Caragiale, diavolul din detalii

Micile scăpări

Caragiale, se știe, era un chițibușar. Făcându-și meseria din ceea ce le scapă celorlalți, din bucățile care cad, așa-zicând, la croit. Coincidențe frapante doar la prima vedere, susținute pe dedesubt de o bună doză de subtilitate, lucruri mici care răstoarnă ordinea mare într-un fel asemănător, într-o lume mult mai prozaică, celebrei bătăi a aripilor de fluture, secrete simple pe care ochii miopi ai personajelor le complică la nesfârșit. Acestea toate, pe care le poți lua drept gaguri într-un univers comic sau, dimpotrivă, drept tâlcuri subțiri ale unei lumi amărui, cu partea ei de mister și de tragic, fac sarea și farmecul construcției lui imaginare, susținute de câteva teme, și de o minunată, diversă, multicoloră trenă de variațiuni.

Le-am cules, mai mult sau mai puțin la întâmplare, din piese și schițe, din poezii uneori, din corespondență, din reflectarea în temele altor scriitori, cel mai adesea ale fiului Mateiu, din substanța, simplă și complicată, a tot ceea ce a scris. And beyond. În total, 26 de tablete, carevasăzică, de două ori 13. De ce de două ori? Fiindcă, pe de-o parte, orice, și mai ales norocul și ghinionul, are nevoie să se repete ca să nu fie întâmplător. Pe de alta, fiindcă fețele lui Caragiale sunt cel puțin două, Caragiale tatăl și fiul sunt două efigii adesea puse împreună ș.a.m.d.

Am preferat să evit o organizare tematică foarte clară, care ar fi dăunat, cred, asocierilor involuntare, coincidențelor, spontaneității atât de la locul ei în lumea lui Caragiale. Însă o coerență tematică inerentă, și chiar o subtilă organizare pe teme este, în toată această înșiruire voit întâmplătoare de tablete. După preambulul care privește întregitor, și tributar maeștrilor, spre lumea lui Caragiale, șirul tabletelor se deschide cu Numărătoare inversă, un soi de incipit de-a-ndoaselea și o realitate foarte specifică lui Caragiale, de care nu scapă mai nimic din tot ce-a semnat. Și se încheie, cum altfel, în zornăit de bani, aducători tot atât de ghinion cât și de noroc. Și mai ales de încurcături. Între aceste borne, a căror semnificație se poate pune, oricând, la îndoială, sunt tablete despre familie, urmași, vecini și amici, întâmplări din mahala și pățanii care interesează universul. Despre scrisori, despre micile plăceri ale vieții, despre modă, drumuri și lumi sucite. Un puzzle de chițibușuri și detalii, în care se ascunde, firește, diavolul. Tot atât cât bunul Dumnezeu.

1. Caragiale și lumea lui

Cartea despre care scriu nu e nici nouă, nici veche, nici clasată, nici clasabilă. Plină de evocări, purtând date din primele decenii de după 1900, dar având imprevizibile atingeri cu prezentul. Actuală, în orice caz, în ciuda aparentei ieșiri din uz. Exact cum e Caragiale.

Vorbesc de Amintiri despre Caragiale, volumul recent lansat, în a doua lui ediție, apărută la Humanitas, de Ștefan Cazimir. Pasiunea profesorului Cazimir pentru eternul Caragiale nu mai are nevoie de prezentare. Aici, în carte, cel care, spune Ștefan Cazimir în prefață, a făcut, prin existența sa, concurență operei, este reconstituit în omenescul lui plin de farmec, printr-un cor de voci unele ilustre, altele care nu ne mai spun, azi, mai nimic: Agârbiceanu, Archibald (Gh. Rădulescu, ziarist în vogă, în epocă), Paul Bujor, Marius Bunescu, Luca I. Caragiale, Al. Davila, Barbu Delavrancea, Cella Delavrancea, Victor Eftimiu, Gala Galaction, Ioan D. Gherea (fiul lui C. Dobrogreanu-Gherea), Octavian Goga, Dimitrie Gusti, G. Ibrăileanu, Șt. O. Iosif, Ioan I. Livescu, Ecaterina Logadi, C.I. Nottara, Cincinat Pavelescu, Horia Petra-Petrescu, N. Petrașcu, Radu D. Rosetti, Vintilă Russu-Șirianu, M. Sevastos, Ion Slavici, D.I.Suchianu, Ion Suchianu, A. Toma, V.A. Urechia, Al. Vlahuță, Paul Zarifopol.

Mărturisesc că, împinsă de curiozitate, m-am dus drept la A. Toma. Cel căruia Caragiale îi alesese, pe la sfârșitul secolului XIX, pseudonimul, publică, în 1951, în Viața românească, un text care, dincolo de lauda de sine, evocă revelioanele la Gherea și șotiile care colorau gazetaria de zi cu zi. Una dintre falsele scrisori ale lui Caragiale către o redacție, reprodusă integral, se încheie cu un premonitoriu qui vivra, verra. Caragiale n-a mai trăit să vadă ce s-a ales de Toma. Cu atât mai bine pentru el...

În aceeași Viață Românească, la începutul anilor ‘60, Ecaterina Logadi își scrie amintirile despre tatăl dispărut de jumătate de veac. Emoționantă e scena în care descoperă în Mateiu, cu care s-a certat toată viața, un scriitor: „Nenorocitul, spunea tata, cât i-am spus să nu se apuce de literatură! L-am sfătuit să facă orice meserie, numai pe asta nu; e cea mai trudnică. Dar acum s-a molipsit și nu mai pot să-l scap!" (p. 144).

Ioan D. Gherea, crescut într-o familie în care se cita din Caragiale (nici mai mult, nici mai puțin!), evocă întâmplări de la concerte și frica lui Caragiale de incendiu în teatru. Victor Eftimiu spune o întâmplare la mâna a doua, povestită de Vlahuță. Delavrancea le citise, celor doi, nuvela Paraziții. În miez de noapte, după lectură, Caragiale se înființează la Vlahuță, speriindu-l zdravăn. Sursa răului nu era vreo nefericire în familie, ci pretenția lui Delavrancea că ce