Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Calea europeană a Republicii Moldova

Calea europeană a Republicii Moldova

Citiți previzualizarea

Calea europeană a Republicii Moldova

evaluări:
5/5 (1 evaluare)
Lungime:
478 pagini
6 ore
Editor:
Lansat:
May 12, 2016
ISBN:
9786067421811
Format:
Carte

Descriere

Volumul reunește contribuțiile unui număr de 40 de specialiști din diverse domenii (științe sociopolitice, mass-media, arte) având ca temă evoluția postcomunistă a Republicii Moldova și perspectivele care se profilează în vederea aderării și integrării sale în Uniunea Europeană, pe fondul clivajului evident care există în clasa politică de la Chișinău, care trimite electoratul într-o perpetuă confuzie. Un alt aspect important abordat în carte este fenomenul central care, până acum, a compromis traiectul european al Moldovei: corupția.

Editor:
Lansat:
May 12, 2016
ISBN:
9786067421811
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Calea europeană a Republicii Moldova

Cărți conex

Previzualizare carte

Calea europeană a Republicii Moldova - Sorin Bocancea

SUA.

Un pas pe calea europeană a Republicii Moldova

Sven-Joachim Irmer

Vreme de câțiva ani, Republica Moldova a fost elevul-model al Parteneriatului Estic al Uniunii Europene, iar parcursul Chișinăului spre Bruxelles părea să reprezinte mai degrabă o chestiune de timp. Însă, în momentul în care volumul de față vede lumina tiparului, optimismul cu privire la vocația europeană a Republicii Moldova a pălit atât în capitalele occidentale, cât și în rândul cetățenilor dintre Prut și Nistru. Speranțele că drumul spre Uniunea Europeană se va împleti armonios cu o democrație și un stat de drept consolidate au fost înlocuite de resemnarea unei largi pături a populației, afectată de sărăcie și de lipsa de perspective, reflectată în sondaje care atestă un nivel de pesimism de-a dreptul periculos pentru coeziunea unei societăți aflate în proces de tranziție postsovietică. Un realism dureros a luat așadar locul euforiei eurocentrice care părea că pusese stăpânire pe Republica Moldova începând cu anii 2009-2010.

Cu atât mai îmbucurătoare este, poate în mod paradoxal, apariția volumului de față, menit să aducă o contribuție la relansarea în spațiul public de pe ambele maluri ale Prutului a unei discuții realiste cu privire la deja obsedanta întrebare „Quo vadis Republica Moldova?", pentru care nimeni nu a putut oferi în ultimul sfert de secol un răspuns sub forma unui veritabil proiect de țară, conceput pe termen lung și orientat spre ceea ce ar trebui să reprezinte țelul firesc al oricărei acțiuni politice: binele comun al cetățenilor. Pentru a putea creiona asemenea proiect este însă necesară o radiografie realistă, nuanțată și profundă a realităților din societatea moldovenească. O asemenea analiză reprezintă un punct de plecare nu doar pentru decidenții și experții de la Chișinău, ci și pentru cei care – la București, Bruxelles sau Berlin – cred în continuare că proiectul european poate însemna pentru Republica Moldova garanția unei democrații consolidate, în care o justiție independentă și puternică poate combate cu succes cancerul corupției generalizate. Totodată, prezentul volum amintește de vulnerabilitățile și diviziunile unei societăți marcate încă de conflictele de la începutul devenirii sale ca stat independent. Prezentul volum reflectă o diversitate a perspectivelor asupra trecutului, prezentului și viitorului Republicii Moldova, pornind de la convingerea că numai printr-un dialog al ideilor vom putea aborda, în întreaga sa complexitate, tematica demersului.

Este de la sine înțeles că drumul european al Republicii Moldova depinde în primul rând de capacitatea elitelor politice de la Chișinău de a-și asuma nu doar declarativ, ci prin reforme ample și pe alocuri dureroase (inclusiv pentru politicieni!) acest parcurs. Dar este la fel de evident că succesul unui asemenea proiect de anvergură necesită și sprijin extern. La București se poate constata în ultima vreme o îmbucurătoare schimbare de paradigmă, dinspre o abordare nostalgico-unionistă spre logica unui parteneriat european între cele două țări, reflectată atât în discursurile politice, cât și în documentele programatice ale unor partide și organizații neguvernamentale. Experiența românească în ceea ce privește reformele premergătoare integrării europene este de neprețuit, astfel încât cooperarea pe toate palierele relevante din punctul de vedere al implementării Acordului de Asociere dintre UE și Republica Moldova poate fi doar benefică pentru Chișinău. Emularea unor modele instituționale de succes din România – îndeosebi din sfera statului de drept – reprezintă de asemenea un posibil punct de reper în conturarea unor reforme durabile. Dincolo de București, există la Berlin un sprijin foarte puternic pentru calea europeană a Republicii Moldova. Fundația Konrad Adenauer activează în acest sens la Chișinău încă din anul 2009, prin seminarii și programe dedicate îndeosebi tinerilor din politică și din societatea civilă dornici să ia parte la europenizarea și democratizarea țării. Prezentul volum reprezintă încă un pas în această direcție.

Le urez tuturor cititorilor o lectură plăcută și utilă!

Introducere

Sorin Bocancea

Radu Carp

Aflată la întâlnirea unor falii geostrategice, Republica Moldova reunește toate provocările politice posibile. Folosită de-a lungul istoriei ca monedă de schimb între diverse blocuri politice, problema sa fundamentală a fost cea a apartenenței la lumea Estului sau la cea a Vestului. Independența de stat nu i-a adus o existență liniștită, ea intrând într-un proces de tranziție spre modelul occidental, ce a fost mai mult o promisiune neonorată. Situația dilematică a acestei mici republici postsovietice este vizibilă în clivajul existent în clasa politică, partidele politice declarându-se fie „proeuropene, fie „proruse. Lucrurile se complică însă atunci când forțele politice proeuropene defilează alături de cele proruse, astfel încât electoratul este aruncat într-o totală confuzie.

În prezent, cea mai mare problemă a Republicii Moldova este că partidele declarate proeuropene i-au compromis traiectul european prin scăparea de sub control a unui fenomen specific statelor postcomuniste: corupția. Dacă în zilele semnării Acordului de la Vilnius părea că nu mai este cale de întoarcere în europenizarea Moldovei, astăzi se formulează întrebări apăsătoare cu privire la acest proces. Cine este de vină pentru criza politică prelungită? Ce-și mai doresc astăzi cetățenii din Republica Moldova: integrarea în UE sau în CSI? A făcut și face România tot ce se poate pentru destinul european al românilor de peste Prut? Cât contează „mâna Rusiei" la Chișinău? Cât contează promisiunile Bruxelles-ului? Ce este de făcut, ce le este moldovenilor îngăduit să spere?

Am lansat aceste întrebări în zilele crizei politice de la începutul lui 2016 mai multor specialiști în științe socioumane și jurnaliști despre care știam că îi preocupă tema viitorului Republicii Moldova. A rezultat acest volum ce reunește 38 de opinii, contributorii fiind atât din România, cât și din Republica Moldova. Provocarea noastră s-a redus doar la întrebările formulate mai sus, pentru că nu am dorit să inducem o anumită atitudine, mizând tocmai pe diversitatea opiniilor. În urma lecturărilor repetate, am putut grupa rezultatele eforturilor celor ce au acceptat să contribuie la acest proiect editorial în șase părți: repere istorice; mituri, visuri și ficțiuni de stat; coordonatele actualei crize politice; atribute ale statului moldovenesc: artificial, captiv, eșuat, în descompunere; Republica Moldova și Occidentul; mass-media în și despre Republica Moldova.

Prima parte, „Repere istorice", reunește cinci contribuții ce ne pun în temă sau ne reamintesc cele mai importante evenimente din viața social-politică a ținutului românesc de peste Prut. Ea debutează cu studiul istoricului Simion Gheorghiu, care consideră că istoriografia românească pe tema Basarabiei este restrânsă și nu s-a reușit constituirea ei…

…într-o direcție de cercetare statornică și sistematică. Se cuvine însă amintită sinteza realizată de Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, întemeiată pe cunoașterea unei bogate literaturi ruse de specialitate; revista Arhivele Basarabiei, apărută din ianuarie 1929, a strâns contribuțiile cele mai importante pentru cunoașterea trecutului teritoriului dintre Prut și Nistru. Bibliografia istorică a Basarabiei și Transnistriei, întocmită de Ion Țurcanu, reprezintă cel mai valoros instrument de lucru aflat la dispoziția cercetătorilor (p. 37).

Autorul realizează o scurtă prezentare a evoluției istorice a ceea ce astăzi se numește Republica Moldova.

Pornind de la „spovedania lui Panait Istrati, istoricul Sorin Antohi analizează cazul Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldovenești (RASSM): „RASSM e doar una dintr-o serie de construcții ratate pe cele două maluri ale Nistrului, pe care le-aș grupa, dincolo de marile lor deosebiri, într-o categorie: Republicile Meșterului Manole. Acesta este, în opinia mea, cursul cel mai scurt al istoriei Republicii Moldova (p. 49). O întreagă suită de republici autonome s-au succedat pe teritoriul de astăzi al Republicii Moldova, toate făcând parte dintr-un plan al marelui imperiu de la Răsărit.

Schema e simplă: pe un teritoriu de graniță adiacent unui stat pe care URSS a pus ochii pentru a-l anexa/domina într-un fel sau altul, se proclamă o asemenea regiune/republică în numele dreptului la autodeterminare al etniei/poporului X (numele variază conjunctural, se folosesc selectiv, după caz, atât elemente istorice, cât și pure invenții); în timp, regiunea/republica devine capul de pod pentru o anexiune teritorială propriu-zisă ori cel puțin o formă de presiune asupra statului vecin, bază pentru operațiuni (para)militare și de spionaj etc. Pe scurt, peștele mic e menit să-l înghită pe cel mare (p. 52).

Singura șansă a românilor dintre Prut și Nistru de astăzi este, în opinia istoricului, câștigarea războiului cultural. „Este esențial ca româna să devină limba principală de înaltă cultură și excelență academică, precum și limba cea mai populară în spațiul mediatic respectabil și de consum popular" (p. 57). Efortul cultural ar duce la construirea unei entități politice viabile,

o res publica în locul Republicilor Meșterului Manole. […] Cum ar putea arăta res publica? S-ar putea baza pe un pact cultural-civic-politic multilateral, în care o viitoare cultură comună – organizată în jurul, dar nu sub dominația simbolică a culturii române – ar fi completată de o cultură civică inclusivă, ancorată în principiile universale ale omului și cetățeanului, precum și de o cultură politică având în centru patria comună (p. 60).

Fiind un fin observator al realității sociale și politice din Republica Moldova, istoricul Octavian Țîcu ni-l prezintă pe cetățeanul majoritar al ei ca pe „un fel de Ianus Bifrons, care poate vorbi deopotrivă «limba moldovenească» și limba română, poate fi deopotrivă «moldovean» și român, iar într-un cadru mai extins, poate fi deopotrivă ruso-sovietic și european. […] Moldoveanul «independent» de după 1991 nu a reușit transformarea sa din homo moldovanus sovietic în român și din homo sovieticus în european (p. 63). Moldovenii nu au reușit să aleagă cărei civilizații îi aparțin, să reevalueze momentele importante ale istoriei lor. De la proclamarea independenței de stat, trei proiecte statale au fost susținute: cel românesc (al unirii cu România), cel „moldovenist (ce susține viabilitatea unui stat moldovenesc) și cel de proveniență transnistreană (ce susține federalizarea Republicii Moldova).

Noi ne-am încurcat în labirintul celor patru „uniri pe care le-am pedalat după 1991, dar mai ales după 2004. Pentru că ideea unirii României cu Republica Moldova […] nu este, de fapt, unica ce resuscită obsesii. […] Pe lângă ea am mai fost influențați și cu alte trei forme de „unionism: unirea cu Uniunea Europeană, cunoscută sub denumirea de integrarea europeană; unirea cu regiunea transnistreană, cunoscută ca fiind procesul de reîntregire teritorială a Republicii Moldova; „unionismul" euro-asiatic, care dorește aducerea RM într-o uniune vamală și/sau suprastatală, ce are ca centru de gravitație Federația Rusă (p. 74).

În opinia istoricului, în condițiile noii politici a Rusiei față de Ucraina,

unionismul tradițional devine unica soluție de securitate în care se va ancora viitorul românilor din Republica Moldova. Iar această realitate căpăta o consistență și mai mare în condițiile unei falimentări a RM ca entitate statală, determinată de incapacitatea internă de reformare, stimulată din exterior de posibilitatea angrenării într-o uniune euro-asiatică (violentă sau „prin vot), considerată indezirabilă de majoritate pentru viitorul acestui stat. Prin urmare, vin timpurile „răzbunării geografiei, iar geografia, ca și istoria, este de multe ori irațională (p. 75).

Istoria Republicii Moldova de după proclamarea independenței de stat poate fi citită și în discursurile liderilor ei politici. Un astfel de exercițiu ne propun politologii Vincent Henry și Sergiu Mișcoiu, care analizează discursurile președinților și prim-miniștrilor Republicii, în care vedem proiecțiile lor despre țara pe care o prezentau electoratului. Suntem, astfel, purtați prin „romantismul naționalist al lui Mircea Druc, prin discursul mai tehnic al lui Mircea Snegur și Petru Lucinschi, prin „moldovenismul lui Voronin, românismul lui Ghimpu, consensualismul lui Marian Lupu, europenismul lui Nicolae Timofti, discursul tehnocratic proeuropenist al lui Iurie Leancă, urmat de cele proeuropene ale lui Gaburici, de cel cu accente tiermondiste al lui Valeriu Streleț și cel tehnocratic proeuropean al lui Pavel Filip. Politologii constată că, în perioada 2009-2014,

marile declarații combatante și mesianice, lungile referințe la istoria și la valorile ancestrale ale poporului sunt înlocuite de un apel la eforturi și la unitate, prin căutarea prosperității materiale, spre dorința de societate pacifistă.

Nu la fel stau lucrurile începând cu toamna anului 2014, când ezitările politice redevin evidente, Moldova fiind încă o dată deșirată între proiecte de integrare occidentală și orientală concurente și, de fapt, incompatibile. Aceste ezitări se traduc în discurs, pe de o parte, prin redramatizarea momentelor politice cheie și demonizarea adversarilor și, pe de alta, prin repertorierea alternativelor sub forma voalată a parteneriatelor strategice (cu România, SUA, dar și cu Rusia) (p. 86).

Prima parte se încheie cu câteva repere istorice ale administrației publice din Republica Moldova. Ana-Maria Ambrosă expune momentele de reformă și contrareformă pe care le-a parcurs Moldova independentă, arătând că aceasta nu duce lipsă de un cadru normativ viabil, ci de aplicarea lui. Un element important în europenizare ar putea fi aplicarea Strategiei de descentralizare, aprobată în 2012: „Reușita acestui proces complex ar putea să însemne apropierea reală a Moldovei de practicile administrative europene, cu toate consecințele pozitive în materie de eliberare a instituțiilor publice de dăunătoarele structuri parazitare ale grupurilor de interese legate ombilical de Moscova" (p. 96).

A doua parte, „Mituri, visuri și ficțiuni de stat", reunește nouă studii ce abordează întreaga mitologie ce a însoțit viața Republicii Moldova, temerile, speranțele și visurile mereu spulberate ale locuitorilor ei. Proiectându-și istoria în aceste fantasme, Republica Moldova și-a ratat mereu prezentul și viitorul. Toate societățile trăiesc la adăpostul unor mituri ce le fac să progreseze, însă în Republica Moldova au dominat miturile distructive și s-au ratat miturile benefice.

În opinia jurnalistului Petre M. Iancu, Republica Moldova este o țară grav avariată, aflată „la ceasul ficțiunilor sinucigașe":

Ficțiunile au dominat mult prea mult timp această entitate în mare măsură artificială, greu de definit și populația ei multietnică. Ele i-au guvernat discursul politic și diplomatic, așa cum l-au administrat și pe al altora, purtate în jurul conflictelor înghețate. Cel moldo-nistrean nu putea face excepție. Oamenilor din aceste zone li s-a cerut obediență și renunțarea la o autodeterminare autentică, promițându-li-se în schimb o pace falsă (p. 101).

Abia ieșită de sub dominația sovietică, această țară a avut o istorie plină de incertitudini și de mituri. Jocul Estului și insuficienta implicare a Vestului au dus la mafiotizarea țării și la revolta cetățenilor, „pentru ca să nu mai accepte, în covârșitoarea lor majoritate, să se lase guvernați de o coruptă clică în numele unei ficțiuni. A încă uneia. A fanteziei proeuropenismului fals (p. 103). Ficțiunile pot ajuta la refularea unor neajunsuri și la crearea unui adăpost simbolic comod atunci când realitatea este dură, dar ieșirea din ele este șocantă. În cazul ieșirii din ficțiuni a Republicii Moldova, o parte din notă va fi achitată de „politicienii români care și-au ratat menirea firească de a-i ajuta concret, economic, politic și moral pe frații de dincolo de Prut să iasă din marasm și să renunțe la sinucigașele ficțiuni stângiste, proruse și independentiste. Dar prețul cel mai piperat al deceniilor de abandon în brațele celor mai diverse iluzii și ficțiuni confortabile riscă să-l plătească, din nefericire, basarabenii (p. 105).

Tot despre ficțiunile ce au populat mentalul colectiv moldovean vorbește și jurnalistul George Damian, în opinia căruia, „pe lângă memoria războiului victorios, subzistă mitul calității vieții în perioada sovietică și cel al justiției sociale, o vârstă de aur, când toată lumea era egală în sărăcie, fiind în același timp ocultate lipsurile materiale sau încălcarea unor drepturi fundamentale" (p. 110). În același timp, slăbiciunea Bruxelles-ului în comparație cu percepția forței venite din Est a dus la o slabă atractivitate a realității europene. De asemenea, mitul românesc a fost trecut în umbră.

Miturile proeuropene românești ar fi avut o forță de convingere mult mai mare în fața miturilor nostalgiei sovietice, însă nu au fost folosite la adevărata lor capacitate. Motive sunt multe, dar principala cauză este reprezentată de suprapunerea mitului românesc cu mișcarea unionistă, idee respinsă sau tratată cu maximă precauție atât de autoritățile românești, cât și de statele și structurile Uniunii Europene. A fost aleasă calea cea mai simplă: promovarea unor mituri europene seci și lipsite de atractivitate în dauna mitului românesc. În aceste condiții, manifestările de forță ale Federației Ruse, alături de nostalgia prosovietică au avut un cert câștig de cauză (p. 111).

La ficțiunile despre care s-a vorbit până acum se adaugă încă una: neutralitatea Republicii Moldova. Cercetătorul Șerban Filip Cioculescu consideră că…

…ceea ce individualizează Republica Moldova în grupul statelor ce s-au proclamat neutre – Austria, Elveția, Finlanda, Suedia etc. – este că a avut neutralitatea înscrisă în Constituție, deși avea deja pe teritoriul ei forțe de ocupație rusești (nedorite și nesolicitate) și aderase la Comunitatea Statelor Independente (CSI) în 1993, semnând tratatul de la Alma-Ata. […] Ficțiunea inutilă cuprinsă în actul constituțional a devenit unul dintre reperele majore ale politicii externe și de securitate a republicii. Nici ieșirea din CSI spre a respecta legea constituțională nu a devenit un scenariu viabil, deși Chișinăul s-a abținut să participe la activitățile politico-militare ale acestui bloc de state, dominat clar de Rusia (pp. 114-115).

Toată politica din timpul lui Voronin a fost făcută pe baza ficțiunii neutralității, cu toate că politicienii de la Chișinău nu au putut convinge pe nimeni de statutul pe care și-l arogau. În prezent, în ceea ce privește neutralitatea Republicii Moldova, nici occidentalii nu sunt coerenți. Germania și Franța se gândesc la o finlandizare a ei, adică la garanții de nonaderare la orice tip de alianță militară, iar România, Polonia, Țările Baltice și chiar SUA susțin extinderea NATO. Oricum, „câtă vreme Occidentul și Rusia nu ajung la un mare acord de securitate paneuropeană, […] până nu rezolvă cumva situații litigioase, precum Crimeea și Donbass, nu se pune problema unei înțelegeri privind garantarea neutralității moldovenești" (p. 120).

Un exemplu de construire a mitului pericolului extern ni-l dă Angela Grămadă, demonstrându-ne exploatarea discursivă de către politicienii moldoveni a crizelor de origine externă în scopul justificării inacțiunii lor în sensul reformelor sau al unirii. În opinia sa, trebuia ca politicienii moldoveni să-i fi susținut pe cei ucraineni în promovarea integrității lor teritoriale, însă ei au preferat să organizeze doar niște dezbateri sterile, susținând că orice promovare a intereselor Republicii Moldova ar fi atras o reacție punitivă din partea Moscovei.

Deși există elemente care demonstrează că și anterior criza ucraineană era folosită drept pretext pentru a nu acționa decisiv în direcția implementării reformelor cerute cu insistență de partenerii europeni, confirmarea amenințărilor externe de către instituțiile de profil și apropierea alegerilor parlamentare din noiembrie 2014 au condus treptat la utilizarea oricărei surse de instabilitate internă, inclusiv protestele societății civile față de actul de guvernare coruptă, pentru a amâna resetarea sistemului instituțional sau implementarea de politici anticorupție sau pentru a nu mobiliza elita politică să acționeze în direcția atingerii obiectivelor și intereselor naționale (p. 127).

Despre o ieșire din mit pentru înscrierea pe un real drum european vorbește Natalia Gîrjeu, care arată că este pentru prima dată în cei 25 de ani de independență când „opinia publică s-a unit, în ciuda apartenenței etnice, a apartenenței politice sau a preferințelor geopolitice. Cele două tabere au demonstrat caracterul civic ce îi lipsea acestei țări, au demonstrat că pot lupta împotriva unui dușman comun: corupția. Iar cel mai important lucru este că au demonstrat că nu mai contează eticheta proeuropean sau prorus, contează să fii pro-Moldova (p. 129). Până acum, prezentarea manipulantă a situației din Republica Moldova prin prisma acestor etichete a făcut posibilă indicarea la Est a unicului vinovat pentru dezastru. Dar, consideră autoarea, chiar fără „mâna Moscovei, politicienii de la Chișinău au reușit să destabilizeze țara. De aceea, trebuie ca ei „să renunțe la practica discursului și să se axeze pe reforme. […] Ce poate face populația? Este greu să construiești ceva fără încredere. Prin proteste, cetățenii trimit un mesaj foarte important, și anume că opinia și votul lor contează mai mult decât opiniile partenerilor externi. Cum i se poate explica Occidentului faptul că protestele opiniei publice de la Chișinău se îndreaptă împotriva unul guvern proeuropean?" (p. 133).

Spre opinia publică privește și scriitorul Vasile Ernu, care atenționează asupra faptului că, în timp ce puterea politică a pus stăpânire pe stat, „«experții» și presa mainstream «liberă» ne recită mantre civilizatorii: stați cuminți la locul vostru și munciți cu spor, pentru că puterea nu-și merită poporul pe care-l are și vrea un alt popor. Cuminte, disciplinat și «civilizat»" (p. 135). După acest gest de dezvrăjire, scriitorul se întreabă, în manieră cernâșevskiană:

Ce mai rămâne de făcut? „Societate civilă"? Glumiți: e parte a puterii de multă vreme. Există însă un concept care ar trebui regândit: Apărare civilă/Civil defense/Гражданская оборона. E un concept gândit pentru populația civilă în situații de excepție, de război sau dezastre naturale. […] Ce înseamnă „apărare? Apărarea este „una dintre formele principale de luptă, care urmărește oprirea ofensivei inamicului; totalitatea măsurilor luate în acest scop. Însă ce facem când inamicul este și Puterea, și Opoziția? Când ei sunt „reprezentanții noștri? Când suntem sub ocupația propriilor „guvernanți? Termenului „tehnic de „apărare civilă îi dăm o conotație politică, îl regândim, îl resemnificăm și îi căutăm mecanisme de „salvare. Apărarea civilă este un termen de luptă, adică politic, nu tehnic, așa cum ne învață noii comisari. În tradiția europeană i se mai zice și „război european civil. Nimic nou. Doar că în Republica Moldova el deja are loc (pp. 135-136).

Un bun cunoscător al realităților din România și Republica Moldova, jurnalistul francez Raymond Clarinard ne provoacă cu o istorie contrafactuală, pe care o numește „vis, aceasta fiind, în fond, ceea ce și-au dorit românii dintre Prut și Nistru și ar fi fost firesc să se întâmple după 1918: să facă parte din România, să nu intre sub ocupație sovietică, să intre în UE. Acest vis este istoria refuzată a românilor de acolo, motiv pentru care, în realitate, „Moldova astăzi independentă nu este o țară adevărată, nu a fost niciodată (p. 140). Această situație a fost creată și menținută de Rusia. De aceea, în opinia autorului,

logica ar dori ca realitatea să se intersecteze măcar o dată cu visul, iar această Moldovă incapabilă să existe singură să fie lăsată să se unească definitiv cu România, în cadrul unei Uniuni Europene binevoitoare, ce ar ști cum să le ajute să treacă de această tranziție, în interesul tuturor și în numele păcii în regiune.

Însă realitatea nu are deseori nici o legătură cu visul, oricât de modest și realist ar fi. Realitatea este crudă, iar astăzi neagă orice posibilitate de speranță pentru Moldova. Căci, dacă, în vis, calea Chișinăului trece prin București spre Bruxelles, în realitate, ea trece prin Moscova.

Este un drum fără ieșire (p. 141).

O contribuție ce exprimă frustrările și temerile majorității românilor dintre Prut și Nistru este cea a Radmilei Popovici, care atenționează asupra faptului că „mila Imperiului este un mit cu o răsunătoare denumire de Uniune Vamală Euroasiatică. Dar Europa? Ce nevoie are Europa de o țară fantomatică, când o parte dintre oamenii ei încă privesc cu palma streașină către falsa lucoare răsăriteană? Cu atât mai mult cu cât cel care se consideră până azi stăpân aici îi arată clar Europei pumnul" (p. 145). Nici România nu scapă de întrebări:

Ce simți tu, dragă Românie, pentru noi, cei care te știm a noastră și nu-ți cerem nimic altceva, decât să ne recunoști în continuare? […] Ni se va îngrădi Prutul încă o dată? […] Mâna Moscovei ne va acoperi iarăși gurile, mințile? Vom fi oare în stare noi, cei insuficient de mulți, dar nu chiar așa de puțini, să ne tragem unii pe alții de brațe din hăul în care ne aflăm, către lumină și adevăr? Ne veți sprijini voi, iubiți frați de peste Prut? Cui altcuiva să ne mai adresăm de aici noi, mereu vinovații sau poate uitații, pierduții, blestemații voștri moldoveni din stânga Prutului? (p. 146).

Despre o prăbușire a visului european vorbește, în maniera specifică unui scriitor, Dumitru Crudu, care ne arată ce a însemnat pentru Republica Moldova eșecul lui Vlad Filat, politician proeuropean care „a cam fost răpit de propriul orgoliu" (p. 150). În discuție nu este vorba de un simplu caz de corupție la nivel înalt, ci de eșecul unui mare proiect.

Însă prăbușirea lui Vlad Filat înseamnă prăbușirea unui vis, a unui mit, sfârșitul unei epoci în care am crezut nebunește că el (și alți politicieni afirmați pe valul revoluției din 7 aprilie) e/sunt salvatorul/salvatorii nației, că e/sunt capabil(i) să scoată țara din beznă. După cum se vede, nu e/sunt. Nici Vlad Filat, dar nici liderii lansați pe fundalul revoluției din 7 aprilie. […] Salvatorii nației au băgat țara într-o criză și mai mare. Și acum au băgat-o pe mânecă. Ceea ce ne mai rămâne este să sperăm că într-o bună zi va apărea în sfârșit acea persoană providențială (acele persoane providențiale) care ne va/vor scoate țara din pietre. Sperăm de douăzeci de ani. Și mereu luăm noi țepe. Cel mai nou țepar s-a dovedit a fi Vlad Filat. Cine știe cine va fi următorul? (pp. 151-152).

Partea a treia, „Coordonatele actualei crize politice, însumează cinci studii ce prezintă cauzele și etapele crizei politice din Republica Moldova și sugerează unele propuneri pentru ieșirea din această situație. Ea debutează cu o expunere sintetică a desfășurării evenimentelor din 2015-2016, realizată de istoricul Armand Goșu. În opinia sa, 2015 este atât un an ratat, cât și „anul încolțirii mugurilor speranței că societatea civilă se trezește la viață, că scena politică evoluează nu doar în rău, ci și în bine, că în viața publică își fac apariția personalități necompromise, figuri noi, charismatice, în jurul cărora s-ar putea construi o alternativă la actualele partide politice (p. 157). Autorul nu ezită să propună și soluții pe care Occidentul și România ar trebui să le aibă în vedere:

Prin acordarea de credite, fie și condiționate, Occidentul cumpără timp. Ideal ar fi să se consolideze noile partide politice proeuropene, precum Platforma Demnitate și Adevăr, condusă de Andrei Năstase, și Partidul Acțiune și Solidaritate al Maiei Sandu, pentru a putea oferi o alternativă plauzibilă electoratului proeuropean din Moldova. Alegerile anticipate, care în acest moment par improbabile, ar putea deveni dezirabile în cazul în care această majoritate parlamentară și Guvernul Filip nu reușesc să avanseze pe calea reformelor și să calmeze tensiunile politice prin dialog cu opoziția și societatea civilă (p. 178).

Asupra cauzelor situației în care se află astăzi Republica Moldova s-a oprit profesorul Radu Carp. Iată câteva dintre acestea:

…lipsa de interes a UE și a Federației Ruse, preocupate să rezolve probleme mai importante decât Republica Moldova: problema refugiaților, războiul civil din Siria, situația din Ucraina, la care se adaugă poziția SUA, interesate de securitatea globală la Marea Neagră, și mai puțin de evoluțiile dintr-un stat anume; devoalarea mecanismului transpartinic de devalizare a băncilor; lipsa unui plan economic pe termen lung; accentuarea sărăciei și a migrației în statele UE după renunțarea la vize. Există de asemenea un alt factor care a contribuit la accentuarea situației de criză politică de la Chișinău: lipsa unui plan unitar de acțiune al României, problema Republicii Moldova făcând parte mai degrabă din arsenalul confruntărilor politice interne (p. 181).

În opinia sa, nu este suficientă doar demantelarea unei clase politice compromise, ci și încurajarea apariției uneia noi. Astfel,

în condițiile în care Republica Moldova va avea o justiție puternică și independentă, lideri politici atașați valorilor europene, și nu propriilor interese de natură economică, iar România va avea o reformă administrativă prin care să devină atractivă, cele două țări vor avea un destin comun în Europa. Cetățenii din România și din Republica Moldova vor putea astfel decide ei înșiși, în cunoștință de cauză, cum vor dori să valorifice acest destin comun, în interiorul unui singur stat sau separat. Este și motivul pentru care doamna Nuland a vorbit despre Republica Moldova la București, și nu la Washington sau la Moscova (p. 183).

În sprijinul înțelegerii cauzelor actualei crize vine și demersul politologului Ileana Racheru, care analizează recrutarea și promovarea elitei politice de la Chișinău începând cu anul 2009.

Cel mai des întâlnită modalitate de ascensiune sau de menținere a influenței în guvernele de la Chișinău este înființarea și finanțarea directă a unui partid. Exemple importante în acest sens sunt cele ale liderilor PLDM (Vlad Filat și Valeriu Streleț) și PL (Mihai Ghimpu). O altă modalitate este aceea de a accepta donații pentru partid din partea unui oligarh, în schimbul oferirii unei poziții politice importante. Cel mai important exemplu în acest sens este cazul președintelui PDM, Marian Lupu, care a acceptat finanțarea partidului de către oligarhul Vlad Plahotniuc. Ulterior, acesta a fost ales deputat.

Interesante sunt și modalitățile prin care elitele aflate la guvernare au încercat să se mențină în funcții: donații care depășesc veniturile acestora către partidul din care provin. Accesul în guvernele de la Chișinău a fost facilitat și de relații personale sau de afaceri cu liderii partidelor care au creat coaliția de guvernare. Loializarea miniștrilor corupți de către oligarhii din Republica Moldova s-a realizat în special prin șantaj, prin intermediul dosarelor întocmite de procuratura de la Chișinău, instituție controlată de oligarhul Vladimir Plahotniuc (p. 188).

Atent la ultimele gesturi ale liderilor politici din Republica Moldova și din Occident, jurnalistul Victor Nichituș încearcă să intuiască direcțiile pe care este posibil să evolueze actuala situație politică din Republica Moldova. În demersul său, el pleacă de la trei declarații: cea a președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, potrivit căreia Ucraina nu va deveni membru al NATO în următorii 25 de ani; cea a lui Traian Băsescu, potrivit căreia Moldova nu va deveni membru al UE și al NATO; cea a lui Igor Dodon, care a anunțat că va participa la alegerile prezidențiale. Jurnalistul mai atrage atenția asupra unei liste de persoane de încredere ale fostului KGB din Moldova, ce colaborează acum cu partea dreaptă a spectrului politic, pe care crede că Moscova i-a pus-o la dispoziție lui Dodon. Din toate acestea, el trage următoarea concluzie:

Declarația lui Juncker vine să consolideze influența rusă în Ucraina și periclitează interesele occidentalilor în Republica Moldova, iar domnul Băsescu vorbește despre o posibilă unire a Moldovei cu România. În acest caz, Federația Rusă ar putea reacționa prin anexarea oficială a Transnistriei, iar asta ar crea tensiuni regionale și mai mari decât sunt acum.

Federația Rusă își dorește conservarea situației din Ucraina și instaurarea unui model federal. Dacă acest lucru îi va reuși, vor exista suficiente tentații pentru a instaura acest model și în Moldova (p. 197).

În acest context, alegerile prezidențiale constituie o mare miză.

Și pentru analistul politic Radu Magdin prezidențialele vor constitui o mare miză, în condițiile modificării Constituției de către Curtea Constituțională (CC) în sensul alegerii președintelui republicii prin vot direct. Apreciind ca pozitivă revenirea la textul constituțional, el se întreabă care vor fi efectele reale pe care le-ar putea avea această schimbare:

Președintele ales va putea încerca să se folosească de noua sa legitimitate pentru a fi un actor politic vocal, dar, dacă nu va avea pârghii constituționale întărite, nu va reuși în proiectul politic decât în colaborare strânsă cu alianța de guvernare de la Chișinău. După spusele președintelui CC, chiar dacă șeful statului va fi ales de către cetățeni, Republica Moldova va rămâne o țară parlamentară. […] Din punct de vedere politic, viitorul președinte al Republicii va avea pe umeri o presiune uriașă, cea a așteptărilor majore ale oamenilor, care vor vedea în aceste alegeri șansa îndreptării clasei politice. Depinde de viitorul om politic de la Condrița (reședința președintelui) și de înțelepciunea sa politică cum va reuși să echilibreze interesele electorale cu interesul național pentru stabilitate și continuarea drumului european (p. 202).

Titlul celei de-a patra părți – „Atribute ale statului moldovenesc: artificial, captiv, eșuat, în descompunere" – este destul de explicit cu privire la conținut. Ea cuprinde opt contribuții ale unor autori care susțin etichetele prin care descriu statul moldovenesc prin analiza erorilor de construcție ce au dus la actuala lui criză.

La întrebarea „ce fel de stat este Republica Moldova?", politologul Cristian Bocancea răspunde: „Un stat artificial, nici pe deplin suveran, nici sub ocupație, aparent unitar (în realitate, federalizat), cu o democrație îndoielnică, în căutarea unei forme eficiente de guvernământ. Aceste caracteristici rezultă din istoria nașterii sale" (p. 210). Autorul realizează o scurtă incursiune în istoria contemporană a Republicii Moldova, insistând îndeosebi asupra calității de stat independent la care majoritatea politicienilor moldoveni țin foarte mult:

Soluția menținerii unui stat moldovenesc independent (pe care România s-a grăbit să-l recunoască) este rezultatul dorinței majorității clasei politice de peste Prut de a savura pe îndelete, cu înghițituri mici și bine mestecate, o independență îndelung râvnită, pentru care a făcut multe și complicate viraje politice printre jaloanele strânse ale KGB-ului, PCUS-ului și ale tuturor structurilor imperiale moscovite. Adepții independenței nu sunt probabil mai puțin „patrioți" (în sens românesc) decât unioniștii declarați. Sunt însă mai realiști în privința rolului pe care ar putea să-l joace în politica dâmbovițeană; sunt mai atrași de funcțiile înalte dintr-o mică republică cu aere de Elveție răsăriteană decât de avantajele căii europene scurte, reprezentate de unire. Pragmatici cum îi știm, moldovenii din clasa politică și-au luat de mult pașapoarte românești. Pentru ei, unirea s-a făcut la nivel personal. Poporul de rând mai are de așteptat; or, pentru el, atâta vreme cât trăiește cu salarii de câteva sute de lei (moldovenești) pe lună, aproape că nu contează ce fel de stat e Republica Moldova (pp. 212-213).

Specialistul în relații internaționale Valentin Naumescu ne anunță încă din titlu că este vorba despre „un stat eșuat și asta pentru că, în primul rând, este un stat artificial: „Republica Moldova nu ar fi trebuit să existe. Este în mod evident un stat artificial, apărut pe ruinele Uniunii Sovietice, fără identitate și fără coeziune societală, fără un proiect strategic și fără resursele proprii necesare unui sistem de guvernare autonomă la nivel european, cel mai sărac și mai înapoiat stat de pe continent, care se depopulează văzând cu ochii, creat pentru a rămâne asistat, dinspre Est sau dinspre Vest, pe toată durata existenței lui (p. 214). În opinia autorului, acest stat va ajunge într-o criză din care nu va mai putea ieși. Important este să nu ne preocupe soarta acestui stat falimentar, ci aceea a cetățenilor, și trebuie să fim pregătiți pentru campanii de ajutoare. După ce România a ratat „momentul astral din 1991, trebuie să fim pregătiți să nu ratăm viitoarea oportunitate majoră: „Discuția cu Rusia despre Ucraina, Moldova și întregul Est al Europei va avea loc la un moment dat, după rezolvarea conflictului din Siria și ridicarea sancțiunilor impuse Moscovei, deja sugerată de secretarul de stat John Kerry și în trecut de Germania, și va fi purtată de Statele Unite și puterile vest-europene. Acela va fi un moment decisiv pentru Republica Moldova (p. 219).

Pentru a dovedi cu cifre eșecul statului moldovenesc, istoricul și politologul Sabin Drăgulin realizează un studiu comparativ al celor două „Moldove" de pe ambele maluri ale Prutului, în care analizează datele statistice privitoare la populație, suprafață, PIB/cap de locuitor și impulsul migrator. Constatarea este cât se poate de tristă: cea mai săracă regiune din România este mult mai bogată decât Republica Moldova. Explicația pe care o găsește autorul este aceea că, în pofida problemelor

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Calea europeană a Republicii Moldova

5.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor