Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

Cel mai bun roman al tuturor timpurilor
Cel mai bun roman al tuturor timpurilor
Cel mai bun roman al tuturor timpurilor
Ebook538 pages7 hours

Cel mai bun roman al tuturor timpurilor

Rating: 0 out of 5 stars

()

Read preview

About this ebook

Acest roman este un covor zburător, care ne poartă pe deasupra luptelor duse între Nicolae Ceaușescu și Iarba Fiarelor, căpetenia unui grup de tâlhari..


Acest război e unul de gherilă. Șapte sunt locurile lui de desfășurare.


Fiecare comunitate înfățișată e captivantă, precum explorarea unei insule necunoscute: viața printre brancardierii de la Morgă, printre tâlhari, printre criminali, printe călugări și printre vrăjitoare. (Autorul)



(3) Desigur, această carte nu e chiar „cel mai bun roman al tuturor timpurilor“.
Dar sunt bune șanse ca ea să fie unul dintre cele mai bune romane scrise în România, în ultimii cincizeci de ani.
Paul Lupașcu

LanguageRomână
PublisherIntegral
Release dateMar 10, 2016
ISBN9786068782140
Cel mai bun roman al tuturor timpurilor

Read more from Daniel Bănulescu

Related to Cel mai bun roman al tuturor timpurilor

Related ebooks

General Fiction For You

View More

Reviews for Cel mai bun roman al tuturor timpurilor

Rating: 0 out of 5 stars
0 ratings

0 ratings0 reviews

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

    Book preview

    Cel mai bun roman al tuturor timpurilor - Daniel Bănulescu

    bună.

    Capitolul 1

    Subteranul

    1.1 Vrei să faci prostii cu fizicul meu?

    Unde se duc toți acești oameni?

    Ce forțe îi împing într-acolo?

    Cum își înfrâng ei sentimentele de disperare, zădărnicie și dezgust, de care toți oamenii sunt copleșiți?

    Ei se duc într-acolo, unde cel care îi plătește le poruncește.

    Nu o forță impersonală îi împinge înainte, ci însuși Has Satan.

    Ei nu trebuie să-și înfrângă sentimentele de disperare, de zădărnicie și dezgust, întrucât, în acest moment, nu le au.

    Caleașca se legănă de trei ori lateral, ca o rață, și începu să coboare strada în pantă, după ce, în intersecția din dreptul hotelului Continental, Chiose zmucise hățurile și tăiase fața mașinilor ce se apropiau, încetinind, dinspre magazinul Muzica, de pe Calea Victoriei.

    Domolindu-și viteza, roțile, cu manșoanele lor de cauciuc negru, fâșâie pe asfalt. Cele două din dreapta mușcă bordura.

    — Diii, boală!...

    — Mamă-mare! se aude un glas bărbătesc pornit din interiorul întunecat al caleștii.

    — Eu? se miră femeia plinuță, nimerită, din întreaga mulțime de curioși, cel mai aproape de ușița vehiculului.

    — Da, tu. Dă-te mai aproape... Vrei să faci prostii cu fizicul meu?

    — Poftim? continuă să zâmbească femeia de vreo 35 de ani, atent machiată și cu șolduri disproporționat de masive față de restul trupului.

    — Atunci du-te la servici, paparudo! Ce stai și te holbezi la mine, ca o nemâncată? Crezi că meriți tu să te tăvălești cu o mândrețe de bărbat ca mine?

    Caii lăsară femeia în urmă. Comentariile privitorilor sar în jurul alaiului ca floricelele de porumb.

    — Ia uite la ăștia! Ia uite la ăștia! Parcă-s Circul Mare din Moscova.

    — Cum cine să fie?! După cum arată, or fi niste acrobați.

    — Ei, acrobați... Vorbești și matale ca să n-adormi.

    — Pe doi, ăia de sus, i-am mai văzut.

    — Fii atent, mânca-ți-aș, cum mai mormăie și se leagănă ca omul!

    — Domnu’ Lambru! Domnu’ Lambru, țineți-l pe Bogdănel! Că odată descoperi c-a dispărut între fălcile dihaniei.

    — Lăutarul ăla urât e Octavian Tandălău; îl știți de la televizor. E angajat la restaurantul Hora. Am dus-o acolo odată pe nevastă-mea. Să constate, pe lângă el, cât de frumos sunt eu.

    — Mă doare microbii, când te aud, nea Mișule.

    — Lasă-i, nu-i mai plânge tu. Că are frigiderul mai plin ca tine.

    — O fi vreo paradă de Ziua Miliției. Că, altfel, nu i-ar lăsa să umble așa... Când pică anul ăsta Ziua Miliției?

    Balustradele metalice ale trotuarului din dreapta se scurg pe lângă geamul coborât al portierei, precum copacii pe lângă un tren ce pune frână.

    Caleașca oprește.

    — Pe fundul ăsta ți-ai găsit tu să-l plimbi prin oraș?

    — Bună ziua. Cu mine vorbiți?... se oprește o tânără, subțire ca un biscuit, cu aspect de profesoară de matematică, exact în momentul în care un arătător lung, de lemn, scos pe geamlâcul caleștii, o împunge în coapsă, căutând s-o facă să se întoarcă pentru a-i examina mai îndeaproape posteriorul.

    — Arasel. Am o doctoriță ascunsă aici, sub banchetă. Doamna doctor, rostește în batjocură vocea bărbătească, prefăcându-se că se adresează cuiva aflat împreună cu el în penumbra caleștii. Doamna doctor, i-ați dat dumneavoastră recomandare să se fâțâie pe aici, pe sub nasul meu, cu un fund așa plat?

    — Dar ce v-am făcut?... Cum vă permiteți să vă purtați așa cu mine?

    — Uite că îmi permit. Că, dacă bunicile noastre aveau toate fundurile așa plate, cum ne-am mai fi născut noi, ca să-l construim, acum, pe socialism?!

    — Diii, mortăciunilor! Mânca-v-ar viermii cu muștar!

    Din trei puncte, câinii, scoși de stăpâni la plimbare, latră și, repezindu-se, își întind zgărzile ca pe niște corzi de chitară. De la unele dintre ferestrele bucătăriilor se deslușește muzică ușoară care cinstește partidul și patria ori reportaje din agricultură. De la alte ferestre, nu.

    În intrândul alcătuit de cele două blocuri, dintre care unul are situată la parter agenția de publicitate Scânteia, întors cu spinarea către stradă și stând chiar lângă balustradele de trotuar, un bărbat în halat albastru încarcă din căruciorul verde, de aprozar și răstoarnă, în sacoșa unei bătrânici, cu baston și cu pălărioară maro, 5 kilograme de cartofi, mărunți cât monedele de 1 leu.

    Bărbatul așteaptă cu cupa golită a cântarului sprijinită de șold, ia banii cu dreapta și îi toarnă, ca pe o apă metalică de monede, în despărțitura unui sertar special construit pentru încasări.

    Bătrânica își vâră la loc portmoneul în buzunarul bluzonului, se apleacă iute, se sprijină pe piciorul sănătos și, târșâindu-și plasa 20 de centimentri în lateral, eliberează locul din fața vânzătorului pentru bărbatul, cu obraji supți și cu neg la rădăcina nasului, aflat în spatele ei, ce avansează hotărât. Însă nu zice nimic.

    — Ce vă servim? îl mustră aprozaristul pe bărbat, pentru că-l face să piardă secunde prețioase, înainte de a-și înfige cupa de tablă, desigur, tot în mormanul de cartofi din cărucior.

    — Zi-i, bă. Ce-ai înțepenit acolo, ca un întârziat mintal? se aude îndemnul cuiva de la capătul cozii.

    — Cinci kile? îl presează cel cu halat albastru.

    Toată lumea cumpără cinci kilograme. E cantitatea de cartofi maximă admisă pentru a fi vândută unui singur client. Mai rari sunt cumpărătorii interesați și de roșiile ori de prunele din lădițele stivuite lângă roata depărtată a căruciorului.

    — Hai, mă, omule. Că te bate lumea asta!

    Însă cele patru duzini de persoane așezate la rând nu numai că nu-și intensifică freamătul, ci, într-un chip surprinzător, tac și ele precum cetățeanul cu neg.

    Aprozaristul își scutură creștetul din pricina interesului cu care toți clienții încep să privească în direcția sa, dar, întorcându-se brusc și uitându-se si el îndărătul său, descoperă un cap uriaș, acoperit cu o chică și cu o mustață brunete, coborât prin geamul unei trăsuri, stând la o distanță de un metru de el și cercetându-l de sus cu o expresie atentă și batjocoritoare.

    — Și zi așa, în gura Miliției. Te-ai apucat să vinzi roșii?

    — Da. Așa face, îi vorbește și un al doilea ins, cocoțat pe capra trăsurii ciudate. Fără să-i pese c-am putea trece noi pe aici.

    — A vândut și ieri. Vinde tot timpul, se arată influențat de cei nou-veniți un cumpărător cu basc cenușiu, plasat în prima jumătate a cozii.

    Capul se apropie și mai amenințător de angajatul aprozarului.

    — Ia explică-mi, bestie! Cum te lasă sufletul ăla al tău, negru și fără rușine, să vinzi roșii?

    Bărbatul în halat albastru încremenește cu brațele pe lângă corp.

    — Pe toate celelalte le-a terminat. Numai pe asta îi rămăsese s-o încerce, completează dezaprobator insul de pe capra trăsurii, ce pare înveșmântat în haine murdare.

    Capul se înclină către dreapta, arătându-se puțin mai indulgent.

    — Cum te cheamă, urâtule?

    — Tănase Castan Vasile, domnule.

    — Ce nume e ăsta, Castan?

    — Castan...

    — Și e cineva acum la centrul vostru de legume și fructe?

    — E și contabila, e și Petruța. E și șeful de unitate, dar îl găsiți separat.

    — Cum separat?

    — Peste drum de magazin, la numărul 15, e blocul dumnealui, unde locuiește. Acolo, în a treia boxă de la subsol, și-a făcut biroul dumnealui, de Șef de Unitate... Și lucrează hârtii.

    — Îl găsesc sigur, la ora asta, acolo?

    — Îl găsiți, să trăiți. Dimineață am primit marfă. Și nu mai pleacă, nici să-l tai, nicăieri.

    — Mergem să-l întrebăm dacă el te-a învățat să vinzi roșii, zice Bruță, unul dintre cei doi indivizi îmbrăcați neobișnuit, suiți pe capră. (Ține, culcat pe genunchi, un aparat de filmat.)

    — Bine, mă, zice Chiose. Stăm cu ochii pe tine.

    — Dă-i, bă, bice! ordonă vizitiului stăpânul capului scos prin portiera caleștii.

    — Să trăiți! M-am făcut cuminte, spune Tănase Castan Vasile.

    — Caca mic, i se adresează, parcă plin de compătimire, capul. Și, înainte de a se retrage din nou în penumbră, expediază, cu precizie, un scuipat în gura deschisă a aprozaristului.

    Ies dintre blocuri, în spațiul liber din fața magazinului Adam.

    Înainte e Sala Palatului.

    În dreapta e delușorul, acoperit de iarbă, arbuști și conifere, al bisericii Krețulescu.

    — La aprozar? se răsucește Chiose, vizitiul, către chepengul care descoperă interiorul vehiculului.

    — Nu la aprozar. La numărul 15.

    — Ți-a plăcut cum era să leșine grăsana, când a întrebat-o ăsta că dacă vrea să facă prostii cu fizicul lui? îl întrebă sus, pe capră, Bruță pe Chiose.

    — Ce să leșine? strigă Chiose, deranjat de zgomotul celor șapte automobile care trec, unul după altul, pe partea opusă.

    — La corp nu era rea, cugetă mai mult pentru sine Bruță, urmărindu-l pe celălalt cum manevrează hățurile, pentru a obliga caii să vireze către artera din stânga. Numai la mutră, trebuia să-i pui o poza de artistă peste față, ca să nu sperie caii.

    — Cealaltă avea fundul așa plat, că, dacă am învățat-o să nu și-l miște, putem să jucăm table pe fundul ei... zice Chiose și, brusc, ridicându-și fundul raglanului putrezit o palmă de pe băncuță, arde caii, până sub burtă, cu biciul și caleașca intră într-un ocol larg către stânga.

    Lăutarii, care urmează trăsura și dresorul, înaintează plictisiți să tot privească în curul ursului, prevăzători ca fiara să nu se răsucească și să se repeadă la ei.

    Din cele câteva vorbe pe care le auziseră din discuția dintre Bruță și Chiose, muzicanții înțeleseră că li se cerea să spele urechile, murdare încă de cântecele despre Partidul Comunist auzite din blocuri, cu un cântec deșuchiat.

    — Bă, urât mai e, mama lui. De ce nu-l împușcă?

    Oh! Devla, Devla! Tu ai împușca optzeci de mii de lei?

    Sos star, nea Romi?

    — Am cântat o dată la un cioban. Ăla avea 100 de oi. Dar, chiar dacă în fiecare săptămână îi mânca câte una ursul, el n-avea voie să-l împuște pe urs... E un decret. O oaie costă patru sute de lei... Un om costă două mii de lei. Iar un urs costă optzeci de mii de lei... Dacă nu dovedești că ursul ți-a făcut, dintr-odată, o pagubă mai mare de optzeci de mii, nu ai voie să-l împuști pe urs!

    — Cum, bă, să coste o oaie patru sute de lei?

    Privit de sus, de locatarii blocurilor ce au la parter magazinul Adam și Casa de bilete a Sălii Palatului, convoiul a și străbătut aproape jumătate din arcul de cerc ce îl separa de străduța din stânga.

    În față defilează Bruță și Chiose, cu tălpile scoase la expoziție pe suportul metalic al caprei, pe care l-au împestrițat cu figurine de noroi întărit.

    Doi metri în urma caleștii, călcând săltat și vălurindu-și grăsimea de pe spinare și șolduri, vine ursul Orlando. E tânăr. N-are mai mult de patru ani. Și, când își scutură capul, fie pentru a-și lepăda botnița, fie doar pentru a se amuza, încercând să bage din nou groaza în muzicanți, dresorul Marele Frolini îl zmucește înainte de căpăstru ori îl lovește încetișor, cu capătul de curelușă al zgărzii, peste urmăr.

    După Orlando și Marele Frolini, înaintează dispuși în semicerc, țambalagiul în mijloc, vioristul și acordeonistul pe extreme. Muzicanții își zbârnâie iar instrumentele. Același acord repetat o dată și încă o dată induce în ascultători nervozitate.

    Și, dintr-o dată, din centru, nea Tavi își aruncă disperat capul pe spate și pornește să împroaște pretutindeni cu vocea sa întrebătoare și plângăreață, de femeie beată:

    Cine sună la Salvare? Cine sună la Salvare?

    Iute îl secondează, din dreapta, nea Romi, lărgindu-și și mototolindu-și acordeonul, și răspunzându-i cu o durere de sare cămașa de pe dânsul:

    Mama-mare... Mama-mare...

    Și când întreabă iar tainic nea Tavi:

    De ce oare? De ce oare?

    Tupamaros nu mai are ce face, își dezlipește, cu un gest teatral învățat de la televizor, de la George Enescu, vioara de la gât și recunoaște:

    Fiindcă altă treabă n-are.

    Și, în vreme ce Chiose îndreaptă caii, nu către monumentul lui Valter Mărăcineanu și către Grădina Cișmigiu aflate înainte, ci, trăgând și mai mult stânga, pe o străduță lungă cât un băț de chibrit, formată din numai trei-patru clădiri, grupul de țigani muzicanți reia întreaga poveste:

    Cine sună la Salvare?

    Mama-mare. Mama-mare.

    De ce oare? De ce oare?

    Fiindcă altă treabă n-are.

    ...Doar să ceară la Salvare

    S-o maseze-ntre picioare...

    Ultimul, după lăutari, tot pe mijlocul străzii, pășește Rădulescu Nestor. E un bărbat pântecos, de vreo 50 de ani, care alt merit n-are decât că umblă îmbrăcat foarte îngrijit. Cămașă albă, costum, cravată asortată, servietă nouă. Aspect de contabil, pe unde se arată să sperie lumea.

    Convoiul cotește încă o dată la dreapta.

    Oprește pe strada George Vraca, la numărul 15, în fața blocului florentin, cu balcoane și coloane zvelte, săpate în piatră, cu grilaj de flori negre din fier forjat, protejând ușa de la intrare.

    — Gata, bă, te-am adus! zice Chiose.

    — Dacă zici tu c-am ajuns, precis suntem în altă parte, se apleacă agil Genel, așezându-și și cel de-al doilea picior pe asfalt, iar scărița portierei, eliberată de greutate, vibrează și scârțâie de-ți zgârâie urechile.

    — Inimă de taximetrist! vorbește ca pentru sine Bruță, cel ce s-a prefăcut, din când în când, că filmează, pentru a sugera ca statul le poruncise să toarne un film artistic și că nu umblau de capul lor cu convoiul acesta de circ, așadar nu existau motive pentru a fi săltați de Miliție. Să vezi ce ne umple acuma de sute.

    — Cum ne-am înțeles noi, bă? N-am vorbit că eu vă plătesc salariul numai la sfârșit de lună, pe 29? combate mustăciosul ideea că ar avea vreo obligație financiară în prezent.

    Totuși vâră mâna dreaptă în buzunarul tivit cu samur, scoate un teanc gros de sute albastre și, alegând cam un sfert dintre ele, pocnește teancul nou format de palma deschisă a lui Bruță.

    — Să dai și la artiști!

    — Săru-mâna, boerule! nu scapă ocazia nea Tavi.

    — Nu la voi, bă. La ăia cu patru picioare. N-ați simțit cum umbla să vă corecteze Orlando?

    Genel se întoarce cu fața către clădire și trage de haină în jos să-i îndrepte cutele.

    Poartă caftanul galben, de boier, primit de la madam Nicolici.

    E o haină de ceremonial, model din secolul 17, cusută în fir de aur, tivită cu blăniță de samur, lungă de aproape mătură asfaltul. Genel joacă pe muchiile tălpilor, dezmorțindu-și picioarele încălțate în botforii maronii, croiți din piele de ren, împodobiți cu un alt soi de blăniță, ușori ca ai unui balerin. Pe sub caftan și-a păstrat pantalonii și cămașa bleumarin de la uniforma de taximetrist.

    — Domnu’ Rădulescu! rostește poruncitor bărbatul mustăcios coborât din caleașcă.

    — Poftim, spune cel chemat, apropiindu-se fără grabă, cu înfățișarea sa mustrătoare, deși starea lui interioară probabil nu este deloc una severă. Așteaptă o vreme și abia apoi înțelege, caută în servieta aproape goală și scoate un plic.

    Cu scrisoarea în mână, Genel intră în scara blocului.

    — Sărut mâna, spune unei pensionare, înfășurată într-un capot, care se uita, prin grilaj, la aparițiile ciudate de afară. Unde îl pot găsi pe Petre Ițipache, responsabilul de la Magazinul de Legume și Fructe?

    — Bună ziua. E la dânsul la subsol... Luați-o pe aici.

    — L-ați văzut dumneavoastră?

    — Tocmai i-am plătit întreținerea. Că-i și administrator de bloc în timpul liber... Atenție la cap!

    — Ăsta e tâlharul care v-a spart casieria săptămâna trecută! Facem reconstituirea... glumește Bruță, arătându-i aparatul de filmat pensionarei, după ce s-a strecurat, pe urmele șefului său, în scara blocului, pentru a evita să mai împartă grosul banilor cu ceilalți.

    — Nu ți-a trebuit mult... Crăpai dacă le dădeai partea și la ăilalți... răsună din întuneric vocea taximetristului, înțelegând imediat ceea ce se petrece înapoia sa.

    — Mie mi-am păstrat mult mai puțin decât le-am plătit lor... N-o mai lua așa înainte, că-ți dovedesc.

    — Nu. Nu te mai clintești de-acolo! Nu coboară nimeni după mine, decât dacă l-oi striga eu.

    — Vă reconstituim atunci pe dumneavoastră! se întoarce Bruță dulceag către pensionara, pe a cărei chitanță de întreținere e scris numele de Victorița Mardale. Frumos bloc.

    — Frumos.

    — Lumea de azi nu mai are nimic sfânt.

    — Nu mai are, maică.

    — N-aveți să-mi dați și mie vreun ban?... La ce apartament locuiți?

    Pe coridorul de la subsol se întrezărește o singură fâșie strălucitoare, subțire, verticală.

    Genel bâjbâie și deschide ușa.

    — Aa!... Aici o aduce nea Petrică pe Petruța, s-o învețe cum să se cocoșeze sub ladă. Bravo! începe vesel taximetristul, căutând să-l flateze pe acela pe care nu reușește încă să îl distingă, din pricina luminii foarte puternice. Le rupi la toate șoldurile, voinicule, de parcă ar fi biscuiți.

    — Cu ce vă putem ajuta?

    — Domnul Petre Ițipache?

    — În persoană. Cu cine am onoarea?

    — Țaca Genel... Genel Țaca.

    — Îmi pare bine să vă cunosc. Luați loc, domnule Țaca.

    — Da. E așa strâmt la dumneavoastră... Dacă ar avea și roți, ar fi ca în mașina mea.

    Boxa e meschină și înghesuită.

    O masă, ca de bucătărie, două scaune, un stelaj cu multe rânduri de rafturi tixite de dosare și de cutii, un fișet verde cu numărul de inventar scris pe el în partea de sus cu vopsea albă, un dulăpior de metal, cât o noptieră, la picioarele șefului de unitate, un reșou, un cuier pom, pereții zgrumțuroși, nefinisați, de beton. Pe peretele din fața ușii, un afiș colorat, cu imaginea statuii unui bărbat solid, în dreapta căruia este scris oblic „Stațiunea balneo-climaterică Herculane".

    Aerul oficial al cămăruței e dat de portretul lui Nicolae Ceaușescu, atârnând două palme și jumătate deasupra afișului turistic.

    Încadrată în rama de lemn și așezată sub geam, poza aparține celei mai recente generații de însemne oficiale. Batjocoritorii regimului spun despre această fotografie omniprezentă că în ea, Secretarul General al Partidului ține în colțul gurii câteva ținte de cizmărie și că imprimeul cravatei sale reprezintă placheuri de pantofi, aluzii, la singura profesie normală pe care el ar fi învățat-o, înainte de a fi devenit Conducător.

    Petre Ițipache stă în picioare, de partea cealaltă a mesei.

    Este un bărbat între două vârste, bine clădit, cu o față pătrată, somnoroasă, întinsă, ca o pânză de catarg grosolană, peste oasele feței. Are pleoapele umflate. Sprâncenele îi sunt în întregime albite, spre deosebire de părul tuns relativ scurt, stând țeapăn, ridicat în sus, păstrat aproape integral brunet, cu excepția zonelor de deasupra tâmplelor.

    Petre Ițipache e îmbrăcat într-un halat de aprozar, albastru, purtând pe dedesubt o cămașă albă, legată la gât cu o cravată tot de culoare albastră.

    — Cu ce vă putem servi?

    — Orice?

    — Nu. E numai o formulă de politețe... Nu vă servim cu orice.

    — Domnule Ițipache, vă țin puterile să discutăm deschis?

    — Haideți să încercăm.

    — Vreau să-mi găsesc un loc de muncă.

    — România are cele mai multe locuri libere de muncă din Europa.

    — Nu, că eu îl vreau la dumneavoastră în aprozar. Și, după ce-l primesc, să nu trebuiască nici să mai trec vreodată pe la serviciu.

    — Cum adică?

    — Domnule Ițipache, eu n-o îndrăgesc pe muncă. Sau, ca să fim mai cinstiți, mă doare în carici de ea.

    — Foarte urât.

    — Da. Dar e adevărat. Cât n-am avut bani, 15 ani am fost obligat să-i plimb, în taxiul meu, pe toți nespălații. Dar acum, când am primit o moștenire și am mai mulți bani decât fire de păr pe picioare, nu mai vreau să îndeplinesc, cu mâna mea, nici o muncă. Nici măcar să mă mai șterg la fund.

    — Și?

    — Da, dar Decretul 153 spune că parazitismul social e o contravenție și că se sancționează cu închisoare contravențională de la una la șase luni.

    — E adevărat.

    — Iar Legea 25 susține că, în R.S.R., munca e, nu numai o îndatorire de onoare, ci și o obligație. Iar cine nu și-o îndeplinește pe obligație, plătește cu un an de muncă forțată pe șantierele noastre de construcții.

    — Și asta e adevărat.

    — Așa că m-am gândit să-mi cumpar, de formă, un post la dumneavoastră în aprozar, ca să nu am probleme cu Miliția... Cât câștigă pe lună cel mai nenorocit muncitor de aici?

    — 1630 de lei. Încărcător-descărcător de legume-fructe.

    — Eu pe postul ăsta vă rog să mă încadrați. Vă dăruiesc dumneavoastră ăia 1630 de lei. Plus 20 000 de lei pe lună, ca să nu trebuiască să mai trec vreodată pe la servici... Uite, aveți în pachetul ăsta – și Țaca depune pe biroul lui Ițipache un cub de bancnote albastre, învelite în hârtie cafenie – prețul lui postul ăsta pentru primul an de zile... Ei, ce ziceți? Batem palma?

    — Ați mai descărcat lăzi?

    — Lasă că le descarcă astea 240 de mii de lei pentru mine...

    — Nu. Au mâinile prea scurte. Și pentru că n-avem nici un post liber de încărcător la noi în unitate.

    — Dar ce post liber aveți în aprozar?

    — Nici unul.

    — Haide nea Petrică, nu fi lacom, că din banii ăștia îți cumperi trei Dacii 1310 și-ți rămâne și de-o înghețată pentru Petruța.

    — Ieșiți la suprafață și cumparați-vă dumneavoastră o înghețată, să vă mai răcoriți.

    — Deci îmi vindeți postul?

    — Deci nu.

    — Ei, atunci trebuie să recurg la arma mea albă, declară Țaca Genel și începe să se scarpine într-unul dintre buzunarele caftanului.

    Perfect calm, Petre Ițipache îl urmărește cu interes.

    Din buzunarul exterior din dreapta, Genel scoate un plic alb și i-l înmânează responsabilului aprozarului.

    — E o scrisoare de la un prieten comun: inginerul Mugur Has Florescu... El a prevăzut că o să vă doară în cot de banii mei. Și că numai intervenția lui poate o să-mi aducă un post în aprozarul ăsta din centru.

    Petre Ițipache citește cu atenție misiva, își pune înapoi ochelarii în buzunarul de la piept al halatului albastru și se ridică în picioare.

    — Domnule Țaca, post de încărcător-descărcător tot nu am... Dar n-ați vrea să deveniți Ministru al Culturii?

    — Hei, nea Petrică, nu încerca să te răzbuni... Cum ai putea tu să-l faci pe cineva Ministru al Culturii?

    — În calitatea mea de Prim-Ministru... Lucrurile nu sunt totdeauna cum par. Ați nimerit într-una dintre încăperile Guvernului Secret al României, cel care, după știința mea, guvernează cu adevărat țara.

    — ...

    — Eu sunt capul Guvernului. Am un post liber. Has îmi scrie să vă ajut. Așa că eu pot să vă ofer dumneavoastră funcția de Ministru al Culturii. O acceptați?

    — Nu-i bătaie de joc?

    — Avem ședinta de Guvern peste 20 de minute. Puteți constata singur dacă e sau nu bătaie de joc.

    — Și ce trebuie să fac?

    — Să declarați că o acceptați.

    — Unde?

    — Aici.

    — O accept.

    — Perfect. Acum jurământul.

    — Ce jurământ?

    — Puneți mâna pe Biblie și repetați după mine.

    — ...

    — „Eu, Țaca...„ Și mai cum?

    — T. Genel.

    — „Eu, Țaca T. Genel..."

    — Eu, Țaca T. Genel.

    — „Jur în fața lui Dumnezeu și pe viața mea..."

    — Jur în fața lui Dumnezeu și pe viața mea.

    — „Că voi îndeplini întocmai toate ordinele primite de la Nicolae Ceaușescu și de la Petre Ițipache, Prim-Ministru al Guvernului Invizibil al României..."

    — Că voi îndeplini întocmai toate ordinele primite de la Nicolae Ceaușescu și de la Petre Ițipache, Prim-Ministru al Guvernului Invizibil al României.

    — „Așa să-mi ajute Dumnezeu."

    — Așa să-mi ajute Dumnezeu.

    — ...

    — Gata?

    — Nu. Dați-mi degetul dumneavoastră arătător.

    — Au!

    — Înmuiați în picătura de sânge și semnați-vă. Aici. Numele vi-l caligrafiez eu frumos în timpul ședinței.

    — Mergem, domnule Prim-Ministru?

    — Salariul lunar. Vi-l luați acum sau îl păstrați la mine?

    — Nu. Îl iau ca să-l împart la copiii săraci.

    Primul iese Țaca în întuneric.

    Bărbatul mai în vârstă stinge mai întâi lumina în boxă, aprinde o lanternă chinezească marca Tiger și încuie ușa pe dinafară.

    — Domnule Țaca, într-o lună de zile, va rog, să vă desemnați și un adjunct. Astăzi, de exemplu, e o ședință la care participă și adjuncții.

    — Bruță!... Bă Bruță!...striga bărbatul mustăcios în întunericul beciului. Mai ești în hol?

    — Genele?!... N-ai zis tu să nu mă mișc?... S-a întâmplat ce cred eu?

    — Trimite-l în pas alergător pe domnul Rădulescu încoace!... Să coboare la subsol și să nu-și spargă capul!

    — Să-l așteptăm două minute aici, acoperă șeful de unitate cu degetele obiectivul lanternei, degetele îi devin roșietice strălucitoare, iar silueta pereților dispare cu desăvârșire. Dacă o luăm înainte, se va rătăci și o vom lăsa pe veci neconsolată pe doamna Rădulescu.

    De abia după vreo trei minute, o matahală coboară scările și se mișcă șovăitoare, precum un mal de noroi, către ei. Bâjbâie și din ea sar frânturi de înjurături, având acea rezonanță specială pe care o capătă sunetele sub pământ.

    Ajungând în dreptul lor, deși amândoi o ghidează verbal, iar Ițipache o scaldă în lumina lanternei, matahala se izbește de ei, alunecă și, căutând să se redreseze, îl trăsnește pe Genel cu un obiect dur în abdomen.

    — Păi să nu le fut eu muma în cur la ăia care nu se uită pe unde umblă, domnule Rădulescu?!...De ce nu caști ochii pe unde mergi, domnule Rădulescu?

    — Ce e, bă? Ce e, bă? Cum vrei să-l țin? și, din pricină că tot nu distinge nimic, arătarea îi mai trântește o lovitură în stomac taximetristului cu același obiect necunoscut. Dacă îndrăgeai arta, îmi cumpărai unul d-ăla modern, mic, japonez. Cu astea uriașele, rusești, se toarnă filmele proaste. Cu celelalte, japonezele, se toarnă filmele bune.

    — Ce cauți, mă, tu aici? încremenește Genel. Nu ți-am spus să-l trimiți pe domnul Rădulescu?

    — Ia uite ce-am primit de la madam Victorița. I-am capturat toată rația de ulei pe luna asta...Când făcea cartofi prăjiți, n-o lăsa inima să toarne mai mult de trei picături din sticla asta. Și mie mi l-a dăruit pe tot, c-am vrăjit-o că o să i-l turnăm numai în candelă, în timp ce o să ne rugăm pentru sănătatea ei.

    — Îl luați pe dumnealui ca adjunct? Ori îl trimiteți înapoi?

    — Dumneavoastră l-ați lua cu fața asta?

    — Ce față?

    — Las’ că știi tu.

    — Față de ăla ai tu... Crezi că stau vreodată după el să mă cheme? Vin singur, ca acum. Eu sunt îngerul lui păzitor.

    — Nu pot să mă pronunț, constată Ițipache.

    — Ba da. Ocupația mea e ca, în fiecare zi, să-i salvez viața... Dacă nu ți-aș salva-o eu, de mult ai zace tu pe masă. Cu mâââinile pe piept. Cu pantofi noi. Și cu vaaata în nas, cântă popește Bruță în beznă.

    — Să mori înfipt, concluzionează ermetic Genel și, răsucindu-se, se strecoară atent pe urmele șefului de unitate.

    — Unde fugi, bă? Unde fugi, bă?... Stai că i-am luat ca pradă și două bibelouri. Pe care le păstrez tot la ea, că-mi era frică să nu le sparg prin subteranele astea...

    Luând, din când în când, pe degete și pe frunți, cearceafuri de pânze de păianjen, grupul celor trei guvernanți înaintează de cinci minute.

    1.2 Sub lacul Cișmigiu

    Drumul e neted.

    Câteodată coboară lin. Niciodată nu urcă.

    Stânga. Dreapta. Stânga. Din nou stânga. N-ar fi de mirare să se afle acum undeva dedesubtul lacului Cișmigiu.

    Picăturile de apă alunecă, precum scaunele unui funicular, de-a lungul striațiilor de pe tavan. Din punctele în care striațiile se întrerup brusc, ele se prăbușesc, tulburând băltoacele, pe care, apoi, le tulbură pe rând și tălpile lui Ițipache, Țaca și Bruță.

    Pereții nu mai sunt zgrumțuroși. Tavanul a redevenit uscat. Gura coridorului se răsfrânge și cei trei intră într-un spațiu larg. Apoi mai larg. Cufundat însă în aceeași beznă.

    Ițipache lipește ventuza lanternei de niște lipitori. De o pată de igrasie. De o formă geometrică simplă, care se dovedește foarte curând că este o ușă.

    Bărbatul din fruntea șirului deschide ușa și trece dincolo, de parcă intră la el acasă.

    Înăuntru, lumină artificială puternică. O încăpere tapetată costisitor, semănând cu garderoba unui restaurant de lux.

    — Să trăiți, domnule Prim-Ministru! salută milităros un bărbat îmbrăcat în haine foarte puțin războinice, civile, de stradă. Permiteți să raportez: Sunt căpitan Ionete Gavriliu. Nimic neobișnuit de semnalat!

    — Mulțumesc, domnule căpitan. Domnul Vladimir Comșa a venit?

    — Nu l-am văzut, să trăiți. Permiteți să verific! și bărbatul din grupul de pază parcurge, cu un deget, coloana dintr-un registru. Domnul Vladimir Comșa nu este înăuntru.

    — M-aș fi mirat să fie el de o asemenea gentilețe. E predecesorul dumneavoastră, îi explică lui Țaca responsabilul de unitate, cu fața somnoroasă. A aflat de undeva că a fost demis și a vrut să fie scutit de amărăciunea de a se trezi față în față cu dumneavoastră.

    Lumina dă impresia că este sângerie, din pricina catifelei vișinii care îmbracă ușa, pereții, blatul prelung de la garderobă, cuierele și ramele oglinzilor.

    Douăsprezece inși, în diferite puncte, asigură paza incintei. Căpitanul Ionete poartă pantofi de vară, pantaloni de doc, verighetă și o geacă uzată, colorată strident, verde cu roz, a cărei bandă elastică interioară i s-a ridicat până peste buric, bombându-i, neimpresionant, jumătate de pântec și pieptul. Singurele elemente care se armonizează cu titulatura de ofițer a lui Ionete sunt fâșia tricoloră, prinsă cu două ace de siguranță, peste brațul drept și pistolul Makarov, atârnat, cu două curele, tot pe șoldul din dreapta.

    Camarazii căpitanului, grupați în general în echipe de doi, care în pulovere, care în sacouri, care proaspăt tunși, care cu firele de păr de lungimi diferite și îngroșate de nespălare, au în comun doar portul câte unei arme de foc, a panglicii tricolore și, sub o aparență bonomă, aerul concentrat al unui grup armat în vreme de insurecție.

    Bruță îi suflă lui Țaca aer cald în ureche.

    — Bă, îți dai seama cât de bogat e aprozaristul asta, dacă stă Miliția drepți în fața lui?! Ionete ăsta doar acum se preface că-i civil, că în rest e milițian, de-ți trage un pumn și-ți dă sângele pe gură... I-a adus pe toți aici, ca să ne scarpine la buletine. Tu-l ai?

    — Ce să am?

    — Buletinul.

    — Bă, eu am o pulă nervoasă. Nu mai întinde coarda.

    — Domnii sunt noii mei colegi, semnează Ițipache în registrul căpitanului și se îndreptă către partea opusă a încăperii.

    — Ordonați!

    — Fii drăguț și ocupă-te de dânșii! vorbește de la distanță bărbatul în halat de aprozar, ocolind o poartă ciudată. Procedura obișnuită... Numai datele și le vor lăsa după ședință. Acum nu mai avem timp.

    — Am înțeles, să trăiți!

    — Domnule căpitan, ce mai fac talentații dumitale copii?

    — Foarte bine, să trăiți!

    — Atunci lasă-i să urmeze licee de artă. De ce ții morțiș să lucreze tot în Miliție?

    — Auzi ce-i întreabă. Că de ce le-ar place și lor banii. De la Miliție și aprozar, pleci în fiecare seară cu câte-un portofel de bani. De la arte, te întorci acasă cu un portofel plin de căcat.

    Țaca și Bruță trec prin poarta ciudată, care e, de fapt, un detector de metale. Sunt apoi pipăiți cu două baghete negre, care țiuie ori de câte ori se apropie de metalele, pe care le-au păstrat asupra lor, în momentul în care au pășit prin cadrul porții.

    Țaca vâră palmele în buzunarele enorme ale caftanului, scoate doi pumni de monede, cărora le dă drumul într-o cutie albastră, din plastic, peste cheile de la taxi și cheile de la casele madamei Nicolici, pe care deja le-a escavat din buzunarele pantalonilor.

    — Și aceasta ce e? Un briceag?

    — Nu, o unghieră.

    — Puneți-le, vă rugăm, aici.

    — Catarama.

    — Da, vă rugăm, să vă îndepărtați și catarama. Nici o problemă, să trăiți... Acum vă rugăm să vă ridicați și să vă întoarceți către noi, una după alta, tălpile. Așa. Perfect. Și tocul.

    — E-n regulă?

    — Puteți să vă luați înapoi bagajul. Mulțumim.

    Mustăciosul își recuperează de pe mica bandă rulantă gentuța de piele, în care Ițipache îi stivuise primul salariu de ministru și care fusese trecută pe dedesubtul unui dispozitiv ce o scanase în felul în care se verifică bagajele într-un aeroport.

    Înfige palma stângă în maldărul de chei și de monede și, din două încercări, le răstoarnă pe toate într-un singur buzunar al caftanului, cel stâng, pentru că se grăbește să elibereze aria filtrului pentru Bruță, care e luat și el în cercetare.

    — Și aici ce aveți, vă rugăm?

    — Ce să am?!... Ulei.

    — Ce fel de ulei?

    — Cum adică ce fel?! De cartofi prăjiți.

    — Da, e ulei, constată, îndreptându-și privirile către tavan, un alt ofițer, după ce introdusese un deget pe gâtul înclinat al sticlei și își depusese o picătură din lichidul dinăuntru pe vârful limbii. Ulei de gătit.

    — Zahăr sigur nu e, zice Bruță. Că la alimentara lui madam Victorița n-a adus, luna asta, decât cartela de ulei. Cartela de zahăr n-a mai adus-o, pe motiv că, deja, i-a aprovizionat cu lămâi, să trăiți!

    — Vă rugăm, tălpile.

    — Pot să-mi iau acum aparatul de filmat?

    — Sticla da. Aparatul de filmat nu. În sala de ședințe, nu e permis accesul cu nici un fel de aparat de înregistrat.

    — Crăpa-i-ar ochii lu’ ăla care poate să înregistreze ceva cu asta! și Bruță scutură ceea ce cu toții numesc aparat de filmat, pentru a le dovedi că e vorba numai despre o carcasă și nici aceea întreagă. Într-adevăr, înăuntru zornăie doar vreo trei șuruburi vesele, care fac curse dintr-un colț într-altul al paralelipipedului negru. Ia uite-l. Filmează ca focul, dacă vreau eu. Numai că acum l-am blocat deja.

    — Așezați-l, din nou, pe suport. Dacă nu aveți încredere în noi, rămâneți dumneavoastră cu el.

    — Genele. Ce ți-am spus că ăștia ni s-au cățărat cu pantofii pe degete și mai are numai puțin să ne înhațe?!... Vai de mine, cum să n-am încredere?! Îl las ca la părinții mei.

    — Acum, vă rog, o clipă de atenție. Ne strecurăm printre colegii noștri fără să-i deranjăm... Da, deschide-ne-o. Mulțumesc. Ușurel, după mine.

    Înăuntru se află o masă gigantică, ovală, cu blaturi de lemn, în cafeniu deschis, prinsă la exterior în centura a 42 de scaune, capitonate în piele neagră.

    Din cele 42 de scaune 36 sunt ocupate.

    Toți cei care stau așezați pe scaunele din jurul mesei sunt bărbați. Ei poartă, în jumătatea care se vede deasupra mesei, cele mai diverse categorii de haine, de la sărăcăcioase la unele luxoase.

    O parte își întorc capetele către cei care intră pe ușă, dar, luând în seamă semnul liniștitor schițat de Ițipache, se reîntorc către discuția care se poartă cu pasiune.

    Pe lângă pereți sunt presărate alte scaune și pupitre ușoare, la care femei și bărbați fac munca de secretariat.

    — Ei, și atunci nu a spart-o?

    — Poate că nu a spart-o el.

    — Credeți că yalele fotbalistului Tudorel Bumbescu s-ar fi lăsat impresionate de un nepriceput ca mine? se întreabă dramatic un bărbat cu trăsături neobișnuit de frumoase și cu o chică leonină de păr alb, dar cu un trup nepotrivit de mărunt. Pe tăblița de plastic poziționată în fața sa scrie că el este Alexandru Pinte-Voinescu, Viceprim-Ministru. M-am consultat cu specialiștii. Sunt yale pe care nu poți să le rupi nici cu tancul. Pentru a le forța e nevoie să fii expert.

    — Și dumneavoastră nu sunteți expert?

    — Nu, domnule coleg. În chestiunea săvârșirii de infracțiuni, nu... Însă alții sunt. I-au furat sărmanului Tudorel, azi-noapte, tot, tot, tot. Livretele C.E.C., bijuteriile nevesti-sii, televizorul color, două radio-casetofoane, aparatul video, plus alte două aparate video, date în păstrare de către un coleg de echipă. Până și cartela bebelușului, două cutii de lapte praf Humana-B, repartizate de la dispensar, pe rețetă.

    — Cine l-a pus să țină în casă pistol?

    — Poftim?!

    — Cine l-a pus să țină ascuns în casă pistol? se miră cu o inocență jucată cel despre care plăcuța dinaintea sa dezvăluie că este „Aristotel Santa Ruxănescu, Ministru de Interne", un bărbat cu buză de iepure, foarte cochet îmbrăcat și care, prin dezinvoltura sa, lasă impresia că se consideră un seducător de prim rang.

    — Nu. Nimic, îi răspunde șoptit Ițipache unuia dintre tinerii ofițeri în civil, care, asigurând buna desfășurare a ședinței, s-a apropiat să primească ordin. Ba nu, instalează-i pe dânșii pe scaunele domnului Comșa.

    — Pistol? tresare cu o teatrală indignare Viceprim-Ministrul Alexandru Pinte-Voinescu. Cine ți s-a fi confesat dumitale că multiplul campion, Tudorel Bumescu, nu e în stare să tragă la poartă fără pistol?

    — Nevastă-sa, afirmă cu simplitate Ministrul de Interne, ca și cum ar fi fost de la sine înțeles ca toate nevestele de pe Pământ să-i facă lui, de dimineața până seara, confesiuni.

    Iată aici declarația ei. „Subsemnatul Bumbescu, B. Aurelia... Bâc, bâc, bâc... Declar din proprie inițiativă... Că, în deplasarea din 5.03.1989, de la partida din Bruxelles... S-a întors la domiciliu cu un revolver... Beretta, calibru bâc, bâc, bâc și muniția aferentă... Susținând că l-a cumpărat, întrucât intenționează să-l facă cadou unuia dintre șefii săi de la club..."

    — Auziți, domnule Alexandrescu, ce anume își oferă cadou între ei oamenii dumitale din mișcarea sportivă?

    — Capii au bani să-i întoarcă cu lopata, domnule Viceprim-Ministru, răspunde pe alături Ministrul Sportului. Ăștia niciodată nu și-au făcut cadouri flori sau bomboane... Care dintre ei urma să primească revolverul?

    — Așa că – nu îngăduie Ruxănescu ca discuția să fie îndreptată către un subiect neinteresant pentru el – nu pentru bijuterii si nici pentru lapte praf, a fost spartă casa domnului Bumbescu, ci pentru pistol. Am informații ca Iarba Fiarelor intenționează să împuște pe cineva însemnat, iar Bumbescu, protejatul domnului Pinte-Voinescu, i-a vârât aproape cu forța acest pistol în mână.

    — Dumitale nu-ți place fotbalul? rostește trist, după câteva secunde de tăcere, Viceprim-Ministrul. (Strecurându-se fără zgomot, Ițipache își luase în stăpânire scaunul de Șef al Executivului, din fruntea mesei, dar îi dădu de înțeles colegului său din stânga, Alexandru Pinte-Voinescu, că îl roagă să continue să conducă ședința de guvern.) E, uite că și mie îmi place și de aceea am fost înșelat. Cum să-mi închipui că un om, care joacă atât de prost fotbal, e și atât de cretin, încât să-și trădeze țara?... Însă oare sunteți sigur că Iarba Fiarelor e cel care i-a tâlhărit locuința?

    — Absolut sigur. Nu el personal. Banda sa a dat spargerea din locuința familiei Bumbescu, renunță să mai supraliciteze Ministrul de Interne, mulțumit pentru moment cu punctele câștigate. Lovitura a fost dată de unul dintre vechii săi acoliți, pe nume Fisente ...

    — A, Fisente Vasile, vechiul nostru atentator! intervine Horia

    Enjoying the preview?
    Page 1 of 1