Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Marșul asupra Europei. Noile dimensiuni ale migrației

Marșul asupra Europei. Noile dimensiuni ale migrației

Citiți previzualizarea

Marșul asupra Europei. Noile dimensiuni ale migrației

evaluări:
5/5 (1 evaluare)
Lungime:
352 pages
4 hours
Editor:
Lansat:
Apr 19, 2016
ISBN:
9786067421781
Format:
Carte

Descriere

Volumul reunește opiniile diverse și argumentate ale unor redutabili specialiști în științe sociale și politice și ale unor cunoscuți jurnaliști pe tema crizei europene declanșate de cel mai mare fenomen imigraționist al secolului, precum și a marilor erori pe care liderii politici le-au făcut în gestionarea acesteia. Indiferent de opțiunea lor ideologică, cititorii vor găsi în acest volum cel puțin o intervenție în care își vor recunoaște con­vingerile, iar celelalte opinii îi vor face să-și pună întrebări. Cele patru părți ale volumului abordează următoarele subiecte: statutul nou‑veniților (refugiați sau imigranți ilegali?), cauzele și implicațiile politice ale crizei imigranților, criza valorilor europene și ideea de război sau plan antieuropean.

Editor:
Lansat:
Apr 19, 2016
ISBN:
9786067421781
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Marșul asupra Europei. Noile dimensiuni ale migrației

Cărți conex

Previzualizare carte

Marșul asupra Europei. Noile dimensiuni ale migrației - Sorin Bocancea

(2015).

Dystopia europaea

Sorin Antohi

În romanul său masiv, genial și complex din 1968, Stand on Zanzibar, John Brunner își imagina că toată populația globului din 2010, anticipată de el (corect) la 7 miliarde, putea încăpea pe insula Zanzibar (e vorba, de fapt, despre Unguja, cea mai mare din Arhipelagul Zanzibar – 1 554 km², adesea desemnată metonimic). Brunner pornea de la un calcul similar făcut la începutul secolului trecut, care stabilise că întreaga populație planetară de atunci ar fi încăput pe Isle of Wight (381 km²), îl actualiza, plasând cele 3,5 miliarde de oameni din 1968 pe Isle of Man (572 km²; numele insulei părea astfel predestinat), apoi îl proiecta (vaticinar) în viitor. Menținând raționamentul și condiția lui de bază (ambele, aproape patafizice) – oamenii trebuie să stea literalmente umăr la umăr –, observăm că diverse insule europene ar putea caza distopic populații viitoare mult mai mari. Ciprul (9 251 km²) și Sicilia (25 700 km²) ar oferi chiar un excedent de Lebensraum, astfel că unii (ierarhic, cu plată ori prin tragere la sorți) sau toți (în ture) s-ar putea chiar întinde și dormi. Ce să mai vorbim de teritoriul Uniunii Europene (UE) sau de întregul continent european, de la Atlantic la Urali? După socotelile mele, dacă toată specia umană s-ar muta pe loc în UE, densitatea populației ar fi cam de 1 500/km², enormă față de cea de azi (cam 112/km²), dar comparabilă cu cea din Malta (în jur de 1 300/km²).

Oricine a fost în arhipelagul maltez a văzut că înghesuiala de acolo e mai mult decât suportabilă, în ciuda turiștilor, care o accentuează multe luni pe an. Iar dacă toți oamenii ar locui în UE, turiștii n-ar putea decât să plece de aici spre alte zări, începând cu cele (re)devenite sanctuare ale biodiversității, relaxând așadar presiunea demografică din ceea ce în fine s-ar putea numi la propriu „Casa Comună Europeană" (expresia, o spun pentru cei tineri, e a lui Gorbaciov). Acel turism al viitorului se profilează de pe acum: turismul cultural, turismul climatic și al exotismului natural, turismul sexual (în care pedofilia, reprimată doar formal și parțial în Țările Calde, are o pondere importantă), turismul nostalgiei pentru locurile natale/strămoșești, pelerinajele propriu-zise etc. Toate acestea vor întreține o populație activă, temporară sau nu, în destinațiile turistice (de la ghizi locali la paznici, de la bucătari la spălătorese etc.), pe lângă care se vor oploși familiile angajaților, agorafobii, delincvenții, asceții etc. Mai mult, contând pe o relativă stabilitate a naturii umane – nu doar în sens biologic, ci și cultural –, ne putem aștepta la menținerea multor altor activități offshore (prin extinderea acestei logici capitaliste avantajoase de la actualul sector financiar la ansamblul vieții economice și sociale), de la industrie (delocalizată spre teritorii extraeuropene în care imigranții actuali și descendenții lor vor remigra, însoțiți probabil de europeni get-beget, cel puțin temporar) la agricultură (cu potențial similar de remigrare – cel puțin sezonieră), servicii etc. Vor putea exista și multe alte forme de părăsire permanentă ori temporară a UE, de la pelerinaje la locurile sfinte, la (neo)colonii de exploratori și căutători de comori (inclusiv în ruinele industriale și rezidențiale, paradisuri ale reciclării), la comunități intenționale (un termen mai cuprinzător pentru utopiile realizate) de tot felul. Absolut de tot felul: mănăstiri și lamaserii, așezări LGBT (în toate modurile și combinațiile rezumate de acronim), raw vegan, nudiste, paseiste (de la Noul Ierusalim nr. 500 și A Mia Romă la Old Vaslui sau Zalmoxia – pentru a rămâne în orizontul cultural creștin și românesc), futuriste, artistice, gated communities ale bogaților, zoroastrienilor, grașilor, alcoolicilor, jucătorilor de GO etc. În timp, cei rămași permanent în UE s-ar rări, nu s-ar mai înmulți. Ca să nu mai vorbim despre probabilitatea ca America de Nord, Australia, China, Rusia și alte spații să-și mențină ori să-și mărească populația, reducând astfel presiunea migratorie asupra UE, cel puțin asupra statelor membre (actuale și viitoare – admiterea unora mari, precum Turcia, aproape ar rezolva problema) mai puțin atrăgătoare pentru extracomunitari. Spațiul mioritic ar putea rămâne aproape la fel de puțin locuit ca astăzi, având în vedere exodul românilor spre Vest și prăbușirea natalității.

Ajungem astfel de la calcule cvasi-patafizice la o mulțime eterogenă de utopii care, în vastul teritoriu părăsit de toți cei adunați în UE, și-ar găsi în fine locul, făcând inutilă fuga în spațiul cosmic. Tonul enumerării de mai sus este și ironic, swiftian, și destul de realist, fiindcă asemenea tendințe sunt deja vizibile ori au fost cel puțin experimentate ficțional.

În concluzie, problema Uniunii Europene sub asaltul imigranților nu este în primul rând de natură demografică. (Cum vom vedea mai jos, este spirituală/culturală/civilizațională.) Nici astăzi, nici în viitor, fiindcă populația planetei nu va crește neapărat în același ritm, se poate stabiliza ori poate chiar scădea din diverse cauze. Clima temperată și frigul scandinav (care îi alungă deja pe unii imigranți), eventuale schimbări în stilul de viață, printre care amânarea și scăderea nupțialității, munca salariată ori statul la coadă pentru serviciile de asistență socială pot avea efecte adverse și asupra demografiei imigranților ajunși în UE. Nu ar fi prima dată când imigranții se aculturează la societățile-gazdă, deși regula este ca sedentarii să adopte culturile nomazilor ori să-i absoarbă până la colapsul din motive de acum interne al lumii lor. Și imigranții, și gazdele adoptă elemente străine în mod selectiv, desigur: numai ceea ce le convine, când, cât și cum le convine.

Dar lumea reală este ceva mai puțin amuzantă decât ficțiunea speculativă. Iată de ce, în anul în care aniversăm 500 de ani de la apariția capodoperei lui Thomas Morus, Utopia, aș vrea să evoc ceea ce s-a numit „metoda utopică. Nu pot reveni aici la teoria utopiei, pe care am făcut-o și eu cu decenii în urmă, vreau doar să le reamintesc cercetătorilor de astăzi că metoda utopică, rezumabilă prin formula celebră a lui Raymond Ruyer, „un exercițiu asupra posibilelor laterale, dă adesea, mai ales în combinație cu discursul ficțional, rezultate mai bune în prospectarea viitorului decât științele sociale. Exemplele sunt numeroase. Oricum, așa cum sovietologii nu au prevăzut căderea URSS nici când aceasta începuse să se descompună, nici analiștii politici, nici birocrații UE nu au reușit să prevadă migrația masivă a anului 2015 (care nu dă semne că se va opri curând). După decenii de experimente nereușite și rezultate bune prea scump plătite ori neintenționate, din partea birocrației UE nu mă așteptam să prevadă, așa cum nici nu mă aștept să rezolve, ci să ascundă ori să agraveze și problemele de rutină, și crizele.

Așadar, de aceea schițez eu însumi în aceste pagini, pe baza metodei utopice (folosită/parodiată până aici) și (mai ales de aici încolo) pe baza simplei lecturi a gazetelor (altminteri, recomandată de Hegel oricărui realist), a literaturii populare și a reflecției proprii, o Dystopia europaea, mai plauzibilă decât EUtopia prefigurată tot mai puțin persuasiv de Bruxelles. Aristotel, născut acum 2 400 de ani, a definit și descris în Poetica discursul epidictic, practicat deja în spațiul public al vremii sale, iar de atunci nu s-a schimbat mare lucru în acest domeniu. Nici nu trebuie să așteptăm altceva de la politicieni: ei îi conving numai pe cei deja convinși. Mai trist e când și analiștii produc același tip de discurs. Schița ar merita dezvoltată cândva sau măcar actualizată periodic, fiindcă Istoria (nu istoriografia), deși nu neapărat mai inventivă decât ficțiunea, e mai exactă decât viitorologia, fiindcă se ocupă de viitorul devenit trecut.

În acest spirit, voi evoca în continuare foarte succint numai unele posibile schimbări demografice și spirituale/culturale/civilizaționale.

Schimbări demografice

Europa – în special UE și mai ales statele membre bogate – trebuie să facă față unui proces rapid de înlocuire a populației actuale, deja multietnică și multiculturală, cu una rezultată din combinația cu valul migrator masiv generat de violența, haosul, ipocrizia și iresponsabilitatea anului 2015. Cum valul continuă și în 2016, situația devine cu atât mai serioasă, iar reacțiile autorităților și ale opiniei publice de până acum nu numai că nu au adus-o sub control, ci chiar au agravat-o. Se vede din nou că ipocrizia politic corectă și măsurile concrete bazate pe ea nu sunt o parte a soluției, ci o parte a problemei. Mai mult, iresponsabilitatea moraliștilor care pledează pentru permisivitate absolută (nu doar deschiderea frontierelor, ci și îndemnul repetat, inclusiv de către lideri ca Angela Merkel, ca toți nefericiții Terrei să vină în UE) a făcut imposibilă etic și moral poziția umanitaristă moderată a celor care, sensibili la suferințele Celuilalt și solidari cu el, erau gata chiar de sacrificii personale și făceau apel la statele și societățile lor să-i urmeze în acțiuni concrete de primire și ajutorare a refugiaților (unii dintre filantropi nici nu se restrângeau la cei care pot fi definiți pe bază de documente ca refugiați, ci se refereau la toți imigranții). Nu mă refer, desigur, nici la patronatul transnațional, mare amator de forță de muncă ieftină și docilă (ce candidați mai buni pentru precariat ar putea găsi capitalismul global?), nici la mediul interesat al IMM-urilor camuflate ca ONG-uri, care câștigă bani buni din asta, după un model prea cunoscut (inclusiv la noi) pentru a mai necesita explicații, ci vorbesc de numeroasele persoane generoase și asociații spontane de cetățeni caritabili, de unele organizații religioase (chiar și cele ospitaliere numai pentru creștini trebuie salutate, fiindcă participă la un efort comun, în special dacă nu exclud primirea necreștinilor de către alții), de autorități locale și regionale, de companii publice (evident, nu exclud calculele politicianiste și comerciale, dar le pot ignora dacă au efecte pozitive). Acțiunea și discursul public al moderaților realiști au fost, din păcate, rapid stigmatizate de maximaliștii de toate felurile, de la aceia, tineri și bătrâni, care se consideră realiști tocmai când cer imposibilul, ca în Parisul anului 1968, până la aceia care se opun din principiu oricărei regularizări a imigrației, de teama pierderii propriilor avantaje actuale (chiar a unor drepturi minime, pe care statele trebuie să le garanteze, cum ar fi siguranța personală), plauzibilă de fiecare dată când spațiul social este „disciplinat. Anarhiștii, libertarii, profitorii de servicii sociale (cei șmecheri, care știu că haosul e în avantajul lor, deși la prima vedere un număr mai mare de beneficiari legitimi înseamnă reducerea fondurilor pentru profitori), marginalii din convingere și vocație, delincvenții de tot soiul intră și ei în rândurile celor care susțin imigrația. Cei care o resping complet și în moduri radicale, din felurite motive (de la integrism religios la o „etică protestantă laică și metapolitică, de la eugenism la rasism) iau cu asalt din direcția cealaltă poziția moderată, delegitimând-o viguros. Iar faptul că marea imigrație recentă a coincis cu recrudescența actelor de delincvență și terorism, iar în numeroase cazuri concrete le-a favorizat ori comis, nu simplifică lucrurile.

Din toate aceste pricini, e greu de găsit dreapta cumpănă. Nu numai în elaborarea și aplicarea unor decizii, ci și în discursul public. Să ne gândim numai la confuzia creată de autoritățile germane în jurul incidentelor stradale din perioada Anului Nou 2016. S-a mers de la o formă jenantă a minciunii de stat la tăcerea mediatică ori, poate și mai rău, la manipulare. Dacă primele griji ale mediilor și autorităților sunt să evite generalizarea ostilă, „amalgamul", etichetarea, xenofobia, rasismul, încurajarea Dreptei extreme etc., nu tăcerea, minciuna și manipularea sunt strategiile bune de urmat. Dimpotrivă. Vinovații trebuie identificați și pedepsiți cât mai repede, oricare ar fi ei. (Între paranteze fie zis, mediile și autoritățile occidentale nu au nici pe departe aceleași scrupule în protejarea informațiilor privind etnia și cetățenia atunci când delincvenții sunt est-europeni, deși există cam peste tot prevederi legale ce îngrădesc și chiar interzic difuzarea – în multe țări, însăși colectarea – unor astfel de date. Românii cunosc foarte bine chestiunea.)

Cum spuneam mai sus, corectitudinea politică, acest cod lingvistic ipocrit al tuturor ideologiilor (Stânga, Dreapta, Centrul, Verzii și orice alte tabere politice au forme specifice, în esență echivalente), nu ajută nici la bine, nici la rău. Deja, câteva dintre elementele mai sumbre din distopiile clasice și moderne (de la cele ale lui Huxley, Zamiatin și Orwell la cea a lui Brunner, cu care am început, și la cele foarte recente) reapar în spațiul public ca „modeste propuneri" ale unor lideri politici și mediatici plini de (veritabile?) bune intenții. De pildă, măsurile eugenice și biopolitice. Astfel, s-a observat rapid că majoritatea imigranților (termenul savant neutru e și corect politic: migranți – oare cei care-l folosesc speră că imigranții vor migra mereu, adică vor trece mai departe ori se vor întoarce la vetrele lor?) e formată din bărbați tineri. Procentajul lor în totalul imigranților era de 71% în Suedia, la sfârșitul lunii noiembrie 2015, mulți dintre ei fiind minori mai mult sau mai puțin autentici (20% din totalul imigranților în aceeași țară și la aceeași dată). Având în vedere riscurile și dificultățile parcursului imigranților din țările de baștină spre Pământul Făgăduinței (nu e nevoie de o anume teologie pentru a gândi în acești termeni; termeni și mai buni sunt Cucania, Țara-fără-Rău etc. – tărâmuri ale abundenței gratuite, unde aproape tot ce zboară se mănâncă), ponderea bărbaților tineri e ușor de înțeles. Chiar fundamentaliștii musulmani au fost clătinați în convingerile lor de seducătoarea civilizație de consum. Mai mult, destui au ajuns la jihadism și prin respingerea spiritualistă a unei vieți materialiste inaccesibile, devenită în mintea lor o insuportabilă sfidare metafizică, pe care numai crima o poate soluționa. Pentru jihadiști, traseul migrației nu rămâne orizontal, ci comportă, prin atentatul sinucigaș, o ascensiune garantată spre Paradis. De aceea, tribulațiile terestre și maritime, „victimele colaterale", banii cheltuiți, traversarea unei geografii blestemate (până la transfigurarea ei ultimă, prin viitoarea integrare în Califat) și orice alte obstacole sunt neimportante pentru ei, iar existența unui limes UE atât de poros e încă o dovadă a mandatului lor divin.

Toate întrebările firești s-au pus, dar nu întotdeauna în public ori în mediile mainstream. De unde vin acești bărbați tineri? De unde au bani și smartphones? Unde le sunt familiile? Care dintre ei este delincvent sau, și mai rău, terorist? Cum îi vom putea integra, mai ales în condițiile în care Occidentul european, ca și SUA nu au rezultate prea bune la acest capitol? Cine sunt ei în realitate? Și așa mai departe. Dar imediat au apărut voci occidentale îngrijorate de schimbarea raportului (nu doar statistic) dintre sexe în țările de origine ale afluxului masculin, ba chiar și propunerea de a admite în viitor mai multe femei, din motive evidente, și chiar de a focaliza acțiunea afirmativă asupra copiilor, care ar putea fi, mai ales dacă ar fi educați separat de părinții lor, viitori buni cetățeni ai UE. Brusc, ajungem în distopie. Asemenea forme de eugenism și biopolitică s-au mai practicat, inclusiv în democrații, chiar sub guvernări de Stânga. Și au fost abandonate atunci când s-a mers prea departe pe acea slippery slope care duce de la bune intenții la consecințe catastrofale.

În ansamblu, însă, imigrația rămâne singura modalitate de a păstra o anumită densitate demografică în UE. Dacă nu din alte motive, cel puțin din dorința de a menține cât mai mult timp o economie viabilă, măcar până ce actuala populație, majoritar albă și creștină, va dispărea – după un sejur costisitor (în viitor, din păcate, destul de nesigur), în situația de asistați social și medical. Natalitatea crește numai în țările UE în care prezența și contribuția demografică a imigranților din diverse generații, prin familii cu mulți copii, e semnificativă. Deși datele exacte nu se pot cunoaște, din motivele amintite mai sus, observația empirică (străzi/cartiere monoetnice și monoconfesionale, cozi la oficiile poștale unde se încasează alocații sociale, la administrațiile locale etc.) și anumite informații publice (cel mai popular prenume atribuit la naștere într-un anume an, procentul celor născuți în alte țări, declarațiile liderilor religioși, dezbaterile privind laicitatea practică – de la haine la meniul cantinelor școlare, segregarea cimitirelor etc.) ne dau o imagine destul de bună asupra societății transnaționale a UE.

Marea provocare, de multă vreme urgentă, este găsirea unui modus vivendi pentru societatea extrem de diversă a viitorului sau măcar păstrarea actualului echilibru instabil în condițiile valului de imigranți din 2015-2016 (care ar putea continua). Se poate face asta în condițiile imigrației necontrolate? Știind că imigrația mai mult sau mai puțin controlată a dat rezultate problematice, pare puțin probabil. Mai mult, revenirea la măsurile securitare și tehnicile polițienești ale trecutului, de la construirea gardurilor/zidurilor la verificarea sistematică a identității, de la refuzul admiterii pe teritoriul UE la expulzare, a pus într-o lumină aproape monstruoasă liderii politici și statele care, tot mai energic, ies din euforia ospitalității nelimitate și a xenofiliei normative. E oare etic și moral să creezi explicit speranțe extreme, depășind visele cele mai îndrăznețe ale imigranților (potențiali) pentru a le reprima ulterior? Practic și înțelept, o știu acum și tenorii ospitalității absolute, nu a fost. Timp de câteva luni, în frunte cu germanii galvanizați de șansa afișării publice a unei morale angelice (la multe decenii după ce se ilustraseră în sensul diametral opus), aproape toată partea occidentală și nordică a UE s-a lansat în experimentul unui moralism (literalmente) fără frontiere. Cum se poate reveni la moderație? Nu de o delirantă și contraproductivă Sondermoral, preluată orbește de la Germania, are nevoie UE (chiar unii germani lucizi o contestă, pornind de la critica acestui concept cel puțin ambivalent, strâns legat de retorica tradițională și mai problematică a excepționalismului – într-un cuvânt, Sonderweg), ci de un umanism practic întemeiat pe valorile nobile ale spiritului și temperat de experiența istorică, de urgențele prezentului și de prefigurările viitorului. Ca în multe alte situații, mai binele (sau ceea ce e considerat astfel) este dușmanul binelui.

Schimbări spirituale/culturale/civilizaționale

A făcut vâlvă în Franța, inclusiv prin apariția pe fundalul atentatului contra Charlie Hebdo, romanul lui Michel Houellebecq Soumission, tradus prompt și la noi. Nu pot rezuma aici polemicile din jurul autorului și cărții, nici cartea însăși. Oricum, cititorii fără formație literară pot trece rapid sau sări peste prima treime a cărții, o prea lungă digresiune despre Huysmans, reținând însă tema fundamentală a conversiunii, trăită de autorul legendarului À rebours la începuturile secularismului republican francez (laïcité, întotdeauna greu de înțeles de străini) și transformată de Houellebecq într-un simbol al rezistenței pasive față de islamizarea Franței anului 2022. Prin retragerea protagonistului din Soumission în exact locul unde se refugiase și Huysmans, o mănăstire ridicată după victoria lui Carol Martel din 732 asupra invadatorilor musulmani și oprirea definitivă a islamizării Occidentului, Houellebecq dă ucroniei sale anticipative o notă de tragism și sentimentul unui sfârșit de ciclu istoric/spiritual cultural/civilizațional. Aș vrea să subliniez încă două aspecte ale acestui roman, mai puțin discutate.

Mai întâi, Houellebecq a fost pasionat de SF și Fantasy toată adolescența și tinerețea, dobândind o bună cunoaștere a genului. În 1991, a publicat o biografie a lui H.P. Lovecraft, acest geniu experimental, polimorf și obsedant, de un rafinament și de o forță unice. Pasiunea lui Houellebecq pentru Lovecraft este în ea însăși o scrisoare de recomandare, desigur, mult apreciată de cunoscători. Cu atât mai surprinzătoare este maniera în care ni se prezintă viitorul atât de apropiat din Soumission, numai parțial sugerat de titlu: francezii ficționali din 2022 (practic, cei pe care-i vedem și astăzi în realitate) se supun fără luptă musulmanilor. Extrapolând anxietăți și enigme din prezentul nostru (când se vor organiza politic musulmanii și de ce nu o fac mai repede?), candidatul islamist o învinge în alegeri pe Marine Le Pen, astfel că islamizarea Franței respectă formal regulile jocului democratic și reduce la absurd izolarea politică a Frontului Național și fragmentarea contraproductivă a partidelor și opiniei publice (deocamdată, aceștia încă se coalizează în al doilea tur de scrutin). În rest, deși slabe ecouri ale unor confruntări violente răzbat până în orizontul protagonistului (numele său, François, este bineînțeles un simbol prea explicit, dar Houellebecq e în general foarte direct și are curajul unor opțiuni incorecte politic), islamizarea se bazează pe corupție, oportunism, specularea abilă a conflictelor dintre colegi ambițioși și, mai ales, un uimitor fatalism.

Al doilea, absența surprinzătoare a oricăror elemente majore de violență în islamizarea Franței ucronice din romanul amintit, ne conduce la o discuție serioasă despre spiritualitatea/cultura/civilizația Occidentului. Lovecraft, idol de adolescență și tinerețe al lui Houellebecq, mergea în lumile sale paralele până la forme de horror de o tulburătoare profunzime, transformând zonele de frontieră ale umanului și monstruosului într-un spațiu liminal, în care anything goes, iar violența capătă valențe transcendentale, chiar mistice, ducându-ne de la principiile fantasticului (spaima, angoasa morții, nebunia, ambivalența și fuziunile natural-supranatural, sexualitatea în general perversă etc.) la experiența ultimă a alterității transcendentale și a fricii cosmice (mysterium tremendum, ganz Andere). Toate acestea, potențate de efectul de real, indispensabil fantasticului, sunt cu atât mai frapante cu cât cadrul în care se petrec e recognoscibil, adesea banal, uneori chiar familiar și protector, securizant. Până irumpe fantasticul, până se produce un scurtcircuit între lumi, un moment fulgurant, de o intensitate infinită, care anulează granițele și limitele, aducându-ne în față tot ceea ce abhorăm, (in)conștient sau nu, dar care în același timp ne atrage irezistibil, (in)conștient sau nu. Soumission fusese scris în perioada de afirmare a unui terorism islamic cu veleități statale, deci periculos și pe plan geopolitic, inclusiv ca inspirație pentru alte regiuni ale lumii în care islamismul se ridică. Islamizarea se anunță astfel nu doar prin incidente izolate, oricât de frecvente și sângeroase, ci printr-un proiect mai vast, în care elementele spirituale/culturale/civilizaționale sunt centrale.

Aceste elemente trebuie abordate deschis. Califatul realizează și propagă fuziunea puterii temporale cu puterea spirituală. Instituită de imperiile antice orientale, formula a fost preluată de romani și de toate Romele succesive, de la Bizanț(uri) la Rusia și așa mai departe. Această paradigmă, propovăduită de religiile abrahamice și greu de contracarat ori înlocuit de modernitatea politico-filosofică a democrațiilor, are un nucleu fierbinte, de natură spirituală/mistică. Occidentul trebuie să poată răspunde Islamului și în acest registru. Răspunsurile sale de până acum au fost de o cu totul altă natură: militare (slabe, ezitante, contraproductive), economice (sancțiuni simbolice, anulate de nevoia de resurse, piețe și mână de lucru), polițiste (mai mult eșecuri), multi-culti (caricaturi, obligația de a accepta orice formă de alteritate, necondiționat) etc. Totuși, a existat o formă mai puțin răspândită, pur metafizică/mistică, de răspuns la Islam: convertirea, de la cea forțată la cea voluntară. Aceasta din urmă vorbește elocvent despre atracția nucleului fierbinte despre care pomeneam. De la Guénon și alți ocultiști/ezoteriști care au admirat printre altele spiritul viril (nu doar în sens metafizic) al Islamului, opunându-l creștinismului decadent, până la tinerii occidentali albi de azi, fără multă carte, dar setoși de credință (o nevoie umană profundă a multora, dacă nu a tuturor, căreia nu i se poate replica pe plan rațional), exemplele abundă.

Concluzii

Am vorbit în secțiunea anterioară aproape numai despre Islam – în opoziție cu Occidentul. Asta nu înseamnă că Islamul este singura problemă spirituală/culturală/civilizațională a Occidentului, ci doar că este cea mai importantă. Nu numai prin ce ne fac și ne vor face islamiștii radicali – nu se va trece niciodată de la atentate la invazia Europei, iar ISIS poate fi spulberat pe loc atunci când/dacă vrea cineva cu adevărat –, ci și prin faptul fundamental al prezenței și ofertei sale spirituale, el este o provocare la adresa fundamentelor lumii (post)moderne. (Postmodernismul propriu-zis a trăit o vreme cu iluzia victoriei depline a postistoriei și a relativismului. Acum știu și postmoderniștii mai lucizi că vorbeau aiurea.) Budismul, jainismul, animismul, integrismul creștin (catolic, ortodox, protestant, neoprotestant) și altele nu ridică probleme comparabile. Toate acestea și-au pierdut fervoarea inițială, chiar dacă au fost cândva și ele violente, iar ocazional pot redeveni. S-au răcit, nu-i mai atrag decât pe burghezii aflați în căutarea antimodernă a spiritualității ca evadare (definitivă, de weekend, pelerinaj ori retreat) în lumile alternative ale diverselor forme de New Age. Nici ortodoxismul nostru nu mi se pare cu adevărat periculos, deși este cu siguranță preocupant și simptomatic, având multe asemănări și suficiente cauze comune cu islamismul. Toți acești pelerini spirituali au fost învinși, domesticiți, recuperați și adesea transformați în versiuni dandy ale lui homo religiosus de mult mai vicleanul, puternicul și ubicuul capitalism global.

Am început cu referințe la un mare roman SF, voi încheia la fel. Americanul Walter M. Miller, Jr. a publicat în 1960 singurul său roman, A Canticle for Leibowitz. Era moda, tipică pentru tot Războiul Rece, a ficțiunilor postapocaliptice. Le las cititorilor bucuria întâlnirii cu această capodoperă, acum ușor de găsit pe Google. Mă rezum la a spune că autorul, care trăise (din perspectiva bună) marele bombardament aliat de la Monte Cassino, și-a imaginat o reluare a vieții spirituale la șase secole după o catastrofă nucleară, într-o mănăstire catolică din deșertul Sud-Vestului american. Fondatorul (sau refondatorul) noii spiritualități este Leibowitz, un inginer evreu care se convertește la catolicism. Romanul nu este însă o pledoarie pentru convertirea evreilor la creștinism, ci o parabolă care ne poate interesa astăzi pe toți: nu contează originea și identitatea oamenilor care aderă la anumite seturi de valori, viziuni despre viață, sisteme normative, credințe; contează numai supraviețuirea acestor valori, viziuni, sisteme, credințe. Albi, negri, galbeni sau în orice combinație, oamenii devin cu adevărat oameni, dincolo de orizontul unor primate mai norocoase (un orizont care trebuie și el prezervat în siguranță și demnitate, fiind baza biologică a condiției umane), prin socializare, educație, instrucție, viziune, memorie, căutare a unei verticale care să-i ducă mai sus de condiția animală și așa mai departe. Prin urmare, putem asuma realist și stoic înlocuirea fizică (treptată și nonviolentă, să sperăm) a populației actuale a Europei. Dar trebuie să încercăm să salvăm ce se poate salva, dacă socotim că merită efortul, din tot ce-a gândit, imaginat, visat, creat continentul nostru, înscriindu-ne cu modestie într-un patrimoniu comun al umanității, alături de noii europeni. Acceptându-ne defectele și greșelile, dar nu fără mândria de a fi făcut și fapte bune, în lumea spiritului, ca și în lumea materiei. Oare vom reuși?

Asta cred că este marea provocare a Europei prezentului și viitorului. Dacă nu găsim răspunsurile

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Marșul asupra Europei. Noile dimensiuni ale migrației

5.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor