Ulcele pe uluci. Miniaturi cu smalțul la vedere

În piața de periferie

Un pictor cunoscut din urbe, un desăvârșit artist, un maestru al zilelor noastre făcea piața. O însoțea pe aceea ce, la rândul ei, îl urmase de-a lungul întregului său periplu existențial, cel despre care începuseră să apară deja câteva texte biografice meșteșugite.

Când femeia a intrat în hala cu brânzeturi, vrăjitorul culorilor a preferat să rămână afară, în plin soare, la ascunzișul ochelarilor cu lentile fumurii. Probabil că mirosul de oaie îi cauza. Adevărat, din postura respectivă nu avea cum să știe că țăranii, grijulii cu clientela acelui colț mărginaș de oraș, împânziseră magazinul cu coșuri de nuiele pline cu frunze uscate, îmbibate cu un parfum greoi.

Pentru că zugravul nostru se îmbrăcase foarte simplu în acea zi, ca pentru cumpărături, doi muncitori neciopliți, cărând geamuri și făcându-și cu greu loc prin mulțime, i s-au adresat ilustrului într-un mod repezit:

― Ia, fă puțin loc, tataie!

După ceva timp, consoarta a ieșit cu bucata de brânză în pungă. Era un fel de titirez cu părul vopsit negru-abanos, o arătare stranie jinduind după anii tinereții. Tocmai atunci omul ei părea dus în sferele înalte, ale grației, așa încât femeia s-a învârtit de câteva ori în jurul său, foșnind din punga unde zăcea cașul, atât cât să se facă observată.

Magistrul coborî printre oameni, apoi cu arătătorul întins înspre firma atârnată deasupra clădirii cu pereți coșcoviți, graseie către urechile cu cercei:

― Uite, aici este un lucru paradoxal...

Atunci, în așteptarea altei soții, care tot brânză își dorea să cumpere, un scriitor prăpădit, tot căznindu-se să spargă ghețurile ignoranței și anonimatului, ridică ochii deodată cu cei ascunși sub bretonul nefiresc de negru și încercă să dibuiască tâlcul indicat de eminența pe care o recunoscuse îndărătul ochelarilor de soare.

Într-adevăr, pe panoul din plastic dotat cu neoane stătea scris cu litere stas PATISERIE – COFETĂRIE.

― Aici este un al doilea lucru interesant. O coincidență.

În același timp în care zisese asta, corpul pictorului se deplasă cu un unghi drept. Degetul indica, la fel, ceva plasat deasupra forfotei matinale.

Nevastă-sa se miră complezentă și afișă un zâmbet, semn că a înțeles despre ce este vorba. Poetul Cecil Pantazi se întoarse și el pe călcâie, însă oricât încercă să lege lucrurile care i se dezvăluiau acum ochilor, adică doi vânzători de ziare goi până la brâu, nu reuși să se mai ridice încă o dată la nivelul înțelegerii celui ce tocmai se îndepărta de aceste nimicuri, ținând cu o mână palma jumătății sale, iar cu cealaltă o pungă verzuie, din plastic, unde se lăfăia o bucată de telemea ușor parfumată.

O coincidență

După ce a deschis foarte larg ferestrele, domnul Pantazi a tras cât mai adânc în piept aerul rece, de iarnă:

― Frumoasă zi de vară!

După vreo două ore, cădea din ceruri prima ploaie de octombrie.

Era în 18 aprilie, chiar de ziua fiicei sale.

Un final fără sfârșit

Bezna înaintase mult, dar scriitorul nu se putea opri. Se scurgeau cuvintele din el și ploaia din norii ascunși de întuneric. Până la urmă intuise cum își putea rezolva povestirea, însă asta presupunea efortul să stea treaz până dimineața. Era pregătit să-l facă, însoțit de un litru și ceva de cafea tare. Învăluit de fumul țigărilor.

Inima i-a pleznit, iar căpățâna cu părul răvășit a izbit tastatura editorului de text: 667yu!!!

L-au găsit peste câteva ore, și nici atunci, nici astăzi, când criticii se mai apleacă încă asupra acestui amănunt, nimeni n-a reușit să înțeleagă tâlcul enigmaticei expresii cu care autorul și-a încheiat opera.

Ecce homo!

În timpul înmormântării, Dumnezeu a scuturat un prun înflorit. Câteva petale s-au zbenguit în aer, amestecându-se apoi cu pietrișul din cimitir. Ca un semn de rămas bun.

Singurul care a observat aceste lucruri a fost Cicerone Lăcustă, elev în clasa a șasea B. Ceilalți erau prea atenți la cuvintele preotului. Și la aspectul coroanelor.

Cocoșul lui Vladimir

― Mami, mami! Uite, pietroiul ăsta zici că seamănă cu unul din cei trei purceluși de la desene! Nu-i așa?

Într-adevăr, în mijlocul sălii de expoziție trona o sculptură care putea fi interpretată și astfel. Totuși, mama a avut marea grijă să-i șoptească băiețașului că acela nu era un pietroi, ci o lucrare de artă.

― Mami! Da’ de ce ruclarea de artă are ca un rât în față?

Lipsa de complexe a copilăriei făcea ca replicile puștiului să fie exprimate fără surdină, așa că sculptorul Scrofeanu a putut auzi întrebarea micuțului. Vernisajul nu începuse încă – era așteptat criticul ce urma să deschidă oficial expunerea –, așa că domnul artist și-a găsit timp să-i explice lui Codrin (4 ani) ce înseamnă să creezi un obiect. Era și o bună ocazie să se apropie de mama lui, o femeie senzuală.

― Bună, dragă. Cum te numești tu?

― Eu mă numesc Codrin Mateescu și am patru ani.

― Ei, bravo. Ai un nume foarte frumos. Dă-mi voie să mă prezint și eu: pe mine mă cheamă Anjelin Scrofeanu și sunt sculptor.

Copilul își lăsă capul pe spate ca s-o întrebe pe maică-sa ce înseamnă scluptol. Ea zâmbi și îl rugă să fie atent la domnul, pentru că o să-i explice el mai bine. După ce artistul îl lămuri pe Codrin despre statutul său, acesta replică scurt:

― Însemnează că scluptolii fac ruclarea de artă?

― Exact așa, puișor. Iar ce vezi tu aici – și-am înțeles că ție ți se pare că seamănă cu un porculeț – este o lucrare de-a mea. Tu știi să citești, Codrine?

― Nu, nenea artistule. Eu încă sunt mic. Eu am patru ani.

Doamna zâmbea cu toți dinții: băiatul se arăta prea deștept. În plus, se afla la doi pași pe tocuri de un adevărat creator. Ce-i drept, chiar dacă nu i se păruse tocmai un porc, nici ea nu pricepuse din lucrare mai mult decât Codrin. Într-un chip ciudat, materia contorsionată și străbătută de un fel de vine groase îi adusese cumva aminte de bărbăția lui Vladimir. Avea să se lămurească imediat împreună cu copilul, pentru că maestrul tocmai le spusese că pe eticheta așezată în dreptul sculpturii se găsește un titlu, adică un fel de idee ce l-a convins să o facă.

― Ia, roag-o frumos pe mami să-ți citească ce scrie acolo.

Doamna se aplecă ușor din genunchi, ca să poată vedea mai bine literele mici. Știa că mișcarea respectivă îi va pune în evidență fundul bine strâns în fustă, așa că îl întoarse spre ochii pricepuți să cocheteze cu formele lumii. Citi:

― Context aristotelic în argumentație materială monocromatică.

Codrin scăpă din mână jucăria pe care o uitase acasă.

Poftă bună!

Într-o zi, Pompilică mânca gem. Citind eticheta lipită pe borcan, copilul și-a întrebat mama:

― Ce-i aia antioxidant?

După câteva clipe de tăcere, femeia a răspuns:

― Un fel de substanță. Taci și mănâncă.

În altă zi, molfăind crenvurști fierți, iarăși a întrebat-o curios:

― Mami, ce-i aia tartrazină?

Pentru că așa scria pe borcanul cu muștar.

I-a răspuns de această dată tatăl, care tocmai trecea prin bucătărie:

― Un fel de substanță. Taci și mănâncă.

Pompilică a primit același răspuns și la curiozitățile exprimate în legătură cu aromele identic naturale, cu riboflavina sau ceara carnaubă. Nu este de mirare că băiatul era cât pe ce să rămână corigent la chimie. Și nici faptul că, fiind singur acasă, și-a mâncat într-o bună zi mingea de cauciuc. A avut un gust bun, de gem, dar aducea cumva și cu muștarul.

Irina este fiica Eliei

Elia Farazi citea o carte tristă. Despre niște copii cărora murindu-le părinții, au rămas singuri pe lume. De sensibilă ce era, Elia a rupt paginile unde era descrisă înmormântarea mamei și le-a aruncat la gunoi. Pentru că o mâhniseră. Altădată, pe acelea când tatăl își pierdea slujba, aducându-le copiilor de Crăciun doar trei pâini uscate. Apoi filele de-a lungul cărora același tată își dădea duhul singur, pe un drum de țară. După ce a terminat de citit toată cartea, Elia Farazi a așezat-o din nou în bibliotecă. Ceea ce a mai rămas din ea.

Astfel că după ceva ani de zile, răsfoind-o într-o seară de iulie neașteptat de tristă pentru ea, căci o părăsise primul iubit, Irina Farazi s-a amuzat copios cu această carte, despre trei copii care toată ziua bună ziua zburdau peste dealuri înflorite și se scăldau în râuri pline cu păstrăvi.

Din țânțar armăsar

Autorul Țânțaru a dat fumul pe nări și a scris prima propoziție a noii sale schițe: Rodica ronțăia ridichi. A privit apoi cuvintele cu intensitate, de parcă nu se afla în fața unui text de-al său. Și-a mai aprins o țigară, gândindu-se cum putea dezvolta ceea ce așternuse pe hârtie. Pentru asta, căută pe internet amănunte privind numele femeii despre care dorea să povestească.

Află astfel că Rodica avea rădăcini slave și că putea reprezenta fertilitatea și rodnicia. Totuși, într-un alt loc se spunea că era un derivat al cuvântului grecesc rhoda, care ar fi însemnat trandafir în limba veche. Lucrurile nu păreau să stea chiar așa, pentru că serviciul de traducere al Google îi indicase prozatorului că ρόδα se tălmăcea ca roată. Trecu repede peste rădăcina rod din limbile germanice, ca și peste iubita lui Krișna – Rhada la hinduși –, simțind că își pierde vremea.

Cum nu mai era nimic de făcut cu Rodica, autorul trecu la următorul cuvânt al propoziției scrise, căutând să-l dezvolte cu ajutorul definiției date în dicționarul explicativ. I se păru nemaipomenită evoluția textului, așa că se grăbi să șteargă ceea ce construise până atunci, înlocuind totul cu: Rodica mânca sfărâmând între dinți puțin câte puțin din ridichi. A privit iarăși ce tocmai pusese pe hârtie, fiind convins că apucase pe drumul bun. Ridichile acelea îi mai dădeau puțină bătaie de cap, dar s-a năpustit imediat cu pixul peste bietul substantiv, adăugând în locul său: plante erbacee legumicole din familia cruciferelor, cu frunze adânc crestate, cu rădăcini sferice sau conice, alungite, cărnoase, umflate și comestibile.

Reciti în gând tot ce crease, iar turnura textului îl mulțumi deplin. Reluă încă o dată lectura, pentru a prinde mai dihai vraja cuvintelor: Rodica mânca sfărâmând între dinți puțin câte puțin din plantele erbacee legumicole din familia cruciferelor, cu frunze adânc crestate, cu rădăcini sferice sau conice, alungite, cărnoase, umflate și comestibile. Pentru asemenea locuțiuni se câștiga premiul Nobel. Era uimit cât de frumos înfloriseră – se gândi din reflex la ridichi, dar se corectă pe loc – înțelesurile din frază. Știa însă că mereu era loc de mai bine, așa că îi dădu înainte cu dicționarul lui, ca un bucătar dependent de praful de copt.

A înțeles iute că Rodica mânca însemna că ea mesteca un aliment în gură și îl înghițea. Desigur că acel aliment trebuia explicitat, așa că reveni la ridichile dintâi, ceea ce îi confirmă puterea de sugestie a primului rând de scriitură. În loc de dinți preferă o variantă puțin mai lungă, gândindu-se că asta n-avea cu ce să strice: organe osoase mici, acoperite cu un strat de smalț și situate în cavitatea bucală a majorității vertebratelor (găsi că singularul ultimului cuvânt putea fi o definiție minunată pentru Rodica).

Se simțea scăldat de valurile dulci ale inspirației. Obosise puțin, dar nu se opri până ce nu trecu pe curat începutul schiței: O vertebrată mesteca ridichi în gură și le înghițea, sfărâmând între organele osoase mici, acoperite cu un strat de smalț și situate în cavitatea bucală, puțin câte puțin din plantele erbacee legumicole din familia cruciferelor, cu frunze adânc crestate, cu rădăcini sferice sau conice, alungite, cărnoase, umflate și comestibile.

Literatul se ridică de la masă oftând. Își dezmorți elementele de bază ale scheletului, caracterizate prin structura dură, solidă și rezistentă, de culoare albă, făcând câteva exerciții simple de gimnastică. Apoi își prepară cafeaua, aprinzând încă un sul mic făcut dintr-o hârtie foarte fină umplută cu tutun tăiat mărunt.

S-a întâmplat ca în acest interval de liniște să îi sune telefonul. Era soția care avea chef să înșire nimicuri. Întotdeauna îl mirase disponibilitatea ei spre exagerarea lucrurilor. Era în stare ca de la un simplu căpăcel din metal sau din material plastic, care se poartă la cusut pe degetul cu care se împinge acul pentru a-l feri de înțepături, să dezvolte o întreagă știință constituită dintr-un ansamblu închegat de noțiuni și idei, ce interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale. Bineînțeles că asta îl deranja, mai ales acum, când avea atâta inspirație la scris. O rugă frumos să-l ierte, promițându-i s-o asculte la cină, atunci când își făceau în mod obișnuit timp unul de altul. Ea îl sărută prin difuzor și îl alintă așa cum știa că îi place:

― Bine, te las, armăsarul meu.

Romanul în trei volume O întâmplare din viața Rodicăi s-a bucurat de un succes imens, vânzările acestuia depășind toate previziunile, mai ales că acțiunea nu era una foarte complicată: pur și simplu, o femeie ronțăia ridichi de la un capăt la celălalt al speciei în care narațiunea se centrează pe întâmplări relatate din perspectiva unui participant, într-o pronunțată notă de oralitate.

Răzbunarea unui om de știință

M-am trezit aiurea, de parcă nu dormisem. Ridicându-mă cu greu din pat, am blestemat noua zi de muncă. Aș fi rămas cu mare drag acasă, dar n-aveam de ales. Așa că m-am îndreptat spre baie. Când am apucat tubul cu pastă de dinți, s-a zbătut ca o pasăre. Am strâns-o imediat de gât, s-o potolesc naibii odată, iar ea a slobozit peste mustăcioara periuței de dinți un vierme de mentă verzui. Cina ei din seara precedentă. Mi-am frecat dinții cu larva până am făcut amândoi spume. M-am spălat la subrațe și m-am parfumat. M-am pișat, comparându-mi viermele cu cel care îmi răcorise gura. Al meu era enorm. M-am îmbrăcat ca întotdeauna, cu cămașă și cravată. N-am mâncat nimic și n-am băut cafea. Am încuiat ușa apartamentului, coborând repejor treptele. Am salutat femeia de serviciu, care plimba mătura. Am ajuns afară, între blocuri. Era o răcoare plăcută. M-am îndreptat către stația de autobuz, cumpărându-mi jurnalul cu măruntul rătăcit prin buzunare.

Autobuzul merge, deplasând simultan ambele mele corpuri, cel fizic și cel astral. Asta este observația unui om de știință. Într-adevăr, sunt cercetător la Institutul Chimic. Acolo mă îndrept acum. Privesc prin geamul mașinii și văd o sumedenie de alte mașini: colorate pestriț, jegoase, cu numere de înmatriculare străine, decapotabile, cu ochelari, fără, blonde, mustăcioase, cu țigara în colțul gurii, cu căștile pe urechi, cu tatuaje ridicole, pieptănate ca în revistele pentru adolescenți, cu caroseria zbârcită și sânii lăsați, mirosind a ulei și motorină, cărând lapte sau pâine.

Institutul. Înșir saluturi politicoase, mătăniile mele de zi cu zi. De mai mulți ani, cu o fâșie de stofă atârnându-mi de gât și cu un porc prelucrat sub formă de geantă, mă prezint la slujbă ca un butuc pregătit pentru gura sobei. Am ajuns în birou. Ca nou venit, primul lucru ce te împină aici este mirosul. Puținii vizitatori ne întreabă cum de putem trăi într-o asemenea hazna. Ne-am obișnuit. Cu ce nu se obișnuiește omul? Al doilea amănunt izbitor pentru un străin sunt rafturile cu eprubete. Cred că sunt vreo două mii. Cele mai mult goale. În câteva așteaptă suspensii colorate sau cianuri otrăvitoare. Orga cu două mii de tuburi naște muzica orelor noastre de muncă. După un deceniu de Institut, chiar și oamenii mi se par eprubete.

În urmă cu trei ani, activitatea m-a transformat în erou. Totul a pornit într-o seară, după ce îmi adormisem copiii în fața televizorului. Se uitaseră la Tom și Jerry. Era episodul când sorbeau alternativ dintr-o licoare stranie care le micșora dimensiunile. Mi-a intrat atunci cuiul realizării unei poțiuni asemămătoare, capabilă să restrângă substanțele organice indiferent de starea lor de agregare. Visam ca forma fizică și proporțiile să nu fie modificate. Asta vrea să spună, că dacă i s-ar fi administrat unei vaci bălțate câteva picături în nutreț, ea urma să se micșoreze într-un