Sigur?
This action might not be possible to undo. Are you sure you want to continue?
Cine sunt asasinii idolilor?
Evaluări:
177 pagini2 ore
Rezumat
Prințesa Diana. Aparatele de fotografiat înșfacă rămășițele automobilului scofâlcit. Cineva fotografiază o băltoacă de sânge. Altcineva are inspirația să surprindă o mână însângerată. A cui, nu mai are importanță. Iar mâine imaginea ei în acest cadru va fi înfățișată aproape ca mâna destinului, care „a întrerupt viața celei mai frumoase și pline de mister prințese.“
Gianni Versace. O casă orbitor de albă în Miami Beach, pe trepte se ridică un om bronzat, bine făcut, îmbrăcat într‑un rând de haine scumpe, de culoare deschisă. Un tânăr se repede spre el și‑l împușcă din față. Și din nou luminile reflectoarelor, fotografii, reportaje și bine‑cunoscuta mână a destinului, care „a întrerupt strălucitoarea viață a amatorului de pornografii, țigări de foi și bărbați“. Au mai fost John Kennedy, starul de cinema Marilyn Monroe, frumosul și nepăsătorul Elvis Presley, reținutul și enigmaticul John Lennon și arhiducele Franz Ferdinand. Ce‑i unește pe toți acești oameni? Ei s‑au dovedit de prisos în jocul misterios al nu se știe cui. Al cui oare? De ce să faci o icoană dintr‑un om ale cărui viață și activitate au fost forța motrice a politicii, filmului, muzicii, ba chiar și a istoriei?
Editor: EuroPressLansat: Mar 7, 2016ISBN: 9786066681605Format: book
Mostră carte
Cine sunt asasinii idolilor? - Christian Bale
istoriei?
INTRODUCERE
Sunt jurnalist. Nu, mai curând așa: am fost jurnalist cât timp am lucrat ca reporter de cronică criminală pentru un ziar nu prea mare. Ziarul, trebuie spus, era așa și așa, și cred și azi că cea mai haioasă era acolo secțiunea noastră, care scria despre omoruri, jafuri, accidente și alte bucurii ale vieții. Nu, ăsta nu-i un fel de-a spune. Anume bucurii, pentru că oamenilor le place să citească despre nefericirile altora, ei au nevoie, acum ca și mai înainte, doar de pâine și circ. Rețin c-un interes neprefăcut amănuntele celor mai fioroase crime, își dau cu părerea despre cele întâmplate și urmăresc soarta de mai departe a celor implicați în evenimentele sângeroase. E cinic? Fără îndoială. În schimb e cât se poate de sincer. Amintiți-vă: v-au mișcat oare de multe ori cronicile de la rubrica criminală într-atât încât să suferiți din tot sufletul pentru pierderea grea? Lumea trăiește după principiul „supraviețuirii" și, din păcate, nu ne prea preocupă nefericirile altora, ale oamenilor necunoscuți nouă. Numai că nu face să ne învinuim așa, deodată, de insensibilitate – e ceva în firea lucrurilor. Sunt reacții de apărare ale psihicului: niciun om nu poate să încapă în el atâta durere și compătimire câtă ar fi de-ajuns pentru o întreagă planetă. Altceva e că la unii interesul pentru evenimentele tragice devine o adevărată patologie. Dar despre asta vom vorbi cumva altădată. Acum să ne întoarcem la subiectul acestei cărți. Așadar, eu, un ex-jurnalist, în momentul de față reprofilat într-un detectiv particular, sunt interesat de cercetarea câtorva crime de mare răsunet.
Prințesa Diana. Aparatele de fotografiat înșfacă rămășițele automobilului scofâlcit. Cineva fotografiază o băltoacă de sânge. Altcineva are inspirația să surprindă o mână însângerată. A cui, nu mai are importanță. Iar mâine imaginea ei în acest cadru va fi înfățișată aproape ca mâna destinului, care „a întrerupt viața celei mai frumoase și pline de mister prințese."
Sau asasinatul lui John Kennedy, care a fost transmis de toate companiile de televiziune din lume. O împușcătură, tânărul președinte cade alături de înspăimântata Jacqueline. Panică, încercările întârziate ale bodyguardului de a-l acoperi pe Kennedy cu corpul său. Din nou sute de fotografii, discuții și-n final un reportaj despre mâna destinului, care „a curmat viața celui mai tânăr și ambițios președinte din istoria Statelor Unite ale Americii".
Un alt scenariu. O casă orbitor de albă în Miami Beach, pe trepte se ridică un om bronzat, bine făcut, îmbrăcat într-un rând de haine scumpe, de culoare deschisă. Un tânăr se repede spre el, îl strigă și împușcă din față din presupusa armă automată MAG-10, cu amortizor. Bărbatul se lasă încet la pământ, din rană curge un sânge dens și purpuriu. Așa a fost ucis Gianni Versace. Și din nou lumini, fotografii, reportaje și bine-cunoscuta mână a destinului, care „a întrerupt strălucitoarea viață a amatorului de pornografii, țigări de foi și bărbați".
Au mai fost arhiducele Franz Ferdinand, minunea cinematografică Marilyn Monroe, frumosul și nepăsătorul Elvis Presley, reținutul și enigmaticul John Lennon. De ce anume ei au devenit eroii unei cărți scrise de fostul reporter-criminalist? Crimele nedescoperite, dezlegarea șaradelor morții – asta a fost specialitatea mea, calul meu de bătaie.
Amintitele vedetele de primă mărime: staruri de cinema, muzică și politică, s-au dovedit de prisos în jocul nu se știe cui. Dar iată că într-o bună zi lucrurile s-au limpezit pentru mine. Am înțeles atunci cine mișcă figurile pe tabla mondială de șah și sortește cu ce se va termina fiece partidă.
În momentul acela „crimele nedescoperite mi-au amintit de o șaradă în care se cere să descifrezi pur și simplu un cuvânt, ghicind ce se ascunde în spatele unui șir de semne. În lumea noastră modernă există așa o expresie ca „omor la comandă
. În esență, eroii cărții mele au și devenit jertfe la comandă. Dacă versiunile expuse mai sus aveau oarecare tangențe cu legitățile banale de tipul: a fost omorât un politician, înseamnă că el împiedica pe cineva să-și croiască drum spre culmile puterii; a fost ucis un cântăreț, atunci, ca și-n cazul lui Lennon, întâmplarea este pusă imediat pe seama unui isteric, admirator al lui Jodie Foster, care a tras, chipurile, din armă ca să-i atragă acesteia atenția. Ori pe seama drogurilor, pentru care avea slăbiciuni Elvis Presley. Sau pe seama unui amant gelos, ca în cazul lui Gianni Versace. Acum au ieșit însă la suprafață o serie de lucruri extrem de curioase atât din viața jertfelor, cât și a ucigașilor lor. Gianni Versace a murit nu din pricina geloziei – era un homosexual și prin aceasta sfida principiile morale ale bisericii romano-catolice. Moartea lui Elvis Presley nu mai pare acum atât de enigmatică. Într-adevăr, a refuzat și el odată să ofere servicii intime unui duhovnic din Congregația de canonizare a sfinților. Nemaivorbind de moartea lui Franz Ferdinand, căruia firea desfrânată și cârdul de amanți și amante i-au adus o faimă foarte proastă… Dar lucrul cel mai jignitor e că el n-a iubit toată viața decât o singură femeie – pe soția lui –, însă se sfia să-i facă declarații de dragoste. Simțul moralității… Principiile etice… Pentru ele s-a luptat totdeauna Biserica. Se zvonea că nici chiar John Kennedy nu se dădea în lături de la relațiile homosexuale. Jacqueline era, într-adevăr, măcinată de gelozie. Numai că față de cine? Față de Biroul Oval sau față de turma de fete pe toate gusturile care intrau fără să bată în ușă în acest birou?
De lady Di era îndrăgostit bodyguardul ei, care se zice că și-ar fi vândut surorile unui proxenet ca să poată cumpăra mii de buchete de trandafiri și să le arunce la picioarele tinerei femei. Apoi, în disperare, a devenit complice la asasinarea ei. Astfel de inepții scriau ziarele de scandal. Dar greșeau amarnic! S-a dovedit că atentatul îl avusese ca țintă pe Dodi al-Fayed, amicul Dianei. Dar cu ce s-a făcut vinovat „trandafirul englezesc"? Care-i adevărul?
Aceste omoruri misterioase își cunosc de mult dezlegările. Dezlegări legate între ele printr-o mișcare tactică comună sau, mai familiar, printr-un „gambit". Ce-i drept, toate motivele și adevăratele cauze ale crimelor au fost ținute în mare taină. De cine? Și pentru ce? De ce să faci o icoană dintr-un om ale cărui viață și activitate au fost forța motrice a politicii, filmului, muzicii, ba chiar și a istoriei? Dar toate astea nu sunt decât o perdea convenabilă, în dosul căreia se ascunde un grup puternic, care manipulează conștiințele umane, autoritățile, statele și își creează, mulțumită încrederii noastre, lumea lor – atotputernică, peste măsură de cinică, o lume în care totul este permis.
CAPITOLUL 1
LEGENDELE VORBITOARE SAU DE CE AU MURIT EI: CELE MAI RĂSUNĂTOARE CRIME ALE SECOLULUI XX
Trăim în secolul XXI, dar trecutul nostru e strâns împletit cu istoria veacului de dinainte și ce poate fi mai dramatic decât că de veacul acela ne desparte un segment de timp din ce în ce mai mare! Creștem, uităm emoțiile adolescenței, fostele suferințe și dureri de inimă. Timpul vindecă totul și, încetul cu încetul, ne preschimbăm în cercetătorii a ceea ce cândva ne tulbura mințile. Nu se știe de ce, dar împreună cu amintirile despre moartea cuiva, nu și nu, dar iată că-ți răsare în minte câte o întâmplare lipsită de importanță: de pildă, în ziua aceea vecinul Jack ți-a întors datoria ori fiica Sarah și-a făcut găuri în urechi. Ori șeful ți-a mărit salariu. Nu suntem decât niște oameni simpli, care, visând la fapte eroice, nu uităm de pâinea cea de toate zilele. Fără trebuință sau în afara interesului personal, nu vom porni nici în ruptul capului într-o expediție necunoscută, mai ales dacă se prevede că nu vom avea nici duș (nu știu alții cum sunt, dar eu mă simt nu știu cum amăgit fără duș și țigări). Și, în general, avem nevoie oare chiar de atât de multe? Duș. Țigări. Și sănătate. Ah, cât pe ce era să uit – țigările e de dorit să fie mentolate, iar apa… caldă. Și nici n-avem de gând să ne lepădăm de natura noastră umană. Nu pentru că suntem răi sau buni, egoiști sau egocentrici, ci pentru că suntem oameni simpli. Regi, luptători, tați, mame, bunicuțe, bunei, copii și nepoți, târgoveți și cumpărători, copoi și buzunărași, frumoase și urgii… Șirul poate continua la nesfârșit. Și știți ce ne este comun nouă, tuturor? Dragostea și râsul, orgasmul și gastrita. Dar și sentimentul propriei importanțe, dorința de-a rămâne liberi, frica, ironia, limpezimea minții. Toate astea nu vă duc cu gândul la nimic? Eu, personal, am intuit ceva de cum am început să enumer. Sentimentele astea nu-s decât niște coarde sensibile. Ale noastre și ale voastre, pe care s-ar cânta cu ușurință „Bohemian Rhapsody, interpretată atât de dumnezeiește cândva de marele „Queen
. Poate că unora le place altceva, mai liric, care să le atingă „coardele sufletului" lor – n-am nimic împotrivă.
Atunci când privim nostimul film „Unora le place jazul" și-o vedem pe frumoasa Marilyn Monroe, acea poveste simplă ne face să râdem din suflet și ne creează o dispoziție bună. Pe când se știa că în timpul filmărilor Norma era într-o depresie cumplită și era cât pe ce să întrerupă filmările. Regizorul zbiera la ea ca la cea mai proastă femeie de serviciu, comparând-o cu o orchestră de câmp a armatei, care face numai gălăgie și niciun dram de artă.
Iar asta se numește tot „ciupire a coardelor, a unei coarde numită „rușine
și a alteia cu numele de „responsabilitate". Se vede că regizorul le-a apăsat reușit dacă filmul a ieșit la timp, a fost apreciat foarte bine de presă și continuă și azi să bucure spectatorii.
Sau, spre exemplu, tatăl era împotrivă ca fiul lui să plece la război, convingându-l în fel și chip că, din cauza sănătății sale șubrede, John va fi o povoară pentru toată echipa. Dar îndărătnicul Kennedy i-a spus, scrâșnind din dinți:
– Nu voi sufla nimănui o vorbă că mă doare spatele.
Și s-a ținut de cuvânt. În Oceanul Pacific a luptat cu inamicul, care, așa cum se spune, era mult „superior ca forță", și în această luptă inegală a putut să mențină apărarea, atât de necesară ca să poată trece nava cu muniții și răniți la bord. Nu cumva oare chiar pisălogul de tată și-a împins fiul să aleagă calea unui erou? Una din două, dar fiul trebuia să ia neapărat o decizie. Și asta se numește tot o ciupire de coarde, care stimulează procesul de gândire al unui om nehotărât.
Sau când Yoko Ono, soția lui Lennon, îl potolea pe acesta în timpul crizelor sale, și asta era o înrâurire psihologică:
– Sunt un geniu, zbiera el în microfon, beat și răvășit, deși nu mai scrisese nimic valoros de la destrămarea „Beatles"-ului.
– Așa e, sst… așa e, îi șoptea încet japoneza, sărutându-și cu gingășie „geniul" pe umăr.
Și, închipuiți-vă, se ogoia! Ce naiv aiurit. Îi dădea crezare femeii iubite.
Psihologismul și relația cu cei apropiați sunt fenomenele ce au jucat un rol-cheie în pregătirea materialului pentru cartea de față. Deși, de cum mi-am întocmit o listă cu nume, am înțeles îndată cât de complicată e sarcina de a afla în astfel de cazuri adevărul. O să-mi spună oare cineva cine l-a ucis pe John Kennedy? Pot să răstorn pământul cu fundul în sus, dar drept răspuns îmi vor râde în nas și-mi vor turna cu nemiluita minciuni bine ticluite. Din fericire însă, am avut noroc. Poate pentru că sunt încăpățânat ca un drac sau pentru că-mi place ceea ce fac. Ori, mai știi, poate din alte motive. Dar când mi-am propus să studiez psihologia uciderii celor care aveau să devină eroii acestei cărți, mi s-au adresat o groază de oameni, care mi-au fixat întâlnire. Pentru voi el va rămâne Jerry Ruben, căci anume așa l-am botezat în paginile narațiunii mele. Faptele pe care mi le-a destăinuit el s-au dovedit cât se poate de adevărate, iar maniera lui de a vorbi și povesti – mai mult decât autentică. E drept că nu mi s-a prezentat nici mie, îngăduindu-mi să-i aleg singur un nume. E o persoană ce reprezintă Clanul – o organizație ce săvârșește omoruri, mizând pe elementul psihologic, când printr-o ciupire iscusită a coardelor, victima ajunge de bună voie la limită. Prin suprimarea personalității, prin șantaj și manipulare, se obține o combinație pe cât de perfectă, pe atât de dezgustătoare, când fiul se face vinovat de moartea mamei sale, iar mireasa de moartea mirelui. Incidentul ar putea semăna bine cu vreuna din întâmplările de toate zilele despre care am scris, în tinerețe, în reportajele mele de la cronica criminală, dacă pe mama ucisă n-ar fi chemat-o Marilyn Monroe, iar mirele nu s-ar fi numit Elvis Presley. Așa, ca exemplu. Jerry a râs și a subliniat: cu iarba cea uscată arde și cea verde. De aceea a fost ucisă Sophia, soția arhiducelui Franz Ferdinand. Dar Diana? Și Diana la fel. Atunci cine e victima? Victima e dirijată de mâna Clanului, care cântă „Recviem" pe coardele sufletului ei, cercetând până la ultima suflare micile patimi ale tutelaților săi. Iar mai apoi această mână atotputernică îi sloboade din strânsoare, lăsând corpul sleit de puteri să cadă la pământ și înscriind astfel în istoria lumii încă o pagină de supremație a rațiunii asupra forței fizice. De obicei, Jerry îmi spunea:
– Prostuțule, nu cumva crezi că Clanul omoară pentru a-și face mendrele? (Jerry își arcui buzele într-un zâmbet subțire.) Noi omorâm doar de dragul echilibrului. Iar echilibrul se stabilește atunci când moartea unui om rezolvă problemele multor altor oameni. Fiindcă acest unul e atât de măreț că prețuiește, uneori, cât toată națiunea la un loc.
Așadar, aveți în față o carte despre cei care au valorat, fiecare în parte, cât o întreagă națiune.
CAPITOLUL 2
GIANNI VERSACE
Băiatul-gay. De
Ați ajuns la finalul acestei mostre. Înregistrați-vă pentru a citi mai mult!
Pagina 1 din 1