Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Made in Sweden

Made in Sweden

Citiți previzualizarea

Made in Sweden

evaluări:
4/5 (6 evaluări)
Lungime:
662 pagini
10 ore
Editor:
Lansat:
14 apr. 2016
ISBN:
9786067196962
Format:
Carte

Descriere

Totul e repetat până în cel mai mic detaliu. Secundă cu secundă. Fiecare mișcare e atent studiată.


Nu va fi niciun martor care să poată reproduce exact ce s-a întâmplat. Niciun polițist nu va găsi vreo pistă care să ducă la făptași.


Având la bază o poveste adevărată, Made in Sweden e un roman cu o intrigă bine condusă despre o bandă de infractori neobișnuiți. Dar este și o poveste despre familie, despre dragostea frățească și relația complicată dintre tați și fii.


Despre Leo, Felix și Vincen – nu-i veți uita!


„Absolut nebunesc, absolut extravagant și absolut fantastic: în plus, foarte bine documentat.“ – Nordjyske Stiftstidende


„Extrem de bine scris, palpitant, captivant, vesel, tulburător, emoționat, îți dă fiori și-ți îngheață sângele în vene – pur și simplu spectaculos. Made in Sweden e o piesă de categorie grea.“ – Fredericia Dagblad


„Structura e perfect cinematică: scene bine construite, dialoguri vii și acțiune atent condusă. Tema educației și-a însușirilor cu care ne naștem e abordată cu subtilitate. Odată ce-ai început să citești, nu te mai poți opri!“ – Politiken

Editor:
Lansat:
14 apr. 2016
ISBN:
9786067196962
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Made in Sweden

Cărți conex

Previzualizare carte

Made in Sweden - Anders Roslund

acum

partea întâi

1

Leo își ținu răsuflarea. Lumina intensă și albă a unei lanterne trecu pe deasupra lui, iar el își apăsă fața pe mușchiul umed și pe crenguțele răzlețe de afine, își apăsă întregul corp mai tare pe pământ. Și cum stătea întins acolo — la doar câțiva pași în interiorul pădurii — era ușor să urmărească rutina inspectorului.

Mai întâi, acesta îndreptă lumina spre lacătul ușii de siguranță, căutând semne ale unei spargeri.

Apoi, dădu ocol clădirii cubice, cu lanterna îndreptată spre suprafața pereților de beton.

În sfârșit, se opri cu spatele la cub și fumă o țigară, părând să facă o pauză, până să se convingă că totul arăta ca în noaptea dinainte.

Leo începu să respire iar. Stătuse întins exact așa, la aceeași oră, timp de șapte nopți la rând, în apropiere de o curte cu pietriș, mare și pătrată, înconjurată de pădure și având în mijloc un cub gri de beton — depozitul. Noaptea era liniștită. Doar vântul, o bufniță care țipa neîncetat și, din când în când, o insectă.

Era o senzație ciudată să stea la câțiva metri distanță, privind fiecare mișcare a unui om convins că era complet singur — un om în uniformă care trăgea fumuri adânci din țigară, responsabil pentru toate unitățile militare de depozitare din așa-numita Zonă de Apărare Stockholm 44.

Leo reglă microfonul de la guler, apoi întinse gâtul, înălță capul deasupra tufișurilor de afine și șopti.

― Cancerosul² părăsește zona.

*

Șanțul dintre pădure și curtea cu pietriș era plin cu apă. Tălpile rugoase ale bocancilor lui Leo alunecară pe iarbă, atunci când acesta își luă avânt și sări peste el, cu o geantă grea într-o mână și o placă de PFL în cealaltă.

Jasper se apropia din direcția opusă, cu mușchi și ace de pin în păr și cu o geantă la fel de grea în brațe.

Nu își spuseră nimic. Nu aveau nevoie s-o facă.

Leo puse placa de PFL — 60 de centimetri pe 60 — pe pământ, în fața ușii depozitului.

Meditase la acești pereți mult timp. Dacă îi aruncau în aer, s-ar fi văzut mai târziu în lumina lanternei inspectorului și ar fi făcut prea mult zgomot.

Apoi analizase acoperișul. Ar fi fost ușor să dea jos placa de metal care proteja clădirea de ploaie, să străpungă cei 15 centimetri ai betonului de deasupra și apoi să pună metalul la loc. Un acoperiș aruncat în aer nu s-ar fi văzut la lumina lanternei. Dar și asta s-ar fi auzit.

Rămânea o singură modalitate: podeaua. Acolo unde exista o contra-presiune, forța exploziei ar fi îndreptată în sus; prin urmare, se putea folosi mai puțin exploziv și ar fi rezultat mai puțin zgomot.

Leo scoase din geantă cam un kilogram de exploziv puternic de plastic maleabil.

Se lăsă în genunchi și îl frământă, modelând 12 mingi la lumina lămpilor de miner.

― Nu e de ajuns, zise Jasper.

Le puse una câte una pe placa de PFL, ca un ceas cu 50 de grame de exploziv de plastic pentru fiecare oră.

― E de ajuns.

― Dar după tabelul…

― Armata folosește întotdeauna prea mult. Încearcă să omoare oameni în luptă. Am înjumătățit cantitatea. Vrem să intrăm — nu să distrugem ce e acolo.

Leo se uită la Jasper cum desface cu o smucitură a mâinii o lopată care fusese pliată în geanta lui și începe să sape. Cu fiecare mișcare, groapa din fața și de sub ușa ca de seif se mărea.

O bucată de aluat care să marcheze fiecare oră. Un cerc al timpului, unit de un șir de pentrită, ca o sfoară maro.

― Gata.

Își dădea seama că era o prostie, dar Leo trăia după ceas — știa întotdeauna cât e ora, chiar și când nu-l avea la el. Înăuntrul lui ticăia un ceas, pur și simplu se afla acolo dintotdeauna.

Jasper transpira, aplecat și îngenuncheat, cu lopata băgată adânc în gaură, sub ușă — și sub podeaua depozitului. Leo se strecură mai aproape, iar brațele lor se încurcau unele pe altele, în timp ce el trăgea afară, cu mâinile făcute căuș, ceea ce lopata nu putea să ajungă.

― Acum.

Ținând fiecare o margine a plăcii de PFL, o împinseră încet înăuntru, puțin câte puțin, asigurându-se că cele 12 mingi de exploziv de plastic nu se înțepeneau în ceva și că fitilul rămânea în afară, așa cum trebuia. Când se convinseră că pătratul dispăruse sub ușă, sub clădirea mică de o cameră, aruncară pietriș în gaură, până când aceasta a fost astupată complet.

― Mulțumit?

― Mulțumit.

Ore de calcul. Zile petrecute ca să obțină materialele. Săptămâni întregi purtase cizme de cauciuc, hoinărind prin tot felul de păduri cu un coș de cules ciuperci la braț, supraveghind unitățile suedeze militare de depozitare, iar când o găsise pe asta, într-o zonă numită Getryggen, la vreo 15 kilometri la sud de Stockholm, a știut că putea opri căutările.

Mai rămăseseră doar câteva minute.

Leo lipi cu bandă fitilul scurt de un detonator, pe care îl legă apoi de minusul și plusul unui cablu electric. Pe urmă se îndepărtă cât mai mult posibil, peste zona cu pietriș și șanț, înapoi în pădure, unde legă o sârmă de la celălalt capăt al cablului la borna pozitivă a unei baterii de motocicletă.

― Felix? Vincent? spuse Leo în microfonul lui.

Da? răspunse Felix.

― Se vede bine de la voi?

Da, se vede bine.

― Zece secunde.

*

Felix și Vincent stăteau unul lângă celălalt, sub o prelată acoperită cu frunze, mușchi și iarbă, aproape de o barieră roșu cu galben, care purta un semn de metal pe care scria NU ESTE PERMIS ACCESUL PENTRU TRAFICUL NEAUTORIZAT.

…atunci îi dau drumul.

Vincent ținea strâns o pereche de clești de aproximativ 1,50 metri lungime.

Felix își ridică trunchiul și se uită la ceas, frecând geamul cadranului cu degetul; umezeala se transformase în abur.

Nouă.

Îl frecă până reuși să vadă limba secundelor, apoi îi făcu semn cu capul lui Vincent, care respira scurt, intens și nervos.

Opt.

― Ești în regulă?

Șapte.

Vincent nu răspunse. Nici măcar nu privi spre fratele său.

― Șase.

Până și prelata grea de pe spatele lor vibra.

Cinci.

― Nu vine nimeni, Vincent. Suntem complet singuri aici.

Patru.

Își trecu brațul de la umerii care se cutremurau la mâinile strânse pe clești.

Trei.

― Vincent?

Doi.

― Leo e acolo. A plănuit toate astea. Totul o să fie în regulă. Și așa e mai bine, nu?

Unu.

― Vincent? E mai bine să fii implicat decât să stai acasă pe canapea, fără să știi.

*

Explozia răsună mai tare decât se așteptase Leo. Depozitul funcționase ca o cutie de rezonanță a unei chitare, o carcasă care amplifică sunetul a unei jumătăți de kilogram de exploziv de plastic. Iar când podeaua explodă în unica încăpere a clădirii, cutia de rezonanță amplifică și următorul sunet — așchiile de beton aruncate spre plafon.

Căzuseră de acord să aștepte timp de cinci minute.

Ceea ce nu se întâmplă.

Leo se furișă, târându-se pe pietrișul ud, cu lopata pliabilă în mână. Râse tare, fără ca măcar să-și dea seama la început, într-un mod în care rareori o făcuse, în timp ce se ghemui pe genunchi, băgă brațul drept sub ușa de siguranță a depozitului și simți… Nimic. Gaura chiar exista! Desfăcu lopata, mai scoase niște pietriș, băgă lampa de miner înăuntru și o aprinse.

― Jasper!

Se întoarse spre pădure și strigă mult prea tare.

― Vino-ncoace! Vino să vezi asta!

Lampa inundă o încăpere fără ferestre. Și iată. Când se strecură înăuntru, văzu clar prima literă.

K.

Dumnezeule. Dumnezeule!

Își băgă capul și mai mult prin gaură — încet, apăru litera următoare.

S.

Dumnezeulemare.

Puțin mai departe. Litere albe pe fond verde.

KSP 58

― Felix? Vincent?

Da?

― Lacătul?

Lucrăm la el chiar acum.

― Bine. După ce terminați veniți sus cu mașina.

Umărul lui Jasper îl atingea pe al lui, în timp ce săpau ca să-și croiască drum prin gaura din podea, ca un tunel de evadare în timp de război. Săpară până când Leo reuși să își bage capul, umerii și brațele înăuntru; cu o pereche de clești mari tăie oțelul armat care alcătuia scheletul în formă de grilă al betonului. Îl tăie și îl îndoi într-o parte, proptindu-și spatele în pământ, apoi se împinse cu mâinile de marginea găurii, pentru a se ridica și a intra înăuntru.

Își potrivi lampa de miner, care alunecase puțin în jos, pe tâmplele transpirate și privi în jur. Era suficient de mică încât să atingă ambii pereți și plafonul, având toate laturile de doi metri. De-a lungul pereților se aflau stive de lăzi verzi de lemn.

― Câte sunt?

Vocea lui Jasper se auzea prin tunel.

― Multe.

Câte?

Leo numără cu voce tare.

― Un pluton. Două plutoane. Trei plutoane. Patru…

În total 24 de lăzi de un verde cazon.

― … două companii întregi, la naiba!

Acum fu rândul lui Jasper să-și strecoare trupul la fel de lung prin tunelul murdar, râzând în tot acest timp. Ca și Leo, nu se putea controla. Stăteau unul lângă celălalt în camera de formă cubică, în timp ce praful de beton zvâcnea în întuneric după fiecare respirație, unduindu-se alene în lumina revărsată de lămpile lor.

― Deschidem acum? Sau mai târziu?

― Acum, bineînțeles.

Atinse cu atenție partea de sus a lăzii de lemn. O suprafață aspră, aproape rugoasă.

A fost ușor să scoată cuiele și să deschidă capacul.

O mitralieră. Leo o luă și i-o întinse lui Jasper, care își aplecă ușor picioarele și trunchiul, ca să se proptească pentru un recul imaginar. Nu gândea, doar executa mecanic mișcările învățate în timpul serviciului lor militar. Se priviră reciproc, ca doi oameni aflați la capătul unei călătorii lungi, care încearcă să înțeleagă faptul că în sfârșit au ajuns.

― Câte crezi că sunt? Așa, ca estimare?

Leo tocmai era pe punctul de a deschide lada următoare, dar se opri. Răspunsul atârna chiar în spatele umărului lui Jasper, parțial acoperit de un praf alb.

― Nu e nevoie de estimare.

O coală de hârtie, într-o folie de plastic, era agățată de un cârlig de pe perete, imediat în stânga ușii încuiate, un pix atârnat de o sfoară, lângă ea.

― Primul rând: 124 de pistoale-mitralieră m/45. Al doilea rând: 92 de puști de asalt AK4. Al treilea rând: 5 KSP 58.

Deschiseră și verificară conținutul lăzilor, una câte una. Trupuri de metal, unul lângă celălalt. Bine unse și împachetate cu grijă.

― La naiba, îți vine să crezi, Jasper?

Sub textul detaliat, bătut la mașină, despre reguli și proceduri, jos de tot.

― Această unitate a fost inspectată…

Se aplecă mai tare, lampa de miner luminând hârtia albă. Era scris de mână, sub semnătura ilizibilă a cuiva.

― … Vineri, 4 octombrie.

― Da?

― Acum mai puțin de două săptămâni!

― Și?

Leo flutură hârtia atât de sus, încât aceasta atinse tavanul.

― Paznicii deschid ușa de siguranță să verifice înăuntru o dată la fiecare șase luni. Mă urmărești? Asta înseamnă că n-o să-și dea seama ce s-a întâmplat încă… cinci luni!

Felix către Leo.

Vocea lui Felix se auzea cu întreruperi.

Repet! Felix către Leo! Recepție!

― Da?

E vorba despre… lacăt. Avem o problemă.

Leo își împinse trupul prin gaura din podeaua depozitului — ajungând înapoi pe pietriș. Nu se așteptase la asta. Dacă nu-l puteau deschide, atunci toate acestea erau în van. Coborî în fugă drumul forestier accidentat până la cei doi frați mai mici ai lui, care stăteau de fiecare parte a barierei, încuiată cu un lacăt cu brățară de peste un centimetru diametru.

― Îmi pare rău, fir-ar al dracului.

La un anumit moment în timpul verii calde și pline de lumină, el și cu Vincent ajunseseră să aibă aceeași înălțime. Cu toate acestea, un băiat de 17 ani era foarte diferit de unul de 24 de ani.

― Leo… nu merge. Nu pot.

Vincent dădu din umerii lui înguști și își ridică brațele, care păreau prea lungi pentru restul trupului.

Se priviră unul pe celălalt, până când Vincent se dădu la o parte.

― Felix — atunci o s-o facem tu și cu mine.

Leo se așeză acolo unde stătuse Vincent și deschise cleștii industriali, cu brațe mai lungi decât cele ale unui om. Apucă unul dintre brațe cu ambele mâini, în timp ce Felix, aflat de cealaltă parte a barierei, îl apucă pe celălalt.

― Acum, frate.

Își împinseră amândoi trupurile în partea lor de clești, în timp ce dinții acestuia mușcau din lacăt, ca doi vâslași care își trag vâslele spre piept, trag, trag, trag, și chiar în acel moment — în timp ce degetele, mâinile, brațele și umerii lor se cutremurau, se crispau și urlau — dinții cleștilor industriali tăiară oțelul gros în două.

*

Prima plasă era legată de doi mesteceni singuratici, iar a doua între ramurile dese ale unor molizi tineri. Exersaseră seara, în garajul din Skogås, și o ultimă oară în afara orașului, lângă lacul Drevviken, într-un întuneric similar cu acesta, iar acum le era ușor să dea la o parte plasele de camuflaj care ascundeau camionetele, să le înfășoare și să le arunce în bena goală. Două Mitsubishi pick-up roșii, tipul de vehicule pe care le-ar folosi cineva care are o firmă de construcții.

În timp ce Leo urca dealul în fugă, ceilalți doi porniră camionetele și merseră, printre mușchi și tufișurile de afine, spre poarta deschisă.

*

Jasper îngenunchease în interiorul depozitului, băgând câte o pușcă în tunel, iar Leo stătea în genunchi afară ca să le primească. Felix se afla în spatele lui și Vincent era sus, în bena camionetei. Un lanț lung, în care fiecare transfer între două seturi de mâini dura o secundă și jumătate.

― Două sute douăzeci și una de arme automate.

Fiecare obiect care ieșea din cubul de beton ajungea pe platformă în șase secunde.

― Opt sute șaizeci și patru de încărcătoare.

Leo se uită la limbile roșii ale ceasului său. Aveau să termine peste 30 de minute.

*

Curățară resturile de exploziv, umplură gaura de afară și de sub ușă cu pietriș, îl bătătoriră bine, săriră pe el, apoi îl bătătoriră din nou. Se schimbară în salopete albastre, cu cămăși de lucrători, și își luară geci negre, cu logoul companiei de construcții în partea de sus a mânecii. Deschiseră poarta și trecură prin ea; în timp ce motoarele mergeau încet, Felix sări jos cu un lacăt în mână, identic cu cel care tocmai fusese tăiat — era important să intre cheia ușor în el, chiar dacă ea nu putea fi răsucită. Seara următoare, în jurul orei nouă, când inspectorul sosea cu Volvo-ul său murdar ca să asculte bufnița roșcată, să își fumeze țigara și să se plimbe în jurul arsenalului militar din vârful dealului, totul avea să pară complet neatins. Lista de inventar completată meticulos confirmase faptul că avea să mai treacă aproape jumătate de an până când să fie inspectat iar interiorul arsenalului, care nu avea să arate la fel de neatins.

2

Leo începuse să cânte fără să-și dea seama. O luase pe bulevardul Hornsgatan spre podul Liljeholm de pe autostrada E4; îndepărtându-se de centrul orașului spre sud, prin ploaie. Atunci auzise pentru prima oară cum propria lui voce îl învăluie, în camionetă.

Își cumpărase o cafea și un sendviș de la o cafenea, apoi traversase strada până la magazinul de peruci Folkoperan. Fusese primul client al zilei și privise curios degetele agile care împleteau câteva șuvițe de păr pe calapodul unui cap de plastic, în timp ce femeia tânără îi explica faptul că ea folosea păr adevărat, cumpărat angro din Asia, albit și apoi vopsit. Pe urmă, se dusese la Centrul de optică de pe strada Drottninggatan și își luase lentilele de contact comandate, ambele cu dioptrii 0.

O privire în oglinda retrovizoare. Ochi albaștri și păr deschis. El semănase întotdeauna cel mai mult cu mama lor. Tenul deschis, părul blond-rozaliu. Moștenise nasul ei — mai mic, mai ascuțit, cu cartilaj tare ca granitul. Nu avea să fie confundat niciodată cu un străin, nici măcar cu un străin de generația a doua. Un nas suedez mic și tăios însemnase întotdeauna mai puține întrebări și mai puțină atenție — iar dacă peruchiera sau oftalmologul la care se dusese trebuiau să furnizeze o descriere a unui client din această dimineață care plătise cu bani lichizi, ei aveau să descrie pe cineva cu o înfățișare comună.

Ieși de pe autostradă la Alby, unde cele trei benzi se transformau în două, trecu de benzinăria Shell și de biserica minunată din secolul al XII-lea, unde blocurile turn și asfaltul lăsau locul pajiștilor și pădurilor. Câteva minute pe autostrăzi cu două benzi, puține porțiuni drepte și curbe strânse.

Leo încetini.

Iată.

Bariera căreia Felix îi schimbase lacătul cu doar șapte ore în urmă, bariera unde peste doar zece ore un bărbat de 60 și ceva de ani avea să-și parcheze Volvo-ul, să scoată o țigară și să plece mai departe în plimbare.

Ploaia care începuse noaptea trecută, târziu, se întețea, ștergătoarele lui trebuiau să se opună unor picături care se transformau în pârâiașe. Ploaia cădea, de asemenea, și peste tunelul lor de război pe sub beton. Cancerosul pe acolo avea să treacă. Cu cizmele lui de cauciuc pe pietrișul care acoperea groapa. Îl adunaseră, săriseră pe el cu picioarele și îl neteziseră, dar dacă ploaia asta continua, avea să se scufunde, să se erodeze vizibil în lumina lanternei inspectorului.

Am nevoie de timp.

N-ar trebui să descoperi asta acum doar pentru că noi am lucrat prost, ar trebui să descoperi asta peste cinci luni, când o să deschizi ușa.

Am nevoie de timp ca să implementez o nouă modalitate de lucru, o modalitate de maximizare a profiturilor fără creșterea riscurilor. Ar trebui să mă dau jos, să merg prin ploaie, să mă asigur că groapa nu se vede.

Asta fiind exact ceea ce nu ar trebui să facă.

Doar un nebun lucrează la un plan luni de zile, obține prada și apoi se întoarce la locul faptei, a doua zi dimineață.

Călcă accelerația.

*

Vecinii și trecătorii numeau acest șantier Casa Albastră. Un cub mare de metal care fusese cândva fabrica de dulgherie Gamla Tumba. Leo parcă la fel ca noaptea trecută, departe de autostrada lată și lângă un container încuiat vopsit în negru.

Descărcaseră armele una după alta, fără să fie deranjați, ascunși, imposibil de văzut dinspre autostradă sau de la oricare dintre ferestrele caselor din apropiere.

Leo coborî geamul și ascultă sunetele familiare care veneau dinspre șantierul mare — muzica tare de la un radio stropit cu vopsea și apoi exploziile scurte ale compresorului de aer al unui pistol cu cuie. Încheie ultimul nasture al cămășii albastre, își trase în sus bretelele albastre, se întinse și coborî din mașină.

Casa Albastră rămăsese de mult doar o carcasă goală, la care lucraseră mai multe săptămâni doar ca să scoată tot inventarul vechi. Apoi consolidaseră două niveluri cu grinzi, le izolaseră, puseseră podele și montaseră pereți despărțitori. Treptat, clădirea se transformase într-un sediu pentru afaceri independente mici, un loc pe care un antreprenor încerca să îl deschidă sub numele de Centrul Solbo.

― Te-ai ocupat de tot?

Nu se gândise niciodată la felul în care arăta Felix atunci când mergea. Fratele lui, mai mic cu trei ani, se îndrepta spre el prin parcarea improvizată și cu fiecare pas semăna tot mai mult cu tatăl lor. Picioarele lui erau curbate în exterior, avea umeri largi și antebrațe groase, pe care le legăna puțin în afara trupului, ca și cum ar fi făcut încălzire în timp ce mergea; părea indolent, la fel ca el.

Eu semăn cu Mama. Tu semeni cu Pappa.

― Ai reușit, Felix? Te-ai ocupat de ce trebuia?

― Cred că Gabbe încearcă să ne dea țeapă cu ultima plată.

Felix îl calma pe Leo într-un mod pe care acesta nu putea să-l explice. Ar fi trebuit să fie invers, cu toate acele asemănări; ar fi trebuit să-l facă să se simtă îngrijorat, hăituit.

― E înăuntru, numără fiecare cui nenorocit.

― Dar — te-ai ocupat de ce trebuia?

Fratele lui mai mic începu să desfacă prelata de plastic care acoperea bena celei de-a doua camionete a companiei.

― Gabbe și cicăleala lui afurisită. De parcă ar avea dreptul să refuze să plătească doar pentru că nu respectăm planul. De parcă ar scrie asta în contract.

― O să mă ocup eu de asta. Dar tu te-ai ocupat de partea ta?

Felix dădu la o parte prelata de plastic.

― Secția 83. Ortopedie, cred. L-am desfăcut, iar pe Vincent au început să-l doară picioarele ca dracu’.

O cutie mare de lemn, cu un mâner strălucitor de metal, stătea în mijlocul benei. Iar lângă ea, sub câteva pături galbene care aveau pe ele logoul unui spital, se afla un scaun cu rotile pliat.

Traseră cele două camionete puțin mai aproape și descuiară lacătul containerului negru — de tipul celor pe care toate firmele de construcții le aduc pe șantiere ca să țină în ele unelte și echipament. După ce dădură ușile la o parte, vizibilitatea era blocată din toate părțile și putură să ridice cutia goală și să o ducă înăuntru.

La lumina zilei, într-un cartier de locuințe, la doar câțiva metri de o autostradă aglomerată. Iar ei stăteau acolo — în fața grămezilor de arme automate.

― Unde dracu’ ai fost, Leo?

Vocea ascuțită a lui Gabbe sfâșia ziua de octombrie. Avea 60 și ceva de ani, purta o salopetă albastră, care cândva îi venise bine, dar care acum stătea întinsă peste burta lui lărgită. Ținea în mâini o cană cu cafea și o pungă cu gogoși cu scorțișoară.

― Cum dracu’ o să termini tot ce trebuie astăzi?

Venea dinspre clădire, apropiindu-se de container.

― Ai fost aici măcar o dată săptămâna trecută?

Leo inspiră ca să se calmeze. Apoi îi șopti lui Felix.

― Închide aici, mă ocup eu de el.

Se desprinse de container și se duse să îl întâmpine pe bărbatul roșu la față care pufnea.

― Leo! Ieri n-ai fost aici! Te-am sunat de mai multe ori! Poate că lucrezi la altceva, dar orice dracu’ ar fi, sigur nu e clădirea asta!

O privire rapidă peste umăr — Felix închidea ușile grele ale containerului. Apoi se auzi sunetul unui lacăt greu care se închidea.

― Dar suntem aici acum. Nu-i așa? Și o să terminăm azi. Așa cum ne-am înțeles.

Gabbe era atât de aproape, încât ar fi putut să atingă peretele containerului. Leo îl luă pe după umeri, în timp ce îl împingea înapoi spre Casa Albastră, nu atât de dur încât să devină supărător, dar suficient de insistent ca să se îndepărteze amândoi de ceea ce nimeni altcineva nu trebuia să vadă.

― Nu mă interesează dacă ai luat alte lucrări! Înțelegi ce-ți spun, Leo? Ai contract cu mine!

Gabbe gâfâia puternic în timp ce intrau în clădire. Acolo, la primul etaj, pe toată lățimea, avea să fie un restaurant indian, aproape de o florărie de lângă un salon de bronzare. La parter: o firmă de cauciucuri, un centru de copiere, un salon de manichiură, iar acolo, lângă pereții interiori care aveau să delimiteze Pizzeria Robban, Jasper și Vincent prindeau în șuruburi un perete despărțitor de rigips.

― Vezi! N-ați terminat, la naiba!

Vocea aia nenorocită. Ascuțită, de om gras și bătrân, de șef de echipă impetuos.

― O să terminăm. Sigur.

― Am un chiriaș care se mută mâine dimineață!

― Dacă spun că terminăm, o să terminăm.

― Dacă nu, chiar opresc ultima plată!

Leo se gândea că i-ar fi plăcut să-l pocnească în falcă pe acel mic șef de echipă — o singură lovitură. Drept în nas. În schimb, îl luă din nou pe după umeri, așa cum avea obiceiul.

― Dragul meu Gabbe — te-am dezamăgit eu vreodată? Ți-am făcut vreodată o lucrare proastă? Am întârziat eu vreodată?

Gabbe își smulse trupul înfuriat din strânsoarea prea puternică a lui Leo și începu să alerge spre celălalt colț al clădirii de metal.

― Peretele de aici! Din salonul de coafură! Lipsește un strat de rigips! Oare bătrânele doamne ar trebui să-și facă permanent fără un perete ignifug în jurul lor?

Coborî scările în fugă, apoi ieși în parcare, în ploaia care începuse iar să cadă ușor.

― Și… containerul ăla afurisit! Trebuia să-l fi mutat deja! Peste câteva săptămâni aici o să fie parcarea clienților!

Gabbe bătu de mai multe ori cu palma în containerul care ocupa atât de mult loc în parcarea pentru clienți. Sunetul era înăbușit, deoarece spațiul de depozitare era plin ochi.

― Liniștește-te puțin — cred că nu vrei să faci infarct, nu-i așa? îi spuse Leo.

Fața șefului de echipă era încă și mai congestionată după ce alergase peste tot, dar furia care îl stârnise se scurgea din el și se topea în ploaie.

Va fi gata la miezul nopții. Am nevoie de firma asta, Gabbe — nu cred că tu înțelegi cu adevărat cât de mult am nevoie de ea. Firma mea de construcții, colaborarea noastră îmi sunt absolut necesare ca să pot să mă… extind.

Fața transpirată îl urmărea.

― Să te extinzi?

― Să maximizez profitul. Fără să sporesc riscul.

― Acum chiar nu te mai înțeleg.

― Respiri destul de greu. Mă îngrijorezi. Ar trebui să te duci acasă și să te odihnești. Terminăm până la miezul nopții. Te poți baza pe mine.

Întinse mâna și rămase cu ea în aer, între ei.

― Bine?

Mâna lui Gabbe era mică, umedă și moale atunci când o atinse pe a lui. Leo încuviință din cap.

― Bun. Lucrarea o să fie gata astăzi, dacă îți spun că va fi. Și apoi îți fac cinste cu niște gogoși cu scorțișoară. În regulă?

Leo rămase între container și mașină, în timp ce Gabbe se pregătea să plece. Stătuse acolo, bătând cu mâna lui unsuroasă într-un container plin cu arme automate, fără să aibă habar. Data viitoare poate că va dori totuși să-l deschidă.

Când fu absolut sigur că șeful de echipă cu gură mare era deja departe, Leo traversă strada și se îndreptă spre cartierul de locuințe, către soluția problemei lui de depozitare — o casă mică, cu două niveluri, cu o curte împrejmuită cu gard și fără gazon, chiar lângă o autostradă mare. Îi văzuse pe proprietari când scoteau mobila. Acum avea în spate un semn DE VÂNZARE. Leo merse spre poartă de-a lungul unui gard înalt de plasă, intră și traversă curtea asfaltată până la casă. Privi înăuntru prin fereastra din stânga intrării — o bucătărie goală. Prin fereastra din dreapta intrării el văzu un hol gol. După colț, pe fereastra următoare — o anexă și o cameră goală. Din nou după colț și pe fereastra următoare — scările către etaj.

Două niveluri, dar fără pivniță. Întregul cartier era construit pe fundul unui lac vechi. Fiecare casă era construită pe noroi și putea fi extinsă în sus, dar nu în jos.

De mai multe ori, săptămâna trecută, se oprise din bătut cuie și găurit, pentru a se uita la casa mică și urâtă din piatră, care se afla atât de aproape de autostradă. Și de fiecare dată văzuse Peștera Craniilor — ascunzătoarea Fantomei³. Știa că era un gând infantil. Dar era și o soluție.

O casă pe care nu prea o remarcai, pentru oameni care nu aveau prea mulți bani.

Pe ușa de la intrare era alt semn DE VÂNZARE. Leo se uită la poza unui agent imobiliar zâmbitor, cu breton într-o parte și îmbrăcat la costum, căută un pix în buzunarul interior și își notă numărul de telefon pe spatele chitanței de la peruchier.

Garajul mare era ideal. Se sui pe un morman de cauciucuri folosite și șterse fereastra prăfuită, ca să vadă în interior — un tavan înalt și o încăpere pentru patru, poate chiar cinci vehicule. Perfect pentru formarea și instruirea unui grup.

O ușă se deschise și se închise.

Se întoarse spre grădina de alături, o casă mult mai mare, cu gazon acoperit de frunze umede și un rând de meri ca niște schelete țepoase. O femeie cu un copil mic stătea pe aleea de pietriș; ea privi spre el, un posibil cumpărător curios, iar el dădu din cap.

Loviturile de ciocan și bâzâitul de vizavi — uniforma pe care ar vedea-o un observator. O casă cu garaj în partea dreaptă — sediu central și loc de instruire. Iar în pădurea aflată la doar câțiva kilometri distanță — cea mai remarcabilă noapte a vieții lui.

Și fusese atât de ușor.

Faptul că trei frați și prietenul lor din copilărie — cu toții având în jur de 20 de ani, cu toții niște copii mucoși lipsiți de educație — puteau decide să realizeze cel mai mare furt de arme din istorie, având la dispoziție doar unele cunoștințe generale despre construcții, niște exploziv de plastic și un frate mai mare care știa ce e puterea încrederii.

3

Un cer înstelat, mai luminos decât în noaptea dinainte. Leo și Felix se înghesuiră în două camionete și merseră spre o suburbie de blocuri turn, departe de Casa Albastră, acum complet terminată și un Gabbe satisfăcut, departe de un container încuiat, pe lângă care aveau să treacă navetiștii în drumul lor spre stația de autobuz.

Cei doi frați se dădură jos, apucând fiecare unul dintre mânerele de alamă ale cutiei din bena camionetei.

― E 11:50, spuse Leo.

Cutia avea aceeași greutate, în ciuda noului ei conținut — noua viață, cealaltă viață care începea acum.

― Mai sunt 18 ore.

Trecură pe lângă niște tufișuri scunde și un strat de flori sărăcăcios, în drumul spre scara blocului de apartamente. Leo deschise ușa. În timp ce așteptau liftul, îi auzeau pe Jasper și Vincent cum râd împreună în subsolul unde se aflau camerele de depozitare.

Etajul patru.

Ușa lui. Ușa lor. DÛVNJAC/ERIKSSON. Lăsară cutia jos, în timp ce Leo căută cheile, apoi scoase teancul de broșuri înghesuite în cutia poștală de la ușă și le aruncă la ghenă.

Înăuntru luminile erau aprinse.

Anneli stătea în bucătărie pe un scaun simplu de lemn. Zgomotul mașinii de cusut pe care i-o dăduse mama ei intra în coliziune cu muzica de la casetofon, Eurythmics — ea asculta des muzică din anii ’80.

― Salut, spuse Leo.

Era foarte frumoasă, el uita asta uneori. Un sărut și o bătaie ușoară pe obraz. Materialul negru era răsucit, prins și străpuns de acul mașinii de cusut. Apoi Leo se îndreptă spre chiuvetă și dulăpiorul de sub ea. Erau încă acolo. Exact unde le ascunsese, în capătul din spate, după sticlele cu detergent de vase și cu soluție pentru podele. Trei cutii maro. Nu foarte mari, dar compacte.

― Stai.

Era deja pe cale să iasă.

― Leo, nu te-am văzut de zile întregi.

Noaptea trecută el intrase în apartament și, fără să se oprească la baie sau la frigider, se dusese direct în dormitor și se întinsese într-un pat care avea mirosul ei — nu al parfumului ei sau al părului ei proaspăt spălat, ci doar al ei. Stătea întins lângă ea, strângând trupul ei adormit, în timp ce în piept încă mai simțea explozia unui arsenal perforat. Ceasul de la radioul de pe noptiera lui clipise la 4:42. Ea se întorsese, cu trupul gol lipit de al lui, căscase și se lipise și mai tare de el.

― Și azi dimineață când m-am trezit nu mai erai aici. Mi-e dor de tine. …

― Nu acum, Anneli.

― Nu vrei să vezi ce am făcut? Helăncile? Pentru tine le-am…

― Mai târziu, Anneli.

Tocmai era pe cale să parcurgă holul spre sufrageria în care ceilalți începuseră deja să despacheteze și să reîmpacheteze, când văzu sticla goală de vin și dopul umed din chiuvetă.

― Ai băut? O să conduci.

― Doar puțin. Dar a fost noaptea trecută… Leo, tu erai în pădure, eu nu știam absolut nimic, cum mergea, dacă o să te întorci acasă, dacă te-a văzut cineva și… N-am putut dormi! Iar acum… ce ați făcut?

― Construcții. Nu terminasem. Acum am terminat.

Apoi ieși repede din cameră.

Ea opri mașina de cusut.

De ce îi tremurau mâinile? Ea era cea care voia să se implice. Ea dorise să facă vestele și ea era cea care avea să le pună măștile lui Leo și Jasper și să îi ducă acolo cu mașina.

*

Leo coborî jaluzelele de la fereastra care dădea spre centrul comercial din Skogås. Sufrageria arăta exact ca una obișnuită: o canapea, un fotoliu, televizor, bibliotecă. Dar asta avea să se schimbe imediat.

Lucrară cu toții să deschidă lada cu scule, geanta Adidas, pungile de hârtie pe care Jasper și Vincent le aduseseră de la subsol și cele trei cutii maro care stătuseră sub chiuvetă, apoi puseră fiecare obiect într-un șir lung pe podeaua de lemn, astfel încât să aibă o vedere de ansamblu, ca și cum asta ar fi fost o inspecție militară dinaintea unui atac.

Un scaun cu rotile pliat, luat de pe coridoarele spitalului Huddinge, care putea fi strâns din doar câteva mișcări și două pături galbene cu numele spitalului scris pe ele, găsite într-un salon spitalului, printre pacienții adormiți.

O geantă cu două peruci din păr natural de la Folkoperan și două perechi de lentile de contact de la Centrul de optică de pe strada Drottninggatan.

Două AK4 și două pistoale mitralieră luate din containerul negru de pe șantier. Pantofi, pantaloni, cămăși, geci, căciuli, mănuși. Lanterne — Vincent avea să o poarte pe cea mică în buzunar, iar Felix avea să semnaleze cu cea mare. Două bidoane de cinci litri pline cu benzină. Și patru genți sport, lângă patru crose de hochei.

Leo se așeză pe scaunul cu rotile și alunecă pe podeaua strălucitoare spre peretele băii, se întoarse și se dădu înapoi. Se învârti de mai multe ori, apoi se aplecă încercând să-l răstoarne.

Era stabil.

Leo se ridică, se întoarse în bucătărie și o mângâie pe Anneli pe obraz, ca mai înainte.

― Cum merge?

― Sunt gata.

Materialul care prelungea gâtul negru al helăncii stătea exact cum trebuia. Anneli trase tare de el, iar cusătura rezistă și rămase invizibilă. Ea era cea care se gândise la asta, era designul ei.

― Fiecare guler are o cagulă pentru față. Toate funcționează.

Apoi Anneli arătă spre două veste verzi.

― Și astea. Exact cum ai vrut. Material de nailon impermeabil. Are buzunare pentru încărcătoare.

Leo probă vesta pe care urma s-o poarte pe sub hanorac. Se potrivea perfect. Anneli îi cunoștea trupul.

Se aplecă și o sărută.

― Orice amator poate să facă rost de chestiile alea de pe podeaua din sufragerie. Dar nu de asta. Sau de astea.

Prinse vesta între degete și luă una dintre helăncile cu gât prelungit.

― Detalii. În asta constă diferența. Ne dă posibilitatea să ne apropiem suficient de mult și să ne transformăm suficient de rapid.

Încă un sărut, apoi din nou în scaunul cu rotile. Desfăcu suportul pentru picioare și puse piciorul drept pe el, încercând să stea așa cum credea că ar sta cineva cu un picior vătămat. Jasper era așezat pe vine în fața lui, purtând mănuși de plastic subțiri și transparente; deschise prima cutie compactă, maro — calibrul 7,62, miez de plumb și oțel — apoi pe a doua — calibru 9, blindate — și a treia — muniție trasoare cu fosfor care lăsau o dâră luminoasă roșie de câteva sute de metri lungime. Apoi umplu fiecare încărcător cu cartușe, legându-le câte două cu bandă. Patru perechi pentru buzunarele proaspăt cusute de la vesta lui, trei perechi pentru vesta lui Leo și câte o pereche pentru Felix și Vincent, care aveau să le poarte pe burtă, în niște pungi mici.

― Nimeni nu se uită direct la oamenii care sunt diferiți. Iar noi o să profităm de asta. De prejudecata lor, de frica lor.

Leo se învârti cu scaunul cu rotile.

― Iar dacă o să se uite, n-o s-o facă prea mult timp.

Își mișca scaunul cu rotile în același mod în care își amintea că o făceau invalizii cu care lucrase mama lui, care purtase uniformă albă de asistentă și îi lăsase pe cei trei fii să vină uneori la sanatoriu, când nu puteau să rămână acasă singuri. Atunci văzuseră cu toții asta — felul în care adulții își îndreptau ochii în altă parte, ezitant.

― Nu-i așa? Nu te holbezi la ce e diferit.

Jasper îi întinse un AK4, iar Leo încercă să îl țină în mâna dreaptă sub pătura galbenă, lângă piciorul de pe suport.

― Exagerezi foarte mult.

― Nu e adevărat.

― Ba da, asta faci. Nu-i așa?

Jasper privi spre Felix și Vincent, care dădură amândoi din cap.

― Joci prea ostentativ, Leo. Și asta strică.

― Așa erau manevrate scaunele astea. Dar voi nu știți. Erați prea mici.

Leo se ridică din scaun și privi în jurul camerei.

Premiera lor absolută. Niciunul dintre ei nu mai executase până atunci un jaf important. Dar fiecare avea rolul său și știa ce să facă. Iar pe podea, în fața lui, era tot ce aveau nevoie.

Peste mai puțin de 24 de ore aveau să fie transformați.

4

Ora 18:35. Mai rămăseseră 15 minute.

O călătorie tăcută.

Toți erau concentrați.

Anneli potrivi oglinda retrovizoare; era înaltă în comparație cu prietenele ei, dar, cu toate astea, semnificativ mai scundă decât Leo, care stătea lângă ea pe scaunul din mijloc, și decât Jasper, care stătea pe locul din dreapta. Roșu. Un semafor, ultimul înainte de Farsta. Era ca și cum ar fi fost absorbită încet de lumina aceea — cu cât Anneli se holba mai mult, cu atât lumina punea stăpânire pe ea și o purta departe.

Nu-și amintea de acel moment în care ea hotărâse să se implice, momentul în care cineva strecurase asta în viața ei, Dumnezeule, pentru că în urmă cu doar câțiva ani nici nu i-ar fi trecut prin cap că ea era capabilă de așa ceva, că se îndrepta spre jefuirea unei mașini blindate… Sau poate că nu exista niciun moment unic. Poate că erau doar mici momente care se contopeau, pe care ea nu le observase niciodată. Poate că într-o zi cineva spune că există un depozit de armament în pădure, altcineva spune că e posibil ca acesta să fie deschis și golit, iar altcineva sugerează că dacă golești un depozit plin de arme, atunci ai putea foarte bine să le folosești ca să jefuiești pe cineva — poate că atunci când te trezești înconjurată de astfel de momente, începi tu însăți, încet, să faci parte din ele. De fapt, nimeni nu îi pusese vreodată o întrebare, la care ea să se ridice și să spună da. Anormalul devine normal, ideile altora devin ideile ei și, dintr-odată, o femeie pe nume Anneli — o mamă — conduce o mașină spre ceva la care ea nu s-ar fi așteptat niciodată. Și probabil că acesta este motivul pentru care ea a pornit prea repede când s-a făcut verde, conducând agitat, așa cum în mod normal nu ar face.

Tremura. Nu foarte tare, nu suficient încât să observe Leo, care se retrăsese de mult în sinea lui. Tremura deoarece nu mai fusese atât de speriată decât atunci când îl născuse pe fiul ei, Sebastian. Fusese exact la fel, să traversezi o graniță și să știi că vechea ta viață luase sfârșit.

― Uite.

Leo arătă spre un trotuar mărginit de stâlpi de iluminat; Anneli estimă că mai rămăseseră 200 de metri până în centrul cartierului Farsta.

― Oprește între alea două — unde e mai întuneric.

*

Leo închise ochii, simțind o senzație de calm care nu exista decât în interiorul lui.

Doar eu știu. Nimeni altcineva nu știe ce o să se întâmple. Eu sunt singurul care poate intui fiecare pas nou.

Așteptau semnalul lui. Anneli era în stânga lui, aproape sufocându-se, Jasper era în dreapta lui, respirând încet și constant, ca și când ar fi încercat să se calmeze.

Motorul mașinii era oprit și devenise evident cât de întunecată era această seară de octombrie. Leo stătuse aici de unul singur patru vineri la rând, într-un loc de parcare ce dădea spre spatele Forex Office, lângă stația de autobuz și intrarea la metrou. Înregistrase fiecare moment al mișcărilor întreprinse de cei doi paznici în uniformă aflați într-o mașină blindată, ruta pe care o alegeau, tiparul acțiunilor lor, cum comunicau unul cu celălalt.

― Șaizeci de secunde.

Mâinile lui Anneli începură din nou să tremure, iar Leo le prinse, o privi și o ținu de mâini până când tremurul ei slăbi. Ea mai făcu o ultimă verificare foarte rapidă.

Mai întâi perucile, din păr natural. Dacă mai târziu vor fi găsite fire de păr, acestea vor aparține unei persoane cu păr des și brunet. Anneli se liniști singură, spunându-și că erau puse drept și acopereau tot părul lor blond; apoi se asigură că nu erau prea perfecte, ciufulind bretoanele lui Leo și Jasper.

Apoi machiajul. Rimel rezistent la apă pe gene și sprâncene; Anneli le perie în sus, făcându-le mai stufoase. Frunțile, obrajii, nasurile, bărbiile și gâturile lor fuseseră curățate bine de murdărie și celule moarte în baia din apartament, unse cu cremă și date cu loțiune autobronzantă.

― Treizeci de secunde.

Anneli le spuse să clipească, să vadă dacă lentilele de contact le stăteau bine.

Le examină blugii, gecile și ghetele, hanoracul lui Leo și pelerina lui Jasper; studiaseră împreună moda bărbătească și fuseseră de acord că asta ar fi putut să poarte doi arabi tineri, emigrați recent.

În sfârșit, helăncile.

― Aplecați-vă în față.

Ideea ei, designul ei.

― Amândoi.

Ea îi împinse în jos, îi trase la loc, îi împinse în jos iar.

― Le purtați prea sus. Ca să funcționeze, trebuie să puteți să le prindeți și să vi le trageți peste față fără ca ele să alunece iar în jos.

― Cincisprezece secunde.

Leo își potrivi vesta, încărcătoarele suplimentare se frecau puțin de pieptul lui.

― Zece secunde.

Mănușile subțiri de piele.

― Cinci secunde.

Leo se aplecă să o sărute și ea tresări puțin când mustața lui, tot din păr uman, se frecă de buza ei de sus; era puțin strâmbă și Anneli zâmbi în timp ce o potrivea cu două degete, până când o îndreptă.

― Acum.

Anneli deschise portiera și păși pe trotuar, desfăcu prelata de pe bena camionetei albe și scoase scaunul cu rotile și două pături. Un suport pentru picioare ridicat, cel din dreapta — cu un pat nou, mai scurt, AK4-ul putea fi ascuns sub pătură complet. Jasper îl sprijini pe bărbatul invalid în timp ce acesta se așeza pe șezutul căptușit cu plastic și făcu semn cu capul spre mașina care pornea.

De-a lungul trotuarului întunecat. Pe dealul cu pantă lină, care avea să devină mult mai abruptă imediat — rampa de încărcare a unuia din cele mai mari Forex Office din Stockholm.

Leo trasase cu grijă fiecare secțiune a rutei lor.

― Leo?

Jasper opri scaunul cu rotile, aplecându-se să își dezlege șireturile și apoi să le lege din nou, ca să îi poată șopti fără să vadă nimeni.

― Iar joci prea ostentativ. Am văzut-o pe mama ta când lucra cu oameni care sunt… altfel. Și ei nu se mișcă așa. Nu le curg balele așa.

Jasper se ridică și continuă să împingă încet scaunul cu rotile pe o stradă comercială de suburbie unde toată lumea încerca să ajungă undeva. Și în acel moment Leo îl văzu pe băiat. Avea cinci, poate șase ani. La doar câțiva metri distanță, într-un grup de oameni care așteptau autobuzul.

Nimeni nu se uită la lucruri care sunt altfel.

Băiatul arătă cu degetul și o trase de mână pe mama lui.

Nimeni nu ține minte de fapt cum arată un om, atunci când încearcă să se decidă dacă se uită sau întorc privirea.

Un băiat care acum striga.

Copilul este fascinat, este deschis, el nu a avut timp să ajungă atât de al naibii de speriat.

Arma de sub pătură. Încărcătoarele lipite cu bandă din vesta lui. Nu spre asta arăta băiatul și nu despre asta țipa, dar Leo așa avea impresia.

Un singur strigăt și adultul de lângă el, care nu îndrăznea să privească, ar fi putut să se uite spre ei, poate chiar să și-i amintească mai târziu. Jasper smuci scaunul cu rotile într-o parte și se grăbi să-l scoată din stația de autobuz, spre o zonă mai puțin luminată.

17:48.

Așteptau, privind spre intrare. Mașini, biciclete, pietoni. Unii veneau, alții plecau.

17:49.

Doar câteva minute rămase.

17:50.

Poate alte câteva.

17:51.

Imediat.

17:52.

― Unde dracu’ e?

― O să vină.

― E deja…

O să vină.

17:53.

Începură să se apropie încet — rămăseseră mai puțin de zece metri până la peretele care adăpostea intrarea în casa de schimb valutar. Mașina blindată albă avea nevoie de timp ca să se apropie, fără să observe doi indivizi din mulțime, un bărbat invalid și îngrijitorul lui.

17:54.

Jasper se lăsă pe vine, nu mai putea să stea nemișcat. Își dezlegă șireturile și începu să le lege iar.

― Salut! Cum te cheamă? strigă băiatul. De ce stai în asta? Ești lovit?

Băiatul se smulsese din strânsoarea mamei lui și alergase spre oamenii cu scaunul cu rotile, care păreau interesanți.

― Du-te.

Jasper spuse asta într-o engleză cu accent puternic.

― Salut? Cum te cheamă? Și ce-ai pățit la picioare? răspunse băiatul în suedeză.

Jasper băgă mâna prin gaura din buzunarul de la haină, prinzând pistolul mitralieră cu suport de umăr rabatabil care îi atârna la gât.

Du-te.

― Dutten?

Du-te!

― Așa te cheamă? Dutten? E un nume frumos.

Jasper deschidea și închidea piedica, iar și iar. Un clinchet enervant, până când Leo îl înghionti cu brațul îndoit.

Sosise. Mașina pe care aveau s-o jefuiască sosise.

La mama ta! Du-te.

Băiatul nu era speriat. Dar când Jasper se aplecă și îi șuieră la ureche, păru să considere asta ceva neplăcut. Așa că încetă să se mai holbeze și să pună întrebări și făcu ce i se spusese, furișându-se înapoi în stația de autobuz, la mama lui.

17:54:30.

*

Vineri seara. Mai rămâneau două ore. Pe bancheta din față a mașinii blindate Samuelson privi spre Lindén, lângă care stătuse timp de aproape șapte ani, dar pe care nu îl cunoștea deloc. Nu băuseră niciodată o cafea în afara serviciului, nu ieșiseră la o bere. Uneori așa se întâmpla — doi colegi care rămân doar colegi. Nu discutau nici măcar despre copiii lor. Știa că el și cu Lindén aveau amândoi tot atâția copii, dar mai nou copiii lui Lindén locuiau doar una din două săptămâni acasă la el, iar să vorbești cu oamenii despre ceva ce avuseseră și pierduseră, de obicei nu ieșea prea bine.

Farurile mașinii urmară stâlpii de iluminat, în timp ce ocoleau parcarea. Trecură pe lângă oamenii care așteptau autobuzul în cozi lungi și șerpuitoare sau care intrau pe scările rulante spre stația de metrou. Agenții de pază priviră în jur, examinând zona așa cum făceau întotdeauna: chioșcul de hotdog de lângă suportul pentru biciclete, trei femei care stăteau pe o bancă, având pungi cu cumpărături pline ochi, un bărbat în scaun cu rotile și ajutorul său, care discutau cu un băiețel cam de aceeași vârstă cu fiul său, pe care acum mama lui îl trăgea de acolo, un grup mare de adolescenți puțin mai încolo, care se tot îmbulzeau, încercând să se hotărască unde să meargă — o mulțime de oameni ca în oricare altă seară.

Luară o curbă strânsă în zona de întoarcere pentru autobuze, apoi un viraj scurt și apoi se auzi bipul monoton al mașinii blindate, care dădea cu spatele pe rampa de încărcare înclinată spre ușa încuiată din spate.

Lindén opri motorul; se uitară unul la celălalt, dând

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Made in Sweden

4.2
6 evaluări / 1 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor

  • (5/5)
    Excelentă lectură! Mi-a luat ceva timp, dar s-a meritat. Recomand!