Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Numele meu este Hanako. Aventurile cățelușei din București ajunse în Japonia

Numele meu este Hanako. Aventurile cățelușei din București ajunse în Japonia

Citiți previzualizarea

Numele meu este Hanako. Aventurile cățelușei din București ajunse în Japonia

Lungime:
97 pages
1 hour
Editor:
Lansat:
Mar 10, 2016
ISBN:
9786068782188
Format:
Carte

Descriere

„Soții Claudia și Haruya Sumiya sunt modele de bunătate și sensibilitate. Au parcurs zeci de mii de kilometri în drumurile lor din Japonia până în Ro-mânia, pentru salvarea câinilor fără stăpân, în timp ce 90% dintre români, spre rușinea lor, au asistat pasivi la măcelărirea a peste 300.000 de câini.


Etalon pentru iubitorii de animale, cartea se adresează tuturor vârstelor; are și candoare, și caracter educativ, și multă înțelepciune. Dacă au inimă, în paginile ei se regăsesc oameni din toate categoriile socia-le.


Judecata de valoare a doamnei Claudia Sumiya este imbatabilă: „Într-adevăr, toți cei care se ocupă să omoare câinii, de la președinte până la hingherul de rând, sunt oameni cu mintea contorsionată”.


Devotați unei cauze nobile, soții Sumiya i-au salvat de la un sfârșit iminent și îngrozitor pe cățelușa Fetița din România, pe motanul Sultan și pe câi-nele Sheba din Japonia. Grija lor și a iubitorilor de animale s-a îndreptat și spre eroul Ta-keshi Koizumi, condamnat la moarte pentru vina de a-și fi răzbunat cel mai loial prieten, câinele Chiro, ucis de hingheri, cu bestialitate.


Cu siguranță, familia Sumiya este binecuvantată cu multă fericire, pentru că iubirea revărsată către un animal se întoarce înze-cit spre cel care-l iubește necondiționat.


Închei prin a-i felicita pe cei doi autentici iubitori de animale și scriitori remarcabili, care ne dau permanent lecții de viață:


«Iubim oamenii, de aceea cei mai inteligenți dintre ei spun că noi suntem cei mai buni prieteni ai lor».


Vă mulțumim că existați!“ – Marius Marinescu

Editor:
Lansat:
Mar 10, 2016
ISBN:
9786068782188
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Numele meu este Hanako. Aventurile cățelușei din București ajunse în Japonia

Cărți conex

Previzualizare carte

Numele meu este Hanako. Aventurile cățelușei din București ajunse în Japonia - Claudia Sumiya

PREFAȚĂ

Soții Claudia și Haruya Sumiya sunt modele de bunătate și sensibilitate. Au parcurs zeci de mii de kilometri în drumurile lor din Japonia până în România, pentru salvarea câinilor fără stăpân, în timp ce 90% dintre români, spre rușinea lor, au asistat pasivi la măcelărirea a peste 300.000 de câini.

Etalon pentru iubitorii de animale, cartea se adresează tuturor vârstelor; are și candoare, și caracter educativ, și multă înțelepciune. Dacă au inimă, în paginile ei se regăsesc oameni din toate categoriile sociale.

Judecata de valoare a doamnei Claudia Sumiya este imbatabilă: „Într-adevăr, toți cei care se ocupă să omoare câinii, de la președinte până la hingherul de rând, sunt oameni cu mintea contorsionată".

Devotați unei cauze nobile, soții Sumiya i-au salvat de la un sfârsit iminent și îngrozitor pe cățelușa Fetița din România, pe motanul Sultan și pe câinele Sheba din Japonia. Grija lor și a iubitorilor de animale s-a îndreptat și spre eroul Takeshi Koizumi, condamnat la moarte pentru vina de a-și fi răzbunat cel mai loial prieten, câinele Chiro, ucis de hingheri, cu bestialitate.

Cu siguranță, familia Sumiya este binecuvantată cu multă fericire, pentru că iubirea revărsată către un animal se întoarce înzecit spre cel care-l iubește necondiționat.

Închei prin a-i felicita pe cei doi autentici iubitori de animale și scriitori remarcabili, care ne dau permanent lecții de viață:

„Iubim oamenii, de aceea cei mai inteligenți dintre ei spun că noi suntem cei mai buni prieteni ai lor".

Vă mulțumim că existați!

Marius Marinescu¹

București, 26 februarie 2016


¹ Dl. Marius Marinescu este Președinte-Fondator al Federației pentru Protecția Animalelor și Mediului (FPAM) și inițiatorul Legii 9/2008 pentru protecția animalelor, cunoscută sub numele Legea Marinescu. Această lege a fost a adoptată în România cu o întârziere de 186 de ani față de legea similară din Marea Britanie (1822).

1

PRIMA MEA MAMĂ

Eu nu știu cu precizie când m-am născut. Nimeni nu își amintește când s-a născut și așa sunt și eu. Am aflat mai târziu, din spusele câtorva oameni, că m-am născut într-o zi oarecare – nu se știe exact când – de la sfârșitul lui august 2008. Eram șase frați și surori la mama mea. Și mama mea ne-a crescut cu dragoste până când am împlinit vârsta de un an. Atunci am devenit deja adultă căci astfel suntem făcuți noi, câinii. Am iubit-o mult pe mama și evident că și ea ne iubea pe noi, puii ei. Când vreun om mai bun ne dădea ceva de mâncare, mama mânca mai puțin, lăsându-ne nouă restul. Altfel, mama vâna – șoareci și șobolani. Erau atât de gustoși, când prindeam și eu o bucățică. Numai că frații mei nu voiau să mă lase să mănânc și eu. Eram cea mai firavă din familie și nu știu de ce nu le eram pe plac. Dar dacă mama îi prindea cu răutăți împotriva mea îi admonesta mușcându-i și gonindu-i de la mâncare.

Toate acestea se întâmplau într-un loc pe care i-am auzit pe oameni că-l numesc Rahova – două stații de la Piața Rahova, la întretăierea străzilor Sălaj cu Humulești, printre blocuri. Nu era rău – erau multe spații verzi și mulți șoareci și șobolani.

Eram fericită cu mama mea. Era atât de frumoasă! Mă întrebam pe atunci dacă semăn cu ea. Nu-mi puteam vedea decît unele părți ale corpului, nicidecum fața. La picioare, de exemplu, nu semănam cu mama. Ale mele erau lungi și subțiri, ale ei, mai boante și mai grosuțe. De-abia mai târziu, când m-am privit și eu într-o oglindă, mi-am dat seama că aveam ochii mamei. M-am bucurat, dar atunci mi-au dat lacrimile. Căci, după vârsta de un an, nu mai știu ce s-a întâmplat cu mama.

A venit acea zi nefericită de toamnă, când frunzele copacilor începuseră să cadă. Acea zi a rămas bine întipărită în memoria mea. Aș vrea s-o uit, dar cum să uit despărțirea de mama?

De dimineață se anunța o zi mai degrabă frumoasă, căci a venit la noi și ne-a adus de mâncare biscuiți Petit Beurre o femeie cumsecade din bloc. Mama l-a mușcat pe fratele meu care nu voia să mă lase să mănânc și a lătrat la el. Oof, ce delicioși erau pe atunci biscuiții Petit Beurre! Rareori serveam eu asemenea bunătăți. Dar brusc, a apărut omul rău cu încă unul. Îl cunoșteam bine pe primul, căci mai ales mie îmi dădea șuturi. Fiind cea mai pricăjită, contrar fraților mei, nu reușeam să fug așa de repede. Cum s-au apropiat de noi, mama mea a lătrat. Dar imediat i-au aruncat o pătură în cap și omul rău a luat-o în brațe. Noi toți lătram și îi fugăream, dar ei au băgat-o repede într-o mașină.

Nu am mai văzut-o niciodată pe mama. Or fi omorât-o? Sau or fi dus-o și aruncat-o în altă parte? Firește, îmi este mai suportabilă cea de-a doua variantă.

Mai târziu, am auzit-o vorbind pe femeia cu Petit Beurre cu cumetrele din bloc. Spuneau că pe mama au dus-o la închisoarea Rahova și i-au dat drumul acolo. M-am tot întrebat unde este închisoarea Rahova, căci aș fi vrut să ajung acolo, la mama. Din câte am înțeles, este o închisoare pentru oameni, așa că presupun că mama era liberă. Au vrut pur și simplu să scape de ea de pe strada Humulești. Voiam din tot sufletul ca un batalion de șobolani să le intre în apartamente.

La început speram ca mama să se întoarcă. Însă, cu cât mai mult trecea timpul, cu atât m-am resemnat să nu mai sper. Nu am mai văzut ochii blânzi ai mamei decât mai târziu, când m-am uitat în oglindă.

Și așa am rămas numai cu frații mei cei răi. Nu m-am mai putut niciodată apropia de caserola de plastic în care câte o femeie bună ne punea uneori de mâncare.

2

ALTE DOUĂ MAME ALE MELE

Frații mei și cu mine aveam de acum un an și câteva luni. Eram câini în toată regula. Ei vânau destul de mult și mâncau pe rupte, dar mie nu-mi dădeau niciodată nimic. Eu rareori prindeam câte un șoricel. Aveam acum viteză la alergat, dar, fiind o pricăjită, nu aș fi putut niciodată să înving un șobolan, de exemplu. Extrem de rar prindeam eu un șoricel, așa că mă hrăneam mai ales cu cei pe care îi găseam deja morți. Era o plăcere pentru mine. Mai întâi îmi frecam capul și spatele de trupușorul neînsuflețit, câteodată cald încă, și apoi mâncam încetișor. Dar nici aceștia nu se găseau decât o dată sau de două ori pe săptămână. Așa că mâncarea mea principală erau căcații de rozătoare sau de pisici pe care îi găseam pe ici colo. Cei de câine nu-mi plăceau. Mai târziu am aflat că li se pare

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Numele meu este Hanako. Aventurile cățelușei din București ajunse în Japonia

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor