAPITOLUL 1

Frământările elitei politice liberale în cursul anului 1945. Reacții la acțiunea condusă de Gh. Tătărescu

În rândurile simpatizanților liberali, constituirea guvernului condus de dr. P. Groza a suscitat o serie întreagă de atitudini divergente, care mergeau de la o extremă la alta. Menționăm, în primul rând, reacția unui segment din tineretul național liberal, care, nici mai mult - nici mai puțin, dorea constituirea unei mișcări subversive armate. Propunerea a venit din partea avocatului Cornel Dumitriu și a cadrului S.S.I., Dumitru Dorovici. Aceștia, în diferite contacte cu conducerea partidului liberal dinist, au propus, în mod concret, înarmarea unor membri ai partidului, atât pentru siguranța personală a conducerii, cât și pentru a fi folosiți în organizarea altor evenimente. Această acțiune a fost stopată din fașă de către Mihail Fărcășanu, liderul formațiunilor de tineret liberale, care afirma că „atâta timp cât lupta se dă pe plan spiritual nu ar fi democratic să se răspundă cu mijloace legionare"¹⁵. Pusă în fața unor asemenea deziderate, conducerea Partidului Național Liberal Brătianu nu a întârziat să se pronunțe și a luat decizia să interzică organizațiilor de tineret să se manifeste în mod clandestin.

Intrarea lui Gh. Tătărescu în rândurile cabinetului Groza a produs de la început o vie agitație în cercurile fruntașilor partidului liberal. Cadrele acestui partid au privit cu multă îngrijorare ascensiunea fostului secretar general. Datorită poziției politice dobândite de către Gh. Tătărescu, o serie întreagă de liberali și-au pus problema colaborării cu acesta în vederea accederii la guvernare. Prin prisma acestor realități, nucleul dur din jurul familiei Brătianu se aștepta la numeroase demisii și chiar la dezmembrarea unor organizații întregi, care l-ar fi urmat pe noul vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. S-a creat pentru o scurtă perioadă impresia că destinele politice ale liberalilor deveniseră legate de gruparea condusă de Gh. Tătărescu. Pentru a împiedica răspândirea acestui punct de vedere în rândurile liberalilor, unii vehiculau, sau doreau chiar o posibilă intrare în guvernul Groza prin intermediul lui Gh. Tătărescu. Această variantă a fost repede infirmată de Dinu Brătianu, care și-a justificat refuzul, în lipsa unei argumentații hotărâte, prin promisiunea făcută lui Iuliu Maniu de a merge împreună¹⁶. Atitudinea conducerii a fost imediat taxată de organizațiile și membrii partidului din provincie. Spre exemplu, chiar la sfârșitul lunii martie, în cadrul organizației liberale Olt, se afirmă într-un raport al organelor de informații, din întreaga organizație au mai rămas doar câțiva membri, șeful pe județ Alexandru Alimănișteanu și încă doi, restul, în frunte cu avocatul Ion Antonescu, ar fi trecut la formațiunea condusă de Tătărescu. Acesta nu era un act singular. Se anunțau mari defecțiuni, atât în provincie, cât și în organizațiile centrale. În sânul tineretului s-a produs în acest moment prima desprindere; astfel, avocatul Paul Dimitriu, fostul șef de cabinet al lui M. Romniceanu, a demisionat, pentru a se regăsi în tabăra tătăresciană¹⁷.

Chiar „bătrânii liberali", grup foarte influent în partidul liberal dinist, în fruntea cărora menționăm personalități ca dr. C. Angelescu¹⁸, dr. I. Costinescu ș.a., au cerut împăcarea cu Gh. Tătărescu pentru a nu „se rupe partidul", dar cu prețul unor condiții precise. Acestora li s-au adăugat foști demnitari din guvernele anilor 1934 – 1937, colaboratori apropiați ai fostului prim-ministru, în frunte cu C. Dimitriu.

Gh. Tătărescu, pe de altă parte, dorea și el unificarea partidului liberal. Această afirmație este un adevăr axiomatic, dovedit fiind de repetatele demersuri începute din 1943, de a reveni în partidul ce îl consacrase¹⁹. Motivațiile ascunse sau nu, care l-au îndemnat în această acțiune, rămân a fi lămurite. Refuzat sistematic, nu atât din cauza principiilor sale, cât a bulversării posturilor de conducere (susținem noi), amenințat cu includerea pe lista celor vinovați de dezastrul țării, acesta a hotărât să meargă alături de comuniști. Simțindu-se stăpân pe situație, în luna martie 1945, Gh. Tătărescu a încercat să forțeze mâna intransigenților, cerând, între altele, reprimirea tuturor ce-l urmaseră, reforme de ordin programatic și organizațional, amenințând în caz de refuz cu convocarea forurilor partidului (a congresului), în calitatea sa de secretar general²⁰.

În fața acestor presiuni, la sfârșitul lunii martie, Dinu Brătianu a acceptat, de principiu, o posibilă reîmpăcare, în anumite condiții însă. Astfel, se impunea o clarificare a intereselor factorilor decizionali din partidul său vis-a-vis de „chestiunea Tătărescu". Pe de o parte se remarcau C. Dimitriu, apreciat drept portdrapelul grupului, Costel Tătăranu (intervenise în mod personal în repetate rânduri la Dinu Brătianu pentru întregirea partidului), dr. Constantin Angelescu, dr. Ion Costinescu (susținea unificarea dar cu necesitatea retragerii temporare a lui Gh. Tătărescu din viața politică²¹), Aurelian Bentoiu, Petre Bejan, Hurmuz Aznavorian, Alexandru Alexandrini și alții, care considerau că Gheorghe Tătărescu trebuia reprimit în partidul liberal. Existau voci care susțineau că acesta a greșit la fel de mult ca Gheorghe Brătianu în anul 1930.

În tabăra opusă se găsea familia Brătianu, în frunte cu Bebe și Gheorghe Brătianu, Pia și Alexandru Alimănișteanu, George Fotino și alții.

Interesantă, în acest context, era poziția lui Dinu Brătianu, care, inițial, s-a declarat neutru și, de „dragul partidului (sic!), ar fi acceptat chiar și colaborarea cu Gh. Tătărescu, fiind gata la unele compromisuri, însă numai cu acordul lui I. Maniu. Însă, așa cum mărturisea Pia Brătianu, citându-și fratele (Dinu Brătianu, n.n.), „împăcarea nu se poate face decât cu sacrificarea, poate pentru puțin timp, a lui Guță²².

În acest timp, Gh. Tătărescu a trecut la organizarea propriilor simpatizanți din capitală. În fruntea organizației l-a plasat pe Aurelian Bentoiu, apreciat avocat și cunoscut de majoritatea liberalilor. În cadrul sectoarelor capitalei au fost desemnați să conducă organizarea Cristache Elefterescu în sectorul I; Theodor (Toma) Vlădescu, în sectorul II, om de presă cu o cunoscută activitate legionară; avocatul N. Trestianu în cuprinsul sectorului III, introdus în politică în urmă cu 5 ani de către președintele sectorului dinist, Al. Donescu; și Andreescu Rigo, personalitate recunoscută și apreciată în București, însărcinat cu organizarea sectorul IV. Încercările lui A. Bentoiu

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Elita politică istorică, 1945-1955

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor